FORMA DE GUVERNĂMÂNT

1. Noțiune

Forma de guvernământ indică titularului puterii, adică cine deține și exercită puterea
în mod practic1. De asemenea, forma de guvernământ indică și modul în care cetățenii
participă la exercitarea puterii, precum și modul în care exercițiul puterii este atribuit
diferitelor organe constituite în acest scop.

A. Pentru profesorul Ioan Muraru2, din punct de vedere al modului de desemnare a

șefului statului pot fi identificate două forme de guvernământ:

 Monarhia – această formă se caracterizează în principal prin faptul că șef al

statului este întotdeauna un monarh (rege, domn, împărat, prinț, emir). În evoluția
monarhiei se identifică:

 Monarhia absolută – caracterizată prin puterea discrețională a monarhului

în stat;

 Monarhia limitată (constituțională) – caracterizată prin limitarea puterilor

monarhului prin legea fundamentală a statului; monarhul are însă mari
puteri în raport cu puterile parlamentului;

 Monarhia parlamentar dualistă – este o variantă a monarhiei limitată, în

care monarhul și parlamentul au aceeași poziție juridică;

 Monarhia parlamentar contemporană – în aceasta variantă, monarhul are

un caracter simbolic (păstrând doar anumite atribuții de putere: dreptul de a
dizolva parlamentul în anumite condiții, dreptul de a numi în anumite
funcții publice etc.); această formă de monarhie există în Anglia, Belgia,
Olanda.

 Republica – această formă de guvernământ se caracterizează prin faptul că

organul care exercită funcția de șef al statului – președintele, este ales pe o

1
O. Ținca, op. cit., p. 75.
2
Ioan Muraru S.E. Tănăsescu, op. cit., p. 361-362,
 perioadă determinată: fie de corpul electoral, fie de parlament. Sunt identificate
următoarele variante:

 Republica parlamentară

 caracterizată prin alegerea șefului statului de către parlament;

 fiind ales de parlamet, șeful statului răspunde politic în fața

acestuia;

 poziția juridică a șefului statului este inferioară parlamentului;

această formă a republicii există în Italia, Austria, Germania,
Finlanda;

 Republica prezidențială

 Caracterizată prin alegerea șefului statului de către cetățeni (prin

vot direct sau indirect);

 șeful statului fiind ales de către populație, răspunde politic în fața

acestuia;

 șeful statului se situează pe o poziție de egalitate juridică cu cea a

parlamentului; această formă a republicii există în SUA, Franța,
România:

B. Profesorul I. Deleanu, consideră că există următoarele forme de guvernământ:

monocrația, democrația, oligarhia, forme mixte, formele specifice statelor socialiste.

2. Monocrația

Etimologic, termenul monocrație reunește două cuvinte: monos – singur și cratos –

putere.
 Monocrația este forma de guvernământ în care puterea exercitată de o singură
persoană (indiferent că se numește rege, împărat, conducător, țar, președinte); în monocrație
puterea este personalizată (în consecință, monocrația presupune unicitatea și unitatea puterii,
toate deciziile

Oligarhia3 - este acea formă de guvernământ în care exercitarea puterii se face de un

grup restrâns de persoane sau de familii:

4.1. Democrație directă – este forma de guvernământ în care poporul însuși legiferează și
tot el controlează aplicarea legilor; în cadrul acestei forme nu este nevoie de nici un intermediar
pentru exercitarea puterii în stat.

4.2.Democrația reprezentativă – este forma de guvernământ în care puterea

(suveranitatea) este exercitată de popor prin intermediul reprezentanților aleși de acesta (în
general, reprezentanții aleși sunt parlamentarii).

4.3. Democrația semidirectă - constă într-un sistem în care principiul reprezentativității

este completat cu proceduri care permit poporului să exercite atribuții ale democrației directe;
astfel, în această formă de guvernământ rolul cetațenilor nu se rezumă numai la desemnarea
reprezentanților, ci și la intervenția directă a acestora în exercitarea puterii.

Tehnicile prin care se realizează intervenții populare sunt:

Inițiativa populară - reprezintă modalitatea prin care legile sunt adoptate la propunerea
directă a cetățenilor. Menționăm următoarele:

 condițiile concrete de manifestare a inițiativei sun prevăzute în legile

fundamentale a fiecărui stat ce practică acest sistem;

 dupa declanșarea inițiativei populare, parlamentul este obligat sa se pronunțe

asupra proiectului de lege format (dar nu este obligat să-l adopte);

 de regulă inițiativa populară este exclusivă în materia constituțională (în

Elveția, însă, la nivel federal, inițiativa populară este admisă numai în materie

3
O Ținca, op. cit., p 104-106; I. Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Europa Nova, București,
1996, p. 158-159.
 constituțională; în SUA, inițiativa populară în materie constituțională nu poate
privi legislația federală, ci numai legislația federată).

 pentru exercitarea inițiativei populare trebuie să existe un număr de semnături

(de exemplu, in Elveția 100.000, în Italia 50.000, în România 100.000) și o
anumită repartizare teritorială a cetațenilor ce inițiază propunerea legislativă.

Vetoul popular – reprezintă mijlocul prin care cetățenii se opun intrării legii în vigoare.
Acest procedeu presupune:

 existența unei legi prealabil adoptate de parlament

 stabilirea unui termen în care cetățenii se pot opune legii adoptate;

 existența unei opuneri exprese a unui număr determinat de cetățeni; lipsa unei
opuneri exprese semnifică aprobarea implicită a legii;

 dacă există o opunere expresă, este necesară o consultare generală a corpului

electoral pentru a stabili opinia majorității; iar în funcție de obținerea
majorității (sau nu), legea va fi invalidată sau va fi menținută (acest procedeu
este practicat în Italia și Elveția).

