UNIVERSITATEA BIOTERRA

Filiala Buzău

DEZVOLTARE RURALĂ
Note de curs; sinteze
Material didactic auxiliar de uz intern

Șef lucrări dr. Mihai Goia

Buzău-2023

1
INTRODUCERE ……………………………………………………………………………3

CAPITOLUL I SPAŢIUL RURAL – ORIENTĂRI METODOLOGICE………………5

1.1 Conceptul de spaţiu rural…………………………………………………………………..5

1.2. Caracteristicile socio-economice ale spatiului rural românesc…………………………....7
1.3. Structura spaţiului rural…………………………………………………………………....9
1.4. Funcţiile spaţiului rural…………………………………………………………………...12
1.5. Agricultura şi spaţiul rural………………………………………………………………..16
1.6 Funcţiile industriei rurale şi a serviciilor……………………………………………….....18
1.7. Dezvoltarea rurală durabilă……………………………………………………………….20
1.8. Satul – componenta principală a spaţiului rural

CAPITOLUL II AGRICULTURA RAMURĂ A PRODUCŢIEI MATERIALE……….26

2.1. Agricultura ca ramură biologică a producţiei materiale; particularităţile agriculturii…….26

2.2.Formele de exploatare agricolă și tipuri de exploataţii agricole…………………………...30
2.3.Măsurile de dezvoltare rurală……………………………………………………………....35
2.3.1. Investiţiile în exploataţiile agricole…………………………………………………...35
2.3.2. Resurse umane: tineri agricultori, prepensionarea, formarea…………………………35
2.3.3.Caracteristici ale Sectorului de Agricultură și Dezvoltare Rurală (ADR)......................36
2.3.4.Resurse naturale și de mediu...........................................................................................37

CAPITOLUL III POLITICILE AGRICOLE ȘI DE DEZVOLTARE RURALĂ ALE

ROMÂNIEI ÎN CONTEXT EUROPEAN..............................................................................40

3.1. Politica agricolă naţională a României..................................................................................40

3.1.1. Sprijinul intern………………………………………………………………………….43
3.1.2.Alte politici cu impact asupra sectorului agricol………………………………………..44
3.1.3. Starea agriculturii României……………………………………………………………47
3.2. Rolul fermei familiale în economia rurală locală………………………………………….49
3.3.Strategia de dezvoltare durabilă a României „Orizont 2025”……………………………….50
3.4. Gospodăria ţărănească, o structură agrară complementară dar necesară…………………....53
3.5. Caracteristicile si particularitatile muncii în agricultură…………………………………….54
3.6. CHARTA EUROPEANA A SPATIULUI RURAL RECOMANDAREA NR.1296/1996, A
ADUNARII PARLAMENTARE A CONSILIULUI EUROPEI CONSILIUL EUROPEI……..55

TESTE…………………………………………………………………………………………...70

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………..75

2
INTRODUCERE

România este o națiune de țărani, cu o istorie îndelungată și profundă în agricultură, care

are efecte vizibile în întreaga țară inclusiv în artă, cultură și modul de gândire al românilor.
Cultura țărănească a supraviețuit în ciuda eforturilor de a o distruge, depuse de comunism
și de diferite imperii din trecut. Astăzi cultura țărănească rămâne piatra de căpătâi a românilor
într-o eră a schimbării.
După revoluția din 1989, ruralul românesc a intrat într‐o nouă etapă de evoluție,
caracterizată prin dificultăți economice şi creşterea eterogenității rurale. Transformările
economice ale acestei perioade au determinat, cel puțin pentru primul deceniu de după revoluție,
un process de reruralizare a țării, în sensul în care mediul rural şi agricultura au jucat rolul de
ultim refugiu pentru segmentele din populație afectate de restructurarea economiei (semnificative
în acest sens sunt o serie de procese precum: migrația urban‐rural, dezindustrializarea, ocuparea
majoritar agricolă a populației rurale, practicarea agriculturii de subzistență pe scară largă).
Transformările socioeconomice din ultimul deceniu au făcut ca ruralul românesc să fie
caracterizat printr‐o semnificativă eterogenitate, determinată de procesul de dezvoltare inegală a
satelor.
Agricultura românească este în prezent îmbolnăvită de multiple probleme. Unele dintre
acestea sunt rezultate ale subdezvoltării iar altele sunt moștenite din istoria comunistă. Problemele
pe care le vedem ca fiind cele mai mari sunt: lipsa viziunii din spatele politicilor agricole, slaba
implementare a legislației, lipsa stabilității, diferențele dintre fermierii mici și cei mari, persistența
sărăciei și îmbătrânirea populației din zonele rurale, lipsa calității dezvoltării rurale, birocrația și
lipsa accesului la fonduri, diferențele importurilor și exporturilor între România și alte țări
europene, probleme de mediu și diferențele de la o regiune la alta în România.
Politica Agricolă Comună a fost creată pentru a construi o politică echilibrată și echitabilă
și pentru a menține securitatea alimentară în Europa. Politica Agricolă Comună a fost de succes în
Vestul Europei însă acum se confruntă cu immense probleme. Implementarea Politicii Agricole
Comune în noile state membre ale Uniunii Europene cum este România a fost extreme de dificilă,
iar rezultatele implementării au fost variate și continuă să fie imprevizibile. În România, de
Politica Agricolă Comună au beneficiat până acum marii fermieri care înfloreau încă dinaintea
aderării României la Uniunea Europeană, în timp ce pentru micii fermieri nu a avut nici o
eficiență. Acest lucru s-a întâmplat pe de o parte din cauza modului în care este structurată
Politica Agricolă Comună și pe de altă parte din cauza implementării defectuoase (sau mai
degrabă a lipsei implementării) a Politicii Agricole Comune.
Reforma Politicii Agricole Comune care se va finaliza în 2013 reprezintă o oportunitate
pentru Uniunea Europeană și pentru autoritățile românești de a face un pas în față pentru
protejarea agriculturii țărănești și inclusiv a țăranilor în dezvoltarea viitorului Europei. Există
opinii diferite în dezbaterea asupra noii Politici Agricole Comune și nu va fi ușor să se ajungă la
un consens, însă considerăm că este posibil să se ia decizii care să creeze un nou tip de dezvoltare,
diferit de modelul agricol productivist. Solicităm prin acest raport o mai mare concentrare asupra
politicilor de dezvoltare rurală și o mai mică susținere a producției intensive. Ne dorim nu
doar o Politică Agricolă Comună mai bună, dar și o mai bună implementare a acesteia la nivel
național. Câțiva pași importanți pentru a îndeplini acest lucru sunt: stabilirea unei limite a
subvențiilor, etichetare clară a țărilor de origine a produselor și tratament egal între fermierii din
Estul și Vestul Europei. Nu susținem renaționalizarea politicilor agricole în reformarea Politicii
Agricole Comune. Dorim ca în România să existe mai multe măsuri de susținere și fonduri pentru

3
dezvoltarea rurală, o mai bună absorbție a fondurilor, să fie acordată o mai mare atenție axelor 3 și
4 din Politica Agricolă Comună, în special grupurilor de acțiune locală.
Având în vedere caracterul său sintetic, lucrarea se adresează în exclusivitate studenţilor
Facultăţii de Management Agroturistic. Dar toți avem nevoie astăzi de cunoștințe în domeniul
agriculturii, o agricultură durabilă, factorul de supravieţuire a planetei şi speciei umane, aflate
ambele sub ameninţarea extincţiei, în mare parte deoarece consumul sălbatic de resurse primare s-
a prelungit peste limită.

Problemele privind dezvoltarea rurală sunt prezentate pe parcursul a trei capitole, al căror
scop principal este acela de a expune tipuri şi modele de dezvoltare rurală, pornind de la filosofia,
conceptele şi fazele istorice proprii acestora, cu anumite viziuni asupra a ceea ce trebuie întreprins
şi în România, bazat pe experienţe ale statelor din UE, spre care, de altfel, se tinde.
Ne dorim un viitor în care țăranii să joace un rol integral în care să furnizeze hrană pentru
consumatorii români, un viitor în care România să își mențină suveranitatea alimentară. Refuzăm
orice plan care exclude țărănimea din agricultură.
Țăranul este piatra de temelie a istoriei și culturii românești și importanța sa trebuie să fie
onorată.
Lucrarea de faţă îşi propune realizarea unei analize a evoluţiei spaţiului rural românesc sub
multiplele sale faţete, cu accent asupra conceptelor de dezvoltare rurală în condiţii de durabilitate
şi multifuncţionalitate. În acest context, menţionăm că România se află în curs de implementare a
modelului european de agricultură şi dezvoltare rurală.
Având în vedere caracterul său sintetic, lucrarea se adresează în exclusivitate studenţilor
Facultăţii de Management Agroturistic, Bioterra, filiala Buzău.
Problemele privind dezvoltarea rurală sunt prezentate pe parcursul a trei capitole, al căror
scop principal este acela de a expune tipuri şi modele de dezvoltare rurală, pornind de la filosofia,
conceptele şi fazele istorice proprii acestora, cu anumite viziuni asupra a ceea ce trebuie întreprins
şi în România, bazat pe experienţe ale statelor din UE, spre care, de altfel, se tinde.
Pornind de la general (principii, mecanisme) şi ajungând la particular (cazul ţărilor din
Uniunea Europeană şi situaţia din România), prin analiza spaţiului rural, în lucrare se încearcă
formularea de soluţii şi propuneri în funcţie de condiţiile concrete privind crearea unui mediu
economic prielnic dezvoltării, în sensul consolidării unei dezvoltări durabile şi multifuncţionale a
spaţiului rural.

4
CAPITOLUL I SPAŢIUL RURAL – ORIENTĂRI METODOLOGICE

1.1 Conceptul de spațiul rural

Populaţia lumii conţine la ora actuală peste trei miliarde populaţie rurală, jumătate din
totalul populaţiei globului. În pofida aparentei proporţionalităţi între populaţia urbană şi cea rurală
(48%, respectiv 52%), lumea contemporană prezintă disparităţi enorme în privinţa gradului de
dezvoltare a regiunilor în care trăieşte cea din urmă. Spaţiul rural reprezintă însă cea mai mare
parte din suprafaţa ţărilor, astfel încât apar mari contraste în ceea ce priveşte densitatea locuirii, în
special între aglomerările urbane dezvoltate şi zonele rurale nedezvoltate (ca infrastructură,
servicii, etc.). Cea mai mare parte a locuitorilor din rural – 90% dintre aceştia trăiesc în ţări în curs
de dezvoltare (Asia (12,5%), şi o pondere mai redusă în Europa, America şi Australia). Totodată
aceşti locuitori alcătuiesc jumătate din populaţia săracă şi extrem de săracă a globului. 1
"Potrivit datelor oficiale publicate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și de
Institutul Național de Statistică, România are o suprafață totală de 238 mii km2 și o populație
rezidentă de 19,5 milioane de locuitori, ceea ce înseamnă 3,9% din populația totală a Uniunii
Europene. Zonele rurale din România acoperă 87,1% din teritoriul țării; aproximativ 45,7% din
populația țării locuiește în mediul rural, adică puțin peste 8,5 milioane de persoane. Cifrele
amintite sunt dovada concretă a faptului că potențialul agricol al României este unul foarte ridicat,
însă pământul nu este eficient cultivat. (...) Satul tradițional, în ultimii ani, este afectat de o gravă
criză demografică: foarte mulți români au plecat în străinătate unde lucrează mai mult pentru
dezvoltarea altor țări decât pentru patria de origine, România. (...) Prognozele sunt sumbre: sporul
natural continuă să fie negativ, iar procesul de îmbătrânire demografică se accentuează; sociologii
avertizează că migrația populației tinere către orașe va continua și că populația satelor va deveni
din ce în ce mai îmbătrânită. Sărăcia multor săteni, șomajul, dezvoltarea rurală insuficientă și
emigrația spre țări mai dezvoltate au creat o criză majoră a satului românesc, care se zbate între
tradiție culturală și supraviețuire materială", se arată în preambulul analizei patriarhale asupra
situației actuale a satului românesc.

Desigur, se pot da multe definiţii şi se pot face multiple descrieri spaţiului rural. Nu vom
încerca să extindem prea mult această problemă, dar, totuşi, o anumită ordonare în terminologia şi
definirea spaţiului se impune.

Prima şi cea mai des întâlnită impreciziune terminologică se referă la "spaţiu rural" şi
"spaţiu agrar"; "activitate rurală" şi "activitate agrară" sau mai simplu "rural - agrar". De la început
este necesar de precizat că cele două noţiuni, deşi relativ apropriate, nu pot fi confundate sau
considerate sinonime. Sfera noţiunii de spaţiu rural, activitate rurală, de rural în general, este mai
largă, mai extinsă, cuprinzând în interiorul său şi noţiunile de spaţiu agrar sau activitate agrară
sau, simplu, agrar.

1
www.revistadesociologie.ro › pdf-uri › ILIE BADESCU art1, ILIE BĂDESCU, CLAUDIA BURUIANĂ, ADELA
ŞERBAN, PUTEREA ECONOMICĂ ŞI SPIRITUALĂ A GOSPODĂRIEI RURALE ÎN ROMÂNIA LA SFÂRŞIT
DE MILENIU, p.190

5
 Analizând în evoluţie corelaţia rural-agrar se constată o anumită modificare a acesteia. In
societăţile preponderent agricole, ponderea cea mai ridicată a activităţilor în spaţiul rural o deţin
activităţile agrare. Cu timpul, spaţiul rural s-a diversificat atât structural cât şi funcţional, în sensul
că au apărut mai multe structuri şi activităţi neagrare. în prezent se vorbeşte tot mai mult de
neoruralism şi de spaţii şi activităţii neorurale.

Spaţiul rural este un concept deosebit de complex fapt ce a generat o mare diversitate de
păreri privind definirea, sfera de cuprindere şi componentele sale.

Pentru a înţelege complexitatea acestui concept este necesară definirea, chiar şi sumară a
principalelor noţiuni specifice şi componentele sale, cum ar fi1

- Ruralul cuprinde toate activităţile care se desfăşoară în afara urbanului şi cuprinde trei
componente esenţiale: comunităţile administrative constituite din membrii relativ puţin numeroşi
şi care au relaţii mutuale; dispensarea pronunţată a populaţiei şi a serviciilor colective; rolul
economic deosebit al agriculturii şi silviculturii. :

Cu toate că, din punct de vedere economic, agricultura şi silvicultura deţin un loc
important, sensul cuvântului “rural” este mai larg decât al celui agricol sau silvic, aici fiind
cuprinse şi alte activităţi cum sunt: industria specifică ruralului; artizanatul, serviciile productive
privind producţia agricolă şi neproductive care privesc populaţia rurală.

,,Spațiul rural" este un concept complex, mai mult geographic decât economic, a cărui
definiție a fost în continuă schimbare în ultimele decenii. Necesitatea identificării de noi forme de
definire și delimitare a zonelor rurale a apărut în special pe fondul modificdrilor aduse măsurilor
de politică agricolă din ultimele decenii. Astfel, dacă în momentul lansării Politicii Agricole
Comune (PAC) a Uniunii Europene (UE) se definea spațiul rural doar prin dimensiunea agricolă,
odată cu înțelegerea complexității conceptului de ruralitate a apărut necesitatea delimitării
teritoriale a zonelor rurale.

Încercările de definire a spațiului rural s-au multiplicat în anii '90 pe fondul observării
schimbărilor suferite sub influența factorilor economici, sociali, politici și de mediu ale perioadei.
În fapt, s-a observat o diversificare a activităților din spațiul rural pe fondul mecanismelor
economiei de piață și, mai ales, datorită modernizării societății. Dezvoltarea altor sectoare,
precum industria, turismul etc. și a rolurilor de protejare a mediului sau de piață de desfacere a
determinat schimbarea relațiior de schimb în spaliul rural și au atras atenția asupra acestuia nu
numai ca sector productiv, cât și ca sector de consum.

Odată, cu aceste modificări structurale conceptul de spațiu rural a suferit, de asemenea, în

ultimele decenii, schimbări continue, ajungându-se în prezent la definirea acestuia din perspectivă
multidimensională teritorială socială, demografică etc.).

6
 În aceste ,condiții, având în vedere complexitatea studiilor din domeniu, schimbarea
continuă a viziunilor din domeniu și necesitatea unei abordări unitare asupra conceptului, Carta
Europeana a Spaliului Rural definea în 1996 spațiul rural ca fiind: ,,zond interioară ,sau de coastă
(un teren continental sau litoral) reprezentat de teritorii cu sate și orașe mici, în care cea mai
mare parte a terenurilor sunt utilizate pentru: agricultură, silvicultură acvacultură și pescuit;
activități economice și culturale ale localnicilor, (artizanat, industrie , servicii etc.) amenajarea
de zone neurbane de distracții (inclusiv rezervații naturale) și alte utilizări (cu excepția celor de
locuit)”2

Documentul puncta de asemenea funcțiile spațiului rural, pornind de la trăsăturile sale

specifice:

-funcția economică –obținerea produselor agricole și a altor bunuri materiale realizate de ramurile
productive din amonte și din aval de agricultură, precum și silvicultura, industria alimentară,
artizanatul etc; scopul economic îl reprezintă asigurarea nevoilor alimentare ale populației,
obținerea unor venituri comparabile cu cele urbane, valorificarea durabilă a resurselor naturale
etc.;

-funcția ecologică- asigurarea protecției și gestionării solului și aerului, a conservării florei, faunei
și a habitatului lor etc.;

- funcția socio-culturală - protejarea culturii tradiționale, a obiceiurilor locale și a patrimoniului

fiecirei localități și zone sau regiuni rurale pornindu-se de la premise că spațiul rural favolizează
,,dezvoltarea unor relații sociale speciale, începând cu cele de vecinatate și încheind cu cele ce se
stabilesc în cadru1 diferitelor institulii din rural, câte pot viza aspectul formativ (școala, biserica
etc.), dar și activitați asociative de ordin economic, ecologic și cultural.

