CAPITOLUL 7

Estimarea traficului
7.1 Metode de calcul pentru evaluarea economică
7.1.1 Diferite tipuri de investiții
Investițiile pot fi clasificate în raport cu mai multe criterii, astfel:
• după obiective strategice:
- investiții pentru modernizarea structurii rețelei: generalizarea automatizării și
digitalizării;
- investiții pentru îmbunătățirea calității serviciului: creșterea indicelui de calitate a
serviciului, securizarea comunicațiilor, diversificarea serviciilor;
- investiții pentru ameliorarea gestiunii rețelei: dezvoltarea sistemelor de măsurare a
traficului și de diagnoză și înlăturare a deranjamentelor și blocajelor;
- investiții ce permit în mod direct creșterea încasărilor: racordări de noi abonați,
introducere de servicii noi.
• după obiective operaționale:
- investiții inițiale: crearea de noi centre de comunicații și de noi artere de transmisiuni.
- investiții pentru reînnoiri: dezafectarea instalațiilor vechi și introducerea de
echipamente moderne cu performanțe sporite;
- investiții pentru extensia unora dintre instalațiile existente, cu același tip de
echipamente sau cu altele mai performante.
• după sectorul implicat al rețelei: distribuție, transmisiuni, comutație,
energie, clădiri și terenuri.

7.1.2 Structura și costul rețelei urbane

Orice rețea de telecomunicații, cuprinzând numeroase noduri de comunicații, trebuie
să asigure interconectarea tuturor utilizatorilor de servicii de comunicații, aceștia fiind
distribuiți pe zone geografice a căror întindere depinde de importanța economică și socială a
localităților. Fiecare echipament individual al unui utilizator va fi conectat la nodul de
comunicație cel mai apropiat geografic de localizarea sa în teritoriu, pentru a obține o
lungime minimă a circuitului de conectare și o putere maximă pentru semnalele de
transmisie/recepție implicate, dar în limita capacității de conectare a fiecărui nod. Astfel, se
formează domenii (arii de acoperire) ale centrelor de comunicații, a căror dimensiune este în
mod evident determinată de capacitatea echipamentelor instalate în noduri pentru conectarea
utilizatorilor și procesarea traficului de comunicație respectiv.
Indiferent dacă utilizatorii unui serviciu de telecomunicații au o conexiune la rețea cu
fir sau fără fir, schimbul de informații între abonații care participă la o comunicare este
asigurat în mod necesar și obligatoriu de cel puțin un centru de comutație. În consecință, în
cele ce urmează, ne concentrăm pe planificarea traficului de telecomunicații în raport cu
procesul de comutare.
 7. Estimarea traficului 75
 

CP 1 i m 
 


 
 1 ni
CS
 
 j  



CT 1 pj


 k  

Figura 7.1.1: Structură ierarhică – topologie teoretică

Din punct de vedere tehnic, centrele de comutație sunt distribuite pe mai multe
niveluri ierarhice și drept urmare zonele deservite de acestea respectă aceeași ierarhie. În
Figura 7.1.1 este prezentat schematic modul de alcătuire a domeniilor și subdomeniilor
centrelor, precum și relațiile ierarhice care se stabilesc între acestea. Relațiile ierarhice
teoretice care se stabilesc între centrele componente ale unei rețele complet echipate sunt
specificate în mod explicit și anume: P centre primare, fiecare cu Ni abonați specifici
( i = 1  P ) și conectate de obicei printr-o rețea de tip plasă (mesh). Fiecare centru primar
coordonează prin tranzit Si centre secundare (locale), conectate radial la acesta și fiecare
având N j ( i ) abonați proprii ( j = 1  Si ) și eventual Tj centre terțiare (de exemplu, hub-uri de
abonați), fiecare cu N k ( j .i ) abonați proprii ( k = 1  T j ), ca în Figura 7.1. 1.
În consecință, numărul total de centre, M, din teritoriu este dat de relația:
P  Si

M = P +   Si +  T j  (7.1.1)
i =1  j =1 
iar numărul total de abonați din întreaga rețea este:
P  Si
 Tj

N =   Ni +   N j (i ) +  N k (i , j )   (7.1.2)
i =1 
 j =1  k = 1  

Planificarea rețelei presupune stabilirea unei dimensiuni și topologie optime din punct
de vedere tehnic și economic. Pentru aceasta, trebuie evaluat costul total al rețelei, luând în
considerare toate compartimentele sale tehnice, economice și administrative. Principalele
componente de cost ale unei rețele de telecomunicații (urbane) sunt:
A. costul comutației - care este format din:
A1. costul echipamentelor de comutație aferente următoarelor categorii de
componente
- interfețe ale propriilor abonați
- interfețe pentru legăturile dintre diferite centre pe ambele pe direcții de comunicare
- comutatoare pentru selecția de liniei,
- comutatoare din rețeaua internă de conexiune,
- echipamente pentru comanda si controlul tuturor operațiilor de comutare, sub
forma unui calculator central de proces de comutație, dar și componente distribuite
de control.
Mărimea și capacitatea de procesare a tuturor acestor componente ale unui centru depind în
mod esențial, pe de o parte, de volumul de trafic generat de abonații proprii și destinat local
76
sau spre alte noduri de comunicație (trafic local și respectiv de plecare) și, pe de altă parte,
de volumul de trafic primit din afara centrului de la alte noduri de rețea sau chiar din alte
rețele și adresat abonați ai centrului, cu alte cuvinte volumul de trafic de intrare oferit de alte
centre din rețea cu care nodul curent este conectat direct.
A2. costul clădirilor și valoarea cheltuielilor de administrare (salarii personal,
întreținere curentă, energie etc.). Acestea sunt elemente ale căror valori depind de
dimensiunea tuturor echipamentelor din centru, dar nu în raport direct proporționale.
Dacă numărul de centre din rețea și categoriile acestora rămân neschimbate, atunci
evaluarea costului de comutare se poate face doar cu ajutorul unui coeficient de cost, care se
alege în funcție de traficul global, A, procesat de centru și anume c1  A .
coeficient c
de cost b

a
distanţa

Figura 7.1.2: Variația coeficientului de cost al liniei de acces al abonatului

B. costul rețelei de abonat - care include valoarea tuturor liniilor de racordare a
abonaților la centrele proprii. În general, abonații sunt legați prin linii cu suport fizic
individual, constituit din conductori de cupru. În diagrama din figura 7.1.2 este prezentat
modul de dependență cu distanța a costului elementar pe kilometru afectat liniei de abonat,
distanță ce separă abonatul de centrul său de racordare. În reprezentare s-au considerat mai
multe ipoteze:
a) diametrul conductorului folosit pe linia individuală a abonatului este constant,
indiferent care este lungimea liniei (aceasta conduce la dependența rezistenței electrice a
liniei abonatului de distanța până la centru);
b) diametrul crește liniar și continuu cu distanța care îl separă pe abonat de centrul de
racordare, pentru a se realiza o linie cu rezistență electrică constantă și independentă de
lungimea sa fizică (imposibil de realizat practic). Rezistența constantă reprezintă o cerință
impusă deopotrivă de normele de calitate pentru convorbire și pentru buna funcționare a
semnalizării telefonice;
c) diametrul conductorului crește în trepte, pentru a menține rezistența electrică a liniei
de abonat aproximativ constantă, indiferent de lungimea acesteia. În practică, se reține
această variantă, tronsoanele cu diametru mai mare constituind rețeaua de legătură (în
imediata vecinătate a abonatului), iar tronsoanele cu diametru mai mic ale conductorului
situate în interiorul rețelei de transport (cu cabluri de mare capacitate cu terminații chiar și
principalele). distribuitor al centrului).
În concluzie, trebuie spus că se impune considerarea unor coeficienți de cost ce
depind de distanța care separă un abonat de centrul propriu de racordare și de componența
reală a liniei, coeficienți pe care îi vom nota prin c1 d(abonat, centru) .
De remarcat faptul că valoarea constantă a rezistenței electrice este o cerință impusă
de standardele de calitate pentru diferitele semnale de-a lungul comunicației.
În concluzie, trebuie spus că este necesar să se aibă în vedere coeficienți de cost care
depind de distanța d care separă un abonat de propriul centru de racordare și de materialul
efectiv de construcție a liniei, coeficienți pe care îi vom nota cu c2  d  .

