CÂTEVA CONSTATĂRI ASUPRA FENOMENULUI ARTISTIC

CONTEMPORAN

A FEW FINDINGS ABOUT CONTEMPORARY ARTISTIC PHENOMENON

Oana Lianu, Facultatea de Muzică Universitatea Oradea

RESUME

The most important idea of the contemporary artistic phenomenon are the
following: the 21 century is considered to be the century of speed, and everything is
referred to this. It is a big difference between contemporary art and the traditional one
and the mankind should understand this, and action accordingly to this aspect. Mass
media has a huge impact, but the direction is wrong: they promote everything, except the
real culture. There are a few cultural institutions which are indeed developing the cultural
contemporary art, among is The International Centre for Contemporary Art in Bucharest,
whose activities and projects are aimed at developing a better knowledge and
understanding of the contemporary artistic phenomenon, at supporting Romanian artist
and strengthening their position on the international scene as well as at inviting and
educating the public in better understanding contemporary art. Another aspects are
referring to electronic music, clubbing music, dj.

Keywords: phenomenon, contemporary, artistic, cultural, art, education, mass media,

music.

Comunitatea uman contemporană, constituită din mii de popoare, din sute de state
şi din mai mult de 5 miliarde de oameni are o cultură unitară. Pe baza culturilor naţionale
oamenii au ajuns la formele generale de concepere a lumii, adoptă principii general
umane care determină interacţiunea şi interdependenţa diferitor popoare. Acest fenomen
se datorează tendinţei spre integrare în procesul de dezvoltare a economiei mondiale şi
apariţiei unor probleme globale, ca menţinerea păcii, echilibrul ecologic, etc. Revoluţia
tehnico-ştiinţifică a schimbat radical condiţiile materiale şi modul de viaţă a oamenilor,
mai ales din ţările industrial dezvoltate. La dezvoltarea culturii a contribuit substanţial
explozia informaţională. Datorită inovaţiilor tehnice (radioul, televiziunea, presa
cinematograful, aparatura audio şi video, banda magnetică, faxul, poşta electronică,
internetul), informaţia circulă rapid, pătrunzând în toate domeniile vieţii sociale. Artişti,
agenţi, dealeri, muzeografi, galerişti, critici, cercetători, colecţionari, iubitori de artă …o
familie numeroasă reunindu-se sub pretextul unei mari sărbători: ARTA. Temporalitatea
dictează vectorul creaţiei şi îşi formează baza principală de date pe care le selectează,
triază, elimină, procesează, lansează şi etichetează. Totul poartă o etichetă sau urmează a
avea una. Poate nouă, originală, spontană şi vitalizantă sau una mai veche dar cu alte
nuanţe. Se pare că cel mai important criteriu al artei secolului 21 este cel al timpului şi tot
ce se deschide acum spre zona artei poartă puternic amprenta acestui început de mileniu,
un mileniu care anunţă o mare complexitate şi în care sincretismul pare a fi extractul
principal. Nu există aleatorism, nu mai există întâmplare, totul este şlefuit, direcţionat,
arta noua pulsează dupa o organigramă complexă a mega-lumilor, a marilor aglomeraţii
urbane, sociale, industriale, cu dinamisme globale sferice, matrici unde se compactează
tendinţe vechi cu cele noi, unde totul se influenţează, intersectează, secţionează. Energiile
sunt specifice timpului şi acceptă dezvoltări doar în direcţii cu aceeaşi rezonanţă. Apar
dominantele sau „fundamentalele” timpului, pe direcţia cărora se dezvoltă noile expresii
umane. Milioane de artişti creează, investighează, caută noi formule de expresie, noi
metode de investigare a noii estetici; o parte din ei reuşesc să aibă percutanţă,
continuitate, impact, vizibilitate, reuşesc să se impuna local sau mondial ca vârf sau
„model”, şi doar un procent extrem de mic contează pe acestă scenă a „elitei” timpului.
Elita, termen consacrat şi unanim acceptat încă de la începuturi, pare a fi sintagma cea
mai preferenţial folosită pe această complexă scenă a lumii actuale a artei, şi, ca o mare
clasă de valori complexe acceptă ierarhii şi subdiviziuni artistice. În lumea artelor vizuale
spre exemplu, o metropolă îşi propune elita prin muzeele sale finanţate de la bugetele
locale sau statale, prin galeriile particulare susţinute de magnaţi economici sau oameni
foarte înstăriţi şi pasionaţi de fenomenul artistic, cu colecţiile lor importante etalate sau
păstrate în anonimat, prin casele de licitaţii mai mult sau mai puţin importante, cu
dealerii, impresarii şi agenţiile specializate, cu bienalele, târgurile, festivalurile de artă.
Apar galeriile private, târgurile de artă, licitaţiile celebre importante pe piaţa sumelor
tranzacţionate, incluzându-le aici şi pe cele online, mai nou apărute odată cu dezvoltarea
exploziv-exponenţială a internetului şi a comerţului electronic. Există un alt concept
destul de bine înrădacinat în dinamica lumii artei: „higlly collectible” = „foarte căutat,