1.2 Caracteristicile specifice ale spaţiului rural

Cele mai semnificative deosebiri între spaţiul rural şi celelalte spaţii pot fi semnalate în
următoarele domenii: structura economică; densitatea populaţiei; profesiile de bază dominante;
cultură şi edificii culturale; viaţa spirituală; relaţiile interumane; cutumele etc.

Delimitările dintre spaţiul rural şi celelalte forme de spaţii au permis formularea sintetică a
unor caracteristici specifice:

1.Din punct de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile agricole deţin
ponderea cea mai mare din teritoriul rural. Aceasta nu exclude existenţa şi a altor activităţi,
dimpotrivă, silvicultura şi industria forestieră în zonele montane şi colinare, au un rol esenţial în
economia spaţiului rural, la care se adaugă turismul şi agroturismul de agrement, serviciile pentru
populaţie etc. Cu toate acestea, economia spaţiului rural rămâne preponderent agricolă. Ponderea

2
Consiliul Europei, Recomandarea w. 129611996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta
europeană a spațiului rural

7
superioară a agriculturii în economia spaţiului rural devine din ce în ce mai discutabilă pentru că
tendinţa de “implementare” în spaţiul rural a unor elemente specifice urbanului (industria de
procesare a produselor agricole; dezvoltarea infrastructurii, extinderea activităţilor culturale etc.),
determină scăderea ponderii agriculturii din punct de vedere al locului pe care-l ocupă în totalul
populaţiei ocupate, în produsul brut şi în valoarea adăugată etc. Tendinţele de scădere a ponderii
activităţilor agricole în economia spaţiului rural este accentuată de reducerea terenului arabil în
favoarea altor categorii de terenuri: cum ar fi pentru plantaţii forestiere, şosele, drumuri, spaţii
pentru alte construcţii cu scopuri turistice şi de agrement.

2. Din punct de vedere ocupaţional, spaţiul rural este preponderent un spaţiu de producţie
în care activităţile sectoarelor primare deţin o pondere ridicată în economia acestuia. Alături de
agricultură, procesarea produselor, silvicultura cu exploatarea pădurilor, industria lemnului,
industria casnică, producţia artizanală vin să completeze economia spaţiului rural. Serviciile
productive legate de activitatea agricolă şi silvică încep să prindă contur şi să-şi aducă un aport în
acest domeniu, la care se adaugă dezvoltarea industriilor conexe agriculturii. Cu privire la
profesiunile practicate în spaţiul rural, acestea sunt practice, manuale, unele necesitând un grad de
calificare şi chiar policalificare profesională. Populaţia ocupată în servicii neproductive, activităţi
social – culturale deţine o pondere redusă în numărul locuitorilor din comunităţile rurale. De
asemenea, în decursul unui an o bună parte din populaţia care lucrează în activităţi neagricole cu
contract de muncă nelimitat desfăşoară activităţi agricole ajutându-şi membrii familiei sau
completându-şi veniturile cu cele provenite din muncile agricole prestate la terţi. Se poate afirma
că este o caracteristică a muncii în spaţiul rural ca o persoană să presteze munci neagricole şi
agricole. Această pluriactivitate are consecinţe multiple asupra stării de spirit a lumii rurale în
ceea ce priveşte autoconsumul alimentar.

3. În ceea ce priveşte forma de proprietate, cea privată este predominantă. În zonele

rurale proprietatea publică şi privată a statului este mult mai redusă, ea fiind constituită din păşuni,
izlazuri, parcuri şi terenuri cu destinaţii speciale (rezervaţii, parcuri naţionale etc.).

4. O caracteristică importantă a spaţiului rural constă în densitatea redusă a populaţiei şi

a mărimii aşezămintelor bine aerisite şi umane. Comunităţile umane din spaţiul rural au unele
caracteristici specifice şi anume, raporturile interumane sunt mai bune şi întrajutorarea este mai
frecventă. Locuitorii se cunosc între ei din toate punctele de vedere şi ierarhizarea lor se face
ţinând seama de comportamentul în familie şi societate.

5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin flora şi
fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai apreciat de mai mulţi locuitori. Aerul mai curat,
liniştea etc., guvernează majoritatea aşezămintelor rurale.

6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată pe o serie
de norme emanate din experienţa de viaţă, din tradiţii, obiceiurile şi cultura locală. Viaţa socială

8
şi culturală, caracteristicile ruralului, reprezintă un patrimoniu de neegalat al umanităţii, element
care alături de economie şi ecologie dă adevărata dimensiune a spaţiului rural.

7.Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de servicii se bazează pe

complementaritate faţă de agricultură dar aceasta nu exclude posibilitatea de înfiinţare a
întreprinderilor mici şi mijlocii din alte domenii. Şi în acest caz, faptul că furnizează forţa de
muncă disponibilă vine în complementarea economiei spaţiului rural.

8. Se apreciază că nu se poate pune semnul egalităţii între rural şi rustic, pentru că şi în

domeniul rural acţionează legile progresului care impun o evoluţie în viaţa oamenilor din spaţiul
rural. Este greu să afirmăm că, involuţiile, în anumite perioade, pot avea efecte atât de grave încât
să se ajungă la rusticizarea spaţiului rural.

Județele cu cele mai mari suprafețe agricole necultivate sunt Harghita (60,92% din totalul
suprafeței arabile), Braşov (59,92%), Sălaj (51,75%), Sibiu (47,75%), Cluj (45,94%). La polul
opus se situează Vrancea (17,19%), Dolj (16,79%), Galați (16%), Buzău (15,63%), Gorj
(15,25%).3

1.3 Structura spaţiului rural

Spaţiul rural poate fi definit atât din punct de vedere structural cât şi din punct de vedere
funcţional.
Structura spaţiului rural, privită prin prisma economică şi socială, este diferenţiată de B.
Kâyser în spaţiu rural periurban (preorăşenesc n.n.), intermediar şi marginal sau periferic.
Spaţiul rural periurban cuprinde zona limitrofa marilor oraşe şi centre industriale, având
raza de lungime variabilă între 10 şi 50 km, funcţie de puterea economică şi administrativă a
polului industrial. Zonele rurale periurbane sunt, de regulă, cele mai vivace dar şi cu cea mai
puternică amprentă urbană. În aceste zone se manifestă, în paralel, atât fenomene de urbanizare
cât şi de ruralizare care le conferă caracter hibrid rural-urban. Din punct de vedere edilitar şi al
echipării tehnice, aceste zone sunt mai evoluate, atât datorită influenţei educaţionale (cu privire la,
modul de viaţă urban) cât şi al veniturilor mai mari ale populaţiei. În schimb, din punct de vedere
arhitectural şi cultural zonele rurale periurbane sumt puternic şi, de cele mai multe ori, negativ
influenţate şi chiar poluate de urban. Ruralul autentic este, din ce în ce mai absent, instalându-se
fclemehte'ale'nttidului de viaţă şi cultură urbană. Populaţia acestot localităţi este toiai heterogenăî
în mare parte localităţile rurale periurbane au preponderent funcţie de habitat (rezidenţiale) pentru
populaţia care lucrează în oraşele - Contrei de tonă periurbană. Majoritatea locuitorilor acestor
zone navetează zilnic, dimineaţa spre locurile de muncă, şcoală, piaţă etc, iar după amiaza naveta
se face invers spre sat, spre case sau locuinţe. în ţările dezvoltate, dar şi la noi în ţară, în aceste
perimetre reţelele de telecomunicaţii şi de transport sunt dezvoltate (autostrăzi, drumuri de
centură, şosele, linii de tren, tramvai, metrou etc).

Coordonator Ilie Bădescu, Problemele sociale şi ruralul românesc.Sărăcie, subdezvoltare, declin demografic,
3

migraţie,desţărare, de-ruralizare bistadială, p. 5

9
 Spaţiul rural intermediar cuprinde cea mai mare suprafaţă a ui rural unde preponderentă,
din punct de vedere economic, este itura. Cu alte cuvinte spaţiul rural intermediar, este spaţiul
agricol sau zona agrară a spaţiului rural. În principal, rural intermediar cuprinde zonele cerealiere,
furajere şi de creştere a elor, spaţiile viticole şi pomicole.

Spaţiul rural periferic. Sensul noţiunii de "periferic" în cazul spaţiului rural nu trebuie
înţeles (cu precădere) din punct de vedere geografic, teritorial, ci, în primul rând, din perspectivă
economică şi socială. Această parte a spaţiului rural se află la "periferia" economică, productivă
şi, în multe cazuri, la zona defavorizată social a sistemului agrar şi silvic. Factorii care favorizează
apariţia unor zone periferice în spaţiul rural sunt atât de natură agroecologică cât şi de natură
economică. Este cunoscut faptul că nu toate terenurile agricole au acelaşi poteiiţial natural şi
tehnologic. De asemenea, poziţia (distanţa, accesibilitatea) terenurilor agricole faţă de centrele de
aprovizionare - desfacere au mare influenţă asupra activităţii comerciale a întreprinzătorilor
agricoli faţă de înfiinţarea sat| continuarea exploataţiilor agricole în zonele rurale periferice.

Structurarea spaţiului rural în periurban, intermediar şi marginal nu este strict delimitată.

În interiorul fiecărei categorii de spaţiu se regăsesc zone (insule) mai reduse sau mai extinse din
celelalte categorii. Delimitare între spaţii se face, de regulă, gradual, în zonele de confluenţă
regăsindu-se elemente comune.

Așezarea rurală

Așezările rurale românești reprezintă, din îndepărtatele timpuri ale istoriei, vetrele cele mai
autentice de viețuire ale neamului nostru. Legate ființial de civilizația, cultura și spiritualitatea
poporului, ele sunt păstrătoare ale specificului etnic prin veacuri, marcat de datini și obiceiuri de
mare frumusețe și originalitate. Matcă de tradiție și valori, satul constituie un mediu de referință în
cercetarea istoriei noastre naționale.

Aşezările reprezintă cele mai dinamice structuri componente ale spaţiului geografic,
adevărate „centre de comandă” ale organizării teritoriului. Totodată, ele reprezintă sinteza
modurilor de viaţă materială, experienţa istorică şi culturală, transpuse în marea diversitate a
cadrului fizico-geografic şi politic.

În deosebirea așezărilor rurale de cele urbane, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare

Economică (OCDE) folosește un singur criteriu: numărul de locuitori pe kilometru pătrat. Astfel,
sunt considerate așezări rurale acelea în care densitatea populației nu depășește 150 de locuitori/
kmp. Uniunea Europeană folosește criteriul de 100 de locuitori/ kmp.

Conform legislaţiei din România o aşezare se consideră rurală dacă „majoritatea forţei de
muncă este concentrată în agricultură, silvicultură şi pescuit, oferă un stil de viaţă specific şi
durabil pentru locuitorii săi, caracteristicile rurale vor fi menţinute prin politici de modernizare;
sau dacă majoritatea forţei de muncă este activă în afara agriculturii, silviculturii şi pescuitului,
dar nivelul de infrastructură este insuficientă pentru a fi declarată oraş şi se va dezvolta spre

10
urbanizare, prin îmbunătăţirea infrastructurii şi a politicilor de modernizare”. (Giurcă și colab.,
2006).

Conceptul de dezvoltare rurală, potrivit opiniei specialiştilor naţionali şi internaţionali, se

bazează pe capacitatea de folosire a resurselor în scopul realizării de programe care urmăresc
diminuarea dezechilibrelor de natură economică şi socială între diferite zone rurale ale judeţului.

Dezvoltarea rurală este un concept în curs de dezvoltare. Obiectivul central al acesteia este
acela de a ridica nivelul de performanţă economică în toate sectoarele rurale, de a creste
viabilitatea comunităţilor rurale, de a menţine culturile indigene, de a proteja mediul, de a păstra
autenticităţile naturale şi aspectul peisajului (Walsa A, 2004).

Cel de al doilea pilon al politicii agricole comune (PAC) a fost îmbunătăţit pentru
intervalul de timp 2014-2020 printr-un proces de reformă a PAC mai larg, prin intermediul unui
număr de acte legislative esenţiale. În conformitate cu Strategia Europa 2020 şi a obiectivelor
generale ale PAC pot fi identificate trei obiective strategice pe termen lung pentru politica de
dezvoltare rurală a UE în perioada 2014-2020 (http://ec.europa.eu/agriculture/rural-development-
2014-2020/index_en.htm):

-stimularea competitivităţii agriculturii;

-asigurarea gestiunii durabile a resurselor naturale, precum şi combaterea schimbărilor climatice;

-realizarea unei dezvoltări teritoriale echilibrate a economiei şi a comunităţilor rurale, inclusiv

crearea şi menținerea locurilor de muncă.

La baza dezvoltării economice a zonelor rurale stau investiţile efectuate în: infrastructura
de comunicaţii de transport, tehnologii agricole, educaţie – formare, conservarea şi dezvoltarea
resurselor naturale. Recunoscând legătura între dezvoltarea rurală şi economie, specialiştii în
domeniu au început să îşi concentreze mai mult atentia asupra investiţiilor într-o gamă largă de
bunuri şi bazându-se pe legăturile între diferitele tipuri de active ( Cambert A, 2014 ).

Există cinci elemente cheie în vederea obţinerii eficientei la nivelul dezvoltării rurale. În
primul rând, construirea bogăţiei este dependentă de context. În al doilea rând, este esenţial pentru
a înţelege interdependenţele multiple între diferitele forme de bogăţie. În al treilea rând,
degradarea unor tipuri de active pot submina beneficiile de a investi în altele. În al patrulea rând,
bunurile diversificate pot reduce riscul (Waves A, 2010).

Spaţiul rural se deosebeşte de toate celelalte spaţii existente pe un anumit teritoriu. Cele
mai semnificative deosebiri între spaţiul rural şi celelalte spaţii pot fi semnalate în următoarele
domenii: structura economică; densitatea populaţiei; profesiile de bază dominante; cultură şi
edificii culturale; viaţa spirituală; relaţiile interumane; cutumele etc.

11
1.4 Funcțiile spațiului rural

Se poate spune ca spațiul rural are de indeplinit trei funcții de aprovizionare, de destindere
si de echilibru. Aceste funcții pot fi îndeplinite doar dacă el rămâne un spatiu de viață atrăgător și
original, dotat cu o bună infrastructură, agricultură și silvicultură viabilă, condiții locale favorabile
activităților economice neagricole și un peisaj îngrijit

In general, dezvoltarea rurala trebuie sa porneasca de la functiile spatiului rural, definite de

Carta Europeana[1]. Fiecare zona rurala trebuie sa indeplineasca, concomitent, trei functii majore:

-economică;

-ecologică;

-social-culturală.

Multiplele activităţi economice, sociale, culturale etc., care se desfăşoară în spaţiul rural
pot fi sintetizate în trei funcţii principale: economică, ecologică şi socio-culturală

− Funcţia economică a spaţiului rural este considerată funcţia de bază, primară, care are ca
obiectiv principal obţinerea produselor agricole şi a altor bunuri materiale realizate de ramurile
productive din amonte şi din aval de agricultură, precum şi silvicultura, industria forestieră,
artizanatul etc. Obţinerea acestor produse ar trebui să asigure oamenilor din spaţiul rural condiţii
de viaţă satisfăcătoare.

Ţările semnatare ale Cartei europene a spaţiului rural se angajează să garanteze un sistem de
producţie menit să asigure:

-protejarea mediului înconjurător şi asigurarea regenerării mijloacelor de producţie, cum ar fi solul

şi apa freatică, pentru generaţiile viitoare în spiritul unei dezvoltări durabile;

-producerea de materii prime reciclabile destinate industriei şi producţiei de energie;

-toate nevoile întreprinderilor mici şi mijlocii agricole, artizanale sau comerciale şi de prestări
servicii;

- o bază pentru recreaţie şi turism;

-conservarea resurselor genetice ca bază a agriculturii şi biotehnologiei.

Din cele de mai sus rezultă că funcţia economică este o funcţie complexă care cuprinde un
număr mare de activităţi (pluriactivităţi), în sensul că, spaţiul rural nu mai este conceput ca o zonă
eminamente agricolă, ci ca o structură economică diversificată cu implicaţii sociale complexe care
se referă, în principal la: posibilităţi de plasare a forţei de muncă în activităţi agricole, stabilitatea
populaţiei şi, în special, menţinerea tineretului în spaţiul rural prin oferta de activităţi neagricole
dar conexe acesteia, garantând în acest mod surse de venituri suplimentare pentru populaţia rurală;

12
folosirea mai complexă a timpului de muncă secundar (parţial) al salariaţilor în exploataţiile
agricole.
− Funcţia ecologică a spaţiului rural. Industrializarea generală, excesivă în unele zone rurale,
exploatarea rapace a unor terenuri miniere, intensificarea şi industrializarea zootehniei, comasarea
acestora în mari aglomeraţii de animale pe spaţii agricole foarte reduse etc. au determinat apariţia
şi intensificarea unuia dintre cele mai grave fenomene, şi anume “poluarea spaţiului rural” (sol,
aer, apă), deteriorarea peisajului agricol şi silvic, reducerea alarmantă a florei şi faunei şi
producerea unui dezechilibru ecologic în foarte multe ecosisteme ale spaţiului rural.