B. costul rețelei de transport (joncțiuni) – include costul tuturor circuitelor (legăturilor)

 7. Estimarea traficului 77
de intercomunicație între centrele de diferite categorii (de abonați sau de tranzit). Această
componentă de cost poate fi evaluată utilizând coeficienți de cost aleși în funcție de mediul
de transmisie utilizat între oricare două centre s și r și de distanța d (s, r ) care le separă,
măsurată pe traseul intercomunicației respective și pe care îi vom nota c3  d ( s, r )  .
COSTUL TOTAL
Costuri AL REŢELEI

Costul reţelei
de joncţiuni

Costul comutaţiei

Costul reţelei de
abonat
Costul clădirilor

Moptim Număr total, M, de centre în reţea

Figura 7.1.3: Variația costului rețelei cu numărul centrelor din teritoriu

În figura 7.1.3 este prezentată variația componentelor costului rețelei, față de numărul
total M de centre din teritoriu. Evident, dacă M crește, abonații sunt conectați prin linii mai
scurte, deci rețeaua de abonați este mai economică. Dar, în același timp, rețeaua de joncțiuni
este mai puțin eficientă deoarece circuitele sunt mai numeroase și mai scurte, transportând
volume mai mici de trafic, deoarece interesul de comunicare al abonaților este distribuit pe
mai multe centre de destinație, iar capacitatea unui fascicul de joncțiuni nu scade direct
proporțional cu mărimea traficului care i se oferă. Costul comutării și al clădirilor devine
evident mai mare pe măsură ce crește numărul de centre.
Există, după cum se poate observa și din reprezentare grafică, o valoare M optim pentru
care costul global al rețelei este minim. Dificultatea constă însă în faptul că este destul de
dificil de stabilit numărul optim de centre direct din simpla considerare a componentelor de
cost ale rețelei.

peste 5000
2001 – 5000
1001 – 2000
801 – 1000
401 – 800
201 – 400
51 – 100
1 – 50
0

Figura 7.1.4: Densitatea abonaților într-un mare teritoriu urban

În cuprinsul unui teritoriu urban oarecare, distribuția abonaților este foarte variabilă,
așa după cum se poate observa și din figura 7.1.4, care prezintă o situație reală. În practica de
planificare, pentru evaluarea exactă a costului, harta teritoriului de planificat pentru
comunicații se acoperă cu o grilă rectangulară regulată, cu I linii și J coloane, de
78
dimensiune μ convenabil aleasă (Figura 7.1.5). În raport cu importanța economică a localității
respective (oraș, comună, sat etc.) dimensiunea μ2 a careului va fi astfel aleasă încât pe
suprafața lui abonații să aibă o repartiție cât mai uniformă. În consecință pentru un careu
 i, j  al grilei ( i = 1  I și j = 1  J ) în locul liniilor individuale ale abonaților conținuți în el,
se poate folosi o linie unică (echivalentă) d (i, j, k ) până la centrul k.
Coloane

1 2 3 j J Centrul k amplasat la
1 coordonatele xk = 3, yk = 2

2 k
Abona?ii din careul [i, j ],
d (i, j, k ) având dimensiunea μ2
i − yk
Linii

i
j − xk

Figura 7.1.5: Determinarea distanțelor prin metoda catetelor raportate la grila I,J
Lungimea liniei echivalente de abonat, care este de fapt o lungime medie pentru toți
abonații unui careu ai grilei, se stabilește față de centrul careului respectiv. Dacă xk , y k sunt
coordonatele unei centre k oarecare, atunci distanța medie d (i, j, k ) între abonații din careul
 i, j  și acest centru k se determină conform metodei catetelor cu formula:
d (i, j , k ) =  ( xk − j + yk − i ) (7.1.3)
În aceeași manieră se stabilește și distanța între două centre s și r oarecare, cunoscând
coordonatele fiecăreia dintre ele, adică:
d ( s, r ) =  ( xs − xr + yk − yr ) (7.1.4)
În programul de optimizare costul global al rețelei, Cretea se calculează în raport cu
grila rectangulară regulată (I, J), cu relația următoare:
M M M
Cretea =  Ak  c1  Ak  +  N s ,r  d ( s, r )  c2  d ( s, r ) 
k =1 s =1 r =1
M I J
(7.1.5)
+ (i, j, k )  n(i, j )  d (i, j, k )  c3  d (i, j, k ) 
k =1 i =1 j =

cu termenii sumei reprezentând, în ordine, costul principalelor componente ale rețelei și

anume: costul rețelei de abonat, costul rețelei de joncțiuni și costul echipamentului de
comutație.
Elementul Ak reprezintă traficul total oferit de centrul k și, relativ la grila (I, J), se
calculează cu expresia:
I J
Ak =  (i, j, k )  n(i, j )  y(i, j ) (7.1.6)
i =1 j =1

Pe lângă coeficienții de cost definiți anterior, în expresia costului total C intervin și

elementele următoare:
• N = n(i, j ) = matricea numărului de abonați din rețea cu elemente n(i, j )
reprezentând numărul de abonați aferenți careului [i, j]
• Y =  y (i, j ) = matricea traficului elementar oferit de abonații din rețea, cu elemente
 7. Estimarea traficului 79
y(i, j ) reprezentând valoarea medie a traficului elementar oferit de abonații din careul [i, j];
• N s ,r = numărul de joncțiuni pe intercomunicația s → r , ( s, r = 1  M ), determinat în
raport cu traficul caracteristic al acestei relații, trafic ce rezultă din planul de îndrumare;
• (i, j, k ) = coeficient de apartenență a careului [i, j] la centrul k, cu valorile:


(i, j , k ) = 1 dacă i, j  este alocat centrului k ,
0 în rest.
Costul rețelei de abonat reprezintă, din punct de vedere valoric, componenta cea mai
importantă în costul global al rețelei. Această componentă de cost este direct dependentă de
numărul abonaților, precum și de distribuția lor în teritoriu, dar și de numărul centrelor de
racordare a abonaților și de amplasarea lor în zonă.
Se poate demonstra cu ușurință că, dacă numărul total de abonați N și numărul total de
centre M din teritoriu rămân constante, dar locația centrelor se modifică, atunci nu se obține
nicio modificare esențială pentru costul rețelei de joncțiuni sau costul de comutare. .
Înseamnă deci că se poate optimiza rețeaua doar din punctul de vedere al rețelei de
acces, iar ignorarea celorlalte componente de cost nu va influenta valabilitatea calculelor. În
final, pentru soluția aleasă din punctul de vedere al rețelei de abonat (cu număr optim de
centre, amplasate în locuri bine determinate și cu domenii aferente), se calculează costul total
al rețelei, cu considerarea tuturor componentelor de cost.

7.2 Planificarea rețelelor urbane

În cazurile reale de proiectare a rețelelor urbane se pune de cele mai multe ori problema
extinderii unor rețele deja existente, datorită creșterii cererilor de instalare de noi posturi
telefonice și necesității de introducere de noi servicii. Înseamnă că de fapt trebuie implementate
noi centre de comutație în teritorii cu rețele existente, rețele aflate într-un proces de extindere
prin creșterea atât a numărului centrelor, cât și a numărului total al abonaților conectați la rețea.