colecţionat”, acesta depinzând mai mult de calităţile şi gusturile cumpărătorilor de artă
mai mult sau mai puţini rafinaţi şi „iniţiaţi” în fenomenele artistice actuale. Un procent
din gustul epocii este dat şi de pura plăcere estetică a omul din zilele noastre, plăcere cu o
defazare destul de mare faţă de criteriile estetice cu care se operează acum. Fenomenul
artistic contemporan nu maschează întotdeauna aspectele comerciale implicate în
dinamica manifestării culturale. Evident că o participare la un eveniment cultural
important ar ajuta enorm un artist, impresariat sau nu de un agent, un dealer, o casă de
producţie, o instituţie, şi i-ar facilita mai uşor mobilitatea pe scena artei. Cv-ul,
„background”-ul creşte de la an la an, susţinut de cele mai multe ori, focalizat pe
preocupări comune. Proiectele artistice sunt din ce in ce mai complexe, mai îndrăzneţe,
necesită fonduri foarte mari comparativ cu posibilităţile creatorilor din secolul trecut. Prin
abundenţa şi vitalitatea discursurilor artistice contemporane s-au spart barierele
tradiţionalului, se cumpără vidul, lipsa, imoralul, antieticul şi se tolerează tot. Totul
trebuie însă susţinut teoretic. Există doua clase, tipuri distincte de consumatori de artă,
ştiutorii şi ageamiii. Cunoscătorii fac cele mai interesante achiziţii artistice, chiar cu
investiţii rezonabile, în timp ce a doua categorie cumpără dupa bunul plac sau apelează
din snobism la un „specialist”. De obicei fiecare comunitate de artă are un „priceput” care
de multe ori e criticul de artă. Cel care cumpără un produs de artă, dar mai ales preţul pe
care îl dă pentru achiziţionarea lucrării spune foarte puţin despre lucrarea în sine, dar în
ceea ce priveşte cota creatorului, latura financiară contează destul de mult. S-ar putea
spune că lumea artei funcţionează în două direcţii: una în care se investeşte în propunerile
artistice fără a avea intenţia scoaterii unui profit din asta – aşa cum apare des în literatura
de specialitate: „pentru amorul artei” sau „artă pentru artă”, şi cealaltă direcţie, mai
ingrată de altfel, în care scopul financiar este principalul „target”: se investeşte pentru a
se scoate profit, în care arta este un fel de „cel mai de vârf negoţ”. Cam tot ceea ce
înseamnă mediu privat se încadrează în cea de-a categorie, asta nu înseamnă însă
neapărat ca brand-urile propuse sau calitatea demersurilor artistice ale celor propuşi şi
aflaţi în „custodie” sunt de joasă calitate sau prea comerciale. Cu cât un artist e promovat
de instituţii private mai importante şi mai puternice, cu atât palmaresul său creşte. În
artele plastice spre exemplu, mai nou, marile companii achiziţionează opere de artă
contemporane şi-şi formează un fel de patrimoniu artistic corporativ, valoare financiară
pe care o estimează a fi mult mai mare în viitor. Apar aici agenţii şi agenţiile de
consultanţă în domeniu. Există la ora actuală un nivel foarte ridicat de profesionalism în
ceea ce priveşte promovarea valorilor artistice prin acest canal privat, dat fiind faptul că
tot ce se reduce la valoare financiară are la bază organigrame complex elaborate şi se
apelează la specialişti într-adevăr dedicaţi şi care cunosc foarte bine segmentul ce-l
reprezintă şi în care operează. Se investesc sume mari în pregătirea unui specialist sau
dacă se apelează la un „teoretician”, un independent, pe lângă faptul că în majoritatea
cazurilor el este foarte selectiv, se prea poate să fie şi destul de scump pentru a-şi pune
semnătura pe un text “„ajutător”. Într-adevăr cuvântul „selectiv” caracterizează cel mai
bine acest filon privat din zona artei contemporane, ghidul sau listele se vor cât mai triate
şi cât mai aerisite; important este afişarea numelui „greu” printre cei reprezentaţi. Se
stabilesc relaţii, comunicări, se elaborează criterii, texte, direcţii susţinute, strategii de
imagine, de participare, procente din vânzări, cataloage, vânzări cu recepţii, cu invitaţii
speciale, cu publicitate pe canale media, cu discount-uri speciale pentru invitaţi speciali,
cu cote, liste, orchestre, caviar, şampanie. Totul pare a avea ataşată o etichetă pe care
scrie „high”: „high life” „high price”, „high level”, „high society” … “high collectible”.
Această tendinţă a făcut ca preţurile pentru un Klimt sau un Picasso să ajungă la preţuri
exorbitante. Strategiile au dat roade, „trend”-ul s-a generat, majoritatea se mulează la
noua formă, la noua „eră”. Fără nici un dubiu, se fac eforturi enorme şi susţinute în ceea
ce priveşte investigarea fenomenului artistic contemporan. Oamenii pasionaţi vin din ce
în ce mai mult din domenii diferite faţă de cel al artei, dar în contextul sincretismului
actual barierele dintre ştiinţe au început încet să nu mai fie atât de rigide cum se credea.
Experienţa artistică a ultimilor ani este de cele mai multe ori bulversantă pentru
generaţiile trecute de prima tinereţe. De la începutul secolului XX arta a provocat, a scos
spectatorul din exerciţiul obişnuit al privirii contemplative. Chiar dacă în spate se află