Acest impact agresiv, dăunător asupra mediului natural a impus adoptarea unor măsuri
care au menirea să limiteze şi să înlăture efectele negative ale factorilor poluanţi asupra spaţiului
rural.
În acest context sunt formulate măsuri şi de Carta europeană, susţinută de o legislaţie
adaptată la condiţiile concrete ale fiecărei ţări să protejeze mediul natural. Prevederile acestui
document se referă la următoarele aspecte:
-eforturile susţinute în exploatarea raţională şi durabilitatea resurselor naturale şi de a se prezerva
spaţiile de viaţă şi biodiversitatea;
-protejarea peisajului, deoarece acesta reprezintă interesul primordial inclusiv în cazul peisajelor
seminaturale sau amenajate de om;
-protejarea frumuseţii şi a particularităţilor spaţiului rural, renovând satele şi construcţiile,
remediind pe cât posibil degradările naturii şi ale peisajului;
-înregistrarea locurilor unde există specii vechi sau rase de animale de crescătorie, peisaje rurale
tradiţionale, tehnici tradiţionale în agricultură etc.;
-de a veghea ca dispoziţiile juridice naţionale şi internaţionale asupra protecţiei mediului să fie
respectate cu stricteţe etc.
Aceste precizări impun o anumită politică de protecţie a mediului natural. Ea trebuie să
cuprindă proiecte de amenajare a spaţiului rural menite să asigure protecţia şi gestionarea solului,
aerului şi pentru conservarea florei, faunei şi a habitatului lor.
De asemenea, nu sunt lipsite de interes măsurile politice cu privire la delimitarea zonelor în care
construcţiile, echipamentele, circulaţia sau alte activităţi care sunt dăunătoare mediului să fie
limitate la strictul necesar, iar cele cu o agresivitate puternică asupra mediului să fie interzise.
Abordarea globală a acestei probleme presupune stabilirea unei cooperări internaţionale ştiinţifice,
tehnice şi politice pentru asigurarea gestionării mediului rural continental.
− Funcţia social-culturală. Prin natura activităţilor umane, a relaţiilor din interiorul comunităţilor
şi celor intercomunitare spaţiul rural are un caracter social. Aşa cum s-a mai precizat,
dimensiunile relativ reduse ale localităţilor, instituirea unor raporturi specifice între membrii
comunităţilor, cunoaşterea reciprocă şi de marile aglomeraţii urbane, unde este specific
anonimatul omului, în spaţiul rural toţi oamenii se cunosc între ei din aproape toate punctele de
vedere. În acest cadru social, comportamentul omului – identitate a activităţii rurale, este total
diferit de comportamentul omului – anonim din colectivităţile urbane. Acesta înseamnă că există
diferenţe şi în ceea ce priveşte comportamentul între cele două comunităţi (rurală-urbană).
Responsabilitatea actelor comportamentale este cu mult mai puternică în cazul
colectivităţilor rurale. În comunitate toţi oamenii se cunosc între ei de generaţii, cei care nu
respectă normele de instruire din generaţie în generaţie se “autoelimină”, îngroşând, de regulă,
rândurile din alte spaţii sociale. În acelaşi timp, “asimilarea” celor noi veniţi în colectivităţile
rurale se produce relativ greoi şi numai după o anumită perioadă de timp.

13
 Viaţa socială a localităţilor este intim legată de viaţa spirituală, culturală.
Cultura tradiţională, obiceiurile constituie un patrimoniu inconfundabil al fiecărei
localităţi, zone sau regiuni rurale. S-a constat că, dacă unele tradiţii au dispărut ca efect al
“modernizării, al producţiei de serie mare”, totuşi în spaţiul rural se menţin încă tezaure de
etnografie şi folclor, meşteşuguri care constituie o mare bogăţie.
Se depun eforturi mari din mai multe puncte de vedere pentru a se reabilita preocupările
tradiţionale în domeniul alimentar, meşteşugar etc.
Apreciem cu valoare prevederile din Carta europeană cu privire la dezvoltarea şi
protejarea culturii în spaţiul rural, care are ca obiectiv esenţial, menţinerea, apărarea diversităţii şi
bogăţia patrimoniului arheologic din zonele rurale şi să promoveze o cultură dinamică,
acţionându-se în următoarele direcţii:
-inventarierea, punerea în valoare şi promovarea patrimoniului istoric şi cultural, inclusiv
abilităţile vieţii rurale;
-proiectarea şi dezvoltarea tradiţiilor şi a formelor de expresie culturală ca şi dialectele locale;
-întărirea identităţii culturale regionale a populaţiilor rurale şi promovarea vieţii asociative;
-promovarea patrimoniului gastronomic rural şi local.

In urma analizei intreprinse, putem afirma ca pana in prezent nu exista un concept unitar in
ceea ce priveste definirea ruralului.
In civilizatia de astazi, profund urbanizata sau pe cale de a se urbaniza, ruralul se identifica
uneori cu ,,imaginea naturii’’.
Spatiul rural nu este numai un obiect rezultat din exploatarea resurselor naturale, de aceea
trebuie sa acceptam o alta realitate si anume pe aceea ca el a adunat in timp anumite atitudini
umane fata de natura de care avem atata nevoie. El este un vast laborator de intelegere a raportului
omului cu natura dar si un ,,sumum’’ de resurse pentru dezvoltarea viitoare.
Spatiul rural este un bun comun, iar cunoasterea sa reprezinta o necesitate daca dorim ca
cea mai mare parte a teritoriului populat sa participe efectiv la dezvoltarea durabila.
Viitorul ruralului ca si al tuturor celorlalte domenii si structuri sociale se afla intr-o
permanenta constructie, pe panta progresului. In acest context nu pot fi acceptate traditionalismul
ca pozitie teoretica si idilismul ca atitudine. Revenirea la arhaism, este de domeniul trecutului, nu
al viitorului, procesul de modernizare trebuie sa pastreze echilibrul optim intre semnele rurale si
urbane, respectand limitele de specificitate ale fiecaruia. Viitorul ruralului trebuie asigurat in
conditiile imbinarii armonioase a traditionalului cu modernul, a autenticului cu artificialul, fara a
sacrifica ideea de modernitate cu orice pret in favoarea conservarii zonelor rurale autentice.
Intoarcerea la traditional, la idila rurala de altadata este o teza utopica, respinsa de altfel de
practica.
Intr-o lucrare intitulata ‘’ Intreprinzatorii rurali’’4[3] autorii: Pierre Muller, Françoise
Gerbaux si Alain Faure, examineaza exploatatia rurala, profesiunile rurale neagricole, implicarea
administratiei locale in dezvoltarea comunitatilor rurale si miza pe care o reprezinta micul
intreprinzator rural pentru societatea moderna.
Numeroasele exemple pe care le propune cartea lor pot constitui azi, oriunde in Romania,
o cale de urmat, deoarece succesul francezilor este evident. Buna cunoastere a problemelor
ruralilor permite autorilor sa formuleze o apreciere interesanta: ‘’ Si daca ruralii sunt cei care de
aceasta data ne arata noua caile viitorului?’’.

14
Notiunea de rural, in acceptiunea autorilor capata o noua dimensiune. Sunt evocate exemple tipice
de regandire a activitatilor rurale: ‘’Notiunea de rural este asociata adesea in spiritul publicului
chiar si in cel al specialistilor, imaginii traditiei chiar a imobilismului: tarani obscuri, bagati in
seama numai atunci cand bareaza drumurile de vacanta in scopul de a protesta contra deciziilor
Bruxelles-ului. Comercianti si artizani in termeni vagi poujadisti.5[4]
Si daca toate aceste clisee erau intr-adevar depasite? Si daca spiritul de intreprinzator, aceasta
valoare tipic urbana, va lua o amploare nebanuita la tara?’’6[5]
Recunoscut ca un spatiu periferic, ruralul se prezinta in ipostaze extrem de diverse. In
lumea dezvoltata ponderea acestuia, cel putin sub aspect demografic, este puternic diminuata, pe
cand in fostul bloc comunist european inca detine un potential demografic semnificativ, capabil a
influenta puternic deciziile de ordin politic si administrativ. De aceea, in acest din urma caz,
dezvoltarea teritoriala, in general, si cea regionala in special, nu se poate realiza in conditii de
normalitate, fara a tine seama de capacitatea de sustinere si participare a populatiei rurale. In plus,
in unele state din fostul bloc european de rasarit, printre care si Romania, asistam la un proces de
ruralizare evident, ca urmare a colapsului industrial din majoritatea centrelor urbane. De
aceea ruralul, pe langa rolul lui principal de sursa de hrana, trebuie privit intr-un context
multifunctional, si anume ca:
- spatiu de rezerva pentru dezvoltarea urbana;
- suport ecologic si recreational;
- spatiu rezidential cu calitati in continua imbunatatire;
- suport locativ al diverselor industrii si servicii ce nu mai „incap” in sfera urbanului;
- activitati agroturistice;
- pastrator al traditiilor si a specificului national.
Experienta istorica a lumii dezvoltate faciliteaza alegerea si adoptarea cailor celor mai
potrivite de dezvoltare, in paralel cu un consistent suport financiar din partea Uniunii Europene.

1.5. Agricultura şi spaţiul rural

România ocupă un loc de frunte în ierarhia clasamentului european la producția agricolă,
iar cifra de afaceri și profitul companiilor locale reprezintă un barometru la fel de bun pentru
reușitele agriculturii românesti. Chiar daca nu toate companiile din domeniu folosesc drone si alte
tehnologii moderne pentru a supraveghea si proteja culturile agricole, investitiile si programele
derulate in acest sector, atat de autoritati, cat si de entitati private, au vizat schimbari utile, care au
contribuit din plin la dezvoltarea agriculturii românesti.
Agricultura României se caracterizează printr-o structură polarizată, cu un număr foarte
mare de ferme mici, dintre care multe practică agricultura pe parcele mici de teren pentru
consumul propriu. La acestea se adaugă câteva mii de ferme mari. România este țara cu cel mai
mare număr de fermieri din UE, de aproape 3,5 milioane. Cu toate acestea, 90 % dintre ferme sunt
mici, având mai puțin de 5 hectare. România este unul dintre cei mai mari producători de cereale
din UE și cel mai mare producător de semințe de floarea-soarelui, miere și prune.
În România, suprafața utilizată pentru agricultură constituie aproape 13,5 milioane de
hectare (57% din suprafața totală a țării); 23 % din forța de muncă din România este angajată în

15
agricultură, acesta fiind cel mai mare procent al persoanelor angajate în agricultură din UE;
România este, de asemenea, una dintre țările cu cea mai mare pondere a fermierilor cu vârste de
peste 65 de ani (44,3 %).
Planul României include măsuri de promovare a schimbului de cunoștințe, prin
intermediul serviciilor de consiliere sau de formare.
Aplicarea, prin intermediul planului, a sistemului de cunoștințe și inovare în agricultură
(AKIS), care aduce laolaltă organizații, persoane și instituții pentru a utiliza, a produce și a face
schimb de cunoștințe agricole, va contribui la dezvoltarea know-how-ului fermierilor și va
îmbunătăți reacțiile acestora la provocările actuale și viitoare (schimbările climatice, digitalizarea,
agricultura de precizie).
În plus, planul României sprijină și promovează soluții inovatoare (cum ar fi parteneriatele
dintre fermieri și cercetători), stimulând formarea de valoare adăugată pentru produsele agricole.
Romania urmărește consolidarea coordonării dintre diferiți actori la nivel regional,
național și european, pentru a se concentra asupra obiectivelor specifice ale PAC. Cu sprijinul
planului, parteneriatul european pentru inovare (PEI) va contribui la rândul său la o mai bună
difuzare a cunoștințelor prin întărirea cooperării actorilor din sectorul agricol, sectorul silvic și cel
rural.

1.6 Funcțiile industriei rurale şi a serviciilor

Funcţia de valorificare a resurselor locale de materii prime şi materiale.

Este cunoscut faptul că în spaţiul rural există cantităţi însemnate şi diversificate de materii
prime, prin procesarea cărora, industria rurală îşi aduce un aport substanţial la obţinerea de bunuri
materiale valoroase.
Industria rurală are menirea de a valorifica resursele de producţie care se caracterizează
prin rezerve reduse şi exploatate, în aceste condiţii îşi găsesc justificarea din punct de vedere al
eficienţei economice, pe când in industria mare nu îşi găsesc justificarea rămânând necuprinse în
circuitul economic sau exploatate ineficient.
Resursele materiale existente în spaţiul rural pot fi atrase în circuitul economic prin:
-dezvoltarea producţiei unor materiale de construcţii, a unor resurse de marmură, de argilă şi a
altor materiale asemănătoare;
-organizarea extragerii şi valorificării substanţelor utile din zăcăminte mici şi cu rezerve reduse a
cărbunelui, turbei, cuprului, etc.;
-dezvoltarea procesării produselor agricole vegetale şi animale cât şi folosirea produselor
secundare pentru obţinerea unor obiecte de artizanat;
- prelucrarea materialului lemnos din păşunile naturale invadate de arboret şi confecţionarea unor
bunuri de artizanat sau cu alte destinaţii economice;
-dezvoltarea producţiei de conserve, semiconserve şi alte bunuri alimentare obţinute prin
prelucrarea fructelor de pădure;
-valorificarea plantelor medicinale, activitate care se dovedeşte de mare actualitate;
-prelucrarea lemnului in diferite faze şi valorificarea subproduselor obţinute (crengi, rumeguş) pe
un plan superior;
-recondiţionarea şi valorificarea pieselor şi a subansamblelor rezultate prin dezmembrarea unor
mijloace fixe sau bunuri de consum de folosinţă îndelungată etc.
Funcţia de diversificare a producţiei de bunuri materiale
Prin valorificarea superioară a resurselor locale, care reprezintă o mare varietate, are loc o
dezvoltare şi diversificare a producţiei potrivit cerinţelor pieţei.

16
 Economia industriilor şi serviciilor rurale
Unităţile productive fiind de dimensiuni relativ mici se poate asigura o mobilitate sporită
în schimbarea activităţilor în funcţie de cerinţele beneficiarilor. Se pot organiza activităţi aproape
în toate ramurile sau subramurile producţiei material specifice întreprinderilor industriale mici şi
mijloci care funcţionează în economia naţională cu condiţia existenţei factorilor de producţie
necesari acestor activităţi.
Desigur, nu se pune problema dezvoltării unor ramuri ale industriei cum ar fi metalurgia,
construcţia de maşini şi altele asimilate. Producţia bunurilor alimentare tradiţionale, prelucrarea în
diferite faze a lemnului, materiale de construcţie, valorificarea subproduselor silvice, obiecte de
artizanat şi artă populară sunt doar câteva din activităţile care îşi găsesc largi posibilităţi de
dezvoltare. Multe din asemenea produse au o valoare adăugată mare şi au devenit preferate de
mulţi beneficiari interni şi externi. În acest sens putem aminti obiectele din răchită albă împletită
care sunt solicitate la export cu preţuri de vânzare stimulatorii.
Folosirea completă a forţei de muncă din spaţiul rural
Sezonalitatea activităţilor din agricultură determină existenţa în spaţiul rural, în anumite
perioade ale anului, a unui număr de lucrători disponibili temporar, la care se adaugă foşti
navetişti care practicau diverse meserii la oraşe şi prin procesul de restructurare au devenit
disponibili. Prin organizarea unor activităţi de industrie rurală şi servicii se asigură o folosire mai
completă a forţei de muncă în spaţiul rural.
Dacă avem în vedere faptul că unele materii prime necesare industriei rurale, de natură
agricolă şi silvică se obţin în ceea de a doua parte a anului, putem afirma că agricultura şi
silvicultura îşi reproduc materiile prime pentru lucrătorii din agricultură necesare unor preocupări
productive în timpul iernii.
Dezvoltarea activităţilor de industrie rurală şi servicii în societăţile comerciale agricole, în
diferite forme de asociere ale producătorilor agricoli cât şi unităţi cu personalitate juridică va
constituii o etapă nouă în valorificarea resurselor de materii prime locale şi folosirea mai completă
a forţei de muncă plasate.
Cu privire la activitatea de artizanat există anumite dificultăţi privind forţa de muncă
calificată pentru că forţa de muncă calificată în anumite munci
Conceptul şi conţinutul sistemului industrial tradiţionale este îmbătrânită iar tinerii, deşi
manifestă dorinţă de calificare sunt atraşi de condiţiile oferite de oraş. Prin creşterea dotării
edilitare, prin asigurarea unor venituri sporite oferite de activităţile desfăşurate în industria rurală
într-un timp relativ scurt se poate rezolva şi această dificultate.
Creşterea veniturilor medii ale populaţiei rurale
Veniturile obţinute de populaţia rurală trebuie privită sub 2 aspecte:
-veniturile realizate din activităţi agricole şi completate cu cele obţinute prin efectuarea de munci
neagricole în industria rurală şi servicii;
- venituri realizate de lucrători permanenţi în diverse activităţi industriale şi servicii.
Desigur, este mai greu să ajungem la o delimitare riguroasă a celor 2 grupe de activităţi
(agricolă şi neagricolă) pentru că multe persoane care au calitatea de angajat permanent în
activităţi industriale şi deţin o anumită suprafaţă de teren agricol, după orele de program sau în
zilele de concediu prestează munci agricole şi obţin venituri suplimentare.
Literatura de specialitate face trimiteri şi la alte funcţii pe care le are industria rurală cu
efecte pozitive asupra vieţii oamenilor de la sate.
În acest sens putem aminti funcţia de “creşterea nivelului de pregătire generală a
populaţiei rurale” şi funcţia de “creşterea nivelului dotării edilitare”.