D1
D5

D4

D2
D3

D2'

Figura 7.2.1: Cazuri teoretice de extensie a rețelei

Cazurile teoretice de extensie a unei rețele urbane, pentru care există un instrument
matematic bine pus la punct, sunt cele reprezentate în figura 7.2.1 și anume:
• un nou centru, nr. 4, apare în domeniul D 4 pentru a racorda numai abonați deja
existenți în rețea și preluați de la vechile centre nr. 1, 2 și 3;
• un nou centru, nr. 5, apare pentru a conecta numai abonați noi, presupus a fi rezidenți
într-un teritoriu netelefonizat până în prezent, anume domeniul D5 ;
• un vechi centru, nr. 2 își sporește capacitatea de conectare pentru a cuprinde o serie de
abonați noi, rezidenți în subdomeniul D2 .
Însă cazurile reale de extensii ale rețelelor sunt complexe, asemenea situațiile teoretice
precizate anterior producându-se în mod simultan, fără a fi separate în mod sensibil între ele.
Este foarte frecventă extensia numerică a unor centre existente ce are loc simultan cu apariția
unor centre noi, care racordează deopotrivă abonați noi și abonați vechi preluați de la alte centre
80
vechi. De asemenea, centrele vechi pot schimba abonați între ele, datorită reconfigurării
domeniilor (este cazul schimbării numerelor de apel ale unor abonați, deși sistemul de
numerotare folosit în rețea se păstrează același).
În consecință, pentru a rezolva o situație reală, procedurile matematice specifice fiecărui
caz teoretic în parte trebuie să fie implementate într-un proces de calcul iterativ. În cadrul
acestui proces iterativ, ce se bazează printre altele și folosirea grilei rectangulare regulată,
utilizată anterior la calcularea costurilor din rețea, se rezolvă următoarele obiective:
I. Obiective geografice și administrative – care se referă la stabilirea
amplasamentelor pentru cele n centre noi, precum și a domeniilor tuturor celor m + n centre din
teritoriu.
Pentru aceasta se pornește de la cunoașterea amplasamentelor ( xk , yk ) ale vechilor
centre ( k = 1  m ), a matricei N de distribuție a abonaților în teritoriu și a numărului n al noilor
centre ce urmează a se instala. Pentru aceste centre noi se consideră inițial amplasamente
opționale ( x0k , y0k ) pentru k = (m + 1)  (m + n) . Pe baza amplasamentului fiecărui centru
(amplasament fix pentru cele vechi și, la prima iterație, opțional pentru cele noi) se determină
domeniile optime ale tuturor celor m + n centre, conform unui algoritm specific, pe care în
continuare îl vom denumi "DOMeniu" (materializat prin subprogramul DOM).

DATE:
Numar de centre: m (vechi) + n (noi)
Amplasamente centre vechi: xk , y k , k = 1  m
Matricea numărului de abona?i, N

Aleg amplasamente op?ionale pentru

centrele noi:
x0 k , y0 k , k = (m + 1)  (m + n)

Domenii optime:
Subprogram "DOM" D k , k = 1  ( m + n) x0 k , y0 k  x1k , y1k

Subprogram "LOC" Localizări optime pentru centrele noi

x1k , y1k

DA NU
( x0 k , y0 k )  ( x1k , y1k ) ?

REZULTATE:
Domenii optime, D k , k = 1  (m + n)
Amplasamente optime pentru centrele noi
xk , y k , k = (m + 1)  (m + n)

Figura 7.2.2: Structura programului DOM-LOC de optimizare teritorială

Pornind apoi de la aceste domenii, se determină în continuare amplasamentele optime,
x1k , y1k , ale noilor centre cu ajutorul algoritmului numit "LOCalizare" și materializat prin
subprogramul LOC. Dacă aceste amplasamente calculate optim pentru noile centre nu
corespund cu cele opționale, atunci ele vor lua locul primelor amplasamente și se reia procesul
global de optimizare stabilindu-se noi domenii, pentru acestea noi amplasamente, ș.a.m.d.
Procesul de calcul se termină atunci când se obțin aceleași amplasamente în două iterații
consecutive pentru toate centrele noi. Dar se poate întâmpla ca procesul să nu fie convergent,
adică localizările noilor centre să basculeze la infinit în jurul unor coordonate oarecare. Pentru a
se preîntâmpina o asemenea situație, se poate preciza de la început un număr maxim de iterații
permise în programul de optimizare. La consumarea acestor iterații, programul se oprește,
 7. Estimarea traficului 81
considerându-se ca optime rezultatele ultimei iterații.
Programul complet de optimizare, numit de exemplu DOM-LOC, trebuie să aibă o
structură logică asemenea celei prezentată în figura 7.2.2.
Datele inițiale ale programului se referă la:
• numărul de centre existente și al celor noi, ce urmează a fi instalate,
• amplasamentele exacte ale centrelor existente,
• matricea de distribuție a abonaților în cuprinsul teritoriului pe care se desfășoară
procesul de planificare,
• tipul echipamentelor de comutație (existente și viitoare), cu precizarea capacității
maxime de conectare în fiecare centru.
Pe lângă aceste date, proiectanții de rețea trebuie să cunoască și următoarele:
- nivelul economic al orașului a cărei rețea se planifică, pentru a alege dimensiunea μ a
grilei folosită în evaluarea tuturor elementelor geometrice și numerice ale programului de
calcul,
- matricea Y a traficului elementar oferit de abonați, pentru a calcula valoarea medie a
acestuia pe ansamblul rețelei,
- densitatea medie a abonaților în teritoriu, element care împreună cu celelalte două
anterioare determină alegerea numărului optim de centre pentru teritoriul de planificat.
Rezultatele obținute se referă la:
▪ localizările în teritoriu pentru centrele noi,
▪ delimitarea domeniilor aferente tuturor centrelor (vechi și noi),
▪ gradul de ocupare a echipamentului centrelor.
DATE:
Număr total de centre M, matricea Y a traficului elementar,
matricea N a numărului de abona?i, matricea A0 de
distribuţie a traficului pentru reţeaua iniţială

Calculul matricei A1 de
Subprogram "DIV-ZON" distribuţie obţinută pentru
divizarea vechilor domenii

k=1

DA NU
Centru nou ?

Calculul matricei A2 de distribuţie Calculul matricei A2 de distribuţie

obţinută pentru extensia obţinută pentru apariţia unui
numerică a vechilor centre centru nou cu abonaţi noi

Subprogram "EXTNUM-CEN" Subprogram " CENTR-ABNOI"

A0  A2
NU DA
k<M?

REZULTAT : k=k+1
Matricea A de distribuţie a traficului
după considerarea tuturor cazurilor de
extensie a reţelei

Figura 7.2.3: Structura programului MAT-TRAF

Pe baza acestor rezultate se poate calcula volumul de trafic transmis de fiecare centru
din rețea. Apoi, folosind o matrice F a factorilor de interes între centre (stabiliți pe baza unor
date statistice din experiențe anterioare oferite de rețelele existente) se poate calcula matricea
82
de distribuție a traficului de-a lungul întregii rețele.
II. Obiective tehnice - legate de îndrumarea în rețea a traficului oferit de abonați în
raport cu topologia rețelei. În această etapă se stabilește matricea de distribuție a traficului
între noduri pentru diferitele situații reale de extindere a rețelei, corespunzătoare fazelor
teoretice specificate mai sus (Figura 7.2.1), prin aplicarea unor proceduri matematice adecvate.
Valorile cuprinse în matricea de trafic, topologia rețelei și standardele de calitate impuse pentru
procesarea traficului în rețelele de transport vor fi apoi utilizate pentru dimensionarea tuturor
fasciculelor de circuite pe relațiile dintre nodurile de comunicație.
Organigrama din figura 7.2.3 ia în considerare cele trei tipuri teoretice de extensie cu
algoritmii corespunzători și anume:
- DIV-ZON - apariția unor noi centre care preiau abonați din centrele existente, adică
crește numărul de centre din teritoriu păstrând același număr total de abonați, dar
alocați diferit nodurilor de comutație
- CENTRU NOU - apare un nou centru pentru a conecta noi abonați aflați într-un nou
teritoriu de rețea. În această situație, volumul de trafic transportat în rețeaua cu un
număr crescut de centre crește în mod corespunzător
- EXTENS-CAP – într-un centru existent în rețea crește numărul de abonați racordați
la el. Înseamnă că traficul total prin rețea crește, dar menținând același număr de
noduri de comunicație.
Așa cum s-a precizat anterior situația reală de extensie a unei rețele urbane este o
combinație a acestor cazuri teoretice. În consecință, rezolvarea problemei de determinare a
matricei de distribuție a traficului printr-o rețea urbană supusă unor extensii succesive se
execută cu ajutorul unui program global de calcul iterativ, numit eventual MAT-TRAF
(matricea de distribuție a traficului) și a cărui structură logică generală este ca în figura 7.2.3.
Pentru o rețea existentă cu m noduri, care sunt atât surse, cât și destinații de trafic, se
cunoaște, prin intermediul observațiilor de trafic efectuate cu echipamente adecvate în orice
centru de comunicații, conținutul matricei pătrate de distribuție a traficului, în forma
următoare:
 a1,1 a1,2 a1,m  T1
 
 a2,1 a2,2 a2,m  T2
Am =
  (7.2.1)
 
 am,1 am,2 am,m  Tm
R1 R2 Rm
în care:
- as ,d este trafic de intercomunicație s → d între noul sursă s și nodul de destinație d,
pentru s, d = 1, m și s  d
- trafic total transmis de un nod sursă: Ts =  d =1 as ,d pentru s = 1, m
m
(7.2.2)