peste o sută de ani de experienţă, ne-am obişnuit să considerăm opera de artă doar un
stimulent emoţional, deconectant, în care să găsim refugiu pentru clipele de relaxare.
În ultimele decenii fenomenul artistic a devenit reversibil şi nu doar gestul artistului este
cel care incită, ci realitatea este cea care provoacă cel mai adesea artistul. Îl determină să
iasă din condiţia romantică a „turnului de fildeş” în care nu îşi asumă un rol de jucător în
plan social, politic sau chiar economic. Rezultatul, acum la început de mileniu trei, este
încă surprinzător pentru cei din jur. Muzica mileniului trei de exemplu găseşte tot mai
puţine repere comune cu o tradiţie prin care se obişnuia să se definească „obiectul
artistic”. Este greu să mai facem o analiză a creaţiei tinerilor muzicieni, din perspectiva
doar a unor categorii estetice ca frumos, armonie, unicat, manualitate, etc. În creaţia
tinerilor artişti recunoaştem sunete şi imagini ale lumii în care trăim, decupaje sonore
dintr-o realitate imediată, o prezenţă a obiectului banal ce nu ne lasă să ne desprindem de
un cotidian care ne agresează şi de care nu putem face abstracţie. Muzicianul
contemporan este şi el exponent al lumii în care existăm, căreia îi recunoaştem multe
avantaje venite cel mai adesea prin intermediul tehnologiilor înalte, ce oferă un confort
existenţial, dar solicită o adaptabilitate rapidă pentru lumea nouă în faţa căreia mulţi
rămân nepregătiţi. Aşa se naşte conflictul, nostalgia, tendinţa de a nu recunoaşte că ceva
esenţial s-a schimbat, că şi arta muzicală la rândul ei trebuie să fie imaginea acestor
lucruri. Am prefera ca în ea sa găsim refugiul, am dori să găsim un popas în fuga noastră
de adevăr, un ceva prin care nu atât inteligenţa să ne fie provocată, cât mai degrabă să ne
imaginăm că putem trăi un impact senzorial, emoţional. Dar lucrurile nu pot fi despărţite
şi, indiferent ce exprimă fragmentul muzical, muzica rezistă dacă este convingătoare.
Trebuie sa acceptăm că trăim într-o lume dominată de raţiune, în care vorbim permanent
despre progres în domeniul cunoaşterii, că simţim efectele acestuia, că beneficiem de
produsele inteligenţei epocii noastre. În plan social s-a luptat pentru egalizarea şanselor,
pentru dreptul la învăţătură şi tehnologizare, epoca în care ne aflăm este ceea a
globalizării şi consumului, altfel spus şi în plan cultural arta trebuie sa fie expresia
acestora. Arta nu mai doreşte să se adreseze doar elitelor, s-a democratizat, s-a angajat în
dialogul direct despre problemele lumii de astăzi. Pentru artistul contemporan motivaţia
actului său este prezentul. El nu poate rata o lume atât de provocatoare, ce se exprimă la
nivelul cotidianului, nu poate exista în afara ei. Obiectul artei, indiferent de mijlocul prin
care artistul se exprimă este, în chip reflex, reacţia directă la ceea ce el vede sau trăieşte,
este imaginea unui tablou sintetic creat de un peisaj extrem de divers. Opera de artă este
un semnal din care nu lipsesc accentele critice, umorul, speranţa, expresii ce rămân un
document veridic al lumii în care trăim. Generaţia de azi este obişnuită să nu mai ţină
cont de convenţii, de o tradiţie restrictivă din perspectiva expresiei artistice. Artistul îşi
asumă un mod personal de a interpreta, de a reacţiona în faţa cotidianului cu
instrumentele specifice, fiind interesaţi ca mesajul lor să fie perceput ca un manifest. Arta
lor este un produs cultural, exprimă atitudine, implicare, reacţie participativă, elemente ce
au schimbat de-a lungul anilor statutul pasiv al artistului. Arta contemporană exprimă
reacţia imediată faţă de fenomenele unei realităţi, indiferent care ar fi natura lor. Ţinta
interesului artistic este de cele mai multe ori sfera social – politică. Opera de artă îşi
găseşte acum motivaţia în concept, îşi propune să-l facă pe privitor un partener de dialog,
îi stimulează gândirea, îl provoacă să reacţioneze, îi ridică probleme. Universul artei lor
îşi găseşte sursele în cotidian. Oameni, întâmplări, gesturi, banalul ridicat la rang de
simbol, incursiuni în prezent, trecut sau viitor, toate acestea sunt experienţe trăite,
asumate, sunt semnale dintr-o existenţă pe care avem tot mai puţin timpul să o analizăm.
Artistul îşi asumă acest rol, rămâne conştiinţa lucidă în avalanşa de evenimente. În arta
lor ne recunoaştem, reflectăm la ceea ce suntem şi trăim. Lumea care ne înconjoară nu
este nici frumoasă, nici liniştită, nici lipsită de surprize; trăim sub teroarea vitezei, a
aglomeraţiei, a manipulării venite din media, a kitsch-ului. Ele însă nu vor reuşi să scoată
omul dintr-o dimensiune culturală în care raţionalul, emoţionalul, fantasticul, acţionează
aproape inconştient. Omul se dovedeşte a fi un personaj capabil de a se multiplica,
ipostazele sunt neaşteptate, iar imaginaţia, umorul şi ironia îi dau şansa ieşirii din real.
Întreg ansamblul este un performance, un tablou decupat din viata noastră de zi cu zi.

