Toamnă

de Tudor Arghezi

Poezia ”Toamnă”, de Tudor Arghezi aparține unei perioade de început a creației

poetului. Ne dăm seama de acest lucru după faptul că autorul acordă atenția sa mai ales
conținutului poeziei, universului său de semnificații, și nu atât de mult formei. Întregul
discurs liric se constituie într-o cadență interioară a cuvintelor, care au nevoie de o așezare
în pagină neregulată, la fel ca inspirația poetului și forma poeziei.
Poezia ”Toamnă” este alcătuită din șase catrene, corespunzătoare unor secvențe
poetice. Ideea care stă la baza poeziei ne amintește foarte mult de ideea poeziei ”Departe
sunt de tine”, de Mihai Eminescu: o iubire tulburată de trecerea timpului, dar nu înstrăinată,
și nici pierdută, ci, dimpotrivă, capabilă să înfrunte trecerea timpului, apropierea bătrâneții
și a morții, trecerea într-un alt tărâm, etern, al esențelor.
În această poezie influențele eminesciene sunt ușor de identificat, pentru un spirit care
se apleacă atent asupra temei poeziei, a motivelor, a elementelor care alcătuiesc universul ei
de semnificații. Astfel tema poeziei este natura și iubirea, aflate într-o strânsă corespondență,
care păstrează încă vie influența poeziei romantice și a poetului național, iar sentimentele
care se desprind din poezie sunt de dragoste pentru ființa iubită, de nostalgie și melancolie
față de trecerea inevitabilă a anilor, de participare la misterul naturii terestre și cosmice, de
soliditate și statornicie a iubirii, de vulnerabilitate în fața eternului sentiment și-al misterului
ființei dragi, de echilibru și seninătate la gândul morții, de eternitate a sentimentului de
iubire.
Întreg discursul liric se concentrează, întocmai ca într-o poezie eminesciană, în jurul
astrului ocrotitor al iubiților, luna, și-al ființei dragi. Astfel, motivul central al poeziei este
luna, un element al naturii cosmice, și elemente ale naturii terestre care participă la emoția
din sufletul perechii umane: parcul, străbătut în pas solitar, cărările ”-nvelite cu palide-
oseminte”, o metaforă pentru frunzele moarte, banca acoperită de frunze, fântânile. În acest
decor nostalgic, melancolic al toamnei își face apariția iubita poetului, o prezență vie, caldă,
concretă, misterioasă, în fața căreia poetul se simte cuprins de emoție, tulburat, dezarmat.
În prima secvență lirică este fixat locul confesiunii poetice a autorului și desfășurarea
acțiunii poeziei: într-un parc, străbătut cu pași rari, cu cărări încărcate de frunze moarte, cu
”aceeași bancă” înecată de frunze care-i așteaptă pe cei doi îndrăgostiți, lângă fântâni,
străjuite de doi îngeri care ”duc beteala fântânilor pe mâni”, probabil doi îngeri de piatră,
prin mâinile cărora licărește apa limpede a fântânii. Iubirea celor doi apare astfel din
primele versuri ocrotită de prezența divină, de doi îngeri ocrotitori. Credința nu și-a pierdut
pentru Arghezi, în ciuda îndoilelilor și neliniștilor care-i tulbură sufletul, puterea ei
izbăvitoare, vindecătoare. Întreg cadrul natural, ca și perechea umană sunt ocrotiți de
divinitate, care-și trimite mesagerii să-i însoțească în drumul lor pe pământ pe cei doi
îndrăgostiți.
În a doua secvență lirică sunt exprimate gesturile de tandrețe, de mângâiere ale
iubitei sale, întocmai ca într-o poezie eminesciană: brațul iubitei care-l cuprinde și
sentimentele care-i tulbură sufletul poetului: cel de tristețe, de zădărnicie, exprimat de versul
”Un luminiș în mine părea că s-ar fi stins”, care-l îndeamnă pe poet să-și caute sufletul, care
să cânte, ca orbul ”spărturile pe flaut”. Aceasta ne duce cu gândul la o dezamăgire
anterioară a poetului, al cărui suflet e răvășit, rănit și nu găsește încă puterea de a se bucura
de clipa prezentă.