17
 Dezvoltarea de activităţi neagricole presupune însuşirea unor meserii, unele chiar
pretenţioase ce solicită un nivel de pregătire profesională corespunzător, lucru ce se realizează
prin frecventarea cursurilor în calificarea respectivă. Frecventarea unor cursuri de specialitate nu
înseamnă numai învăţarea riguroasă a unei meserii ci şi învăţarea comunicării şi schimbarea
comportamentului în colectivitate, schimbarea preocupărilor după orele de program, modificarea
ţinutei în prezentarea la serviciu şi în societate. Dacă avem în vedere numai cele câteva modificări
enumerate mai sus, putem afirma că dezvoltarea industriei şi serviciilor în spaţiul rural, are şi o
funcţie socială.
Economia industriilor şi serviciilor rurale
Dezvoltarea activităţilor de industrie şi servicii în spaţiul rural presupune dezvoltarea
infrastructurii şi implicit “dotarea edilitară”. Localităţile rurale care dispun de materii prime
agricole sau neagricole, în cantităţi suficiente, pentru exploatare este necesar construirea de
drumuri bune care să asigure integritatea mijloacelor de transport şi folosirea raţională a acestora.
De aceste şosele beneficiază nu numai unitatea producătoare ci şi întreaga comunitate. Dacă avem
în vedere unele unităţi de producţie, cum ar fi cele din industria alimentară, care sunt mari
consumatoare de apă potabilă şi industrială, se impune captarea de izvoare, forări de puţuri,
construirea de mari rezervoare de apă iar prin contribuţia populaţiei de localitate se poate asigura
apa curentă pentru majoritatea familiilor din localitate. Problema apei curente pentru o familie
din comunitatea respectivă nu este o problemă numai de confort ci şi de securitatea sănătăţii,
pentru că folosirea ei în procesul tehnologic al produselor alimentare presupune controlul periodic
al parametrilor calitativi, în situaţii dificile, sunt informaţi toţi consumatorii.

1.7 Dezvoltarea rurală durabilă

Dezvoltarea spaţiului rural este o activitate de importanţă vitală pentru o ţară, atât prin
dimensiunea spaţiului rural, exprimată prin suprafaţa deţinută, cât şi prin ponderea populaţiei
ocupate în activităţi diverse.
Carta europeană defineşte spaţiul rural ca fiind teritoriul constituit de spaţiul agricol
destinat culturilor vegetale şi creşterii animalelor, suprafeţelor neagricole şi activităţilor care
trăiesc în acest mediu.
Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1269/1996 cu
privire la Carta europeană a spaţiului rural – documentul – cadru, politic şi juridic al dezvoltării şi
amenajării rurale în Europa.
Referitor la conceptul de dezvoltare rurală, în România se apreciază, că până de curând nu
au existat preocupări ştiinţifice complexe în domeniu. Cu excepţia perioadei interbelice, când s-au
pus bazele şcolii sociologice româneşti de către Dimitrie Gusti şi când s-au făcut ample studii
sociologice în teren, care au “radiografiat” starea satului românesc, în rest aproape nimic.
Spaţiul rural are o seamă de caracteristici care îi dau individualitate, specificitate şi
autenticitate comparativ cu alte zone (spaţii).
1. Din punctul de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile agricole ocupă,
de regulă cele mai întinse zone, agricultura reprezentând “coloana vertebrală” a ruralului. În unele
zone, cum sunt cele montane şi piemontane, silvicultura împreuna cu activităţile conexe
silviculturii, exploataţii forestiere, prelucrarea lemnului, activităţi meşteşugăreşti, casnice,
industrii prelucrătoare ale resurselor pădurii, este predominantă atât din punct de vedere teritorial
cât şi ocupaţional. De asemenea, în unele zone montane, litorale şi de deltă, pot fi activităţile

18
agroturistice, de agrement, de pescuit şi vânătoare sportivă. Dar, cu toată diversitatea economică,
spaţiul rural, în esenţa sa, rămâne un spaţiu preponderent agrar.
2. Spaţiul rural este, din punct de vedere ocupaţional, cu precădere un spaţiu de producţie
în care activităţile sectoarelor primare au o pondere destul de ridicată din punct de vedere
economic. Sectoarele producţiei agroalimentare (culturi de câmp, pajişti, legumicultură,
viticultură, pomicultură, creşterea animalelor), silvicultură şi Dezvoltarea complexă a spaţiului
rural exploatarea pădurii, industrializare lemnului, mineritului, industria conexă agriculturii,
industria casnică şi meşteşugurile deţin pondere în cadrul activităţii generale din spaţiul rural.
Marea parte din profesiunile practicate în spaţiul rural sunt profesiuni practicate, manuale,
unele dintre acestea solicitând policalificare profesională. În plus, prin natura activităţii,
fenomenul de întrajutorare, de cooperare între săteni este mult mai present comparativ cu spaţiul
urban.
Populaţia ocupată în servicii, în activităţile administrative, sociale etc. este mai redusă ca
pondere. În acelaşi timp, mare parte din populaţia care lucrează cu timp integral în sectorul
neproductiv depune şi o activitate în agricultură şi alte sectoare în timpul secundar, fie ajutând
membrii de familie – agricultori, fie lucrând în micile lor gospodării agricole sau în “hobby –
ferme”. Este o caracteristică importantă a populaţiei rurale de a lucra concomitent în sectoarele
agricole şi neagricole. Pluriactivitatea are consecinţe asupra stării de spirit a lumii rurale, inclusiv
în ceea ce priveşte autoconsumul alimentar.
3. În spaţiul rural este predominantă proprietatea privată, familială, comparativ cu zonele
urban – industriale, lumea rurală fiind în esenţa sa o lume liberală. În zonele rurale, proprietatea
publică şi privată a statului este mult mai restrânsă, reducându-se de regulă, la rezervaţii şi parcuri
naţionale, terenuri limitrofe căilor de comunicaţii şi reţelelor de transport, unele terenuri cu
destinaţie specială.
Difuzarea proprietăţii private în spaţiul rural, dezvoltarea simţului proprietăţii, cu excepţia
perioadei comuniste, a avut o serie de consecinţe pozitive asupra spiritului antreprenorial al
locuitorilor rurali. Din păcate, în perioada comunistă aceste preocupări au fost estompate sau au
dispărut la mulţi din locuitorii satelor, având consecinţe nefaste asupra stării de spirit gospodăresc
şi asupra moralităţii populaţiei rurale
4. Spaţiul rural, din punct de vedere al densităţii populaţiei şi al mărimii aşezămintelor
umane, este mult mai aerisit, mai umanizat. Comunităţile rurale au unele caracteristici specifice,
în primul rând raporturile interumane sunt mai bune, iar participarea cetăţeanului la problemele
comunităţii este mai accentuată.
Spaţiul rural are o viaţă socială mai apropiată, locuitorii se cunosc între ei, din toate
punctele de vedere.
5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală, prin peisajul
îngrijit şi aerisit, prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos şi mai apreciat de mulţi
locuitori.
Liniştea, pacea, climatul, aerul curat, peisajul liniştitor, de calm social sunt caracteristici
ale calităţii habitatului rural. Peisajul natural al ruralului constituie un patrimoniu al comunităţii.
6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată pe o serie
de norme emanate din experienţa de viaţă multiseculară, din tradiţiile, obiceiurile şi cultura
locală. Modul de viaţă rurală, tradiţiile şi obiceiurile, formează laolaltă cultura populară locală sau
regională. Tezaurul acumulat timp îndelungat constituie, de asemenea o caracteristică de mare
atracţie pentru viaţa la ţară, pentru petrecerea unei anumite părţi din timp la sat sau pentru
turismul rural. Viaţa socială şi culturală, caracteristică ruralului, este un patrimoniu de neegalat al

19
umanităţii, element care, alături de economie şi ecologie, dă adevărata dimensiune şi valoare a
spaţiului rural.
Dezvoltarea agriculturii, creşterea randamentelor agricole, a determinat eliberarea unei
importante părţi din populaţia agricolă şi ocuparea ei în activităţi industriale, de servicii, sociale
etc. În ţările unde s-au aplicat politici adecvate de menţinere a populaţiei (devenite) neagricole în
spaţiul rural s-au dezvoltat armonios o serie de activităţi neagricole, de tip industrial sau service.
Dacă implantarea acestor activităţi s-a făcut fără agresarea spaţiului rural, dacă activităţile
neagricole s-au plasat în sfera ruralului, s-a reuşit, în aceste cazuri, păstrarea autenticităţii acestuia.
7. Politica de dezvoltare a spaţiului în ţările vest-europene s-a axat pe principiul
continuităţii şi complementarităţii activităţilor agroalimentare. Activităţile neagricole, în special
cele industriale şi de service, s-au bazat pe complementaritatea faţă de agricultură.
8. Pornind de la iniţiativa privată, statul trebuie să sprijine prin politici de dezvoltare rurală
acele activităţi agricole plasate în aval şi amonte de agricultură precum şi cele care prelucrează
materii prime locale. În spaţiul rural s-au implantat Dezvoltarea complexă a spaţiului rural
întreprinderi mici şi mijlocii care au angajat forţa de muncă din zonele rurale respective. Astfel,
segmentul de populaţie rurală angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp
integral (full-time) în industrie sau servicii şi cu timp parţial (part-time) în agricultură. În acelaşi
timp, integrarea activităţilor agroalimentare o constituie unul dintre pilonii politicilor rurale.
Principiul după care mai uşor şi mai economic se transportă produsul fiind comparativ cu materia
primă agricolă ne conduce la ideea extinderii investiţiilor agroalimentare în locaţiile rurale.7

1.8. Satul – componenta principală a spaţiului rural

Se poate spune că patria mică a fiecărui țăran a fost satul, locul de moșie și viață, încheiat
cu șanțuri, delimitat în timp și spațiu, trăind în sine și prin sine, dar niciodată izolat, satele unindu-
și adesea forțele pentru apărare sau participând ceremonial la înrudirile tradiționale, sărbători
populare, nedei, târguri și alte manifestări etno-zonale, păstrând o legătură firească și durabilă.

Satul reprezintă un proces constant de umanizare a teritoriului, proiecţia în spaţiu a

modului în care populaţia a reuşit să se adapteze modului de utilizare a resurselor solului
şi subsolului, în baza unor relaţii economice şisocial-istorice determinante. Cu timpul, satul
românesc a suferit numeroase transformări, dintr-o localitate preponderent agricolă, de importanţă
locală, într-o aşezare cu caracter multifuncţional, integrată în teritoriu.

Satul românesc a constituit şi constituie încă elementul de bază al peisajului geografic şi al

spaţiului rural, care se impune prin număr şi densitate considerabile.

Definirea noţiunii de aşezare rurală, pe plan mondial, este foarte diferită, în funcţie
de criteriul folosit, statistic (numărul populaţiei, densitatea etc.), administrativ, legislativ,
funcţional etc.

7
Păun Ion Otiman – Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României în vederea aderării la U.E,
Ed.Agroprint, Timişoara, 1999

20
 Astfel, OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) foloseşte un
singur indicator pentru a deosebi aşezările rurale de cele urbane, şi anume: numărul
locuitorilor/kmp. Din acest punct de vedere sunt considerate aşezări rurale acelea în care
densitatea populaţiei nu depăşeşte 150 locuitori/kmp. La nivelul UE, densitatea medie a
populaţiei este de115 locuitori/kmp iar criteriul folosit pentru departajarea satelor de oraşe este
densitatea de până la 100 locuitori/kmp. În Ungaria, o aşezare este considerată rurală dacă nu
are statut urban sau are statut urban, dar numărul locuitorilor este sub 10.000 locuitori.

În limba română, cuvintele fondatoare ţară-ţărani sunt derivate de la latinescul terra -

pământ, cum remarcă Nicolae Iorga. Poporul român îşi asumă ca substrat fondator această triadă:
terra-ţară-ţăran, adică pământul, ţara şi ţăranii, adeverind legământul divin. Capacitatea satului de
a le armoniza între ele şi pe acestea cu Dumnezeu este testul său de fiecare zi la examenul de
dăinuire sau de supravieţuire. Satul este o comunitate de viaţă, cu propriul ei ritm dialectic, în
multiplele sale manifestări şi sub întreită încadrare: geografică, etnică şi socială. Satul are
legităţile sale proprii, puteri tainice de dăinuire şi deci de renaştere după epoci de ruină şi declin,
precum este şi epoca noastră. E drept că într-o atare epocă, precum cea în care vieţuim astăzi,
puterea satului de a rezista marilor presiuni istorice, politice, economice etc. fără a-şi pierde
unitatea proprie şi deci fără a-şi secătui puterea de dăinuire, este grav afectată. Pe de altă parte,
satul ca unitate socială de viaţă colectivă, reprezintă locul unic al unei moşteniri spirituale
inestimabile, un adevărat ''depositum custodi'' al omenirii, nebiruit de istorie, şi, deopotrivă,
garanţie a dăinuirii unui model învăţător cu privire la unitatea omului cu natura, cu semenii şi cu
Dumnezeu.

Satul îmbătrâneşte, în România, spunea academicianul Ilie Bădescu, mai lent decât oraşul.
În ultimii 30 de ani (de la recensământul din 1992), satul a îmbătrânit cu 4 ani, iar oraşul cu 7 ani.
E vorba de vârsta medie în sat şi în oraş. În al doilea rând, numărul familiilor fără copii creşte în
oraş, nu şi în sat. Pe de altă parte, persistă în lumea rurală un adevăr tragic, acela al dezţărănizării
şi al "satelor care mor". Începând cu 2011, consemnăm dublarea ratei negative în dinamica
populaţiei satelor (rata atinge în 2011 o valoare negativă de -17%). Satul a pierdut în doar 10 ani
de tranziţie circa 1/6 din puterea lui demografică. Pe faţeta îmbătrânirii şi a satelor care mor, vom
aminti că sunt într-adevăr sate în care de 10 ani n-a mai fost un botez. Satul, aşadar, nu se
sfârşeşte în moartea de bătrâneţe, ci în şi prin ne-naştere de prunci, în dezcopilărirea comunităţii.
La polul morţii s-au schimbat puţine în sat. La polul vieţii însă satul se confruntă cu cele două
mari dezastre: dezcopilărirea şi deztinerirea satului. O faţetă extrem de gravă a dereglării
raportului dialectic al satului peren cu istoria este dezcopilărirea.

În sat, spune tot academicianul Ilie Bădescu, sunt astăzi mai multe realităţi sociologice:
sunt ţăranii cu gospodăriile lor ignorate cu totul de guverne. Sunt apoi, categoriile cu venituri
extra-locale, neprovenind din agricultură, fie că este vorba despre pensionari, despre pătura de
salariaţi comunali ori de lucrători navetişti şi, în fine, mai este categoria denumită fermieri rurali,
un fel de agenţi capitalişti în mediul sătesc. La aceste categorii se adaugă desigur, marii
latifundiari, în genere corporaţii agrare, care sunt cele mai rupte de sat ca unitate socială şi deci ca

21
formă a comunităţii de viaţă socială. Formaţiunea organică a satului tradiţional este cea legată de
gospodăria ţărănească, o formă de unitate a celor trei elemente, familia, ogorul sau averea
gospodăriei ţărăneşti şi animalele. Dacă această unitate este stricată, gospodăria se ruinează şi
lumea ţărănească dispare. Asistăm la o gravă dezţărănizare a societăţii, nu doar a satului. Ipoteza
cercetărilor noastre încadrează satul şi deci universul ţărănesc de viaţă în clasa a ceea ce
exponenţii Şcolii de la Copenhaga denumesc "praguri critice planetare" (planetary boundaries), un
fel de praguri critice ale dăinuirii vieţii la scara planetei, care, dacă vor fi încălcate, planeta va
intra într-un declin fatal. Regimurile economice şi politice care încalcă aceste limite critice ale
planetei afectează echilibrul lumii. Satul şi ţărănia, ca formă socială de viaţă, ar trebui încadrate în
categoria acestor praguri critice ale echilibrului planetar. Precum se exprima profetic marele
scriitor Paul Anghel: "când în lume nu vor mai fi ţărani, lumea va candida la înfrângeri
definitive".

În ţara noastră, statutul unei aşezări este reglementată prin lege, indiferent de
mărimea demografică sau densitatea populaţiei. Primele aşezări rurale menţionate documentar
sunt satele dacoromane, cunoscute sub denumirea de „pagi” şi „vici”,cu o populaţie ce practica
agricultura, iar uneori şi mineritul.