Mass-media (presa, radioul, televiziunea) ar trebui să facă accesibile oamenilor

atât valorile culturale universale, cât şi cele naţionale. Afirmarea culturii de masă este
însoţită de procese ce oglindesc diverse confruntări ale societăţii umane contemporane,
care este, din păcate, dezorientată, incapabilă să soluţioneze multitudinea de probleme
stringente. Aşa numita cultură ,,de consum,, propagă cultul forţei, alte vicii umane, ceea
ce denotă lipsa unei perspective clare în procesul de concepere a umanităţii şi a
principiilor ei etico-morale. Percepţia generală despre cultura contemporană românească
este una favorabilă, atât în ţară cât şi în exteriorul ei. Din nefericire majoritatea
publicaţiilor româneşti tratează cultura românească sub formă de “agendă”, lipsesc de pe
piaţa autohtonă revistele culturale care să contribuie la schimbarea în bine a percepţiei
oamenilor faţă de cultura şi identitatea naţională, să sporească atenţia pe care românii,
companiile româneşti şi media românească o acordă fenomenului cultural. Mass-media
trebuie să se implice în viaţa culturală românească şi să acorde o atenţie deosebită
promovării artei contemporane şi a valorilor româneşti. Nu multă lume ştie despre
Centrul Internaţional pentru Artă Contemporană – CIAC, o instituţie independentă
ce funcţionează de mai bine de şapte ani ca interfaţă dinamică şi flexibilă între scena
artistică din Romania şi cea internaţională. Centrul se adresează cu prioritate generaţiei
tinere de artişti, critici, formatori, manageri culturali, iubitori de artă, dezvoltând proiecte
în complementaritate cu activităţile celorlalţi factori culturali din România. Fundaţie non-
guvernamentală, apolitică şi non-profit fondată în 1999 în Bucureşti - a cărei misiune este
de a promova arta contemporană românească, de a stimula schimburile culturale între
România şi celelalte ţări din lume şi de a favoriza circulaţia informaţiei despre arta
actuală - CIAC promovează în special arta alternativă, noile medii de creaţie,
multiculturalitatea şi interdisciplinaritatea. Strategia de programe are ca direcţie prioritară
prezenţa în scena internaţională prin dezvoltarea de parteneriate cu centre şi instituţii
similare privind generarea de proiecte expoziţionale, schimburi de informaţii, rezidenţe
de artişti, studenţi, profesori invitaţi, etc. Una dintre resursele importante de care dispune
CIAC rezidă în apartenenţa la o serie de reţele formale sau informale de creaţie
contemporană precum şi în contactele de colaborare cu prestigioase instituţii şi
personalităţi din lume. Principalele puncte forte de activitate sunt Centrul de resurse,
prin baza documentară ce conţine informaţii despre artişti români, biblioteca, mediateca,
videoteca şi colecţia de diapozitive, Laboratorul de creaţie, prin promovarea noilor
tehnologii în arta direcţionată către explorarea resurselor creative şi de comunicare şi
Platforma artistică, axată pe investigarea inter-relaţiei dintre creaţia contemporană (ca
mijloc de diseminare a valorilor şi trans/formare a mentalităţilor), oraş şi comunitatea
urbană. Activitatea CIAC urmăreşte determinarea unei mai bune cunoaşteri şi înţelegeri a
fenomenului artistic contemporan, stimularea artiştilor din România şi consolidarea
poziţiei lor pe scena internaţională precum şi atragerea şi educarea publicului către arta
contemporană. Tot în Bucureşti s-a deschis la 29 octombrie 2004, în incinta Casei
Poporului, Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Poate că arta româneasca în sensul
artei secolului 21 nu se promovează suficient. Problema este că mulţi tineri artişti preferă
să caute "afaceri" decât să se implice în a face artă novatoare până la capăt. Există
diferite percepţii despre arta modernă, ca scop şi finalitate, dar şi pentru ca arta modernă
occidentală e de un fel, iar cea romanească e de altul, şi nu pot fi învinovăţite doar
profesoratul şi instituţiile oficiale. Din păcate fenomenul mass-media prezintă o cultură a
mediocrităţii, a mizeriei, false probleme, escrocherii, (manele, telenovele, emisiuni
ridicole), e greu să convingi presa să-şi îndrepte atenţia spre fenomenul artistic. Un alt
aspect dureros este legat de circulaţia deficitară a artiştilor în alte ţări, de lipsa de
informaţie, de lipsa unui public educat, adaptat la schimbări, capabil de un dialog
constructiv cu fenomenul artistic.

