Camil Petrescu: Act venețian

- dramă –

Într-o carte apărută recent sub titlul ”Teatrul și frica”, celebrul regizor german Thomas
Ostermeier notează să teatrul este ”o artă a conflictului”, ”un laborator sociologic în care e
cercetat comportamentul oamenilor”. Fie că vorbim despre tragedie, dramă sau comedie,
afirmația lui Ostermeier este veridică. Chiar și în cazul comediei se susține ideea dacă facem
aluzie la cele enunțate de Eugen Ionescu: ”Sub orice comedie se ascunde o tragedie”.
Evident, evoluția speciilor nu intră în discuție acum, dar trebuie notat faptul că drama, ca
specie a genului dramatic, este ulterioară celorlalte două și se caracterizează prin oglindirea,
într-un conflict puternic, a datelor contradictorii realității având un deznodământ grav. Toate
speciile genului dramatic au în comun organizarea în acte, scene sau tablouri actul fiind
principala subdiviziune a unei piese. Textele sunt scrise în formă de dialog sau de mnolog și
sunt destinate reprezentării scenice. În acest fel se poate afirma că operele dramatice au o
dimensiune literară și alta teatrală în care personajele comunică în mod direct într-un cadru
artistic- decor, lumini, costume, muzică- fără intervenția vreunui narator. Astfel, dialogul sau
monologul devine inseparabil față de didascalii. Indicațiile scenice reprezintă intervențiile din
paranteze ale autorului asigurând orientarea punerii piesei pe scenă. De aceea, studiind piesele
de teatru din zilele noastre, combat ideea lui Eugen Ionescu conform căruia: ”În teatru, totul e
limbaj”.
Revenind la piesa camilpetresciană scrisă în 1919 și dezvoltată ulterior- inițial opera avea
un singur act-, se poate constata că teatrul scriitorului interbelic ”aduce în scenă drame ale
cunoașterii; ciocnirile dintre personaje implică moduri diferite de a înțelege realitatea;
răsturnările dramatice le creează succesivele revelații în conștiință” (Ovid.S.
Crohmălniceanu). Parcă am vorbi nu doar despre piesele de teatru ci și despre romanele
acestui autor. Scriitorul precizează: ”în teatru m-a pasionat mai ales problema
personalității”, de aceea ”o piesă trebuie să aibă prezență și trăire”, mai puțină mișcare și
agitație.
Structurată în trei acte, piesa este o dramă de idei și prezintă tema iubirii absolute ca
iluzie, ca ideal imposibil de atins. Ca particularitate de structură poate fi menționată bogăția
indicațiilor scenice, care amintesc de tehnica romanelor acestui autor.
Acțiunea este simplă, accentul cade pe analiza psihologică a personajelor având un
conflict interior puternic datorită nepotrivirii dintre realitate și himera absolutului.
Evenimentele se desfășoară- cum indică elementul paratextual- în Veneția, orașul italian de pe
malul Mării Adriatice cunoscut pentru celebrele carnavaluri cu măști și gondole. Cronosul
este plasat în secolul al XVIII-lea când orașul se află în decădere. Protagonistului Pietro
Gralla îi revine sarcina de a apăra gloria locului. El, comandantul flotei venețiene ”este
condamnat” la fapte de vitejie.
În actul I decorul înfățișează sala mare a palatului lui Gralla de pe Canal Grande,
interiorul este luxos cu tavanul pictat și covoare orientale. În acest mediu privilegiat contele
mimează scenariul unei bătălii viitoare având pe masă 17 corăbii în miniatură.
Alături de el se află credinciosul servitor, camarad, Nicola și soția sa, Alta, o femeie cu 25
de mai tânără decât el, o fostă actriță care astăzi nutrește față de soțul său o admirație
nedisimulată și este copleșită de inteligența acestuia. Dialogul personajelor relevă faptul că în
trecut contele a fost sclav și apoi pirat. De trei ani acest om brav se stabilise la Veneția și se
căsătorise cu admirata actriță pe care o consideră femeia ideală. În realitate, totul este doar o
iluzie, viața este ”Alta”.
Înainte de bătălia navală comandantul trece prin mari neliniști deoarece oamenii din
subordinea sa nu sunt pregătiți pentru luptă. Unul dintre ei este tânărul și superficialul
Marcello Mariani, adică Cellino. Chemat la palatul său, Cellino se înfățișează ca un nobil