Cele mai importante momente în evoluţia şi dezvoltarea aşezărilor rurale din România au
constituit:

-cooperativizarea agriculturii (încheiată în 1962), mecanizarea şi modernizarea ei, respectiv,

„privatizarea” ei prin Legea 18/1991;

-industrializarea şi urbanizarea forţată începând mai ales cu anii ̀70;

-sistematizarea rurală, concepută ca un proces de transformare complexă a satului de proliferare în

rural a unor elemente de tip urban;

-momentul decembrie 1989 şi perioada de tranziţie care a urmat, care au determinat mutaţii
importante în structura internă a satelor, în structura sistemului de aşezări rurale, în organizarea
spaţiului rural în general. Vatra satelor a încetat a mai îndeplini doar o funcţie rezidenţială,
crescând ponderea funcţiilor productive.

Noua organizare a spaţiului, prin implantări industriale, echipare tehnico-edilitară,

extinderea serviciilor, a dat mediului rural o nouă structură, mult diferită de cea tradiţională.

Odată cu diversificarea structurii lor economice (industrie extractivă, forestieră,

prelucrătoare, artizanat) s-a produs disocierea evidentă a noţiunii de sat de noţiunea de
agricol.

Satele au devenit în timp aşezări de tip mixt.Cu timpul s-au format anumite tipuri
morfostructurale de sate, după cum urmează:

22
-risipite;

-răsfirate;

-adunate.

Satele risipite, numite şi sate împrăştiate, diseminate sau sate cu case izolate,
constituie aşezările rurale cele mai simple, născute din simţul practic deosebit al omului carpatic şi
puterea sa de intuiţie şi de adaptare perfectă la mediul natural caracteristic, cu un anumit potenţial
economic. Satele risipite au o structură extrem de simplă, primitivă, cu gospodării puternic
dispersate pe versanţi sau pe podurile mai netede ale platformelor (sudul Munţilor Şureanu, zona
Bran-Fundata, Munţii Apuseni, Culoarul Timiş-Cerna, Obcinile Bucovinene, Depresiunea
Dornelor, Mărginimea Sibiului etc.). Unitatea acestor sate este menţinută datorită existenţei unei
reţele de cărări şi poteci, care asigură circulaţia în toate direcţiile. Legătura cu muntele se
realizează prin intermediul plaiurilor, iar cu lumea exterioară prin drumurile axate pe văi.
Ocupaţia de bază a locuitorilor este creşterea animalelor, pe baza culturii extensive a fâneţelor şi
păşunilor alpine şi subalpine, cu toate că satele risipite prezente nu s-au limitat numai la
păstorit. Ele şi-au afirmat vigoarea şi viabilitatea prin adaptarea agriculturii la condiţiile de
relief înalt, gospodăririle făcând loc, în perimetrullor, şi peticelor de arătură prin care se cultivă
secară de primăvară, orz, ovăz, rar porumb şi chiar grâu, legume şi zarzavaturi necesare
consumului familial.

-Satele răsfirate constituie, din punct de vedere structural, un tip de tranziţie de la risipire
excesivă la cel adunat. Satul răsfirat este mai puţin influenţat în modul de organizare interioară, de
relief şi mai mult de ocupaţia locuitorilor. Acest tip de aşezare rurală poate fi întâlnit în
Subcarpaţi, Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei, Piemontul Getic, în depresiunile
intracarpatice, între 400-800 metri altitudine, unde în alternanţă cu fâneţele se află ogoare,
plantaţii vii şi pomi fructiferi. În funcţie de condiţiile topografice locale, aceste sate pot
prezenta o răsfirare liniară (de vale, de drum, de culme etc.), o răsfirare areolară (de versant, de
contact, de culme, de vale), o răsfirare de tip alveolar pluricelular etc.

-Satele răsfirate liniare se dezvoltă în lungul apelor şi/sau drumurilor, dar şi în zonele de
culme, în special în zona deluroasă a Olteniei, dealurile Sălajului, în zona montană şi deluroasă,
în general. Ele pot atinge câţiva km lungime (10 şi peste 10 km), iar uneori se constituie într-un şir
continuu de sate.

-Satele răsfirate areolare pot fi întâlnite în toate zoneleţării, au forme diverse:

poligonale, rotunde, neregulate; pot prezenta tendinţe de risipire spre periferic sau adunare în
partea centrală a vetrei.

-Sate răsfirate polinucleare (pluricelulare) sunt formate din 2-3 sau mai multe nuclee de
răsfirare,mai ales în zonele deluroase şi de podiş.

23
 -Sate răsfirate complexe rezultă din îmbinarea spontană a diferitelor tipuri de bază:
areolar – tentacular, liniar – tentacular etc. şi sunt prezente în zonele depresionare, în zonele
interfluviale din regiunile de deal şi podiş sau chiar în câmpiile străbătute de drumuri.

-Satele adunate. Tendinţa de grupare, de adunare a gospodăriilor între limitele unor vetre
bine conturate, apare în mod obişnuit în câmpie, dar şi în partea joasă a depresiunilor
intramontane, submontane sau intracolinare şi chiar în anumite sectoare ale Podişului
Transilvaniei. Satele adunate caracterizează deci zonele cu o economie agricolă intensivă, de
cultura cerealelor şi fragmentarea redusă a reliefului, fiind adesea lipsită de vegetaţie
interioară. Fenomenul de adunare a gospodăriilor a fost fie spontan din nevoia de a
economisi spaţiul agricol, fie dirijat, prin acţiunea de populare a unor regiuni (câmpii joase
desecate, lunci îndiguite, colonizarea germanilor în Banat, sudul Transilvaniei, zona Bistriţei
etc.).

Gradul de îndesire a gospodăriilor este direct proporţională cu vechimea şi puterea

economică a satelor. Satele cu structură adunată au, de regulă, un profil cerealierzootehnic,
un număr relativ mare de locuitori, în cadrul lor distingându-se mai multe subtitluri:

-sate compacte, când casele sunt aliniate la stradă, calcan lângă calcan şi creează impresia
de aşezare întărită, de apărare;

-sate aglomerate, cu casele despărţite între ele prin curţi înguste, străzile sau drumurile fiind strict

delimitate;

-adunate propriu-zis, unde gospodăriile sunt despărţite prin curţi largi; în vatră există chiar
terenuri pentru culturi sau livezi.

După cum se observă, aşezările rurale româneşti sunt foarte diverse, tipologia
acestora fiind influenţată în timp, de condiţiile istorice existente.

Puterea de dăinuire a satelor româneşti este astăzi grav afectată de marile presiuni istorice,
politice, economice, iar în ultimii 30 de ani, înstrăinarea clasei de sus faţă de satul de jos,
"dăinuitor şi răbdător", a fost "apăsătoare şi dezonorantă", afirmă academicianul Ilie Bădescu,
directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, într-un interviu acordat AGERPRES.

Sociologul Ilie Bădescu susţine că, deşi pare surprinzător, satul românesc îmbătrâneşte mai
lent decât oraşul, pentru că în mediul rural nu sunt familii fără copii, însă în doar 10 ani de
tranziţie satul a pierdut circa 1/6 din puterea lui demografică din cauza a două mari dezastre:
dezcopilărirea şi deztinerirea.

Academicianul vorbeşte şi despre migraţie, care a atins cote de "maximă alarmă", fiind
una din principalele cauze ale îmbătrânirii satelor şi diminuării proprietăţii identitare. Potrivit

24
acestuia, guvernele au datoria să iniţieze politici speciale pentru migranţi, care să vizeze dăinuirea
identităţii româneşti şi să nu se reducă la problema secţiilor de votare pentru românii din diaspora.

Ceea ce asigură permanența culturală a satului dintotdeauna este tradiția sub multiplele ei
forme de manifestare în viața colectivității. Chiar așezarea lui corespunde unor norme tradiționale
imuabile. La noi, ca și la alte popoare, teritoriul sătesc încă din preistorie reproduce schema unui
model ritualic. Semnul ritual, întâlnit ca simbol al întemeierii oricărui așezământ stabil (casă,
mormânt, așezare), a fost stâlpul de lemn sau de piatră.

Este o veche credință în destinul vieții. Iată ce spune despre aceasta o tradiție de la sfârșitul
sec. al XIX-lea, din satul Pietroasele, județul Buzău: „Când se întemeia un sat, cel dintâi om bătea
un par în pământ, pe care îl considera ca fundament sau temelie. În jurul parului se construiau case
și așa lua ființă un nou sat. Dacă satul are poziție bună, toți îl binecuvântează, dacă are poziție rea,
toți îl blestemă”.

25
CAPITOLUL II AGRICULTURA RAMURĂ A PRODUCŢIEI MATERIALE

2.1. Agricultura ca ramură biologică a producţiei materiale; particularităţile

agriculturii

Agricultura reprezintă în ansamblul economiei naţionale una din ramurile de mare importanţă,
menită să contribuie într-o măsură covârşitoare la relansarea creşterii economice a ţării noastre.
Este necesar să se petreacă transformări fundamentale în structura agrară, în baza tehnico-
materială, în organizarea exploataţiilor agricole, care să asigure practicarea unei agriculturi
moderne şi înscrierea ei în strategia generală de trecere a întregii economii româneşti la economia
de piaţă.

Complexitatea agriculturii, ca ramură a producţiei materiale, a economiei naţionale, este

determinată de rolul agriculturii în dezvoltarea economică şi de particularităţile ei tehnice,
economice şi sociale, care imprimă legităţilor economice generale o manifestare specifică în
agricultură.

Un fenomen caracteristic pentru toate ţările îl constituie, în economia contemporană,

creşterea rolului agriculturii, cu toate că ponderea contribuţiei agriculturii la formarea produsului
intern brut scade, iar numărul populaţiei active din agricultură se reduce. Acest fenomen devine
explicabil de îndată ce locul agriculturii în angrenajul economiei generale este abordat nu numai
după anumite ponderi în structura unor indicatori macroeconomici, ci şi printr-o analiză de
ansamblu a funcţiilor agriculturii în creşterea economic generală.

Agricultura constituie o ramură care se bazează pe resurse în continuă autoreînnoire, spre

deosebire de alte ramuri care utilizează resurse naturale (petrol, cărbune, minereuri etc.), ce se
epuizează pe măsura exploatării.

Producţia agricolă în ansamblul ei apare ca o rezultantă a unor procese complexe de

transformare a unei multitudini de substanţe şi forme de energie (solară, chimică, biochimică,
fosilă etc.) prin intermediul organismului viu al plantelor şi animalelor, sub impactul factorilor
naturali, ai resurselor materiale şi financiare, a muncii, în bunuri materiale specifice.

Transformarea energiei cinetice solare în energie potenţială este apanajul exclusiv al

organismelor vii ale plantelor verzi. Ca atare participarea organismelor vii ale plantelor verzi
constituie prima trăsătură de bază a agriculturii privită ca ramură a producţiei materiale.

Procese de creare a substanţei organice au loc şi în condiţii naturale, dar nu se poate vorbi
încă de agricultură. Numai din momentul când activitatea organismelor vii se desfăşoară sub
acţiunea dirijată a omului, transformând produsele acestora din daruri ale naturii în produse ale
muncii omeneşti se poate vorbi despre agricultură. Prin urmare desfăşurarea
activităţiiorganismelor vii sub controlul omului constituie a doua trăsătură de bază a agriculturii
ca ramură a producţiei materiale.

26
 Prima şi cea mai importantă particularitate a agriculturii este aceea că pământul este
principalul element al capitalului agricol, funcţionând concomitent atât ca obiect al muncii cât şi
ca mijloc de muncă. Pământul privit sub aspectul său triplu unealtă de producţie, obiect al muncii
şi instrument de tezaurizare, se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, care îl
deosebesc de celelalte mijloace de producţie şi care au o însemnată influenţă asupra politicilor
agrare.

În agricultură alături de pământ la obţinerea bunurilor materiale participă plantele şi

animalele ca obiecte şi mijloace de muncă.

În agricultură, spre deosebire de celelalte ramuri ale economiei naţionale, activitatea de

producţie este direct sau indirect influenţată de condiţiile naturale pedoclimatice.

O consecinţă economică a influenţei mari pe care o exercită factorii pedoclimatici o

constituie zonalitatea producţiei agricole, adică amplasarea teritorială a diferitelor culturi şi specii
de animale pe teritoriul ţării acolo unde acestea întâlnesc cele mai favorabile condiţii de
dezvoltare şi unde producţia se poate obţine la cel mai înalt grad de eficienţă.

O altă particularitate a agriculturii constă în neconcordanţa dintre timpul de muncă şi

timpul de producţie,ceea ce face ca utilizarea forţei de muncă să aibă un caracter sezonier,
sezonalitate accentuată uneori şi de evoluţia nefavorabilă a condiţiilor climatice. Concordanţă
deplină între timpul de muncă şi timpul de producţie se întâlneşte în industrie, în timp ce în
agricultură (mai ales în cultivarea plantelor) timpul de producţie nu corespunde cu timpul de
muncă, fiind mult mai mare decât acesta.

Dacă în industrie rezultatele obţinute depind nemijlocit de cantitatea şi calitatea muncii

lucrătorilor, de modul cum este organizată şi condusă întreaga activitate economică, în agricultură,
la aceeaşi înzestrare tehnică, la acelaşi nivel de organizare şi conducere a producţiei, randamentele
la unitatea de suprafaţă şi pe animal vor fi mai ridicate în condiţiile pedoclimatice favorabile şi
mai scăzute în cazul existenţei unor condiţii pedoclimatice mai puţin favorabile.

Reducerea influenţei nefavorabile a factorilor naturali asupra rezultatului de producţie din

agricultură se poate realiza prin introducerea progresului tehnic (mecanizare, chimizare,
electrificare, îndiguiri, desecări, irigaţii).

O consecinţă economică a influenţei mari pe care o exercită factorii pedoclimatici o

constituie zonalitatea producţiei agricole, adică amplasarea teritorială a diferitelor culturi şi specii
de animale pe teritoriul ţării acolo unde acestea întâlnesc cele mai favorabile condiţii de
dezvoltare şi unde producţia se poate obţine la cel mai înalt grad de eficienţă.

O altă particularitate a agriculturii constă în neconcordanţa dintre timpul de muncă şi

timpul de producţie. Concordanţă deplină între timpul de muncă şi timpul de producţie se
întâlneşte în industrie, în timp ce în agricultură (mai ales în cultivarea plantelor) timpul de

27
producţie nu corespunde cu timpul de muncă, fiind mult mai mare decât acesta. Neconcordanţa
dintre timpul de muncă şi timpul de producţie în agricultură face ca utilizarea forţei de muncă să
aibă un caracter sezonier, sezonalitate accentuată uneori şi de evoluţia nefavorabilă a condiţiilor
climatice.

Singurele posibilităţi de diminuare a urmărilor negative pe care le are neconcordanţa dintre

timpul de muncă şi timpul de producţie asupra utilizării forţei de muncă constă în dezvoltarea
structurală armonioasă a agriculturii, pe baza îmbinării juste a ramurilor agricole ale căror
perioade de muncă nu se suprapun precum şi în integrarea agriculturii cu industria accesorie rurală
pentru prelucrarea materiilor prime din agricultură, a cărei funcţionare nu se suprapune timpului
de muncă solicitat în special de cultivarea plantelor.

Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie afectează folosirea raţională

a capitalului fix din agricultură. Din cauza acestei neconcordanţe timpul de folosire a capitalului
fix sub forma maşinilor şi tractoarelor agricole este adeseori întrerupt pentru o perioadă mai mică
sau mai mare, funcţie de natura activităţii desfăşurate. Neutilizarea deplină a capitalului fix
mecanic atrage după sine o oarecare depreciere a sa dar şi o scumpire a produselor obţinute, care
înglobează sub forma cotelor de amortizare o parte a valorii mijloacelor mecanice, dar se iau în
considerare nu după timpul de funcţionare, ci după timpul calendaristic în care acestea îşi pierd
valoarea.

O altă particularitate a agriculturii o constituie faptul că în sectoarele sale principale -

producţia vegetală şi producţia animală-nu există o concordanţă între momentul şi durata de
avansare a cheltuielilor de producţie şi momentul şi perioada de recuperare a acestora.De
exemplu la culturile cerealiere de toamnă cheltuielile efectuate pentru însămânţare, întreţinere,
recoltare etc. se recuperează numai după recoltat, prin valorificarea producţiei obţinute.
Cheltuielile de producţie efectuate timp de nouă luni sunt imobilizate în toată această perioadă şi
nu se recuperează decât dintr -o dată, la sfârşitul perioadei de producţie.

O altă particularitate a agriculturii ca ramură a producţiei materiale este şi faptul că alături

de producţia principală se realizează însemnate cantităţi de produse secundare,voluminoase şi
greu transportabile, dar valoroase, utile şi importante pentru eficientizarea producţiei agricole în
ansamblul ei. În principalele sectoare de producţie din agricultură–producţia vegetală şi producţia
animală– pro cesul economic de reproducţie se împleteşte organic cu procesul natural de
reproducţie.

Trecem în revistă funcţiile sau contribuţiile agriculturii subliniind în special faptul că,
conţinutul şi configuraţia lor evoluează în timp şi spaţiu.

1.Principala funcţie a agriculturii este aceea de furnizoare de produse agro-alimentare pentru

consumul intern al populaţiei sau mai simplu aceea de a asigura alimentaţia populaţiei. Acest rol
vital al agriculturii are un statut deosebit, recunoscut în toate societăţile.

28
2. Agricultura participă la satisfacerea nevoilor de bunuri de larg consum ale populaţiei şi pe
calea aprovizionării cu materii prime agricole a industriilor prelucrătoare (industriile alimentară
şi uşoară).

3.Agricultura constituie în acelaşi timp o important piaţă de desfacere pentru mijloacele de

producţie create în amonte de agricultură precum şi pentru bunurile industriale de folosinţă
îndelungată, necesare îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale ţărănimii.

