Indici orientativi şi aspecte practice vizând amprenta

psihocomportamentală a criminalilor în serie

 Cuprins

CUPRINS.............................................................................................................................1

INDICI ORIENTATIVI ŞI ASPECTE PRACTICE VIZÂND AMPRENTA

PSIHOCOMPORTAMENTALĂ A CRIMINALILOR ÎN SERIE............................................2
Introducere........................................................................................................................................................................2

Studiile efectuate în scopul explicării tendinţei criminale............................................................................................2

Trăsăturile psihologice caracteristice criminalului.......................................................................................................5

Caracteristici ale criminalului în serie...........................................................................................................................7

Categorii de criminali în serie.......................................................................................................................................11

Tiparele de comportament agresiv episodic................................................................................................................12

BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................14

1
Indici orientativi şi aspecte practice vizând amprenta psihocomportamentală a
criminalilor în serie

Introducere

Termenul personalitate este folosit pentru a descrie temperamentul şi atributele emoţionale

ale unui individ, care practic îi determină comportamentul. Este vitală apropierea de psihologie în
încercarea de a surprinde şi înţelege comportamentul unui om, mai ales atunci când se doreşte
estimarea viitoarelor sale acţiuni.
În cazul infractorilor importanţa personalităţii lor constă atât în descoperirea motivului
pentru care au săvârşit respectiva infracţiune, în preconizarea unor viitoare infracţiuni, cât şi în
individualizarea unei pedepse care să reeduce cât mai bine infractorul.
O bună înţelegere a motivelor pentru care oamenii comit infracţiuni ar putea conduce în
timp la controlarea lor, şi totodată la diminuarea numărului lor. Prima etapă în prevenirea
criminalităţii este, deci, înţelegerea acestui fenomen atât la nivel general, social, cât şi la nivel
restrâns, particular.
Conform unor teorii psihologice, în fiecare om se găseşte în stare latentă o anumită psihoză
sau deviaţie comportamentală, care, dacă este stimulată, se poate dezvolta, conducând astfel la un
comportament deviant, împins chiar până la infracţiune. Astfel, de la simpla paranoia se poate
ajunge până la piromanie sau chiar la crime în serie.
Iată de ce studiul personalităţii umane şi a condiţiilor în care se dezvoltă intenţia criminală
în mintea noastră este o problemă stringentă, mai ales având în vedere realitatea secolului pe care
îl trăim, în care numărul crimelor comise creşte alarmant în toate mediile sociale.

Studiile efectuate în scopul explicării tendinţei criminale

Noţiunea de crimă a fost analizată încă de la începutul secolului al XIX-lea în lucrările lui
Andre Michel Guerry (1833) şi Adolphe Quetelet (1835) care au studiat proporţiile şi variaţiile
fenomenului criminal în raport cu factorii sociali, demografici şi ecologici. În acest sens, Leon