Revocarea – intervineîn situația în care corpul electoral hotărăște ca mandatul electiv să

înceteze înainte de termen; tevocarea poate fi individuală (să privească doar pe un deputat) sau
colectivă. Acest procedeu presupune:

 existența unui anumit număr de alegători care să aibă inițiativa revocării unui
parlamentar;

 inițiativa să fie însușită de numărul de cetățeni cerut de legea fundamentală a

statului respectiv;

 organizarea votării; dacă inițiativa revocării obține majoritatea voturilor

electoratului, parlamentarul este revocat, în caz contrar, este considerat reales;
în unele cantoane elvețiene sau state americane se practică revocarea unor
funcționari aleși, sau a judecătorilor.
 Referedumul4 – reprezintă forma cea mai frecventă și cea mai semnificativă de
manifestare a democrației semidirecte; prin referendum, corpul electoral este chemat să se
pronunțe asupra unor probleme de interes general aceste probleme de interes general pot să aibă
ca obiect: menținerea sau abrogarea unei legi în vigoare, adoptarea sau modificarea constituției,
încheierea unor tratate internaționale); în general, populația este convocată la inițiativa
parlamentului, a șefului de stat, a guvernului sau a altor subiecte prevăzute de legea fundamentală
a țării respective.

Referendumul oferă posibilitatea ca cetățenii sa decidă domeniile cele mai importante,

limitând in acest fel acapararea întrgii puteri politice de către cei aleși în reprezentanț națională 5

Tipuri de referendum:

- după condițiile declanșării, referendumul poate fi:

 obligatoriu (de exemplu, în Elveția, pentru legile constituționale)

 facultativ (în Elveția, pentru legile ordinare)

- după efectele rezultatelor, referendumul poate fi:

 consultativ (de rezultatul obținutse poate sa nu se țină cont)

 sau deciziei (de rezultatul obținut se tine cont)

- după criteriul teritorial, referendumul poate fi:

 național

 local

- după obiectul său, referendumul poate fi:

 constituțional

 legislativ

4
Ibidem, p. 151-155.
5
O. Ținca, op. cit., p. 10.
  convențional (care privește tratatele internaționale)

Deși, prin istoria lor semantica referendumul și plebiscitul par sa fie notiuni identice (în
epoca romană, plebiscitul desemna decizia suverană a plebei), în ziua de azi între cele doua
noțiuni există deosebiri:

- referendumul este un procedeu democratic de consultare a populației;

populația se pronunță liber (poate alege între ”da” sau ”nu”); votul este secret;
referendumul privește un text sau o idee (de exemplu, Constituția României
din 1991 a fost adoptată prin referendum);

- plebiscismul nu este un procedeu democratic de consultare a populației; prin el

o persoană își poate procura legitimitatea punând poporului o problemă care
reclamă un răspuns pozitiv; votul este public; plebiscistul privește o persoană
sau politica dusă de acea persoană (Constituția României din 1938 a fost
adoptată prin plebiscist; generalul I. Antonescu a convocat, în 1940 și în 1941,
două plebiscite prin care a solicitat poporului încredere în politica sa).

4.4. Caracteristicile fundamentale ale democrației moderne

Dacă în trecut, democrația însemna ca toți cetățenii să participe direct la putere, în epoca
modernă, democrația este privită ca o:

- modalitate de participare a cetățenilor la exercitarea puterii, prin forme

democratice menționate, în scopurl apărării și garantării drepturilor lor
fundamentale (nu există democrație autentică decât când poporul exercită
direct sau controlează exercițiu puterii);

- libertatea politica pentru că autoritatea pulică este fondată pe voința celor pe

care ea îi obligă.

Caracteristicile fundamentale ale democrației moderne sunt următoarele:

- universalitatea participării populației la treburile publice, care se

materializează prin sufragiului universal (dreptul la vot este acordat tuturor
cetățenilor majori fără restricțiireferitoare la unele categorii de cetățeni);
 - consacrarea și garantarea drepturilor și libertăților publice sau private;
drepturile cetățenilor trebuie sa fie prevăzute în acte legislative, dar tot odată
se impune să existe și mijloace de garantare a exercitării acestora; dintre
instituțiile puse în slujba garantării drepturilor, menționăm următoarele:
instituția Avocatului Poporului, instituția Curții Constituționale și instituțiile
judecătorești;

- pluralismul ideologic,care permite exprimarea liberă a diferitelor opinii în

legătura cu orientarea treburilor publice; opiniile se pot confrunta, iar populația
le poate adopta pe cele care le consideră necesare; posibilitatea de a allege
între diversele opinii trebuie să fie prevazută în legea fundamental a statului
respectiv;

- aplicarea principiului majorității, care să permită stabilirea voinței comune;

decizia majorității nu trebuie să ducă la violență față de minoritate (punctul de
vedere majoritar trebuie să se impună prin convingere și nu prin forță sau
teamă); nu trebuie neglijată opoziția care într-o reală democrație are rolul de a
controla majoritatea;

- pluralismul instituțional, presupune existența simultană a mai multor organisme de

exercitare a puterii (pluralismul instituțional, nu este altceva decât materializarea
principiului separației puterilor);