- trafic total recepționat de un nod destinație: Rd =  s =1 as ,d pentru d = 1, m

m
(7.2.3)

- trafic intern (local): I s = as,s pentru s = 1, m (7.2.4)

astfel încât volumul total de trafic îndrumat de-a lungul rețelei cu m noduri de comunicații
este:
Am =  s =1Ts =  d =1 Rd =  s =1  d =1 as ,d
m m m m
(7.2.5)
 7. Estimarea traficului 83
7.3 Matrice de distribuție a traficului
7.3.1 Fracționarea vechilor domenii (subprogram DIV-ZON)
Într-o rețea urbană pot apărea centre noi prin redistribuirea abonaților existenți. În
consecință, volumul total al traficului oferit și scurs prin rețea nu-și modifică valoarea ci numai
modul de distribuire între centre, care devin în acest moment mai numeroase. De exemplu, așa
cum este reprezentat și în figura 7.3.1, apare domeniul D 4 prin preluarea unor subdomenii ale
vechilor centre 1, 2 și 3, respectiv D 4,1 , D4,2 și D4,3 . Aceste preluări de teritorii sunt însoțite
evident de preluări de trafic oferit de abonați rezidenți în aceste zone, abonați care migrează
spre un alt centru.

D1
D4,1

D4,3
D4,2
D3 D2

Figura 7.3.1: Extensia rețelei prin divizarea vechilor domenii de centre

Pe baza datelor furnizate de matricea de distribuție a traficului caracteristică rețelei
inițiale, se evaluează coeficienții de fracționare a traficului oferit de vechile centre, după cum
urmează:
❖ pk ,s - reprezintă fracțiunea din traficul Ts transferat s → k , adică de la un vechi
centru s către un centru k, datorită preluării de către aceasta a unui număr de abonați N k ,s .
Trebuie precizat că, în cazul divizării vechilor domenii pentru a forma noi domenii, este posibil
ca nodurile vechi să-și transfere abonați între ele.
❖ qs - reprezintă fracțiunea de trafic rămas din traficul total transmis Ts , de vechiul
centru s după "cedarea" tuturor transferurilor (corespunde abonaților care rămân în vechiul
centru).
Pentru calculul acestor coeficienți de fracționare trebuie să se folosească:
▪ matricea de distribuție a abonaților în teritoriu, N = n(i, j ) ;
▪ matricea traficului elementar oferit de abonați, Y =  y (i, j ) ;
▪ domeniile Ds, s = 1  (m + n) , definite în două faze succesive ale rețelei, inițial
cu m centre și apoi cu un număr total de m + n centre, dintre care n sunt noi.
▪ matricea de distribuție a traficului în vechea rețea cu m centre,
Pentru calcularea coeficienților de scindare sunt analizate toate situațiile de transfer de
abonați dintr-un domeniu în altul, pe grila asociată teritoriului acoperit de rețeaua în
expansiune, utilizând corespunzător matricele N și Y. Înseamnă că:
1
pk , s =  n(i, j )  y(i, j ) pentru 1  s  m și 1  k  m + n
Ts i , jDs →k
(7.3.1)

qs = 1 −  k =1 pk ,s pentru 1  s  m
m+ n
(7.3.2)
Coeficienții de fracționare se grupează în două matrice:
▪ Q( m ) - matricea diagonală pătrată de ordinul m cu coeficienți qs pe diagonala
principală și coeficienți pk ,s în rest
84
▪ P( n,m ) - matricea rectangulară doar cu coeficienți pk ,s ,, având n linii și m coloane
Cu aceste matrice se structurează prin super poziționare o matrice rectangulară U ( m+ n,m ) și
transpusa acesteia, U ( m,m+ n ) :
 q1 p1,2 p1,m 
 
 p2,1 q2 p2,m 
 
 Q( m)   
U ( m + n,m ) =   =  pm,1 pm,2 qm  (7.3.3)
 P( n,m ) 
  p pm+1,2 pm+1,m 
 m+1,1 
 
p pm+ n,m 
 m+ n,1 pm+ n,2
Notă: suma elementelor fiecărei coloane din matricea U ( m+ n,m ) este egală cu unitatea.
Noua distribuție a traficului oferit în rețeaua extinsă prin fracționarea vechilor
domenii se calculează cu relația matriceală:
A ( m + n ) = U ( m + n , m )  A ( m )  U ( m, m + n ) (7.3.4)
În noua distribuție, fiecărui centru vechi îi corespund acum alte volume proprii de trafic
caracteristic Ts , Rs și I s , dar volumul global de trafic scurs de-a lungul rețelei rămâne
neschimbat, adică:
m+ n m+ n
Am+ n = Am =  Ts +  Tk =  Rs + 
m m
s =1 k =m +1
Rk
s =1
(7.3.5)
k =m +1
Aplicația 7.3.1
Pentru o rețea cu 2 centre se precizează matricea de distribuție a traficului și matricea
1 2 3 1 2 4
 
3 1 1 2 2 1
 2 3 2 2 3 2 1 2
abonaților și anume: A 2 =   E și N =   abonați. Rețeaua se extinde
1 4  3 3 2 2 2 3
1 2 3 1 0 3
 
2 1 1 1 3 2
odată cu apariția unui nou centru, al cărui domeniu se obține prin scindarea celor două
inițiale. Limitele domeniilor înainte și după extindere sunt specificate în figura 7.3.2.
Calculați noua matrice de distribuție a traficului și comentați rezultatul.

D1 D3

D1
D2
D2

iniţial final
Figura 7.3.2: Divizarea domeniilor – exemplul 1
Rezolvare: Numărul de abonați din centrele existente este: N1 = 40 și N2 = 30. Presupunând
ipotetic că toți abonații au același trafic elementar oferit, relația (7.3.1) se simplifică, iar
coeficienții de fracționare se calculează numai prin raportul dintre numărul abonaților care
migrează și numărul total inițial al centrului care pierde abonați, deci: p3,1 = 0, 6 , p1,2 = 0, 2 ,
 7. Estimarea traficului 85
p3,2 = 0,5 , q1 = 0, 4 , q2 = 0,3
 0.4 0.2   0.8 0.6 1.60  T1 ' = 3
   2 3   0.4 0 0.6   
A3 =  0 0.3      =  0.36 0.36 0.78  T2 ' = 1.5
 0.6 0.5   1 4   0.2 0.3 0.5   1.44 1.14 2.92  T = 5.5
    3
R : 2.60 2.10 5.30 A = 10 E
Pe întreaga rețea volumul total de trafic, 10 E, rămâne neschimbat, doar că este altfel
repartizat acum între 3 centre. Păstrarea valorii traficului global este un element de verificare
a exactității calculului efectuat.
De asemenea, se pot estima valorile totale de trafic furnizate de fiecare dintre cele 3
centre, vechi sau noi, direct din coeficienții de divizare și valorile inițiale de trafic transmise
de centrele vechi, adică, în cazul de față:
T  = q  T + p  T = 3 , T  = q  T = 1,5 , T = p  T + p  T = 5,5 E
1 1 1 1,2 2 2 2 2 3 3,1 1 3,2 2

Cunoașterea completă a matricei A m + n = as ,d  , pentru s, d = 1, m + n , este însă

absolut necesară deoarece precizează modul exact de distribuție către destinații a traficului
generat de fiecare centru, valorile traficului de intercomunicație as ,d , pentru s  d , fiind
folosite pentru determinarea dimensiunilor pentru fasciculele de joncțiuni dintre centre.
Aplicația 7.3.2
Fie o rețea ca în figura 7.3.2, care se extinde prin creșterea numărului de centre de la 2
la 4 prin fracționarea vechilor zone (D1 și D2) și pentru care se precizează următoarele valori ale
coeficienților de fracționare: p2,1 = 0,1 , p3,1 = 0,3 , p3,2 = 0, 2 , p4,2 = 0,5 (toți ceilalți
coeficienți care nu sunt specificați au valoarea zero). Pentru faza inițială a rețelei, matricea de
distribuție a traficului este precizată în figură. Se cere să se calculeze noua distribuție a
traficului.