2
Radzinowicz (Ideology and Crime-1960) a observat că „Pentru prima dată în istorie, crima a fost
analizată ca un fenomen social determinat şi influenţat de mediul înconjurător din care face parte”.
Aceasta reprezintă adevărata ruptură de teoriile clasice care considerau crima ca o expresie
a liberului arbitru şi a încercării raţionale de realizare a propriilor plăceri.
Cercetarea pozitivistă prezintă o evoluţie istorică care poate fi divizată în mai multe faze. 1
Prima fază ,aceea a cercetării intuitiv empirice, cuprinde toate teoriile emise în legatură cu
natura criminalităţii în scopul de a lămuri raporturile existente între latura fizică şi cea morală a
individului. Aceste cercetări se bazează de multe ori pe convingerea că trăsăturile fizice ar trebui
să servească la recunoaşterea caracterelor psihice, a modului de gândire pentru fiecare individ.
Această modalitate de abordare a fenomenului criminal debutează cu lucrările unor filozofi
antici- precum Aristotel, Socrate, Seneca etc.- şi se continuă în Evul Mediu cu ştiinţe oculte care
pretindeau posibilitatea recunoaşterii caracterelor unei persoane în funcţie de liniile mâinii,
picioarelor frunţii sau determinate de influenţa astrelor asupra destinului uman.
Cea mai mare dezvoltare a lucrărilor legate de fizionomia umană are loc însă în secolul
XVII, în special datorită activitaţii lui G. B. Della Porta, care publică în 1640 tratatul sau de
“Fiziognomie”. În acesta autorul aprofundează legaturile între diferite parţi ale corpului omenesc şi
caracterele individuale şi scoate în relief importanţa multor altor caractere morfologice. Prin
acestea G. B. della Porta poate fi considerat unul dintre cei mai importanţi precursori ai şcolii
pozitiviste şi ai antropologiei criminale.
În cercetarile sale, Cesare Lombroso a sintetizat diferite aspecte cuprinse în studiile
antropologice anterioare 2, putându-se identifica un prim punct de plecare al acestora în lucrarea
lui Della Porta, care stabilea conexiuni şi raporturi între diverse parţi ale corpului şi caracterele
comportamentale corespunzătoare acestor trăsături fizice..
După această prima lucrare, lumea ştiinţifică, împărtăşind idealurile umaniste, îşi
concentrează studiile în domenii care vizează o mai buna cunoaştere a omului sub toate aspectele
sale, inclusiv cele privind anumite devianţe fizice, considerate a avea o influenţă deosebită asupra
comportamentului uman. În afara cercetărilor antropologice, se fac progrese şi în domeniul
psihiatriei şi biologiei umane.
In 1776, Lavater realizează o serie de studii în care releva asemănări între structura
craniană a omului şi cea a unor animale.
Gall(1759-1828) a fost cel care a pus bazele frenologiei sau craniologiei, cum mai este
numită, şi a incercat să stabilească legături între protuberanţele craniene şi caracterele umane.

1
Vezi în acest sens Raymond Gassin - Criminologie (ed. IV, Dalloz, 1998) unde se realizează o analiză detaliată a
acestor faze evolutive.
2
Pentru o prezentare detaliata a premergătorilor Scolii Pozitiviste vezi şi Freda Adler, Gerhard Mueller,op. cit, pg. 68;
3
 În Franţa, Felix Voisin (1837) publica un studiu referitor la funcţionarea cerebrală
deficitară a unui procent important din numărul deţinuţilor criminali.
Cercetările antropologice au depăşit graniţa Italiei în parte şi datorită studiilor realizate de
Gaspare Vergilio care, în 1874 recunoştea şi afirma natura patologică a faptei criminale , şi
realizează o analogie între criminalitate şi nebunie.
Ca o încununare a cercetărilor antropologice întreprinse până în acel moment, în 1865
Broca fondează Societatea Antropologică.
În paralel cu cercetările antropologice 3, o dezvoltare spectaculoasă au în acea perioadă şi
studiile din domeniul psihiatriei. Printre reprezentanţii cei mai importanţi îi menţionăm pe : Pinel,
Cabanis, Esquirol, Georget. Aceştia au studiat legătura dintre bolile mentale şi criminalitate.
În acest context apare teoria monomaniei instinctive caracteristice numai anumitor
criminali cu inteligenţa redusa.
În studiile sale, Thomas Abercombry susţine că nebunia morala este caracteristică unei
persoane care desi posedă un nivel de inteligenţă suficient de dezvoltat, este lipsită de principii
morale. Această idee este preluată şi dezvoltată în studiile realizate de Prichard (1768-1842) şi
Maudsley.4
O altă direcţie în analiza posibilelor cauze ale criminalităţii o reprezintă abordarea acestei
probleme din perspectivă biologica.
Factorul care a stimulat dezvoltarea gândirii şi cercetărilor pozitiviste a fost elaborarea
teoriei evoluţioniste a lui Charles Darwin. 5 Acesta afirma că comportamentul uman este în mare
măsură determinat de locul ocupat pe scara evoluţiei şi de permanenta luptă pentru supravieţuire.
Comportamentul uman este influenţat în această concepţie de forţe care exced peste limitele
controlului individual şi al voinţei personale. Omul nu mai este liber absolut din punct de vedere
comportamental, acţiunile lui fiind guvernate de legile biologice ale evoluţiei speciei.
Prosper Lucas (1805-1885) este cel care a analizat în studiile sale problema eredităţii şi a
atavismului în determinarea comportamentului criminal.
De-a lungul anilor psihologii au dezvoltat sute de teste menite să măsoare ameninţările
izvorâte din personalitatea umană, încercând să demonstreze ipoteza că oamenii care au tendinţa
de a se comporta într-o formă anti-socială se pot distinge uşor de oamenii normali. Astfel, s-au
dezvoltat câteva forme de chestionare: unele ample, care măsoară mai multe tipuri de dimensiuni
ale psihicului şi personalităţii umane, iar altele axate pe o singură latură ce trebuie studiată.