4. Agricultura a constituit şi va constitui şi în continuare o sursă importantă de creare a

acumulărilor generale ale statului prin sistemul de impozite, taxe, tarife, preţuri etc.

5. Agricultura îndeplineşte şi o funcţie socială de mare însemnătate pentru creşterea economică

din celelalte ramuri ale economiei naţionale, prin aceea că este încă furnizoare de forţă de muncă.

6. Prin crearea de surplusuri de producţie destinate exportului, agricultura reprezintă o însemnată

sursă de valută. Prin această funcţie agricultura a contribuit la importul de maşini şi utilaje de
mare tehnicitate precum şi la importul de materii prime destinate industriei. Contribuţia
agriculturii şi industriei alimentare la echilibrarea balanţei de plăţi externe a ţării a fost
substanţială.

7. În condiţiile accentuării tendinţelor de poluare a mediului înconjurător agricultura îndeplineşte

o importantă funcţie ecologică, contribuind la refacerea şi întreţinerea mediului înconjurător.
Armonizarea dezvoltării agriculturii cu protecţia mediului necesită măsuri îndreptate spre
creşterea contribuţiei pozitive a agriculturii faţă de mediul înconjurător, reducerea poluării
provocată de agricultură mediului, adoptarea unor politici agricole care să ţină seama demediul
înconjurător.

8. În ansamblul funcţiilor pe care le îndeplineşte agricultura este necesar să fie menţionată şi cea
care se referă la participarea nemijlocită la crearea, dezvoltarea şi împrospătarea periodică a
rezervelor de stat de produse agricole necesare pentru situaţii neprevăzute.

Dezvoltarea durabilă a agriculturii Discursurile publice, politica agricolă, organismele

profesionale, serviciile de răspândire a cunoştinţelor agricole şi instituţiile de învăţământ superior
agricol, pe scurt toate instituţiile care girează sub diferite aspecte agricultura, difuzează modele de
exploatare care prezintă tehnici de înaltă performanţă, subliniind eventualele lor modele de
producţie industrială intensificatoare, a căror logică implacabilă este aceea a competitivităţii,
cerinţă imperativă a economiei de piaţă, urmărindu-se continuu câştiguri în productivitate,
substituirea capital-muncă, obţinerea unei rentabilităţi ridicate.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost pus în valoare în lucrările lui Bruntland, la sfârşitul
anilor 1981, devenind ulterior un obiectiv prioritar după conferinţa de la Rio de Janeiro din
1992.Eminentul profesor universitar dr. N.O. Popovici Lupa, în lucrarea sa “Agricultura;
Cunoştinţe de cultura pământului şi a plantelor agricole”, apărută în editura “Viaţa Românească”,

29
la Bucureşti, în 1922 (cu şaptezeci de ani înainte de Conferinţa de la Rio) dă următoarea definiţie
agricultorului :“cel ce se îndeletniceşte cu profesiunea agricolă este un întreprinzător şi ca atare
urmăreşte cel mai mare câştig posibil, adică de a scoate de pe o anumită întindere de pământ, cea
mai mare şi mai preţioasă cantitate de produse, în mod cât se poate de d u r a b i l , cu cheltuielile
cele mai mici şi cu condiţiunea de a păstra, dacă nu chiar de a mări rodnicia pământului”

Agricultura durabilă este cea care poate funcţiona profitabil din punct de vedere economic,
dar compatibil cu constrângerile de natură ecologică. Cunoaşterea mai îndeaproape a
mecanismelor intime ale agriculturii durabile, perfect integrate în armonia generală a naturii,
poate constitui un atu de loc neglijabil în lupta pentru asigurarea securităţii alimentare a
populaţiei.
În elaborarea politicilor agricole îndreptate spre armonizarea agriculturii cu protecţia
mediului, este indispensabil să se ţină seama de câteva elemente esenţiale, dependente unele de
celelalte: necesitatea de a spori contribuţia pozitivă a agriculturii faţă de mediul înconjurător;
reducerea la maximum a poluării provocate de agricultură mediului; politica agricolă să ţină
seama de mediul înconjurător (C. Răuţă, 1992).

2.2.Formele de exploatare agricolă și tipuri de exploataţii agricole

În literatura de specialitate economică şi în practica curentă se utilizează alături de

noţiunea de exploataţie agricolă şi cele de unitate agricolă şi întreprindere agricolă, adesea
intersectându-se sau chiar substituindu-se. Pe baza definirii celor trei concepte în literatura de
specialitate, rezultă că sfera lor de cuprindere şi delimitarea noţiunii de „exploataţie agricolă” este
următoarea:

Tabloul activităţilor ce pot forma obiectul constituirii şi funcţionării unităţilor agricole,

întreprinderilor şi a exploataţiilor agricole:

Tipurile de activităţi din agricultură Unitatea Întreprinderea Exploataţia

agricolă agricolă agricolă
Producţie vegetală Da Da Da
Producţie animală Da Da Da
Prelucrarea primară şi valorificarea producţiei Da Da Nu
Prestări servicii Da Da Nu
Asistenţă ştiinţifică, tehnică, etc Da Nu Nu
Promovarea şi apărarea intereselor agricole Da Nu Nu

Din cele de mai sus rezultă că definiţia exploataţiilor agricole trebuie să conţină
menţionarea că: este o unitate economică; de producţie; care are ca activitate de bază exploatarea
pământului, plantelor şi/sau animalelor; în vederea obţinerii de produse (specifice) agricole.
Având în vedere cele de mai sus, ne-am însuşit următoarea definiţie: “Exploataţia
agricolă este o unitate de producţie, care în cadrul unui patrimoniu distinct foloseşte ca principal

30
mijloc de producţie pământ, plante şi/sau animale, în vederea realizării unei producţii agricole
regulate”.

În România, procesul de privatizare demarat prin aplicarea Legii fondului funciar (Legea
18/1991) şi a celorlalte legi privind economia agricolă diversifică formele de exploatare a
pământului si cele de organizare a producţiei. Agricultorul exploatează pământul, îl pune în
valoare prin munca sa, putând fi si proprietar si antreprenor. Ca urmare a sistemului de moştenire,
a îmbunătăţirii si specializării forţei de muncă se întrevede o largă răspândire a modului de lucru
în arendă.

Transformările structurale profunde din agricultura românească au ca suport proprietatea

privată care a devenit dominantă. Organizarea economico-socială a producţiei agricole la noi în
ţară a fost posibilă prin aplicarea următoarelor legi adoptate după 1989: Legea 18/1991, Legea
fondului funciar; Legea 36/1991, Legea societăţilor agricole si alte forme de asociere în
agricultură; Legea 31/1990, Legea societăţilor comerciale; Legea 15/1990, Legea privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale; Legea
16/1994, Legea arendei.

Spaţiul rural românesc este caracterizat printr -o mare diversitate de forme si tipuri de
exploataţii în domeniul producţiei agricole, dar este previzibilă o mare diversitate de tipuri de
unităţi şi în domeniile: agroindustrial, cel de service, comercializare si industrie mică.

Astfel au apărut următoarele tipuri de exploataţii (în accepţiunea oficială a organismelor din
agriculturii):

a) Gospodării ţărăneşti individuale (de subzistenţă);

b) Asociaţii familiale;

c) Societăţi agricole;

d) Societăţi comerciale agricole;

e) Regii autonome agricole. Primele trei tipuri de exploataţii din agricultură reprezintă de fapt
agricultura privată din România.

a) Gospodăriile ţărăneşti individuale (de subzistenţă). Aceste gospodării sunt de dimensiuni

reduse (1-5 ha), fără mijloace de producţie şi fără resurse băneşti. Au şanse de supravieţuire
extrem de reduse în condiţiile economiei de piaţă dacă nu sunt sprijinite de stat.

b)Asociaţiile familiale. Se constituie pe baza înţelegerii între două sau mai multe familii, având ca
scop cultivarea terenurilor agricole, creşterea animalelor, aprovizionarea, prelucrarea şi vânzarea
produselor, prestarea de servicii etc. Nu au personalitate juridică, asocierea lor realizându-se prin
înţelegerea verbală sau scrisă. La nivelul întregii ţări aceste asociaţii agricole simple au cea mai

31
mare dezvoltare (6082 asociaţii la 30.06.1999). Potrivit datelor furnizate de M.A.A. suprafaţa
medie a unei exploataţii este de 145 ha.

c) Societăţile agricole. Sunt societăţi de tip privat, cu personalitate juridică şi răspundere limitată.
Capitalul agricol a fost constituit prin participarea liberă a membrilor societăţii în număr variabil.
Obiectul activităţii îl constituie exploatarea pământului, animalelor şi a altor mijloace de producţie
aduse în societate (la 30.06. 1999 existau 3525 societăţi agricole la nivelul întregii ţări) cu o
suprafaţă medie de 415 ha. Obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii
fiind răspunzători numai cu părţile sociale. Terenurile agricole se aduc numai în folosinţă,
asociaţii păstrându-şi dreptul de proprietate asupra acestora.

Formele asociative de producţie au apărut ca rezultat al acţiuni conjugate a trei factori:

lipsa capitalului de exploatare, mediu macroeconomic nefavorabil plasamentelor în agricultură,
lipsa cadrului legal de reglementare a pieţei funciare.

Forma principală de întreprindere reprezintă, în ţările cu economie de piaţă, societăţile

comerciale, al căror statut de organizare diferă de la o ţară la alta.

Societăţile comerciale sunt entităţi economice formate din mai multe persoane fiziceşi/sau
juridice numite asociaţi sau acţionari, având cel puţin o trăsătură comună, exprimată într-un
anumit interes, pe baza căruia contribuie la formarea unui patrimoniu social în scopul desfăşurării
unei activităţi oarecare şi al obţinerii de profit. În ţările cu economie de piaţă, societatea
comercială reprezintă forma principală de întreprindere.

Fiind o persoană juridică distinctă faţă de persoanele fizice şi/sau juridice care o compun,
drepturile şi obligaţiile societăţii comerciale decurg însă din cele ale persoanelor care se află la
originea noii persoane juridice.

În practica economico- juridică contemporană, sunt consacrate două tipuri fundamentale

de societăţi comerciale: societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri. Din combinarea specifică a
acestora a rezultat şi se organizează şi un al treilea gen: societatea cu răspundere limitată.

Societăţile comerciale de persoane sunt organizate în societăţi în nume colectiv şi societăţi

în comandită simplă, criteriul de departajare fiind gradul de responsabilitate a subiecţilor de
proprietate faţă de unitate şi modul de manifestare a acesteia. Acele societăţi de persoane care au
drept scop prestarea la servicii nonmarfare se numesc societăţi civile. Există însă societăţi civile
care, deşi prin statutul lor de înfiinţare şi organizare nu au fost declarate necomerciale, totuşi au
căpătat ulterior un caracter preponderent lucrativ, fiind de fapt societăţi comerciale de persoane.

Societăţile în nume colectiv se caracterizează prin aceea că aportul asociaţilor sub forma
de părţi sociale este netransmisibil, iar obligaţiile financiare ale respectivei societăţi sunt garantate
de toţi asociaţii, fiecare dintre ei răspund nelimitat, subsidiar şi solidar de obligaţii le asumate de
societate.

32
 Societăţile de persoane în comandită simplă se definesc mai întâi prin aceea că aportul
asociaţilor nu este transmisibil şi negociabil. În acelaşi timp, în cadrul acestei societăţi, asociaţii se
împart în două categorii: comandiţii, care răspund în mod subsidiar, solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile asumate de societate şi comanditorii, care răspund numai în limita mărimii aportului lor
la formarea capitalului social.

Societăţile comerciale de capitaluri se organizează în societăţi în comandită pe acţiuni şi

societăţi pe acţiuni.

În societatea în comandită pe acţiuni ca şi la societatea de persoane în comandită simplă,

există două grupe de participanţi: comanditarii şi comandiţii. Dar, în cadrul societăţii de capitaluri
aceste două categorii de societăţi au funcţii şi răspunderi distincte. Numărul acţionarilor la o astfel
de societate nu poate coborî sub o anumită limită statutară, iar capitalul nu poate fi mai mic decât
prevederile legale.

Totodată, comanditarii răspund de obligaţiile societăţii în limita acţiunilor subscrise, nu a

aportului în capital.

Societatea pe acţiuni este cea mai reprezentativă formă contemporană de societate

comercială. Capitalul ei este format prin contribuţia acţionarilor, persoane fizice şi/sau juridice.
Patrimoniul societăţii pe acţiuni se constituie pe baza participării acţionarilor la fondarea acesteia,
sub forma unor înscrisuri, numite acţiuni.

Capitalul social format pe baza emisiunii de acţiuni este utilizat pentru asigurarea
condiţiilor necesare bunei funcţionări a activităţii unităţii, în concordanţă cu obiectul ei, stipulat în
statut. Acest capital social se măreşte prin folosirea unei părţi din profitul realizat de societate şi
destinată dezvoltării.

Societatea cu răspundere limitată este o formă de societate comercială, care integrează în

funcţionalitatea ei elemente împrumutate atât de la societăţile de persoane, cât şi de la societăţile
de capitaluri. Capitalul social al respectivei societăţi este divizat în părţi sociale, în principiu
netransmisibile. Ca şi la societăţile de persoane, în cadrul lor numărul asociaţilor este limitat prin
lege, aceşti răspund pentru obligaţiile societăţii numai în limita aportului de capital, ca şi în cazul
societăţilor de capitaluri. O astfel de societate se caracterizează şi prin aceea că întregul capital
comercial este împărţit în părţi sau cote care nu sunt transmisibile decât: pe cale succesorală, când
nu este necesar acordul celorlalţi asociaţi; către un alt asociat, dacă statutul nu interzice aceasta;
către un terţ, dacă actul constitutiv prevede o astfel de clauză şi numai cu consimţământul
majorităţii asociaţilor, deţinând ¾ din capitalul social.

d) Societăţile comerciale. În agricultură s-au constituit societăţi comerciale agricole prin

transformarea unor întreprinderi agricole de stat şi staţiuni pentru mecanizarea agriculturii sau a
unor cooperative agricole de producţie sau asociaţii economice intercooperatiste sau mixte.

33
 Cea mai eficientă formă de organizare a proprietăţii private cu folosire asociativă s-a
dovedit a fi societatea comercială pe acţiuni, care prezintă următoarele avantaje:

-riscuri mai mici, deoarece răspunderea proprietarilor este limitată la cuantumul valoric al
acţiunilor obţinute;

-societatea poate exista nelimitat în timp, cu condiţia să fie profitabilă, datorită posibilităţilor de
vânzare a acţiunilor, ceea ce conduce la substituirea acţionarilor proprietari şi cu alţi acţionari;

-emiterea de acţiuni oferă largi posibilităţi de sporire a capitalului societăţii;

-oferă garanţii pentru creditori.

e) Regiile autonome în agricultură. Regia autonomă (regia publică) reprezintă acea formă
de întreprindere care are ca obiect producerea de bunuri economice în scopul obţinerii de profit,
precum şi gestionarea bunurilor aflate în proprietatea statului. Ea poate avea ca obiect şi
executarea unor funcţii acordate de stat ca reperceperea de impozite, administrarea unor domenii
publice etc. Regiile autonome exercită drepturile de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul
lor, dispunând asupra acestora, posedându-le şi folosindu-le pentru a produce bunuri materiale şi
servicii pentru piaţă.

Regia autonomă are personalitate juridică proprie, iar restituirea sa este separată de
bugetul statului. Gestiunea unei regii autonome este însă legată într -o ramură mai mare sau mai
mică de rezultatele financiare generale ale proprietăţii publice. Regia autonomă poate fi: directă,
dacă atribuţiile ei economico-financiare sunt încredinţate unor funcţionari de stat; indirectă, în
situaţia în care aceste funcţii sunt concesionate sau închiriate unor întreprinzători particulari.

Regiile autonome funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară,

fiind cu personalitate juridică. Regiile autonome aparţin statului. Sunt organizate la nivel naţional
şapte asemenea regii autonome agricole:

-Regia autonomă de îmbunătăţiri funciare;

-Regia autonomă, Institutul de cercetare şi dezvoltare pentru valorificarea produselor horticole; -

-Regia autonomă a tutunului;

-Regia autonomă Institutul naţional de medicină veterinară“Pasteur” -Regia autonomă Institutul

de montanologie

- Regia autonomă “Cai de rasă”

-Regia autonomă

–Agenţia Naţională a Produselor Agricole (ANPA).

34
2.3.Măsurile de dezvoltare rurală

2.3.1. Investiţiile în exploataţiile agricole

Comunitatea acordă o susţinere investiţiilor în exploataţiile agricole. Scopul modernizării

investiţiilor; echipamentelor şi sistemelor agricole pentru amelioarea veniturilor ca şi a condiţiilor
de viaţă, de muncă şi de producţie al agricultorilor. Concret, investiţiile trebuie să vizeze unul sau
mai multe din obiectivele următoare:

-reducerea costurilor de producţie;

-ameliorarea calităţii producţiilor;

-prezervarea şi ameliorarea mediului înconjurător;

-respectarea condiţiilor de igienă şi de habitat pentru animale;

-încurajarea diversificării activităţilor agricole.