Muzica contemporană

Dintotdeauna, creaţiile artistice contemporane au fost văduvite în raport cu

suratele lor mai mari, operele consacrate, devenite, o dată cu trecerea timpului, clasice.
Publicul (mai mult sau mai puţin larg) nu prea e interesat de ceea ce se întîmplă în artă
acum. De altfel, nici nu este prea sigur că ceea ce se întîmplă în artă acum poate fi
considerat artă. De aceea, se refugiază pe o poziţie comodă, în care raporturile cu
produsele artistice sunt condiţionate de vechimea acestora din urmă. Activitatea
muzicală – ca şi cea artistică, în general –, are, pe lângă vectorul înaintării în substanţa
sunetului, care merge pe linia creării valorii şi se raportează la alte valori create anterior
şi adaugă, prospectează, găseşte noi orizonturi, concretizează nişte lucruri care plutesc în
atmosfer, mai există şi percepţia socială, de masele de oameni care urmăresc fenomenul,
dar nu sunt implicaţi la un nivel creator. La evenimente de genul concursurilor, premiilor,
se fixează nişte idei, nişte momente, dar asta nu-nseamnă că întotdeauna există o legătură
foarte strânsă între nivelul la care a ajuns vectorul creator şi nivelul la care poate lumea să
îl perceapă şi să îl recepteze. Muzica de azi, contemporană, nu se insinuează cu uşurinţă
în auzul cititorulu. Fenomenul muzicii contemporane, care are şi ea, multe niveluri de
audiţie este şi în lumină, dar şi în întuneric, fără să vorbim despre frazare, forme, sau şi
mai general, despre sisteme de notaţie, despre “filiaţie” între compozitori. Fenomenul
muzical contemporan, în marea lui diversitate şi complexitate, ar trebui mult mai mult
prospectat, atât ca şi curent mare, dar şi ca realizare individuală a fiecărui compozitor.
Nivelul la care s-a ajuns în ultimii ani a fost un postmodernism, care este reprezentat la
noi de compozitori ca Liviu Dănceanu, conducătorul Archaeusului, un veritabil atelier de
muzică contemporană din Bucureşti, una din cele mai vechi formaţii de muzică
contemporană din România (constituită în 1985). Dar există şi direcţii ultraavangardiste
care merg pe linia curentului spectral care, acum, începe să îmbătrânească şi el, dar a fost
vârful de lance al avangardei anilor 70-80. Nu prea întâlnim persoane care să fie atât de
bine ancorate în fenomenul contemporan, încât să nu vibreze în faţa creaţiei celor vechi.
Trăim într-un timp al schimbărilor accelerate în care lumea se transformă foarte repede,
iar procesul de învechire îşi creşte turaţia de la an la an. O lucrare muzicală, o carte, un
eveniment cultural petrecut acum patru ani pare atât de îndepărtat, încât se „fosilizează”
rapid. Diferenţele din sânul trecutului tind să se aplatizeze şi să se egalizeze: de-abia ne
mai interesează dacă ceva s-a petrecut ieri sau acum cinci mii de ani. Consecinţa este că
trecutul, atât cel imediat, cât şi cel îndepărtat, devine un rezervor de preistorie din care
noi extragem, atunci când avem nevoie pentru a ne justifica ideile sau acţiunile, exemple
pilduitoare. El s-a transformat într-un mare ecran de calculator prin care navigăm cu
funcţiile „Scroll”, „Find”, „Find and Replace”, „Delete” şi altele devenite operatori
universali. A te adapta într-o asemenea situaţie înseamnă a înţelege şi a regândi
permanent raportul dintre centru şi margine, dintre actual şi inactual, dintre poziţia ta şi o
împrejurare anume. Dar acest lucru nu se poate face fără a începe să selectezi şi să
valorizezi componentele situaţiei. Iar situaţia e întotdeauna un amestec de prezent, trecut
şi viitor. Nu putem înghiţi totul, fără discernământ. Iar discernământul implică, în primul
rând, o reaşezare a valorilor trecutului, căci ele vor orienta prezentul şi viitorul. Suntem
prizonierii unei dinamici temporale care va schimba faţa lumii în următorii zece ani. O
parte a acestui mecanism dinamic se regăseşte şi în domeniul muzicii contemporane. O
dezbatere privind canonul, asemenea aceleia din literatură, încă nu a avut loc în ceea ce
priveşte muzica nouă. Şi acest lucru este valabil nu numai pentru România, ci pentru
întreg peisajul muzicii contemporane. Dar urgenţa temei şi influenţa pe care a avut-o
discuţia literară mondială în jurul canonului occidental se pare că a dat naştere la discuţii
şi încercări, deocamdată punctuale, de re-analizare a fenomenului muzicii noi. Semnale
diverse, venite din Germania, Franţa şi Statele Unite, pun diferite întrebări şi analizează
scena muzicală internaţională. Tonul critic, atitudinea polemică şi simţul realităţii
caracterizează aceste luări de poziţie. Deşi se ocupă de probleme specifice - computer-
music, muzică şi politică, postmodernism şi hipermodernism, ecologie muzicală,
crossover-music - fiecare luare de poziţie porneşte de la impulsul redefinirii valorilor
muzicii noi în lumea actuală, în noul secol şi mileniu. În Statele Unite a apărut acum
câţiva ani o carte controversată a antropologului Georgina Born, intitulată IRCAM,
Boulez, and the Institutionalization of the Musical Avant-Garde (IRCAM, Boulez şi
instituţionalizarea avangardei muzicale) şi o sumedenie de articole pro şi contra acesteia.