3
Pentru o prezentare detaliată a cercetărilor antropologice pre-lombrosiene, vezi şi Adolfo Zerboglio, Cesare
Lombroso ( ed.II, Roma, 1925), în capitolul I.
4
în acest sens vezi şi Hugh Barlow - Introduction to Criminology, pg 132;
5
Vezi Charles Darwin „On the origin of Species”, Ed. Northway,1925. Pentru o abordare modernă a acestei probleme
în domeniul criminologiei vezi şi Debray Q.- “Aberations chromosomique, biochimie de cerveau et criminalite “, Ed
Neret, Paris, 1975.
4
 Cel mai cunoscut şi impresionant test amplu este Minnesota Multiphasic Personality
Inventory şi include 550 de afirmaţii pe care subiecţii testaţi trebuie să le aprobe sau să le respingă,
în funcţie de cum li se potrivesc lor sau nu. Scorurile se încadrează în 10 categorii diferite, fiecare
reprezentând un anume tip de personalitate. Răspunsurile la unele întrebări sunt mai uşor de
prevăzut pentru infractori decât pentru oameni normali, rata densităţii fiind cam de 4 astfel de
întrebări din 50. Acest test nu identifică însă doar probleme ce ţin de delicvenţă ci şi de
noncomformism sau conflicte în viaţa de familie.
În anii 50, doi cercetători, Schuessler şi Cressey şi-au petrecut mai mult de 25 de ani
studiind diferenţele dintre personalităţile delicvente şi cele non-delicvente. După studii
îndelungate, au afirmat că nu pot stabili o conexiune directă între criminalitate şi personalitate
întrucât testele făcute de ei sunt relative. Există totuşi dovezi că oamenii susceptibili de infracţiuni
au un respect de sine mult mai mic decât ceilalţi, dar acest fapt nu a putut conduce la o concluzie
certă.
Impulsivitatea a fost deseori atribuită celor susceptibili de a comite infracţiuni 6 întrucât s-a
demonstrat că cei ce au comis deja infracţiuni sunt cu mult mai impulsivi decât oamenii normali.
Totuşi, acest lucru ar putea fi mai degrabă legat de dorinţa de a socializa pe care o au unii oameni,
şi nicidecum de a comite infracţiuni. Este cunoscut faptul că cei mai impulsivi criminali comit
crimele în moduri şi circumstanţe contradictorii faţă de comportamentul lor previzibil.
Deci testele de personalitate s-au dovedit a fi inutile în stabilirea unui grad înalt de
diferenţe între tendinţele personalităţilor criminalilor faţă de cele ale non-criminalilor. Chiar dacă
uneori aparenţele sunt mai mult decât grăitoare (cum ar fi în cazul lipsei de respect faţă de
autorităţi şi faţă de regulile societăţii), este totuşi greu să se stabilească o regulă.
Se ridică întrebarea dacă ameninţările şi problemele de personalitate descriu mai mult decât
simpla reacţie a indivizilor în anumite situaţii. De exemplu, oamenii nu sunt niciodată nepoliticoşi
sau violenţi faţă de toţi cei pe care îi întâlnesc.
Pentru a găsi totuşi o rezolvare la această problemă a personalităţii delicvente, psihologii
au enunţat 2 teorii majore care par a fi relevante pentru dezvoltarea comportamentul
delicvenţional: teoria psihanalitică şi teoria învăţării.