În a treia secvență lirică, poetul dă glas dorinței sale candide de a se bucura din nou
de iubire, de a spera, de a crede din nou în puterea și frumusețea ei: ” Vreau să-mi ridic
privirea și vreau să-i mângâi ochii... ”, poetul simte dorința de a se contopi cu persoana
dragă, de a-i pătrunde cu totul în suflet. Există o dorința a împăcării, a readucerii dragostei
adevărate în viața sa, dar ”orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert”. S-a acumulat o tristețe,
o durere, o amărăciune, care-i inundă sufletul, și care-l împiedică să se bucure de frumusețea
fizică a iubitei, de atingerea ei, de apropierea fizică de iubita sa.
În a patra secvență lirică, poetul exprimă incapacitatea sa de a înțelege ceea ce-i
tulbură sufletul și-l înstrăinează de iubita sa, lucru pe care ea însă îl înțelege, căci plânge,
însuși cerul și apusul participă la durerea din sufletul ei: ”apusul își întoarce cirezile prin
sânge”. Poetul se simte impresionat, emoționat de tristețea ființei dragi și se ridică, dorește
”pe suflet s-o strâng și s-o sărut”, dar se simte neputincios, incapabil de a-și mângâia iubita:
”Dar brațele, din umeri, le simt că mi-au căzut”.
În a cincea secvență lirică înțelegem mai bine motivul înstrăinării poetului de iubita
sa. Poetul vine ”ca-n timpuri” la întâlnire, ”înc-o dată”, ”s-aplec la sărutare o frunte
vinovată”, să întărească din nou sentimentul de iubire, și ”să-nviem adâncul izvoarelor de
rouă”. Iubita sa a greșit în trecut față de el, de-aceea poetul simte că nu-și poate deschide
întru tot sufletul, deși ar vrea s-o ierte, trupul nu-i mai dă ascultare. Sunt exprimate în aceste
versuri, într-un mod atât de subtil, de poetic, vicisitudinile iubirii dintotdeaua: fragilitatea ei,
vulnerabilitatea, nevoia de a fi dovedită mereu, statornicia, fidelitatea.
 Iubirea este astfel, așa cum a exprimat-o și Nichita Stănescu în ”Emoție de toamnă”,
cel mai fragil, mai gingaș sentiment, care are nevoie de a fi ocrotit pentru a supraviețui. Este
foarte ușor să distrugi o iubire, dar sentimentul de durere, de tristețe, de suferință, poate
rămâne etern. Poetul a venit totuși la întâlnire, semn că dorește ”Să-nvingem iarăși vremea
dintr-o-ntărire nouă / Și să-nviem adâncul izvoarelor de rouă”, să întărească sentimentul de
iubire în suflet și s-o primească pe iubita sa din nou în sufletul și în carnea sa.
În a șasea secvență lirică este fixat momentul confesiunii lirice și-al întâlnirii celor doi
îndrăgostiți: în amurg, când apusul își ”întoarce cirezile prin sânge”, când întreg cerul este
cuprins de o vâlvătaie strălucitoare, întocmai ca dorința și iubirea pătimașă din sufletul
îndrăgostiților, și la lăsarea nopții, când ”scoboară noaptea, al’dată așteptată” și poetului îi
pare ” veche luna – și steaua ce se-arată”, comparată de poet cu un perete de arme cu care-
ar fi vânat. Aici este un joc de cuvinte: nu știm prea bine dacă poetul este ”vânat” de acești
aștri strălucitori ai nopții, sau a vânat ceva, în trecut. Iubirea astfel te pune într-o postură
nouă și ciudată, aceea de-a fi vânat și vânător, de-a fi călău și victimă, de-a fi cel care
iubește sau cel care este iubit, întocmai cum exprima atât de frumos, de alegoric, Ștefan
Augustin Doinaș în ”Mistrețul cu colți de argint”.
Ultimul vers al poeziei face farmecul întreg al acestei simple povești de dragoste: ”Și
fără glas, cu luna, și noi ne-am ridicat.” Aceasta poate exprima, într-un mod facil, că cei doi
îndrăgostiți s-au ridicat de pe bancă la ridicarea lunii pe cer. Părerea mea este că în acest
vers stă însă întreg universul de semnificații al poeziei: o pereche umană, care îmbătrânește
împreună, se află în clipele ei ultime pe pământ și se ridică la cer, întocmai ca luna,
împreună, într-o îmbrățișare și dragoste eternă.