inadecvat pentru funcția de căpitan de navă și din acest motiv este jignit profund de Gralla.
Neștiind că i se adresează amantului soției sale, face observații usturătoare legate de viața pe
care o duce tânărul și îl roagă pe Cellino să demisioneze din funcție. Protagonistul, om matur,
de 40-45 de ani, își exprimă cu această ocazie și ideile sale despre dragoste: ”Sunteți mândri
când cuceriți atâtea femei, tocmai fiindcă nu știți ce este femeia...O femeie nu este numai
trupul ei...”. Concepția lui filozofică pornește de la teoria monadelor lui Leibniz, ceea ce
dovedește inteligența bărbatului. În viziunea lui monada absolută este Dumnezeul, iar femeia
vine imediat după Dumnezeu. Crezul lui Pietro seamănă cu cel al lui Ștefan Gheorghidiu. Este
ca și personajul romanului ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, un ins lucid,
un căutător al absolutului, un idealist care face din soția sa o imagine utopică.
Tulburată de revederea cu fostul iubit tocmai în casa ei, Alta cere o întâlnire de la acesta.
Actul al doilea cuprinde momentele decisive ale piesei, tensiunea dramatică este puternică.
Se prezintă întâlnirea dintre Alta și Cellino, în care cei doi își amintesc de iubirea lor stinsă cu
câțiva ani în urmă și care lui Cellino i se pare nerelevantă. Nu și pentru slaba femeie.
Identific, ca și în romane, tehnica analepsei sau flashback-ului.
Alta se comportă ca o halucinată. Vrea să fie din nou cu tânărul pe care această idee îl
îngrozește și scoate în evidență lașitatea lui. Criza personajului feminin este determinată de
impulsul contradictoriu al sentimentelor sale. Are slăbiciuni firești și de aceea, prins în
capcană, ca să-l salveze de fostul iubit Cellino, îl înjunghie pe soțul său cu un pumnal.
Reîntors pe neașteptate acasă, actantul principal trăiește o dublă deziluzie: este destituit
din funcția de comandant al flotei și trebuie să trăiască pe lângă sentimentul disprețului și cel
al morții. Acesta este punctul culminant al operei până aici acțiunea fiind ascendentă după
spusele lui Gustav Freytag.
În ultimul act acțiunea se petrece la douăzeci de zile de la această întâmplare nefericită în
palatul descris la început. Elipsa temporală are rolul de a pune în umbră suferința fizică a lui
Pietro pentru a o accentua pe cea sufletească. El și Alta joacă șah, dar amândoi sunt devastați
sufletește și nu se mai pot controla. Criza interioară a lui Pietro este profundă. Analizează
situația, încearcă să înțeleagă gestul soției sale, dar vrea mai ales să se înțeleagă pe sine: ”Nu
m-ai înșelat, ci m-am înșelat”. Liniștea care pune stăpânire pe ei sugerează că timpul pare
amorțit. Femeia cere să fie ucisă, în schimb Pietro știe cum s-o tortureze salvând-o și din
ghearele închisorii. Neclintit, cu privirea de oțel, bărbatul susține că a avut o tentativă de
sinucidere. Alta este obligată să susțină aceași versiune.
Cel mai semnificativ moment este, în schimb, apariția lui Marcello Mariani total
transformat și gata să plătească pentru tot ce a făcut. Abia acum înțelege valoarea morală a
lui Pietro Gralla și îi cere să-l accepte drept ucenic. Pentru Pietro însă este prea târziu și își
părăsește căminul.
Dacă la începutul eseului am vorbit despre faptul că piesele de teatru sunt un adevărat
laborator de cercetare, trebuie să mărturisesc că deseori am pus întrebarea dacă acest lucru
este general valabil sau se aplică doar în cazuri excepționale, cum ar fi piesa lui Camil
Petrescu. Dar rămân la ideea că teatrul este preocupat de acțiunile indivizilor și imitând
”oameni în acțiune” (Aristotel) exprimă prin catharsis ideea că ”Asta ești tu!”

Bibliografie orientativă:
1. Camil Petrescu: Act venețian, Ed. Curtea Veche, Buc., 2010
2. Thomas Ostermeier: Teatrul și frica, Ed. Nemira, Buc., 2016
3. Peter Brook: Spațiul gol, Ed. Nemira, Buc., 2014
4. Cristina Popa: Limba și literatura română. Autori canonici, Ed. Corint, Buc., 2012
5. Cecilia Stoleru: Limba și literatura română. Subiecte rezolvate, Ed. Pestalozzi, Buc.,
2006
6. ***: Limba și literatura română pentru olimpiade, concursuri și centre de excelență,
Ed. Paralela 45, Pitești, 2014