Trăsăturile psihologice caracteristice criminalului

a) Egocentrismul
Egocentrismul, ca o trăsătură a persoanei, se caracterizează prin tendinţa de a raporta totul
la propria persoană, atât din punct de vedere afectiv cât şi cognitiv. În anumite limite,

6
Nietzel M – Crime and its Modification: a social learning perspective, New York, Pergamon, 1979
5
egocentrismul priveşte conservarea de sine, afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoana îşi face
o imagine pozitivă despre sine, considerând că propria persoană este punctul de reper pentru toate
sentimentele, emoţiile, totul raportându-se la sine şi pentru sine. Dar, procedând astfel, omul se
rupe de realitatea imediată şi cade în subiectivism, nerecunoscând importanţa lumii înconjurătoare.
Sub aspect subiectiv, se dezvoltă exagerat sentimentul de afirmare proprie, iar când acesta nu
reuşeşte, se dezvoltă invidia şi mânia pentru ceilalţi oameni. Se poate ajunge la sentimentele de
frustrare, orgoliul, disperare, vanitate, care împing oamenii la izolare sau la conflicte cu ceilalţi.
Dacă egocentrismul este marcat şi de egoism, se ajunge uşor la comiterea de infracţiuni, fie contra
persoanei, fie contra avutului.

b) Labilitatea
Trecerea la comiterea unei crime este favorizată şi stimulată de labilitate, care este o
structură psihică slabă, schimbătoare, cu voinţă slabă, cu putere de stăpânire de sine slabă şi
nestatornică. Poate cuprinde mai multe planuri, precum: afectivitatea, supusă unor fluctuaţii,
prevederea redusă şi nesigură, iniţiativa însoţită de renunţare, puterea de voinţă, şovăitoare şi
schimbătoare, influenţabilitatea pronunţată, luarea de hotărâri pripite, etc.
Labilitatea este influenţată de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de
tulburări psihice deosebite, labilitatea se manifestă în limite acceptabile, dar la criminalii cu
tulburări emoţionale şi la care nici nivelul de inteligenţă nu este ridicat, labilitatea este mai
instabilă şi trecerea la comiterea unei crime se face mai uşor.

c) Agresivitatea
Agresivitatea este o formă de manifestare a unei tendinţe 7, a unui instinct existent în lumea
animală şi umană, anume tendinţa de combatere care constă în acte de înlăturare a unor obstacole
ce intervin în momentele de împiedicare a omului de a-şi satisface nevoile. În asemenea situaţii,
agresivitatea este utilă în limite necesare. În cazul unor crime, agresivitatea se foloseşte în limite
depăşite şi în scopuri antisociale, devenind un factor cauzator de pericol social.
Conform teoriilor personalităţii criminale, agresivitatea este de mai multe feluri:
autoagresivitate (în cazul automutilărilor sau sinuciderilor), agresivitate fiziologică, agresivitate
patologică (la persoanele psihopate sau psihotice), etc. Agresivitatea se dezvoltă în cazul
împiedicării satisfacerii unor trebuinţe sau dorinţe. O asemenea obstrucţionare provoacă emoţii vii,
tulburări şi mânie care sporesc agresivitatea.

7
Young J. – What is to be done about law and order?! , London - Plutto Press, 1993.
6
 d) Indiferenţa afectivă
Indiferenţa afectivă este o stare fizico – psihică ce devine o trăsătură caracteristică a unor
criminali, stare care favorizează trecerea la săvârşirea unei crime. Ea constă în absenţa unor emoţii
şi sentimente de simpatie, prietenie între oameni, datorită cărora oamenii nu-şi fac rău unul altuia
sau unii altora. Criminologia modernă a dezvăluit că o trăsătură importantă a criminalului este
lipsa acestor stări afective, lipsă care favorizează săvârşirea de infracţiuni.
Indiferenţa afectivă relevă ideea că infractorul este lipsit de inhibiţia necesară pentru a se
opri de la comiterea crimei, inhibiţie pe care o aduce suferinţa altuia. Cercetările psihiatrice arată
că la tipurile de criminali perverşi există o răutate, o inafectivitate reală.

e) Indiferenţa morală
În criminologie s-a pus mult accentul pe faptul că criminalul nu se poate opri de la
comiterea crimei de teama pedepsei prevăzute de lege 8. Lombrosso a explicat acest lucru prin grija
predominantă pentru prezent, pentru comiterea crimei şi satisfacţiile aduse de comitere şi prin
intensitatea mobilurilor şi a dorinţelor prezente.
Se consideră că criminalul neglijează judecata morală, distincţia dintre bine şi rău şi
urmările faptelor sale. Un rol important în această materie l-a avut Garofalo, care a subliniat rolul
major al afectivităţii în comiterea unei crime, făcând distincţia dintre nebunul moral şi insensibilul
moral. Primul este cel ce trăieşte o plăcere anormală în comiterea unei crime pe când al doilea este
lipsit de dureri simpatetice pentru alţii şi totodată de repugnanţa interioară firească care reţine
oamenii de la crimă.