Domeniu1 1 Domeniul Domeniul

1 2

Domeniul Domeniul
Domeniul 2
3 4
p3,1 p3,2 p2,1 p4,2
 5 10  T1 = 15 E
A2 =  
 8 2  T2 = 10 E
Rs = 13 12 A(2) = 25 E

Figura 7.3.2: Extensie prin fracționare - exemplul 2

Rezolvare: Se calculează coeficienții traficului rămas în vechile centre:
q1 = 1 − ( p2,1 + p3,1 ) = 0, 6 și q2 = 1 − ( p3,2 + p4,2 ) = 0,3
Matricea de distribuție a traficului, după fracționarea domeniilor vechi, este
86

 1,80 2,10 2,10 3, 00  T1 = 9, 0

T2 = 4,5
A (4) =  1, 74 0, 77 1,19 0,80 
 1,86 1,33 1, 61 1, 70  T3 = 6,5
 2, 40 0, 70 1, 40 0,50  T4 = 5, 0

Rs : 7,80 4,90 6,30 6, 00 A(4) = 25 E

7.3.2 Apariția unor noduri noi pentru racordarea unor abonați noi (subprogram
CENTR-ABNOI)
Algoritmul matematic ce se folosește pentru rezolvarea acestui caz de extensie a unei
rețele consideră că:
- se cunoaște matricea de distribuție a traficului pentru rețeaua existentă, A m = as ,d  ,
cu m centre între care este vehiculat un volum global de trafic A ;
- toți cei N abonați noi se vor racorda la un nou centru, cu numărul de ordine m + 1 ;
- abonații noi se vor comporta identic cu vechii abonați. Înseamnă că trebuie să se
utilizeze datele statistice obținute în vechea rețea, referitoare la traficul caracteristic al centrelor
existente, și anume la traficul total transmis, recepționat și intern. Folosind aceste date statistice
ale experienței anterioare, se vor estima valorile R, T și I ce corespund noului centru.
Vechile centre nu-și modifică numărul abonaților conectați în ele, deci nici volumele
totale de trafic caracteristic lor. Dar datorită apariției în rețea a unor noi surse și destinații de
apeluri, care sunt cei N abonați noi, este evident că se vor modifica factorii de interes comun
specifici vechilor centre și chiar volumul de trafic elementar oferit de abonații acestora.
Toate acestea conduc la acceptarea ideii că volumele de trafic oferit de vechile
centrelor. Prin observații statistice s-a stabilit că vechile volume de trafic de intercomunicație se
pot corecta cu ajutorul unor coeficienți de redirijare a traficului, notați cu x, y și z și care pot fi
calculați folosind următoarele relații, stabilite în mod empiric:
min( R, T ) − I  R −T   T −R
x= , y = max  0,  , z = max  0,  (7.3.6)
A  A   A 
Noua distribuție Am+1 a traficului în rețeaua cu m + 1 noduri de comunicații se scrie
pe baza elementelor matricei inițiale Am și se prezintă în forma ce urmează:
 (1 − x)a1,1 (1 − x)a1,2 (1 − x)a1,m ( x + y )T1  T1
 
 (1 − x)a2,1 (1 − x)a2,2 (1 − x)a2,m ( x + y )T2  T2
A m+1 =  
  (7.3.7)
 (1 − x)am,1 (1 − x)am,2 (1 − x)am,m ( x + y )Tm  Tm
 ( x + z)R ( x + z)R ( x + z ) Rm  T =T
 1 2 I  m+1
R1 R2 Rm Rm+1 = R A + A
În scrierea matricei A(m +1) s-a folosit următorul raționament:
- dacă a apărut un nou centru, atunci oricare veche centru s își "rezervă"
o fracțiune din traficul său de intercomunicație as ,d ( s, d = 1, m ) pentru a-l dirija spre noua
destinație d, anume centrul cu numărul m + 1 (coeficient de redirijare x) ;
- în plus, datorită apariției în rețea a unei noi destinații, centrul nr. m + 1 , vechii abonați
își vor spori traficul oferit cu un volum ce le este adresat acestor abonați noi, de aici
coeficientul de redirijare y;
- de asemenea, oricare centru vechi va avea un supliment de trafic recepționat, venit de la
 7. Estimarea traficului 87
noua sursă de trafic, centrul nr. m + 1 , deci un coeficient de redirijare z .
În noua structură de rețea, cu m + 1 centre, volumele de trafic caracteristic ale vechilor
centre pot fi calculate cu expresiile:
Ts = (1 − x) d =1 as ,d + ( x + y )  Ts = (1 + y )  Ts
m
(7.3.8)
Rs = (1 − x) d =1 as ,d + ( x + z )  Rs = (1 + z )  Rs
m
(7.3.9)
iar pentru noul centru, volumele de trafic caracteristic sunt de valori cunoscute, T și R, dar
acestea pot fi verificate cu ajutorul expresiilor:
Tm+1 = ( x + z ) s =1 Rs + I = ( x + z ) A + I = T
m
(7.3.10)

Rm+1 = ( x + y ) s =1Ts + I = ( x + y ) A + I = R
m
(7.3.11)
Înseamnă că pe ansamblul rețelei este scurs acum un volum global de trafic:
m+1
Am+1 =  s =1 Ts = (1 + y ) s =1Ts + T = (1 + y ) A + T
m

(7.3.12)
m+1
=  s =1 Rs = (1 + z ) s =1 Rs + R = (1 + z ) A + R = (1 + x + y + z ) A + I
m

ceea ce reprezintă o majorare a volumului inițial cu:

A = ( x + y + z) A + I = yA + I = zA + I = max(R, T ) (7.3.13)
Aplicația 7.3.3
Se consideră o rețea cu 3 centre, pentru care se precizează  5 6 3
alăturat matricea de distribuție a traficului. Rețeaua se extinde  
A3 =  3 4 5 
prin apariția unei noi centrale, pentru care valorile caracteristice de
5 2 1
trafic sunt:  
a) T = 9,8 E; R = 13,2 E; I = 3 E;
b) T = 13,2 E; R = 9,8 E; I = 3 E.
Se cere să se calculeze noua distribuție de trafic ce corespunde acestei situații de
extensie a rețelei.
Rezolvare: se calculează coeficienții de redirijare a traficului și noua matricea A 4 de
distribuție a traficului după metoda prezentată, adică:
 4, 0 4,8 2, 4 4, 2  T1 = 15, 4
 
 2, 4 3, 2 4, 0 3, 6  T2 = 13, 2
a) x = 0, 2 , y = 0,1 , z = 0 A4 =
 4, 0 1, 6 0,8 2, 4  T3 = 8,8
deci:  
 2, 6 2, 4 1.8 3, 0  T4 = 9,8
Rs :13.0 12.0 9.0 13.2 A4 = 47, 2 E
 4, 0 4,8 2, 4 2,8  T1 = 14, 0
  T2 = 12, 0
2, 4 3, 2 4, 0 2, 4 
x = 0, 2 , y = 0 , z = 0,1 A4 = 
b)  4, 0 1, 6 0,8 1, 6  T3 = 8, 0
deci:  
 3,9 3, 6 2, 7 3, 0  T4 = 13, 2
Rs :14.3 13.2 9.9 9.8 A4 = 47.2 E
***
Observații: Din acest exemplu simplu se poate observa că într-adevăr surplusul de trafic
din noua rețea este egal cu cea mai mare valoare dintre caracteristicile R și T ale noului centru
nr.4, adică A = max( R, T ) = 13, 2 E. De asemenea, în noua matrice de distribuție a traficului,
pentru vechile centre se conservă anumite valori caracteristice ale traficului și anume:
88
- dacă noii abonați sunt de categoria acelora pentru care traficul recepționat este mai
mare decât cel transmis, R  T (cu alte cuvinte, primesc mai multe apeluri decât transmit),
atunci vechile centre își păstrează nealterate volumele traficului recepționat, adică Rk = Rk
pentru k = 1, m (deoarece în acest caz z = 0 );
- dacă noii abonați sunt din cealaltă categorie, adică pentru care T  R , atunci vechile
centre își păstrează nealterate volumele de trafic transmis, adică Tk = Tk pentru k = 1, m
(deoarece în acest caz y = 0 ).
Aceste observații pot fi folosite ca elemente de control al corectitudinii calculelor
efectuate pentru stabilirea noii matrice de distribuție a traficului.

