Rătăcirea în civilizație

de Dan Ionescu
Rinocerii este o piesă de teatru (în trei acte), publicată de Eugen Ionescu în anul 1959
(Editura Gallimard, Franța). Este considerată una dintre lucrările remarcabile ale teatrului
absurd.
Într-o atmosferă de piață, regăsim ticuri de comportament, specifice lui Farfuridi și
Brânzovenescu din O scrisoare pierdută, dar în altă notă, inspirată de moravul celui pe care
Jean, protagonistul cu purtare previzibilă, trebuie să-l întâlnească, pe Berenger:
„BERENGER: Păi, dacă-i așa, nu mă simt chiar vinovat… de vreme ce și dumneata…
JEAN: Nu-i deloc același lucru: mie nu-mi place să aștept. Eu n-am timp de pierdut, și cum
știu că niciodată nu vii la vreme, atunci vin înadins mai târziu, exact în momentul în care
presupun c-ai să apari”.
Jean se dedică unei realități virtuale care-l avantajează; pretinde că nu s-ar fi dus la
ziua lui Auguste, un prieten comun, chiar dacă ar fi fost invitat. Duelul de personalitate, inițial
părând câștigat de Jean, apoi, prin raportare la aniversara lui Auguste, de către Berenger (care
va onora invitația), este întrerupt de apariția unui rinocer. În larma creată, o femeie își strânge
la piept pisica, semn al adeziunii acesteia la viața de tip casnic.
În registrul absurd al piesei, rătăcirea animalului în civilizație are o cauză în
reprezentarea simbolică a lumii moderne, la care a recurs autorul, pentru că nu se mai știe
diferența dintre sălbăticia propriu-zisă și urbanism. Replicile conferă o notă umoristică
textului, în genul expresiei populare: „Unde dai și unde crapă”. Prin calambururi, Eugen
Ionescu satirizează deghizarea caracterului sub hainele de stradă. Goana rinocerului a
redeșteptat sentimentele de revoltă. În sfârșit, oamenii se gândesc să dea curs unor impulsuri,
intime naturii lor, nu pentru o cauză înaltă, ci pentru a se proteja de incursiunile animalelor
sălbatice, precum în Comuna primitivă (când una dintre soluțiile ingenioase, de a evita atacul
fiarelor, însemna construirea locuințelor lacustre). Șocul a lăsat urme în psihologia masei.
Față de cei doi amici, Lache și Mache, din schița lui Caragiale, care se susțin reciproc,
numai o gelozie unduioasă despărțindu-i temporar, Jean și Berenger își desființează unul
altuia ideile despre urbea în care trăiesc; mai mult decât atât, primul, simțindu-se descoperit,
nu rezistă replierii în discuție, a convivului său, de la un aparent delir geografic, la o
expertiză asiduă a ceea ce el, Jean, denotă din punct de vedere atitudinal. Tema pe care ei o
dezbat este banală și inutilă, pe unde ar fi hălăduit rinocerul până acum. „Cuplul de amici”
abordează cele două modalități de cunoaștere, rațională și dionisiacă, al căror scop comun ar
fi despovărarea omului de problemele diurne. Berenger își justifică viciul bahic tocmai prin
efectul pe care-l resimte când bea, anume că partea spirituală devine preponderentă, Jean,
dimpotrivă, susține cauza abținerii, a limpezimii, care lui îi aduce sentimentul siguranței și al
bucuriei de a-și trăi viața. Transpar definiții ale singurătății și ale societății sub raport
cantitativ („solitudinea sau multitudinea”).
Rinocerul a perturbat realitatea, conversațiile închegate ulterior nefiind altceva decât
vibrații ale acestei întâmplări. Când apare a doua oară, bietul animal derutat strivește în goană
o pisică. Urbea întreagă vuiește despre caz, manifestând compasiune exagerată față de stăpâna
felinei. La un moment dat, femeia însăși nu mai știe dacă mimează durerea sau e sinceră în
supliciu, pentru că la câte atenții primește, fie un pahar de apă, fie de whisky etc., din partea
patronilor de magazine, nu se mai poate retrage subit, văzându-și mai departe de drum, ci
molcom, cu vorbe de recunoștință. Prin atenția acordată amănuntelor minore, care sunt
amplificate la maximum, precum ar fi sub lupă, drama Rinocerii se încadrează în
suprarealism.
Finalul consemnează imposibilitatea nunții dintre Berenger, constant terifiat de ideea
singurătății, și tânăra Daisy, întrucât vederile lor asupra vieții nu coincid; de asemenea, pentru
a ajunge la un asemenea pas major precum căsnicia, se împiedică ei înșiși în fapte
insignifiante, dar care-i consumă și le insuflă ură mutuală.
Toate personajele piesei sunt atât de bine integrate lumii imaginate de autor, încât
devine aproape imposibil a le găsi un echivalent în literatură. Cu toate acestea, Berenger
aduce aminte, prin profilul psihologic, de alienații însingurați din Zbor deasupra unui cuib de
cuci. Jean, interlocutorul său preferat, exercită asupra lui o influență masivă și-l constrânge
monstruos la a se închide în sine.