Caracteristici ale criminalului în serie

Crima în serie reprezintă uciderea de victime disparate în timp, de la zile la săptămâni sau
luni, între ele. Aceste pauze de timp între omoruri sunt numite şi perioade de „calmare”.
În terminologia psihiatrică, un criminal în serie poate fi clasificat ca psihotic sau
psihopatic, depinzând de informaţiile examinate ca şi de faptele crimei. Din experienţa lui Vernon
J. Gerbert, totuşi criminalul este rareori psihotic. Criminalii sunt de regula psihopaţi sexuali , care
au o criminalitate profundă şi sunt în mod cert în legătură cu realitatea.
In cazul unui ucigaş psihotic, acesta poate sugera că el ucide pentru că psihoza lui îl
împinge să ucidă, iar în cazul unui ucigaş psihopat, în special un criminal în serie, Vernon J.
Gerbert sugerează că el ucide pentru că ii place să ucidă.

8
Potter H. – Crime, shame and reintegration, Australian and New Zealand Journal of Sociology, 1992.
7
 Criminalii în serie au fost descrişi ca inteligenţi, fermecători, şmecheri, încântători şi în
general arătoşi. Ei sunt indivizi mobili, capabili sa călătorească kilometri întregi în căutarea
victimei potrivite, care să fie vulnerabilă şi uşor de controlat. Victimele lor pot fi femei, copii,
vagabonzi, homosexuali şi prostituate.
Criminalii în serie sunt extrem de manipulativi şi sunt deseori capabili să vorbească
victimelor lor, mai ales pe terenul lor, descris ca „zona de confort”, un loc unde ei îşi pot controla
victima. De multe ori ei folosesc un truc pentru a rămâne singuri cu victimele lor, îşi
perfecţionează continuu acest truc şi au o iscusinţă stranie în recunoaşterea potenţialelor victime.
Un criminal în serie, în ciuda aparentelor exterioare, este un individ nesigur, el nu are nici
o putere până nu are victima sub controlul său, el se simte în siguranţă în acea superioritate
temporală. Trebuie să observăm câteva caracteristici, având în vedere că ucigaşul în serie are
câteva trăsături aparte, din care vor fi descrise doar principalele şase:

1. Crimele se repetă („în serie”), petrecându-se cu frecvenţă mai mare sau mai mică,
adeseori crescând ca număr, după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile; ele
continuă până când asasinul este prins, sau până când moare sau, la rândul său, este ucis.
Definiţia de mai sus reprezintă tiparul fundamental al asasinului în serie. Este evident că nu
există vreun număr predeterminat de victime de la care asasinul devine criminal în „serie” şi nici
vreo frecvenţă stabilită a acestei activităţi macabre căreia i se aplică termenul de mai sus.
Această predispoziţie este deseori recunoscută chiar de ucigaş. Mulţi dintre ei, după ce au
fost arestaţi, au mărturisit că ar fi continuat să ucidă dacă ar fi fost lăsaţi în libertate. Pentru cei mai
mulţi criminali în serie, actul crimei, dublat adeseori de abuz sexual şi mutilare, constituie un
motiv în sine. În plus, la fel ca în cazul stimulării prin alcool sau droguri, „doza” e din ce în ce mai
mare. Aşa cum un drogat nu se va vindeca niciodată de patima lui dacă va avea acces liber la
stimulent, tot aşa şi asasinul va continua în serie îndeletnicirea sa oribilă până ce, fie va muri, fie
va fi omorât, sau până când va fi prins şi înlăturat din societatea pe care o afectează.