Iar de curând, pe Internet, am găsit un scurt articol al lui Miller Puckette, unul dintre cele
mai puternice creiere de analiză şi concepere a programelor muzicale pentru calculator,
colaborator apropiat al lui Boulez. Articolul este intitulat, în stilul fun al unor universitari
americani, Stand back: 20th Century Art Music is falling under its own weight (Păzea:
muzica serioasă a secolului 20 se prăbuşeşte sub propria-i greutate!). Mulţi cred că
Georgina Born îndeplineşte, prin cartea sa, rolul de psihanalist al sistemului instituţional
al muzicii noi. Autoarea prezintă în cartea sus-menţionată mai multe aspecte: IRCAM-ul
parizian al anilor ’80-’90 (Institut de Recherche et Coordination Acoustique/Musique)
este, după Darmstadt-ul anilor ’50-’60, noul centru mondial al avangardei muzicale. El e
o instituţie creată de Pierre Boulez, personalitate de orientare modernistă. Cercetările de
vârf în câmpul tehnologiei muzicale au necesitat un aflux de creiere din Statele Unite.
Aceştia sunt tineri analişti, programatori şi compozitori ce posedă o altă orientare
culturală (pop) sau estetică (sunt generaţia postmodernă). Ei intră în conflict cu Boulez şi
cu gusturile sale muzicale. Autoarea împarte trend-urile muzicii noi în modernism
IRCAM, postmodernism IRCAM, postmodernism non-IRCAM (minimaliştii) şi pop non-
IRCAM (Stevie Wonder, Michael Jackson). Se profilează aşadar o luptă estetică între
modernismul european şi postmodernismul american. Anii ’90 aduc un alt fenomen:
acceptarea unor tineri compozitori europeni de orientare postmodernă, strategie ce – pare-
se – porneşte chiar de la Boulez şi susţinătorii săi. Ea ar avea rolul să contrabalansenze
revolta estetică a americanilor şi să ofere o altă alternativă, tocmai în momentul în care
coeziunea Uniunii Europene sporeşte prin primirea de noi membri. Cam aici s-ar opri,
foarte pe scurt expusă, analiza Georginei Born, care scutură extrem de dur şi uneori injust
sistemul muzicii contemporane în versiunea IRCAM. La rândul lui, Miller Puckette scrie
despre multe lucruri interesante şi arzătoare: despre criza ascultătorilor acestei muzici,
despre publicul de concert, despre limbajul componistic, despre „preoţii” muzicii
contemporane (un articol admirabil pe această temă a publicat acum câţiva ani
compozitorul şi teoreticianul italian Nicola Sani), despre muzica în universitate şi
sistemul de predare al idiomului contemporan. Interesant în articolul său este aplombul
cu care pune probleme fundamentale cu aerul cel mai bonom. De pildă, Puckette are un
dar special al exprimărilor directe, clare, pline de sevă, pe care le „împachetează” într-un
stil haios. Vorbind despre necesitatea existenţei regulilor în cadrul unui sistem
compoziţional complex, el ajunge la următoarea exprimare: „regulile sunt un sortiment
esenţial de gumă de mestecat pentru minte, fără de care compozitorul nu se poate mişca.”
Sau, în altă parte: „Deşi muzica noastră este atât de complexă, încât puţini oameni o pot
asculta, totuşi noi nu oferim cea mai complexă muzică din lume, ci numai pe cea mai
neascultabilă. A compara sub raportul complexităţii muzica noastră cu cea nord-indiană e
pur şi simplu rizibil. Oricum, a noastră sună oarecum prea complex. Iar cauza constă în
aspectele calitative, nu în cele cantitative. Poate că avem un alt tip de complexitate (sau
poate doar o simplă confuzie) decât cea a altor muzici. Dexteritatea occidentală de a
clasifica, combina, diseca, structura şi construi ne-a condus la supremaţia mondială în
manufactură, medicină şi electronică. Şi totuşi, populaţia noastră se întoarce către o
muzică ce derivă mai cu seamă din diaspora africană, decât din ’propria’ noastră cultură
muzicală.” Drumul actual al muzicii contemporane se vede confruntat cu o mulţime de
probleme, de la sistemele de acordaj la marketing. Ceva trebuie să se schimbe. Puckette,
criticând metoda universitară de a îngusta limbajul muzical la cel serial şi post-serial şi
militând pentru libertatea limbajului muzical în programele universitare, oferă un posibil
traseu de urmat, neinfailibil, dar cel puţin actual şi realist: „E tentant să încercăm a
pregăti o paradigmă muzicală nouă. Poate că un drum ar fi să încercăm să construim o
muzică ce este totodată tonală (astfel că putem auzi rezultatul) şi – în acelaşi timp –
hipercomplexă din punct de vedere combinatoric, astfel încât şi compozitorul
conceptualist să-şi poată avea domeniul său de referinţă.” Şi încheie cu brio, semnând
cumva simbolic actul de deces al supremaţiei muzicii seriale, declarată de Schoenberg
acum o sută de ani: „Aici am arătat că răspunsul probabil nu va fi o nouă paradigmă
muzicală de genul celei bazate pe totalitatea celor 12 sunete, ci mai degrabă problematica
va fi ridicată de un fenomen mai larg, care este rolul mutant al compozitorului în
contemporaneitate. Din acest punct de vedere, sistemul bazat pe cele 12 sunete apare a fi
o biată aberaţie întreţinută de insistenţa noastră în a zăbovi în jurul modelului
compozitor/ hârtie/muzician, mult timp după ce acesta a devenit revolut.”