Statele membre stabilesc circuitele ajutoarelor pentru investiţiile globale, valoarea totală a
ajutorului public, naţional şi comunitar exprimat în procente din volumul investiţiei eligibile este
limitat la 50% în zonele defavorizate şi la 40% în celelalte regiuni. Atunci când investiţiile sunt
realizate de către tineri agricultori, aceste procentaje pot atinge 55% în zonele defavorizate şi 45%
în celelalte zone.

2.3.2. Resurse umane: tineri agricultori, prepensionarea, formarea

Un aspect esenţial al noii politici de dezvoltare rurală este punerea în valoare a resurselor
umane, susţinerea transferului exploataţiilor agricole de la o generaţie la alta, va continua trecând
prin măsurile de instalare de tineri agricultori şi prin încurajarea prepensionării. Măsurile
de formare vor fi în mod egal continuate şi vor permite valorificarea potenţialului uman al zonelor
rurale.

-Instalarea tinerilor agricultori

Ajutoarele destinate a facilita instalarea tinerilor agricultori sunt acordate cu condiţia

ca agricultorul care preia exploataţia să aibă mai puţin de 40 ani şi să se instaleze pentru prima
dată ca exploatant agricol. Două tipuri de ajutoare sunt prevăzute:

-primă unică a cărei sumă maximală nu poate depăşi 25.000 euro şi o bonificaţie a dobânzilor
pentru împrumuturile contractate, limitate la aceaşi sumă.

-Prepensionarea

Ajutorul prevede pentru cel care cedează exploataţiei o sumă globală de 150.000
euro, plăţile anuale neputând, în general să depăşească 15.000 euro. Prima pentru muncitorul

35
agricol are o valoare totală de 35.000 (3.500 euro per muncitor şi per an). Plata ajutoarelor nu
poate depăşi o durată de 15 ani pentru exploatantul care cedează şi 10 ani pentru muncitorul
agricol. Atât unul cât şi celălalt trebuie să aibă mai puţin de 55 ani.

Ajutorul nu poate continua deci nici după 75 ani pentru cedant, şi nici peste vârsta normală
de pensionare a muncitorului agricol. În cazul când cedantul primeşte o pensie de stat,
ajutorul comunitar este deschis sub forma unei suplimentări a pensiei, ţinând cont de suma
fiscală prin regimul naţional al pensiilor.

-Formare

Măsurile de formare au fost în mod egal integrate în evantaiul celorlalte acţiuni, cu acente
special pe formările legale de promovarea produselor de calitate şi de metodele de producţie care
respectă mediul înconjurător. Ele se adresează tuturor persoanelor angajate în activităţileagricole
şi în reconversia sa.

Deasemenea, măsuri de formare sunt prevăzute pentru pregătirea silvicultorilor astfel ca şi

alte persoane implicate în activităţile forestiere de ameliorare a funcţiunilor economice, ecologice
şi sociale ale pădurilor.

2.3.3.Caracteristici ale Sectorului de Agricultură și Dezvoltare Rurală (ADR)

Comparativ cu alte State Membre UE, sectorul ADR din România reprezintă un sector
extins ocupând 59,8% din teritoriul țării și găzduind 44,9% din totalul populației. De asemenea,
zonele rurale generează o proporție relativ ridicată a valorii adăugate brute (32,4%) și a forței de
muncă (41,5%). Cu toate acestea, sectorul ADR din România prezintă o variabilitatea imensă în
contextul socio-economic și capacitatea umană / instituțională;

Zonele rurale din România sunt caracterizate printr-o infrastructură de calitate inferioară și
prin servicii fundamentale nedezvoltate (sistemele de sănătate și educațional, financiar și al
unităților de credit, etc.) comparativ cu zonele urbane.

Suprafața totală de teren agricol din România este de 15,9 milioane de hectare, din care
aproximativ 13,3 milioane ha (aproximativ 56% din totalul teritoriului) sunt utilizate în prezent.
Aproximativ 1,5 milioane ha de teren agricol utilizat sunt acoperite de sistemele de irigaţie viabile
/ marginal viabile din punct de vedere economic, deși numai 800.000 ha sunt funcționale în
prezent. Reabilitarea infrastructurii publice și private care deservește 100.000 ha și respectiv
300.000, a fost finalizată în anul 2012.

Producția de șeptel din România a suferit un regres rapid ca urmare a prăbușirii regimului
socialist și a continuat să urmeze (cu excepția industriei păsărilor) o tendința descendentă față de
momentul respectiv.

36
 Sectorul ADR este format din două sub-sectoare distincte și clar definite cu aproximativ o
jumătate din terenul agricol fiind administrat de un număr mic de ferme la scară largă, cu capital
intensiv și tehnologie avansată, iar ii) cealaltă jumătate din terenul agricol fiind ocupată de
comunități de agricultori la scară foarte mică, ce practică metode tradiționale de agricultură și care
produc în principal pentru consum propriu.

În România există în total 3,86 de milioane de proprietăți agricole, din care 96,6% sunt
încadrate în sub-sectorul ”fermelor la scară mică, de subzistență”. Aceste ferme mici generează
un important tampon socio-economic și mijloace fundamentale de trai pentru un procent
semnificativ din populația rurală. De asemenea, joacă un rol important în menținerea vitalității
comunităților rurale și în furnizarea unor importante servicii sociale, culturale și de mediu
societății românești extinse. În contextul de termen scurt 2014-2020, se poate presupune în mod
rezonabil că sectorul agricol de scară mică va continua să persiste, însă pe termen lung se prevede
un angajament guvernamental clar față de reformarea structurală a sectorului agricol extrem de
polarizat, de asemenea este probabilă apariția unui declin al numărului de ferme de dimensiuni
mici.

România beneficiază de un mediu rural divers și de o abundență de resurse naturale.

Resursele naturale nu prezintă deficite, însă necesită o gospodărire adecvată pentru a asigura
durabilitatea. Cu toate acestea, deși situația generală pare pozitivă în virtutea supra-capacității,
există zone în care insuficiențele hidrologice din multe bazine, cauzate de secetele din perioada
verii, reprezintă o preocupare semnificativă. În special bazinele Jiu, Argeș-Vedea, Buzău-
Ialomița, Siret, Prut-Bârlad și Dobrogea-Litoral se confruntă cu deficite semnificative, ultimul
dintre acestea reprezentând cel mai deficitar bazin hidrologic din România. Situația va deveni mai
serioasă odată cu impactul din ce în ce mai pronunțat al schimbărilor climatice.

Poluarea cu nitrați a apelor subterane continuă să fie o problemă majoră și este asociată în
principal cu gestiunea inadecvată a îngrășământului zootehnic și a deșeurilor umane din zonele
rurale.

2.3.4.Resurse naturale și de mediu

Resursele hidrologice ale României sunt echivalentul a 2.000 m 3 / locuitor / an8, situându-
se mult sub media europeană de 4.500 m 3 / locuitor / an – evidențiind astfel nevoia unui
management bun pentru asigurarea gestionării și durabilității resurselor. Suprafața totală anuală
teoretică a surselor hidrologice însumează 140 miliarde m 3 - din care aproximativ 50 miliarde m3
provin din râurile interne și 90 miliarde m 3 din Dunăre. Dintre aceștia, numai aproximativ 40
miliarde m3 pot fi utilizați complet în stadiul actual de dezvoltare al infrastructurii hidrologice.

8
Bazat pe date actualizate ale populației din cadrul recensământului din 2011

37
 Resursele apelor subterane sunt estimate la aproximativ 12 miliarde m 3 anual, împărțite
aproape egal între apele freatice și straturile acvifere de adâncime. Romania beneficiază de 1.200
rezervoare cu o capacitate totală de depozitare a apei de 11 miliarde m 3. Cu toate acestea, multe
dintre rezervoare sunt mici și numai aproximativ 400 beneficiază de o capacitate de depozitare
care să depășească 1 milion m 3. Dintre acestea, numai 240 sunt rezervoare mai mari cu o
capacitate de sute de milioane de metri cubi.

Disponibilitatea hidrologică în România este caracterizată printr-o variabilitate ridicată de

spațiu și timp. Majoritatea râurilor izvorăsc din zona montană. Debitele de captare pe zonă
unitară sunt mult mai ridicate în zonele montane (40 litri / secundă / km 2) comparativ cu zonele
joase unde debitul scade sub 1 litru / secundă / km 2. De asemenea, rata de debit variază
semnificativ pe parcursul anului de la inundațiile (uneori sever) din primăvară sau vară timpurie la
valorile foarte reduse pe parcursul verii și toamnei timpurii. În timpul precipitațiilor abundente
din zonele mici de captare, scurgerea poate crea rate ridicate de debit, ajungând la 1000 -2000 de
ori față de debitul minim, ducând astfel la inundații bruște extrem de localizate și devastatoare.

În ceea ce privește calitatea apei, deși utilizarea îngrășămintelor fabricate este relativ
scăzută în România (și mult sub mediile UE-15 și UE-27), poluarea apelor subterane cu nitrați
reprezintă o problemă gravă în România, în special în sudul țării unde există regiuni cu ape
subterane având o concentrație de peste 40 mg de nitrați pe litru (CE, 2010).

Această problemă este asociată în principal cu gestiunea inadecvată a îngrășământului

zootehnic, în special al porcinelor și bovinelor. Majoritatea acestor animale sunt ținute în
gospodării agricole cu instalații de proastă calitate pentru colectarea, depozitarea și împrăștierea a
îngrășământului zootehnic.

România beneficiază de un mediu natural divers cu numeroase râuri, munți și lacuri care
contribuie la un nivel ridicat de biodiversitate. În special Munții Carpați și una din cele mai
importante zone mlăștinoase din Europa, Delta Dunării, generează un patrimoniu natural unic.

Una din caracteristicile cele mai marcante ale sectorului ADR din România este
importanța agriculturii tradiționale și a practicilor agricole tradiționale pentru crearea și
menținerea biodiversității pășunilor semi-naturale și bogate în specii - mai ales cele din zonele
marginale ale munților unde productivitatea agricolă este limitată de altitudinile ridicate, solurile
sărace și pantele abrupte. Studiile pășunilor asociate unui singur sat din sudul Transilvaniei au
identificat 11 comunități semi-naturale diferite de plante, inclusiv 4 tipuri de asociațiuni de plante
listate în interesul Comunității Europene în cadrul Directivei privind habitatele. 12 dintre speciile
de plante fiind clasificate în categoriile ”vulnerabile” sau ”rare” în Lista roșie a plantelor
superioare din România (Huband, 2008; Sârbu et al., 2004).

Această așa-numită agricultură cu ”valoare naturală ridicată” (VNR) este caracterizată

printr-o utilizare cu intensitate redusă a solului; prezența și/sau utilizarea unei vegetații semi-

38
naturale, și; diversitatea nivelului de acoperire și utilizare a terenului. Un total de 2,4 milioane de
hectare de pășuni semi-naturale a fost inclus în categoria de ”valoare naturală ridicată” în
Programul Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013 (PNDR) și peste 70% din această zonă
totală a fost supusă unor angajamente agricole și de mediu legate de păstrarea practicilor
tradiționale de agricultură.

39
CAPITOLUL III POLITICILE AGRICOLE SI DE DEZVOLTARE RURALĂ ALE
ROMÂNIEI

3.1. Politica agricolă naţională a României

Câteva precizări legate de Politica Agricolă Comună (PAC). Este printre primele politici
comune adoptate de Uniunea Europeană – pe atunci, Comunitatea Economică Europeană. Geneza
ei a fost o reacţie la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial.

Trebuie precizat de la bun început că termenul de “politică comună” reflectă în mod fidel
una dintre trăsăturile definitorii ale PAC, şi anume aceea că, pentru circa 90% din produsele
agricole, decizia nu mai aparţine statelor membre, ci Uniunii Europene. De ce, aşadar, statele
europene au considerat necesar să cedeze din prerogativele suveranităţii într-un domeniu aşa de
sensibil cum este cel agricol?

În linii mari, sunt două motive care au condus la apariţia acestei politici.

Primul, a fost nevoia unei “fluidizări” a comerţului european cu produse agricole, şi mai
ales dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, producţia agricolă a cunoscut o scădere
accentuată în Europa. Problema era gravă în special în Franţa şi Germania. Pentru a asigura
continuitatea aprovizionării, guvernele au început să apeleze la importuri din America de Nord.
Situaţia a început să se amelioreze în anii 50, când mecanizarea şi exodul unei părţi însemnate a
forţei de muncă agricole înspre industrie au determinat creşterea productivităţii şi producţiei
agricole şi a veniturilor fermierilor. Însă, pe fundalul unei importanţe crescânde a sectorului
industrial şi a inelasticităţii la preţ a cererii pentru produse agricole, veniturile care se puteau
obţine din agricultură au rămas în urma celor din industrie. În acest context, pentru a evita
redeschiderea unor conflicte sociale mai vechi, guvernele au început să adopte măsuri de protecţie
vamală şi sprijinire a producţiei, variabile ca formă şi intensitate de la o ţară la alta. La adăpostul
protecţiei, producţia agricolă a crescut independent de cerere, ceea ce a generat surplusuri, care
trebuiau exportate. Problema era pronunţată în special în Franţa, pentru producţia de grâu. În
căutarea unor debuşee la export, comerţul între ţările europene se realiza pe bază de acorduri
bilaterale.

La nivel european, comerţul cu produse agricole era puternic distorsionat.

Ideea unei reglementări europene a pieţei pentru produsele agricole a fost a Olandei, ale
cărei exporturi de carne şi produse lactate, îndeosebi pe piaţa germană, erau ameninţate de
concurenţa daneză. Aşezarea cadrului comercial pe baze unitare era, pentru olandezi, singura
soluţie care putea să garanteze stabilitatea şi continuitatea exporturilor olandeze de produse

40
agricole. Ideea a fost bine primită şi de Franţa, care se confrunta cu mari surplusuri la producţia de
grâu.

Al doilea motiv, a fost o anumită temere faţă de situaţia în care forţa de muncă eliberată
din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în acelaşi ritm de celelalte
sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai mult relativ la cele din
industrie. Dezvoltarea unei viziuni comune, la nivel european, de protejare a veniturilor
fermierilor ar fi putut preveni o astfel de situaţie.

Ministerul român al Agriculturii, Alimentaţiei şi Silviculturii a elaborat o strategie pentru

dezvoltarea agriculturii, industriei alimentare şi silviculturii în perioada 2001-2005, bazându-se pe
principiile programului guvernamental, cu scopul de a grăbi integrarea României în structurile
europene. Principalele obiective ale strategiei sunt:

- dezvoltarea durabilă a unui sector agro-alimentar competitiv prin creşterea cantitativă şi

calitativă a producţiei;

- modernizarea şi îmbunătăţirea procesării şi marketingului alimentar;

- asigurarea controlului hranei pentru populaţie.

România a aplicat o politică ce viza privatizarea şi retructurarea agriculturii, sprijinirea

agriculturii în faţa constrângerilor bugetare, şi liberalizarea comerţului cu produse agro-
alimentare.

Analiza evoluţiei exploataţiilor agricole din România ca stat membru al Uniunii Europene
s-a realizat pe baza datelor statistice provenite din Recensământul General Agricol 2002, 2010 şi
din Anchetele Structurale din Agricultură realizate în anii 2005 şi 2007. Pe lângă aceste baze de
date s-au mai utilizat şi bazele de date ale Uniunii Europene (Eurostat) şi date din Anuarele
Statistice ale României. În acest capitol se au în vedere trei mari perioade, perioada de preaderare,
postaderare şi perioada 2014-2020. Analiza datelor statistice s-a realizat comparând datele privind
exploataţiile agricole din România, în perioadele de preaderare şi postaderare, cu datele privind
exploataţiile agricole din ţările UE.

Schimbări majore în ceea ce priveşte exploataţiile agricole (număr, structura proprietăţii,

suprafaţa agricolă utilizată, culturile agricole, efectivele de animale, randamentele pe hectar,
dotarea cu tractoare şi maşini agricole) nu s-au evidenţiat nici în perioada de preaderare nici în
perioada de postaderare, faţă de perioada anterioară. Totuşi se pot remarca schimbări de mici
proporţii în reducerea numărului total de exploataţii agricole, dotarea cu maşini şi utilaje agricole,
culturile agricole, efectivele de animale, comerţul exterior.

41
 Făcând comparaţia dintre România şi UE, pe perioada 2002-2010, în ceea ce priveşte
exploataţiile agricole (evoluţia lor, dimensiunea medie, numărul lor, etc), putem să spunem că
România se caracterizează prin:

- cel mai mare număr de exploataţii agricole din UE (3,85 milioane de exploataţii agricole);

- România deţine 28,69% din numărul total de exploataţii din UE;

- suprafaţa medie a unei exploataţii agricole în România este în 2010, mult mai mică (3,45 ha) faţă
de UE (11,7 ha);

- suprafaţa medie a unei exploataţii agricole în România, din anul 2002 în anul 2010 a crescut
foarte puţin, de la 3,3 la 3,5 ha;

- populaţia rurală se menţine în continuare ridicată ca pondere (cca 45%);

- forţa de muncă din agricultură este numeroasă, iar ponderea acesteia faţă de alte sectoare de
activitate este de 29,6% (în UE, este de 5,6%). În România forţa de muncă din agricultură este
numeroasă, totuşi avem o productivitate a muncii foarte scăzută. Decalajul mare al productivităţii
muncii din agricultură faţă de statele UE se datorează mai multor factori cum ar fi: gradul scăzut
de ocupare a resursei de muncă disponibile; eficienţa scăzută a proceselor de muncă; nivelul de
tehnologizare a activităţilor agricole; randamentele scăzute la hectar şi pe animal, etc.