2. La fel ca în cazul omuciderilor „normale”, crimele tind să se petreacă în relaţie de unu la

unu.
Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană e
omorâtă de o altă persoană. Convenţional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două
categorii:
i) „crima pasională”, comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare;
ii) crima înfăptuită „cu sânge rece”, care se distinge printr-o premeditare atentă, motivată
adeseori de speranţa unui câştig personal.

8
 O dată atins obiectivul propus (eliminarea soţului necredincios, de exemplu, sau a
deţinătorului unui obiect râvnit), nu există nici un motiv de a mai presupune că asasinul va ucide
din nou. Dintr-un studiu bazat pe statistica crimelor, se poate vedea că, în anul 1989, în Anglia şi
Ţara Galilor, o mare parte a omuciderilor au fost comise de persoane care se cunoşteau cu victima.
Există şi circumstanţe accidentale, în care un criminal în serie a ucis mai mult de o persoană într-
un incident, adesea fiind vorba de membri ai aceleiaşi familii, ca şi de o infracţiune
complementară, cum ar fi hoţia. Însă cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie, ca şi pentru
omorul accidental, este cel pe cont propriu şi cu o singură victimă. În mare măsură, motivele unui
asemenea scenariu sunt evidente. În mod clar, e mai „sigur” să lucrezi singur, în sensul că numai
ucigaşul ştie despre crimă, şi trebuie să ucizi o singură victimă, pentru că acest fapt reduce
posibilitatea ca autorul crimei să primească o ripostă dură sau ca victima să scape. Mai
mult,caracterul individualist al criminalului în serie face imposibilă situaţia în care el să fie capabil
sau dornic de a-şi împărtăşi nevoile şi plăcerile altcuiva. Această concluzie reiese, în conformitate
cu statisticile, din faptul că el duce o viaţă paralelă sub chipul unui salariat demn de încredere,
onorabil cap de familie şi bun vecin.
Cu toate acestea surprinde frecvenţa cuplurilor, partenerilor şi grupurilor criminale deşi în
acest caz indivizii din care se compune perechea depind unul de altul. Şi totuşi, cerinţele de
securitate, pe care ucigaşul singuratic le simte ca fiind esenţiale, sunt satisfăcute.
a). Cuplurile ucigaşe
Sensul obişnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape întotdeauna implicaţi într-o
relaţie sexuală, în care bărbatul e, în general partea dominantă. Se observă un fenomen interesant,
şi anume că, în vreme ce ambii parteneri au, ca indivizi, înclinaţii degenerate, “personalitatea lor
combinată” se dovedeşte mortală doar atunci când sunt împreună. Pentru acest fenomen,francezii
au născocit expresia „folie a deux” („iluzie împărtăşită de două persoane legate emoţional”), iar
psihologia – termenul Gestalt, conform căruia „întregul organizat e mai puternic decât suma
părţilor lui”.
Printre cele mai cunoscute cupluri ucigaşe se numără englezii Ian Bradly şi Myra Hindley
şi australienii David şi Catherine Birnei.
b). Partenerii
Noţiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relaţii sexuale. De obicei, după arestare
„partenerii” se acuză reciproc. Exemple sunt William Burke şi William Hare, scoţienii care
ciopârţeau cadavrele.
c). Grupurile ucigaşe
În orice discuţie pe tema grupurilor ucigaşe, se menţionează numele lui Charlie Manson,
deşi „familia” lui Manson nu e nicidecum un fenomen izolat. Cu toate că nu există un model

9
general, aşa cum s-ar putea descoperi printre cuplurile şi partenerii criminali, grupurile s-au
dovedit instrumente foarte eficiente ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în
cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri. De fapt , adeseori,
grupurilor ucigaşe li se poate aplica foarte bine acelaşi principiu de „folie a deux”. Indivizii în sine
pot fi incapabili de a comite o crimă, dar, adunaţi sub aripa unui grup cu o cauză comună şi un
lider, pot fi cuprinşi de un val de „nebunie” colectivă.