Muzica electronică

Calitatea exclusivă a muzicii electronice în acest context este că ea trăieşte doar

aici şi acum, în formula care-i este proprie, adică într-un live DJ set dintr-un club undeva
în lume. Nu este repetabilă, singura ei greutate stă în intensitatea basului, iar valoarea nu i
se poate proba decât după un criteriu pe care tot ea l-a făcut perfect obiectiv: transa fizică.
Altfel spus, dacă muzica e bună (există şi în lumea lor talentaţi şi inspiraţi, la un loc cu
banalii şi cu cei de umplutură), ea va acţiona ca o substanţă bine direcţionată asupra
căreia nici corpul, nici raţiunea nu vor mai avea nicio putere de decizie. Folosită cum o
fac eu acum, ea îşi pierde complet proprietăţile şi funcţia, fiind scoasă din elementul
urban şi de mulţime care a generat-o şi care o cere din ce în ce mai mult. O diferenţă
necesară este cea faţă de un concert de jazz bazat pe improvizaţie - şi el evenimentul
momentului său, dar care se adresează mai degrabă intelectului şi nu urmăreşte direct
inducerea unor senzaţii de natură fizică. Muzica electronică nu este o muzică cultă, ci o
muzică-cult, devenită astfel tocmai datorită capacităţilor hipnotice pe care le are.
Vorbeşte stomacului şi membrelor, care îi răspund pe cont propriu, timpul de reacţie fiind
cel care îi stratifică publicul şi îi evidenţiază vedetele.