7.3.3 Extensia capacității în vechile noduri (subprogram EXTNUM-CEN)

Oricare din centrele unei rețele existente își poate spori capacitatea prin racordarea la
ele a unor noi abonați. Rețeaua păstrează deci același număr de centre, dar va scurge un volum
sporit de trafic, datorat noilor abonați. Acesta este cel mai frecvent caz de extensie a unei rețele,
pentru că de regulă un centru intră în funcțiune cu o capacitate inițială, urmând ca prin extensii
succesive să ajungă să funcționeze la capacitatea sa maximă de conectare. Evident că aceste
extensii succesive sunt prevăzute în cadrul planificării operaționale pe termen lung a rețelei și
că sunt rezervate în consecință spații în clădirile centralelor respective pentru instalarea unor
echipamente suplimentare aferente extensiilor de capacitate.
Pentru rezolvarea matematică a acestui caz de extensie se folosește aceeași procedură ca
și în situația anterioară (un centru nouă cu abonați noi), dar se presupune că toți abonații noi, N,
se concentrează într-un centru fictiv, care se instalează în aceeași clădire cu centrul real ce-și
sporește capacitatea. Pentru abonații noi, cu care vechiul centru își sporește capacitatea, valorile
de trafic caracteristic, R, T și I, se determină desigur în raport cu mărimile corespunzătoare de
trafic ale vechiului centru.
Procedând la fel ca în cazul prezentat anterior, al apariției unui centru nou care
conectează abonați cu desăvârșire noi, se vor modifica elementele vechii matrice
A m = as ,d  cu ajutorul unor coeficienți de redirijare x, y și z, dar linia și coloana ce ar
corespunde centrului fictiv (ce ar avea numărul de ordine m+1) se adună cu linia și coloana
corespunzătoare celui care se extinde. În consecință, se va calcula o distribuție A (mj ) a traficului
pentru o rețea cu m noduri în care centrul j conectează un supliment de abonați, N j , cărora le
corespund valori de trafic caracteristic R, T și I.
Pentru centrul j cu capacitatea extinsă noile volume de trafic total transmis, T j , și total
recepționat, Rj , se vor calcula cu formulele:
T j = (1 − x) d =1 a j ,d + ( x + y )  T j = (1 + y )  T j + T
m
(7.3.13)
Rj = (1 − x) s =1 as , j + ( x + z )  R j = (1 + z )  R j + R
m
(7.3.14)
iar pentru nodurile ce își păstrează capacitățile rămân valabile formulele (7.3.7) și (7.3.8)
În rețelele reale au loc simultan extensii ale mai multor centre existente, eventual ale
tuturor. Procedura matematică de tratare a unor asemenea situații prevede considerarea acestora
individuală, în mod succesiv. Ordinea folosită pentru aceste extensii fictiv succesive nu
produce decât diferențe neesențiale, de ordinul sutimilor de Erlang, în valorile elementelor
matricei finale de distribuție a traficului prin rețeaua extinsă.
Aplicația 7.3.4
O rețea cu trei centre se extinde prin creșterea cu 35% a capacității centrului nr.1 și cu
 7. Estimarea traficului 89
o jumătate din numărul abonaților existenți în centrul nr.3. Se cere să se determine matricea
de distribuție a traficului în rețeaua extinsă, considerându-se extensiile au loc în ordinea:
a) no.1, no.3; b) no.3, no.1 și că distribuția inițială este conform matricei:
 5 7 3  T1 = 15
 
A3 =  3 4 5  T2 = 12
 2 5 1 T = 8
  3
R :10 16 9 A3 = 35 E
Rezolvare: a) N1 = 0,35  N1 ,, ceea ce înseamnă că:
T = 0,35 15 = 5, 25 E, R = 0,35 10 = 3,5 E și I = 0,35  5 = 1,75 E.
Rezultă că: x = (3,5 − 1, 75) 35 = 0, 05 , y = 0 și z = (5, 25 − 3,5) / 35 = 0,05 , adică:
1 − x = 0,95 , x + y = 0,05 x + z = 0,1 .
Deci noua matrice corespunzătoare capacității extensie a primului centru este de forma:
 5  0,95 + 15  0, 05 + 10  0,1 + 1, 75 7  0,95 + 16  0,1 3  0.95 + 9  0,1 
(1)  
A3 =  3  0,95 + 12  0, 05 4  0,95 5  0,95 ,
 2  0,95 + 8  0, 05 5  0.95 1  0,95 
 
care după efectuarea calculelor (și a rotunjirilor corespunzătoare) devine:
 8, 25 8, 25 3, 75  T1 = 20, 25
(1)  
A3 =  3, 45 3,80 4, 75  T2 = 12, 00
 2,30 4, 75 0,95  T  = 8, 00
  3
Rs : 14, 00 16,80 9, 45 A3(1) = 40, 25 E
Se poate observa că, deoarece T  R , s-au conservat volumele de trafic transmis ale
vechilor centre, pentru nr.1 adăugându-se și T = 5, 25 E al noilor abonați racordați aici, care
coincide cu sporul de trafic în rețea. De asemenea, se pot verifica si următoarele:
R1 ' = (1 + z ) R1 + R = 1, 05 10 + 3,5 = 14, 00E
R2 ' = (1 + z ) R2 = 1, 05 16 = 16,80E
R3 ' = (1 + z ) R3 = 1, 05  9 = 9., 45E
A = max( R, T ) = 5, 25E
Matricea A3(1) obținută prin considerarea extensiei de capacitate în centrul no.1 este
acum punctul de plecare pentru extensia următoare, și anume a centrului no.3 cu
N3 = 0,5  N3 . Valorile de trafic caracteristice sunt în consecință
T = 0,5  8 = 4 E, R = 0,5  9, 45 = 4,725 E și I = 0,5  0,95 = 0, 475 E.
cu coeficienții de redirijare: x = 0,0876 , y = 0,018 și z = 0 , ceea ce conduce la matricea
finală A3(1,3) în forma:
 7.527 7.527 5.560  T1= 20.615 E
 
A3(1,3) =  3.148 3.467 5.601  T2 = 12.216 E
 3.325 5.805 3.014  T  = 12.144 E
  3
Rs : 14.000 16.800 14.175 A3(1,3) = 44.975 E
De această dată, se poate observa că s-au conservat volumele traficului recepționat,
deoarece R  T , și că, față de etapa anterioară, surplusul de trafic pe ansamblul rețelei este de
90
A = max( R, T ) = 4.725 E
b) Dacă ordinea de considerare a extensiilor este inversă, adică mai întâi nr.3 și apoi
nr.1, în aceleași proporții ca în cazul anterior, atunci distribuția traficului prin rețea este în
final conform matricei ce urmează:
 7.557 7.527 5.745  T1= 20.829 E
(3,1)  
A3 =  3.164 3.427 5.752  T2 = 12.343 E
 3.254 5.806 3.168  T  = 12.229 E
  3
Rs :13.975 16.760 14.665 A3(3,1) = 45.400 E
Se trage concluzia că, într-adevăr, ordinea de considerare a extensiilor nu este
esențială pentru structura matricei finale, diferențele care apar fiind mici. În plus, în vederea
planificării rețelei de joncțiuni, s-ar folosi o matricea de distribuție a traficului într-o formă
puțin modificată, și anume:
 8 8 6  21
(1,3)  
A3 =  4 4 6  13
 4 6 4  13
 