3. Nu există – sau e foarte redusă – o conexiune între ucigaşi şi victimă, persoanele

implicate având foarte rar relaţii directe de rudenie.
Acest atribut al criminalilor în serie e, într-un sens, un fenomen de dată recentă: există
victime care au fost alese tocmai pentru că aparţin familie asasinului, aşa cum se întâmplă în cazul
crimelor premeditate care urmăresc un câştig financiar. Majoritatea acestor evenimente s-au
petrecut într-o vreme când nici criminologia, nici medicina şi nici arta investigaţiei nu erau atât de
dezvoltate, încât detectele de la început ceea ce acum ar fi considerate omucideri evidente. Dat
fiind stadiul primitiv al diagnosticului medical de atunci, nu este surprinzător că Mary Ann Cotton
a putut să-şi ucidă câţiva soţi, şi toţi copiii vitregi, şi să obţină ca în dosare cauza morţii să fie
trecută “febra gastrică”. Oricum, pe măsură ce tehnica de cercetare criminalistică şi comunicaţiile
între poliţii, ca şi înţelegerea gândirii criminale, au avansat, astfel de tipare clare victimă/motiv au
devenit tot mai dificil de mascat.

4. Cu toate că ar putea exista un „tipar”, sau un anume „tratament administrat victimei”,

crimele individuale din cadrul unei serii dezvăluie rareori un motiv raţional sau clar definit.
Avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numeşte „explicaţie psihologică” a unei crime
în serie – motive care-şi au rădăcinile într-o capacitate restrânsă de a distinge binele de rău, într-o
incapacitate de a lua o decizie, într-o exacerbare a poftelor şi aşa mai departe. În ciuda acestui fapt,
individul este considerat responsabil de comportamentul său; într-adevăr, una dintre cele mai
şocante observaţii a fost aceea că asasinul în serie nu poate fi absolvit, pur şi simplu, de faptele
sale, ca un psihopat a cărui violenţă să fie pusă pe seama devierii lui mintale. În mod frecvent,
criminalul are o personalitate foarte bine organizată şi raţională şi, adeseori, îşi planifică crimele
cu mult timp înainte.

5. Creşterea vertiginoasă a mobilităţii în spaţiu, de la inventarea automobilului încoace, dă

posibilitatea criminalului ca, la dorinţa lui, să se mute repede dintr-un loc în altul, adeseori înainte
chiar de a i se fi descoperit crima.

10
 Aşa cum absenţa mobilului face ca un poliţist să întocmească cu greu o listă de suspecţi, tot
astfel şi natura unei crime cu autor necunoscut face ca schimbul de informaţii între forţele de
poliţie să fie dificil. Acest lucru e valabil mai ales în Statele Unite unde, pe lângă marea întindere a
teritoriului, există o atitudine păgubitoare a multor poliţii statale care-şi păzesc, geloase, propriile
teritorii. Până când nu apare un tipar special al crimei, e puţin probabil ca asasinatele să fie
comparate între ele, chiar dacă e vorba de state învecinate. Până atunci însă, criminalul are
suficient timp la dispoziţie ca să mai poată comite şi alte crime şi să se afle deja într-un alt stat
îndepărtat.

6. În mod obişnuit există un grad înalt de violenţă inutilă sau „exces de crimă”, în cadrul
cărora victima e supusă unor brutalităţi exagerate.
Motivul aceste brutalităţi are legătură cu mobilul crimei. Pentru o mare parte a criminalilor
în serie, actul în sine constituie întreaga motivaţie a omorului; ea nu e mijloc de a obţine un alt
sfârşit, ca în cazul jafului, unde esenţa unui succes al operaţiei este dată de fugă. Apar multe
situaţii în care victima e torturată încet, uneori timp de câteva zile, această întârziere având drept
scop mărirea duratei de plăcere a asasinului. Există o legătură strânsă între fanteziile sado-sexuale
şi crima în serie. Adesea acestea sunt asociate cu dorinţa de a domina. Toate aceste motive
presupun folosirea cu plăcere a violenţei, mergând până la excese.