Fenomenul clubbing

This is my church. Tonight, God is a DJ

Afirmaţia de mai sus le aparţine celor de la Faithless şi datează din 1998, fiind un punct
de referinţă pentru ce înseamnă cultura (muzicală) urbană din 2009. Fenomenul de
clubbing şi party-urile de muzică electronică sunt definitorii pentru societatea
contemporană, a cărei ideologie nu mai este una tare sau încărcată metafizic, ci una a
maximei intensităţi momentane: un carpe diem exploatat din ce în ce mai inteligent şi cu
mijloace tot mai potente. Ele variază de la cele underground de goa, dubstep şi drum &
bass, până la un Sensation cu zeci de mii de oameni îmbrăcaţi în alb pe un stadion. Dar
toate au în comun pupitrul de mixaj, unde stă un om care, prin priceperea şi intuiţia sa,
ştie să inducă mişcare. Este vorba, până la urmă, despre un cult al plăcerii şi al senzaţiei
care reclamă doar prezenţă anonimă şi oferă în schimb cadrul perfect pentru afirmarea
unică a trăirilor prin eliberare fizică. Valoarea fenomenului stă în chiar motivele pentru
care există şi e cerut, fiind un drog asubstanţial al maselor şi un punct de maximă
concentrare a ideii de urbanitate. Clubul a înlocuit catedrala şi muzeul, fiind emblema
prezentului şi locul din care poţi cunoaşte prin experienţă directă orice destinaţie din
lumea asta. E piaţa nopţii. Muzica electronică se află într-o serioasă relaţie de
interdependenţă cu locul în care e creată şi desfăşurată, într-o măsură mai mare decât
filmul, teatrul sau celelalte genuri muzicale mai mult sau mai puţin intrate în tradiţie. Fie
că e vorba de hale dezafectate, complet neamenajate, de stadioane sau de cluburi
destinate exclusiv acestor evenimente, calitatea principală a spaţiilor de clubbing constă
în senzaţia de lume închisă pe care o oferă, unde basul hrăneşte şi încălzeşte şi unde
lumina zilei nu are acces. Spaţiul contribuie la efectul obţinut aproape în aceeaşi măsură
ca muzica, produsul pe care îl formează împreună fiind cel cu adevărat relevant pentru a-
nţelege contemporaneitatea şi preferinţele ei. Un club are trei elemente principale:
pupitrul DJ-ului (masa de mixaj), spaţiul de dans şi barul. Există însă nişte aspecte
colaterale foarte importante, care îl fac să fie un spaţiu de calitate: sisteme impecabile de
sonorizare şi lumini, o structură cu deschideri ample şi tavan înalt, un bun sistem de
răcire şi aerisire, precum şi o temă în amenajare. Această temă va fi şi ea una
contemporană, astfel încât să facă din spaţiul acela un loc nocturn, bine izolat şi compact,
unde timpul trece după principii interne şi muzica face legea.

DJ-ul şi funcţia sa

Exemplu perfect de artist contemporan (post-post.. modern), DJ-ul e cel care a asimilat
tradiţia şi o interpretează pentru actualitate, dându-i nota personală şi răspunzând în timp
real publicului de aici şi acum. E un bricoleur prin definiţie, deoarece nu face decât să re-
producă elemente deja existente, pe care însă le valorifică pentru prezenţă [1]. DJ-ul "ştie
toată muzica", cunoaşte oamenii şi locurile şi creează "cocktailul momentului" în funcţie
de toţi aceşti factori. E un pasionat şi un bun profesionist, care se va adapta la atmosfera
pe care o întâlneşte în fiecare club şi o va ridica până la explozie, prelucrând materia
brută pe care o are la dispoziţie: sonoră, luminoasă şi umană. E "Dumnezeul
momentului", pentru că ştie mai bine decât clubberii ce îşi doresc şi le oferă cu maximum
de generozitate experienţa unei nopţi de împlinire curată. Un DJ nu va deveni niciodată
celebru prin albume, youtube sau torenţi, ci numai prin cum ştie să umple evenimentul.
Eşti acolo, îi asculţi setul şi, dacă a lucrat bine, te interesezi cine e şi vei şti să-l cauţi şi
data viitoare.

BIBLIOGRAFIE :

Born, Georgina (1995). Rationalizing Culture: IRCAM, Boulez, and the

Institutionalization of the Musical Avant-Garde, University of California Press. ISBN
0520202163
Puckette, M.- Interprocess communication and timing in real-time computer music
performance, Proceedings, International Computer Music Conference. San Francisco:
International Computer Music Association, 1986
Puckette, M. - The theory of technique and electronic music, World Scientific Press,
Singapore, 2007