Leoaică tânără, iubirea, Nichita Stănescu

Citat: ,,Poezia lui Nichita Stănescu e un imn involuntar, dedicat Maiestății Sale Cuvântul și
antinomiilor lui Necuvântul” (Constantin Crișan)
Poetul ,,se face că se joacă cu niște jucării ce se cheamă univers, destin, existență, iubire,
moarte, singurătate” (Eugen Simion)

Prezentându-și concepția literară, într-un eseu din tinerețe, Nichita Stănescu scria: ,,clasicul vede
idei, romanticul sentimente, modernul vede deodată și ideile și sentimentele, dar le vede cu cuvintele”.
Conform poetului, arta este o modalitate de cunoaștere, iar artistul este Demiurgul, poetul si poezia devenind
un tot, cuvintele fiind ipostaze ale existenței poetului.
Ca și în cazul lui Lucian Blaga, particularitățile volumelor de poezie ale lui Nichita ilustrează evoluția
liricii sale. Se discută despre trei etape ale creației stănesciene, o primă etapă fiind cea a exuberanței
( cuprinzând volumele: Sensul iubirii – 1960; O viziune a sentimentelor – 1964), a doua etapă face trecerea
spre lirismul interiorizat, reflexiv (cuprinde volumele: Dreprul la timp – 1965; 11 elegii – 1966; Oul și sfera
– 1967; Roșu vertical, Laus Ptolemaei – 1968; Necuvintele – 1969; În dulcele stul clasic – 1970), a treia
etapă de creație este cea de maturitate, în care poetul ,,investighează actul artistic”.
Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” a apărut în volumul ,, O viziune a sentimentelor” din 1964, în
care Nichita Stănescu vizualizează iubirea ca sentiment, ca pe o stare de extaz a eului poetic, reflectând
astfel lirismul subiectiv. Opera este considerată o capodoperă a liricii erotice românești,
individualizându-se prin transparența imaginilor și prin proiecția cosmică, prin originalitatea metaforelor și
simetria compoziției.
Deoarece în ,,Leoaică tânără, iubirea” poetul Nichita Stănescu își exprimă viziunea despre lume
și viață, propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii și despre rolul artistului în
societate, într-un limbaj literar care-l particularizaeză, această opera literară poate fi considerată o artă
poetică.
Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” este o confesiune lirică a poetului, o artă poetică erotică, în care
poetul își exprimă viziunea proprie despre lume, eul liric apărând puternic marcat de intensitatea si forta
unui puternic sentiment uman, iubirea.
Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu se încadrează în modernism prin faptul că
poetul reinterpretează un mit, iubirea metamorfozându-se într-o ,,leoaică tânără”, prin subtilitatea metaforei
și insolitul imaginilor artistice, metaforele si comparațiile fiind prea puțin obișnuite.
Tema operei este constituită de consecințele pe care iubirea, care năvălește ca un animal sălbatic în
spațiul sensibilității poetice, le are asupra raportului eului poetic atât cu lumea exterioară, cât si cu sinele. O
primă secvență semnificativă pentru temă este descrierea iubirii ca animal de pradă, iubirea având energii
ascunse, ce amenință universul cunoscut eului liric, leoaica dobândind conotații simbolice, rămânând o iluzie
strălucitoare în deșertul lipsei de aspirații a oamenilor comuni. O altă secvență semnificativă pentru tema
poeziei este cea din versurile : ,, ,, se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o
strîngere de ape.”, în care transformarea lumii în cerc, simbol al perfecțiunii, prin puterea iubirii, face
posibilă transcenderea spațiului tridimensional.
Titlul poeziei este realizat printr-o metaforă în care transparența imaginii sugerează starea de extaz la
apariția neasteptată a iubirii, sentiment văzut sub forma unui animal de pradă, agresiv și feroce, ,,leoaică
tânără”, metafora fiind explicată chiar de poet prin apoziția ,,iubirea”.
Opera este structurată chiar de către poet în trei secvențe lirice, corespunzătoare celor trei strofe.
În prima strofă este exprimată vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice
agresive, cu efecte devoratoare asupra identității eului liric: ,, Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat ,
leoaica, azi de faţă.” Pronumele de persoana I, ,,mi”, ,,mă”, potențează confesiunea eului liric. Inocularea cu
iubire schimbă coordonatele spațio-temporale ale existenței: ,, m-a muşcat , leoaica, azi de faţă.”
Strofa a doua accentuează efectele apariției sentimentului de iubire, forța si agresivitatea acestui sentiment
neașteptat reordonând întreg universul, într-un joc al cercurilor concentrice, cercul fiind un simbol al
perfecțiunii: ,, se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strîngere de ape.”
Privirea si auzul, simboluri ale perspectivei subiective, ale sinelui, înălțate ,,tocmai lângă ciocârlii” reflectă
bucuria supremă, superioritate unui sentiment perceput cu toate simțurile. Evadarea se realizează în sus,
exprimând intensitatea dorinței de eliminare a materialității.
Cea de-a treia strofă ne readuce la imaginea inițială, a unei leoaice arămii ,,cu mișcările viclene”,
metaforă pentru iubirea agresivă, dar care se insinuează , devenind devoratoate. Simțurile se estompează,
iubirea transformă, schimbă , aduce confuzie: ,, Mi-am dus mâna la sprînceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/
dar mâna nu le mai ştie.”. Iubirea aduce ,,strălucire” unei vieți asemănate cu un ,,deșert” și, ca formă a
spiritului, dă energie și profunzime vieții: ,, încă-o vreme,/ și-ncă-o vreme...”, această sintagmă relevând
dorința de prelungire la nesfârșit a clipei.
În ceea ce privește prozodia, poezia este alcătuită din 25 de versuri ( cu metrica variabilă și cu
măsură inegală), împărțite chiar de către autor în trei strofe, al căror ritm interior redă fluxul ideilor.
Imaginile poetice ale operei ,,Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu se individualizează
prin transparență, dinamism si sugestie, metaforele si comparațiile fiind neobisnuite: ,, curcubeu tăiat în
două”, ,, ca o strîngere de ape.”, ,, deşert în strălucire”, fiind semnificative pentru iubire, întreaga poezie
putând fi astfel concentrată într-o unică metaforă.

Leoaică tânără, iubirea

mi-a sarit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat , leoaica, azi de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strîngere de ape.
Şi privirea-n sus ţîşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntîlni
tocmai lângă ciorcârlii.

Mi-am dus mâna la sprînceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
și-ncă-o vreme...

Particularități ale poeziei neomoderniste cultivate în poezia stănesciană:

--poezia contrariază permanent așteptările cititorului;
-o poetică a existenței si a cunoașterii;
-lupta sinelui cu sinele; confruntarea dintre creator și gânditor;
-redefinirea poeticului; lupta cu verbul (necuvintele);
-cunoașterea deplină numai prin poezie, ca gest al participări la creație;
-intelectualismul;
-reinterpretarea miturilor;
-reflecția filozofică, abordarea marilor teme ale liricii;
-ironia, spiritual ludic;
-reprezentarea abstracțiilor in formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un
imaginar propriu, inedit;
-tranferul dintre concret și abstract funcționează bivalent, punând în discuție relația dintre constința și
existență;
-ambiguitatea limbajului impinsă pâna la aparența de nonsens, de absurd; răsturnarea firescului; ermetismul
expresiei;
-subtilitatea metaforei;
-insolitul imaginilor artistice.