16 18 16 47 E

7.4 Estimarea prin măsurători a traficului oferit

Pentru a planifica extensia unei rețele este necesar a fi estimate următoarele mărimi:
- traficul oferit fasciculelor de circuite,
- traficul oferit destinațiilor, pe baza relațiilor sursă-destinație,
- traficul oferit centrelor de comutație,
- apelurile oferite centrelor de comutație,
- traficul oferit pe canalele comune de semnalizare (semafor).
Estimarea acestor mărimi se efectuează pe baza unor măsurători de trafic scurs și de
identificare a numărului de cereri de apel, în decursul celor mai încărcate ore, dar trebuie
considerați și alți factori, care intervin în procedurile de măsurare și estimare, și anume:
a) mărimile măsurate trebuie a fi divizate pe categorii de destinații sau de apeluri (de
exemplu, în raport cu tipul de semnalizare folosită);
b) nu este posibil totdeauna să se obțină o înregistrare completă a traficului purtat. De
exemplu, în cazul rețelelor ce folosesc combinații de fascicule cu utilizare ridicată și finale,
traficul de revărsare oferit de fiecare fascicul în parte nu se poate fi totdeauna măsurat;
c) elementele măsurate pot fi denaturate de congestiile din rețea. Este cunoscut faptul că
totdeauna existența unei blocări pe rețea produce diminuarea traficului purtat de fascicule, dar
ele se pot încă amplifica datorită unor acțiuni ale însăși componentelor de rețea (de exemplu,
prin repetare automată a apelurilor eșuate) sau chiar ale abonaților (care perseverează în
repetarea apelurilor respinse de rețea);
d) atunci când niveluri ridicate de congestia persistă pentru o perioadă îndelungată (mai
multe zile), unii clienți renunță sistematic de a mai efectua apeluri în respectiva perioadă
aglomerată din zi. Această componentă, de trafic oferit aparent eliminat, este cunoscută sub
numele de trafic suprimat sau cenzurat (suppressed). Componenta ar trebui să fie luată în
considerare în planificare, deoarece traficul oferit va crește în cazul în care dimensiunea
echipamentului va fi extinsă, iar congestia se va diminua sau chiar anula. Însă, în prezent, nu
sunt definitivați algoritmii care să estimeze traficul cenzurat.
 7. Estimarea traficului 91
7.4.1 Fascicul din cale unică
7.4.1.1 Congestie nesemnificativă
Traficul oferit este egal cu traficul purtat și deci măsurat, conform ITU-T
Recomandarea E.500, ceea ce înseamnă că nu trebuie efectuată nici o estimare.
7.4.1.2 Congestie semnificativă
Fie că AC este traficul purtat de un fascicul de circuite, dintr-o cale unică, trafic ce se
poate măsura, și se dorește a evalua valoarea traficului A oferit lui. În acest scop, se folosește
modelul de repetare a apelurilor, ce este ilustrat în figura 7.4.1. Plecând de la acest model,
se poate scrie că:
Apeluri la
prima
încercare N0 NNR NLR Apeluri respinse
NL repetate
Fascicul de circuite Apeluri
examinat Apeluri respinse nesatisfăcute
repetate
Apeluri
Apeluri purtate NC
abandonate

Restul reţelei şi NN Apeluri

abonatul chemat Apeluri nesatisfăcute abandonate

Apeluri satisfăcute

Figura 7.4.1: Model general de repetare a apelurilor

- numărul total de apeluri oferite fasciculului, N, este:
N = N0 + N NR + N LR (7.4.1)
- valoarea medie a probabilității de pierderi pentru toate cererile de apel adresate
fasciculului și măsurată pe fascicul, B, este:
B = NL N (7.4.2)
- factorul de perseverență, W, - parametru care reprezintă efectul repetărilor apelurilor,
și anume este proporția încercărilor de apel blocate care sunt repetate, adică:
W = N LR N L (7.4.3)
Dacă pe fasciculul considerat nu ar fi congestie, atunci numărul apelurilor adresate lui
ar fi doar:
N 1 − WB
N 0 + N NR = N − N LR = ( N − N LR ) C = N C (7.4.4)
NC 1− B
și, în consecință, prin multiplicarea expresiei cu valoarea mediei, τ, a duratei unui apel scurs
de fascicul, se obține expresia căutată pentru intensitatea traficului oferit, în forma:
1 − WB
A = AC (7.4.5)
1− B
Modelul prezentat este simplu, dar nu perfect, deoarece în cazul în care fasciculul este
extins, s-ar impune ca numărul N NR să fie modificat, ceea ce ar produce modificarea
rezultatului.
Un alt model se folosește pentru a evalua factorul W de perseverență, considerând
situația după extinderea capacității fasciculului de circuite. Cu alte cuvinte ne aflăm în cazul
în care este eliminată posibilitatea de blocare a apelurilor în fascicul (figura 7.4.2), numărul
92
apelurilor purtate fiind acum N C , iar al celor nesatisfăcute datorită stării rețelei sau
abonatului chemat N N . Se presupune că numărul N 0 al apelurilor noi rămâne neschimbat,
după extensie.
Apeluri la prima N NNR
0
încercare
Fascicul examinat
de circuite
Apeluri nesatisfăcute
Apeluri repetate
NC
purtate

Restul reţelei şi N N
abonatul chemat Apeluri nesatisfăcute
Apeluri satisfăcute Apeluri abandonate

Figura 7.4.2: Model de repetare a apelurilor fără blocarea circuitelor

Se introduc următorii indicatori măsurabili:
- H = probabilitatea globală de perseverență a abonatului, evaluată ca raport dintre
numărul apelurilor repetate și al celor eșuate, indiferent din ce motiv;
- r = rata de reușită a apelurilor în fasciculul considerat, definită ca raportul dintre
numărul apelurilor acceptate în fascicul și numărul total de apeluri adresate lui;
- r  = rata de eficiență a angajărilor pentru fascicul;
-  = rata de eficacitate pentru un fascicul de circuite, ce se poate evalua prin
măsurători, fiind raportul dintre numărul total de solicitări adresate și numărul
apelurilor noi.
Pentru acești indicatori relațiile de definire, corespunzătoare fiecăreia din situațiile
considerate anterior, sunt:
a) înainte de extinderea capacității:
N + N LR N − NN
H = NR și r  = C (7.4.6)
NN + NL NC
b) după extinderea capacității:
N N  − N N
H = NR și r  = C (7.4.7)
N N N C
Acceptând acum încă o ipoteză simplificatoare, și anume că parametrii H și r  rămân
neschimbați după creșterea capacității fasciculului, se obțin ușor relațiile:
N 1 − H (1 − r ) − r  B H 
N0 = C și N 0 = N C 1 − H (1 − r ) 
1− B
din care se poate deduce că:
 r H 
 B  (1 − B )
−1
N C = N C 1 − (7.4.8)
 1 − H (1 − r ) 
Dacă se multiplică și de această dată cei doi termeni ai relației de mai sus cu valoarea medie,
τ, a duratei apelurilor satisfăcute pe fascicul, se obține o expresie între traficul scurs și
traficul oferit. Comparând-o acum cu relația anterioară (7.4.5) rezultă că:
r  H
W= (7.4.9)
1 − H  (1 − r )
 −1
unde: H= (7.4.10)
 (1 − r )
 7. Estimarea traficului 93
toate apelurile observate
= (7.4.11)
apelurile la prima încercare
Pentru a facilita determinarea rapidă a traficului oferit, potrivit modelului analizat,
ITU-T propune în Recomandarea E.501 o listă de valori ale factorului (1 − WB) (1 − B) pentru
o gamă uzuală și satisfăcător de largă pentru B, H și r’ (vezi tabelul 7.4.1).
Când măsurătorile rapoartelor de finalizare nu sunt disponibile, o valoare W poate fi
selectată din intervalul 0,6 până la 0,9. De remarcat că o valoare mai mică a lui W corespunde
unei estimări mai mari a traficului oferit. Administrațiile de telecomunicații sunt încurajate să
schimbe valorile lui W pe care își propun să le folosească.
Procedura de estimare a factorului W este bazată pe presupunerea că H, r’ și τ rămân
neschimbați după extinderea fasciculului. Dar, eliminarea congestiei într-un fascicul conduce
în realitate la schimbarea lui H, ceea ce cauzează o subestimare a factorului W și deci o
supraevaluare a traficului oferit, conform relațiilor (7.4.5) sau (7.4.11). Studii relevante au
arătat însă că supraestimarea este practic neglijabilă dacă B  0, 2 și r   0,6 . Supraestimarea
poate fi însă semnificativă pentru alte valori ale probabilității de blocare B, cu excepția
cazurilor în care alți factori, care nu au fost luați în considerare de modelul folosit aici, ar
contracara efectul. Prin urmare, este necesară prudență în utilizarea tabelului 7.4.1 în
intervalul indicat.
Tabelul 7.4.1: Valori pentru factorul (1 − W  B) (1 − B) (Recomandarea E.501)