Categorii de criminali în serie

Din analize psihologice aprofundate s-a stabilit că asasinii în serie intră în patru mari
categorii sau “genuri”:Vizionarii, Misionarii, Hedoniştii şi Căutătorii de Putere.
a). Vizionarii
Această categorie include criminalii care acţionează ca răspuns la unele „voci” sau alter
ego-uri şi unde „instrucţiunile” primite servesc la justificarea şi legitimarea actului crimei. De
exemplu, convingerea lui Herbert Mullin – ratificată de voci şi de ceea ce el denumea „mesaje
telepatice “ – era că, prin vărsare de sânge, el şi numai el putea evita un seism catastrofal care ar fi
distrus California. Din cauza naturii psihopatice a comportamentului vizionarului, el ar aparţine
unei categorii mai uşor de identificat printre concetăţenii comparativ sănătoşi la minte.
b). Misionarii
E vorba de ucigaşii care „curăţă”, care acceptă o responsabilitate autoimpusă de a
îmbunătăţi calitatea vieţii şi de a descotorosi societatea de „elementele sale indezirabile”.
Victimele „vizionarilor” pot avea aproape orice ocupaţie, orice religie şi orice credinţă politică,
deşi în cele mai multe cazuri, grupurile ţintă sunt alese pentru că ele constituie obiectul

11
condamnării societăţii – practicantele prostituţiei, homosexualii şi minorităţile rasiale. De
exemplu, Billy Glaze, un nord american cu sânge de indian în vine, credea că toate femeile indiene
trebuie violate şi ucise. Carroll Cole executa „femeile libertine”.
c). Hedoniştii
Constituie o categorie complexă, care include genul de ucigaşi pentru care, în sens larg,
„plăcerea” este răsplata asasinatului. Se cunosc trei subgrupuri ale acestei categorii:
- Cei care ucid din voluptate;
- Ucigaşii din emoţie;
- Ucigaşii pentru câştig.

d). Căutătorii de putere

O complicaţie comună persoanelor cu un nivel slab al respectului de sine este dorinţa de a
deţine controlul asupra vieţii şi morţii altora într-un asemenea grad, încât se ajunge ca aceasta să
servească drept mobil intrinsec al crimei. Adesea e dificil ca ucigaşii pentru putere să fie deosebiţi
de grupul mai larg al ucigaşilor din voluptate, pentru care dominaţia este, de asemenea, un motiv
puternic.
Explicaţiile asupra comportamentului criminal se bazează pe factori biologici, psihologici
şi sociali. Explicaţiile biologice şi psihologice presupun că comportamentul criminal rezultă din
punerea în evidenţă a stărilor mentale şi psihologice care diferenţiază criminalii de noncriminali.
Explicaţiile sociologice caută să explice comportamentul criminal în termeni demografici.

Tiparele de comportament agresiv episodic

După părerea autorilor „Enciclopediei ucigaşilor în serie” acestea ar fi:

1. Comportament ritual.
2. Sănătate ce maschează instabilitatea mentală.
3. Impulsivitate.
4. Căutare periodică de ajutor.
5. Tulburări severe de memorie şi incapacitate de a spune adevărul.
6. Tendinţe sinucigaşe.
7. Tendinţe permanente de a comite agresiuni.
8. Hipersexualitate şi comportament sexual anormal.
9. Leziuni craniene; răni suferite la naştere.
10. Tendinţe de folosire repetată a drogurilor şi abuzul de alcool.
11. Părinţi drogaţi şi alcoolici.

12
12. Victime ale abuzurilor fizice sau psihice în copilărie.
13. Rezultat al unei sarcini nedorite.
14. Născut în urma unei sarcini dificile.
15. Nefericire în copilărie, având ca efect incapacitatea de a găsi fericirea.
16. Cruzime extraordinară faţă de animale.
17. Atracţie faţă de incendii, fără vreun interes de natură infracţională.
18. Simptome de dezechilibru neurologic.
19. Dovezi de tulburări genetice.
20. Simptome biochimice.
21. Sentimente de lipsă de putere şi inadaptare.

13
 Bibliografie

1. Butoi T., Tratat universitar de psihologie judiciară , Editura Phobos, Bucureşti, 2003,
2. Butoi T., Criminali in serie – Psihologia Crimei , Editura Phobos, Bucureşti, 2005,
3. Brian Lane & Wilfred Gregg , Enciclopedia Ucigaşilor in Serie , Editura Rao, Bucureşti,
1996,
4. Nietzel M, Crime and its Modification: a social learning perspective , New York,
Pergamon, 1979
5. Potter H., Crime, shame and reintegration , Australian and New Zealand Journal of
Sociology, 1992
6. Young J., What is to be done about law and order , London - Plutto Press, 1993

14