H 0,70 0,75 0,80 0,85 0,90 0,95

B = 0,1
r  = 0,3 1,0653 1,0584 1,0505 1,0411 1,0300 1,0165
r  = 0,4 1,0574 1,0505 1,0427 1,0340 1,0241 1,0129
r  = 0,5 1,0512 1,0444 1,0370 1,0289 1,0202 1,0105
r  = 0,6 1,0462 1,0396 1,0326 1,0252 1,0173 1,0089
r  = 0,7 1,0421 1,0358 1,0292 1,0223 1,0152 1,0077
r  = 0,8 1,0380 1,0326 1,0264 1,0200 1,0135 1,0068
B = 0,2
r  = 0,3 1,1470 1,1315 1,1136 1,0925 1,0675 1,0373
r  = 0,4 1,1293 1,1136 1,0961 1,0765 1,0543 1,0290
r  = 0,5 1,1153 1,1000 1,0833 1,0652 1,0454 1,0238
r  = 0,6 1,1041 1,0892 1,0735 1,0568 1,0390 1,0201
r  = 0,7 1,0949 1,0806 1,0657 1,0503 1,0342 1,0174
r  = 0,8 1,0872 1,0735 1,0595 1,0451 1,0300 1,0154
B = 0,3
r  = 0,3 1,2521 1,2255 1,1948 1,1587 1,1158 1,0639
r  = 0,4 1,2216 1,1948 1,1648 1,1311 1,0931 1,0498
r  = 0,5 1,1978 1,1714 1,1428 1,1118 1,0779 1,0408
r  = 0,6 1,1785 1,1530 1,1260 1,0974 1,0669 1,0345
r  = 0,7 1,1627 1,1382 1,1127 1,0862 1,0587 1,0299
r  = 0,8 1,1495 1,1260 1,1020 1,0774 1,0522 1,0264
B = 0,4
r  = 0,3 1,3921 1,3508 1,3030 1,2469 1,1801 1,0995
r  = 0,4 1,3448 1,3030 1,2564 1,2040 1,1449 1,0775
r  = 0,5 1,3076 1,2666 1,2222 1,1739 1,1212 1,0634
r  = 0,6 1,2777 1,2380 1,1960 1,1515 1,1041 1,0537
r  = 0,7 1,2531 1,2150 1,1754 1,1342 1,0913 1,0466
r  = 0,8 1,2325 1,1960 1,1587 1,1204 1,0813 1,0411
B = 0,5
r  = 0,3 1,5882 1,5263 1,4545 1,3703 1,2702 1,1492
r  = 0,4 1,5172 1,4545 1,3846 1,3061 1,2173 1,1162
r  = 0,5 1,4615 1,4000 1,3333 1,2608 1,1818 1,0952
r  = 0,6 1,4166 1,3571 1,2941 1,2272 1,1562 1,0806
r  = 0,7 1,3797 1,3225 1,2631 1,2013 1,1369 1,0699
r  = 0,8 1,3488 1,2941 1,2380 1,1807 1,1219 1,0617
94
7.4.2 Structură ierarhizată de rețea
Când o relație de comunicații este deservită printr-o structură ierarhizată de rețea, sunt
prevăzute două tipuri de fascicule:
- fascicul cu utilizare ridicată (high-usage group) – este folosi pe ruta de primă
alegere din setul rutelor de îndrumare a traficului respectivei relații. El este caracterizat de
valori importante de pierderi ( pmax = 0,1 ), ceea ce produce volume importante de trafic
respins, care este oferit ca trafic de revărsare unei rute suplimentare (dacă ea există);
- fascicul final (final group) – aparține unei căi suplimentare de îndrumare, primind
spre îndrumare traficul de revărsare oferit de unul sau mai multe fascicule primare, conform
schemei de rutare. Aici pierderile de apel sunt de regulă mici ( pmax = 0,01 ).
În această situație este necesar să se execute măsurători simultane pe ambele grupuri
de circuite, și stabilirea volumelor de trafic corespunzătoare lor.
➢ Dacă pe fasciculul final nu sunt pierderi importante, atunci se poate aprecia că
volumul de trafic oferit pe fasciculul primar, A, este:
A = AH + AF (7.4.12)
unde: - AH = volumul de trafic scurs pe fasciculul primar,
- AF = volumul traficului de revărsare din primar (pierdut) și scurs de fasciculul final.
Nu trebuie însă pierdut din vedere că un fascicul final, în raport cu planul de rutare al rețelei,
poate îndeplini această funcție, de fascicul al rutei finale, pentru mai multe relații de
comunicație, adică el este un fascicul comun de revărsare pentru mai multe fascicule de
primă alegere.
Pentru determinarea traficului scurs pe fasciculul final, AF, se pot folosi următoarele
procedee, cu importanță descrescătoare în ordinea enumerării:
a) AF este măsurat direct ca trafic ajuns la destinație. Deși nu totdeauna este ușor de
realizat, această procedură este de preferat, rezultatele obținute în acest mod fiind cele
mai corecte;
b) traficul total purtat de fasciculul final este divizat pe destinații, în raport cu numărul
de apeluri satisfăcute către fiecare destinație;
c) traficul total purtat de fasciculul final este divizat în funcție de rapoartele dintre
numărul tentativelor de angajare adresate lui provenind de la fasciculele ce revarsă pe
el și numărul total de angajări reușite.
➢ Dacă fasciculul final este caracterizat de congestii importante, atunci fie că se
recurge la o abordare similară căilor unice, ceea ce reprezintă o rezolvare destul de complicat,
fie, mai simplu, dar suficient de exact, se folosește doar volumul măsurat AH al traficului
scurs pe fasciculul cu utilizare ridicată. În acest ultimă variantă sunt recomandate două
metode, ambele cu același grad de precizie, și anume:
1) traficul oferit, de intensitate A, se calculează cu relația:
AH = A 1 − E N ( A)  (7.4.13)
în care: - E N ( A) probabilitatea de pierderi dată de formula Erlang-B,
- N = numărul de circuite din fasciculul cu utilizare ridicată, presupuse a fi în lucru
(în stare de funcțiune).
Estimarea lui A se face, folosind valoarea măsurată AH și dimensiunea N cunoscută,
fie printr-un program iterativ de calcul, ce pornește de la relația (7.4.12), fie manual pe baza
tabelelor sau curbelor de trafic, aflate la dispoziția planificatorului de rețea. Acuratețea
estimării poate fi însă influențată negativ de variația aleatorie a traficului oferit pe durata
măsurătorilor sau de folosirea unei valori incorecte pentru N, rezultată din eventuale
 7. Estimarea traficului 95
deranjamente ale unor circuite din fascicul și necomunicate în momentul experimentului.
2) A este estimat din relația:
A = AH (1 − B) (7.4.14)
unde B este valoarea măsurată a probabilității de pierderi pe fasciculul primar, cu utilizare
ridicată. Siguranța rezultatului poate fi serios afectată de prezența solicitărilor repetate.
Se recomandă aplicarea ambelor metode a) și b); orice discrepanță semnificativă ar
necesita atunci investigații suplimentare. Trebuie remarcat totuși că ambele metode pot
deveni nesigure pentru grupurile cu utilizare ridicată cu probabilitate mare de revărsare; în
această situație poate fi necesară o perioadă mai lungă de măsurare pentru rezultate fiabile.