În perioada de preaderare, în România, implementarea PAC a pornit de la două situaţii

reale şi concrete, specifice ţării noastre: pe de o parte, situaţia României în general, fiind ştiut
faptul că există mari decalaje de dezvoltare faţă de ţările UE, mai ales în sectorul agricol, ceea ce
se repercutează şi asupra spaţiului rural; iar pe de altă parte, cele mai importante tendinţe şi
evoluţii care vor modela agricultura europeană în viitorii ani.

În toată Europa se pune accent pe fermele de familie, dar ţara noastră are o agricultură
polarizată – avem ferme foarte mari şi avem ferme de subzistenţă, iar clasa de mijloc încă nu este
consolidată. Autorităţile ar trebui să facă nişte politici dedicate fermelor de familie.După opiniile
specialiștilor din agricultură, producătorul român nu are forță de negociere și s-ar putea ca în
piețele agro-alimentare să nu-l vedem, pentru că el e preocupat să producă și nu să
comercializeze. Aici există o problemă cu modul în care funcționează filiera de produs. Uneori,
comerciantul sau intermediarul câștigă nesimțit de mult, chiar dacă pare un termen dur, în
condițiile în care riscurile sunt la producătorul agricol.

Agricultorii din România au beneficiat în perioada de preaderare de finanţare, prin

programul SAPARD (un instrument financiar oferit de UE în vederea ajutării statelor candidate în
perioada de preaderare în domeniul agriculturii şi al dezvoltării rurale). Această finanţare a avut în
vedere: rambursarea cheltuielilor efectuate pentru achiziţii de animale, dotarea cu tractoare,
utilaje, maşini, instalaţii şi echipamante, modernizarea exploataţiilor agricole, refacerea

42
plantaţiilor pomicole şi viticole, precum şi pentru diversificarea activităţilor economice din mediul
rural. Agenţia SAPARD, care gestiona fondurile de preaderare în agricultură şi-a continuat
activitatea până în martie 2008 după care FEADR (Fondul European pentru Agricultură şi
Dezvoltare Rurală), a preluat gestionarea fondurile destinate agriculturii în România.

Perioada de postaderare. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, România urmează, în

ceea ce priveşte agricultura şi dezvoltarea rurală, principiile Politicii Agricole Comune (PAC),
care însumează un set de reguli şi măsuri ce au ca obiectiv principal creşterea productivităţii,
garantarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţia din zona rurală, stabilizarea pieţelor
agricole, garantarea securităţii aprovizionărilor cu produse agroalimentare, asigurarea
consumatorului cu bunuri agroalimentare la preţuri rezonabile.

Perioada 2014-2020. În propunerea de Regulament al Parlamentului European şi al

Consiliului de stabilire a unor norme privind plăţile directe acordate fermierilor prin scheme de
perioada următoare o politică de importanţă majoră, bazându-se în continuare pe cei doi piloni de
sprijin (Pilon 1 şi Pilon 2) cu următoarea alocare financiară, care reprezintă 39% din bugetul total
al UE. Cea mai mare parte din suma alocată este orientată spre cei doi piloni (96,1%). Din această
sumă cea mai mare parte revine Pilonului 1.

În anul 2018, circa 23% din populaţia României era ocupată în agricultură, fapt care ne
plasează pe primul loc în Uniunea Europeană, unde media populaţiei ocupate din sectorul agricol
era de 4%, potrivit datelor publicate miercuri, 12 iunie 2019, de Oficiul European pentru Statistică
(Eurostat). În rândul statelor membre, cea mai ridicată pondere a populaţiei ocupate în agricultură
se înregistra anul trecut în România (23% din totalul angajaţilor), Bulgaria (18%), Grecia (11%) şi
Polonia (10%), în timp ce, în domeniul industrial, cel mai ridicat procent era în Cehia (37%),
Slovacia (32%), Polonia (31%), Slovenia şi România (ambele cu 30%).

3.1.1. Sprijinul intern

La 1 iunie 2018, Comisia Europeană a prezentat câteva propuneri legislative privind politica
agricolă comună (PAC) dincolo de anul 2020. Scopul este ca PAC să devină mai ușor adaptabilă
la provocări actuale și viitoare precum schimbările climatice și reînnoirea generațiilor, sprijinind
în același timp fermierii europeni și competitivitatea agriculturii.
Pe baza a nouă obiective clare, viitoarea PAC va continua să asigure accesul la alimente de
calitate superioară și un sprijin puternic pentru modelul european de agricultură, care este unic.

Cele 9 obiective ale viitoarei PAC sunt:

-să le asigure fermierilor un venit echitabil
-să amelioreze competitivitatea
-să restabilească echilibrul de putere în lanțul alimentar
-să combată schimbările climatice
-să protejeze mediul
-să conserve peisajele și biodiversitatea
-să sprijine reînnoirea generațională
43
 -să ajute la dinamizarea zonelor rurale
-să protejeze calitatea alimentelor și sănătatea
De zece ani, agricultura romaneasca se dezvoltă cu ajutorul subventiilor europene stabilite
in baza Politicii agricole Comune, prin care Europa urmăreste securitatea alimentara si de mediu
precum si echilibrul teritorial. 70% din valoarea totala a fondurilor alocate Romaniei pentru
sectorul agricol sunt gestionate de APIA (Agentia de Plati si Interventii in Agricultura). In ultimii
10 ani, APIA a gestionat cererile depuse de peste 1 milion de beneficiari, catre care a directionat
fonduri de peste 15 miliarde eur.

Subventiile APIA implica un demers din partea fermierilor, care trebuie sa fie inscrisi in
Registrul unic de indentificare, sa se incadreze in conditiile amintite anterior, sa respecte cerintele
definite in cadrul programelor si sa depuna anual cererea unica de plata.

Ce este o cerere unica de plata?

Una dintre cele mai frecvente expresii utilizate in raport cu APIA este „Cererea unica de
plata.” Acest document este o cerere de ajutor/sprijin prin care fermierii solicita platile
compensatorii stabilite prin lege pentru oricare dintre masurile Programului National de
Dezvoltare Rurala. Cererea se depune anual la sediile judetene ale APIA, un singur exemplar
indiferent de numarul suprafetelor detinute si localizarea acestora.
In general, cererea unica de plata se depune in prima parte a anului (luna mai este de
obicei limita) insotita de o serie de documente justificative: acte identitate, extras cont, adeverinta
registru agricol, documente care dovedesc utilizarea terenului, alte documente specifice schemei
la care aplica fermierul. Cererea poate fi depusa atat online, cat si pe suport hartie.
România iese în evidență și prin numărul mare de exploatații agricole și structurile duale
unice ale acestora. În România există peste 30,3% din totalul celor 12,2 milioane de exploatații
agricole din UE, acestea având o dimensiune medie de numai 3,4 ha, printre cele mai scăzute din
UE, fiind înaintea doar a celor din Malta și Cipru6. România înregistrează una dintre cele mai
pronunțate diviziuni structurale dintre toate statele membre UE, evidențiindu-se și prin lipsa unei
căi de mijloc. După căderea regimului socialist și redistribuirea terenului agricol, peste 93% din
cele 3,7 milioane de exploatații agricole din România sunt încă implicate în agricultura de
(semi)subzistență, administrând puțin peste 40% din zona agricolă utilizată (ZAU)7. În timp ce
mai puțin de 0,4% din exploatațiile agricole din România sunt clasificate drept unități comerciale
de mari dimensiuni, având în medie 421 de hectare. Aceste exploatații agricole administrează
aproape jumătate din zona agricolă utilizată.

3.1.2.Alte politici cu impact asupra sectorului agricol

Agenda politică a României în ceea ce privește sectorul agricol este legată în mare măsură
de Politica Agricolă Comună (PAC) a UE, aderarea țării la Uniunea Europeană deschizând
oportunități financiare uriașe pentru sectorul ADR din România. În cadrul primului ciclu de
programare a implementării Politicii Agricole Comune a UE, România a primit 13,7 miliarde de
euro, dintre care 5,6 miliarde au fost utilizați în principal pentru susținerea agricultorilor prin plăți
directe (Pilonul I al PAC) și 8,1 miliarde pentru co-finanțarea Programului Național de Dezvoltare
Rurală (PNDR 2007-2013). Pentru ciclul curent de programare 2014-2020, fondurile alocate au
crescut la 19,8 miliarde de euro (prețuri constante 2011)

44
 Analizele recente (Dorfman, 2018) arată că noua PAC a stabilit obiective ambițioase,
printre care creșterea subsidiarității, mai multă flexibilitate și adaptarea la nevoile agricultorilor.
De fapt, la orizontul anului 2020, noua PAC trebuie să garanteze o producție agricolă durabilă
europeană, protejând în același timp interesele atât agricultorilor, cât și consumatorilor în fața
volatilității prețurilor și a altor provocări existente la nivel global. Întrucât există o concurență
globală reală pentru progresul tehnologic, inclusiv în domeniul agricol, un obiectiv major al PAC
trebuie să fie sprijinirea dezvoltării tehnologice și inovatoare.
Pentru a putea avea o imagine completă asupra cadrului financiar de finanțare, prezentăm
mai jos câteva din informațiile relevante, potrivit DG Agricultură și Dezvoltare Rurală, între
2015-2020, UE-28 a fost alocată suma de 252,2 miliarde de euro pentru plățile directe, țările cu
cele mai mari fonduri fiind Franța (peste 45 de miliarde de euro), Germania (peste 30 de miliarde
de euro) și Spania peste 29 miliarde de euro). În ceea ce privește România, se află într-o poziție
medie în clasamentul global, cu o alocare de peste 10 miliarde de euro.
În ceea ce privește dezvoltarea rurală, se propune reechilibrarea finanțării între bugetele
UE și cele ale statelor membre. În conformitate cu ceea ce se prevede pentru fondurile structurale
și de investiții europene, o creștere a ratelor naționale de cofinanțare va permite menținerea
sprijinului public în zonele rurale europene în mare măsură neschimbate. Distribuirea sprijinului
FEADR se bazează pe criterii obiective legate de obiectivele politicii și ținând seama de
distribuția actuală. Ca și în prezent, regiunile mai puțin dezvoltate ar trebui să beneficieze în
continuare de ratele de cofinanțare mai mari, care se vor aplica și anumitor măsuri precum
LEADER și plățile pentru angajamentele de management.
Un anumit nivel de flexibilitate pentru transferurile între alocări va fi oferit statelor
membre. Până la 15% din plățile directe respective pot fi transferate în alocarea FEADR și
viceversa. Un procent mai ridicat poate fi transferat de la plățile directe la alocarea FEADR pentru
intervențiile care vizează obiective de mediu și climatice și subvenții pentru instalații pentru tinerii
agricultori.
Dat fiind că schimbările climatice vor continua să exercite un impact puternic asupra dezvoltării
economice în spațiul european, componenta ecologică a finanțării din spațiul rural european
trebuie să fie un catalizator în strategiile de dezvoltare rurală ale statelor membre, deoarece
calitatea habitatelor agricole va determina capacitatea UE să-și asigure durabilitatea în viitor a
furnizării de alimente de calitate și să fie competitivă pe scena internațională a comerțului cu
produse agricole. Prin intermediul "plăților directe ecologice" , statele membre pot contribui la
asigurarea unei producții viabile de alimente pentru a îmbunătăți competitivitatea sectorului
agricol și pentru a-și crește ponderea în lanțul alimentar, deoarece acest sector este foarte
fragmentat în comparație cu alte sectoare ale lanțului alimentar care sunt mai bine organizate și,
prin urmare, au o mai mare putere de negociere. Până în prezent, este probabil ca noul CFM să
permită statelor membre să încurajeze creșterea ecologică prin inovare, ceea ce poate stimula
adoptarea de noi tehnologii, dezvoltarea de noi produse, schimbarea proceselor de producție și
susținerea noilor modele de cerere , în special în contextul dezvoltării bioeconomiei.
Politica agricolă comună trebuie modernizată pentru a răspunde provocărilor actuale și
viitoare și trebuie simplificată, cu o sarcină administrativă minimă. Trebuie clarificat faptul că
PAC a devenit mai conectată cu alte politici ale UE, așa cum se poate vedea în contribuția sa la
cele zece priorități ale Comisiei și la obiectivele de dezvoltare durabilă. Într-adevăr, așa cum a
reamintit recent Comisia, "o politică agricolă comună modernizată va trebui să sprijine tranziția
către un sector agricol pe deplin durabil și dezvoltarea zonelor rurale vibrante, furnizând alimente
sigure, sigure și de înaltă calitate pentru peste 500 de milioane de consumatori. Europa are nevoie

45
de un sector agricol inteligent, durabil și competitiv pentru a asigura producția de alimente sigure,
de înaltă calitate, accesibile, nutritive și diverse pentru cetățenii săi și o puternică structură socio-
economică în zonele rurale " .
Activitățile economice generate prin noile modele de business ale serviciilor de
microfinanțare pot avea impact multiplu în direcția dezvoltării durabile a satului românesc și a
mediului de afaceri din România.
Concept ”Finanțarea verde” FinGreenTech
Activități financiare - care sporesc industria financiară, îmbunătățesc mediul și
promovează creșterea economică prin realizarea de activități cu impact ecologic.

Otilia MANTA.Centrul de Cercetări Financiare şi Monetare al Academiei Române - Victor

Slăvescu, Bucureşti.Autor corespondent – email: otilia.manta@icfm.ro

Creșterea economică verde

Reprezintă o paradigmă de creștere economică care urmărește simultan creșterea și
îmbunătățirea mediului;
Stimularea creșterii economice și a creării de locuri de muncă prin intermediul cercetării și
dezvoltării în domeniul energiei curate și al tehnologiilor ecologice;
Conservarea și utilizarea eficientă a energiei și a resurselor;
Atenuarea schimbărilor climatice și a degradării mediului.
Tehnologia verde
Tehnologie verde este tehnologia care sprijină creșterea ecologică prin conservarea
energiei și a resurselor în diferite activități sociale și economice, cu impact direct asupra
îmbunătățirii mediului. Aceasta este tehnologia de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră
care minimizează emisiile poluante cu emisii de gaze cu efect de seră, tehnologia eficienței
energetice, tehnologia de producere a energiei nepoluante, reciclarea resurselor și tehnologia
ecologică (inclusiv tehnologia de convergență relevantă).
Necesitatea dezvoltării noului concept al Finanțării Verde -FinGreenTech

46
 Politicile în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale vor asigura creșterea puternică a
acestui sector, o sursă importantă pentru dezvoltarea economică a țării, sporirea veniturilor
agricultorilor și recâștigarea pieței interne.
Industriile verzi bazate pe tehnologia verde sunt sectoare de creștere promițătoare, iar
conform Acordului de la Paris, guvernele sunt obligate să implementeze pe deplin politicile
financiare verde. Mai mult economiștii au lansat noul concept de ”tranziție ecologică” ca o
continuitate a conceptului de sustenabilitate. 9

3.1.3. Starea agriculturii României

Noua filosofie a dezvoltarii spațiului rural se bazeaza pe conceptul de dezvoltare rurala
durabila, care presupune îmbinarea armonioasa între componenta economiei agricole (si
forestiera) si componenta economiei rurale neagricole, fundamentata pe urmatoarele principii:
- concordia dintre economia rurala si mediul înconjurator (echilibrul economie - ecologie);
- programele de dezvoltare durabila, sustenabila trebuie sa cuprinda un orizont de timp mediu si
lung;
- naturalizarea spațiului rural, prin pastrarea mediului natural cât mai intact;
- mediul antropizat, creat de om, sa fie cât mai apropiat de mediul natural;
- folosirea în activitatea economica rurala a resurselor naturale locale, cu prioritate a resurselor
regenerabile;
- diversificarea, prin pluriactivitate, a structurii economiei agricole, prin extinderea economiilor
agroalimentare, a economiilor neagricole si a serviciilor.
Noua filosofie a dezvoltarii spațiului rural, în esența sa, se refera la urmatoarele: Spațiul
rural în Europa constituie un spațiu peisager prețios, fruct al unei lungi istorii si a carui salvare
este o vie preocupare pentru societate. Spațiul rural îsi poate îndeplini funcțiile de aprovizionare,
de destindere si de echilibru, din ce în ce mai dorite în societate, doar daca el ramâne un spaițu de
viața atragator si original dotat cu:
– o buna infrastructura;
– o agricultura si o silvicultura viabile;
– condiii locale favorabile activitailor economice neagricole;
– un mediu intact si cu un peisaj îngrijit.
Agricultura românească a înregistrat în anul 2018 cele mai bune rezultate din istorie, cu
producţii record la grâu, porumb şi floarea soarelui. Recolta totală de cereale obţinută în 2018 -
aproximativ 31 de milioane de tone - clasează România pe locul trei în Uniunea Europeană (UE).
Datele Institutului European de Statistică – Eurostat – arată că România ocupă anul acesta
locul 3 în UE, după Franţa şi Germania, la producţia de cereale, cu 31,89 milioane de tone. Cifrele
Ministerului Agriculturii sunt însă uşor mai ponderate şi indică doar 30 de milioane de tone, din
care producţia de cereale păioase din vară reprezintă 12 milioane de tone.

La porumb boabe, România este pentru al doilea an consecutiv pe prima poziţie din UE, cu
o recoltă totală de 19 milioane de tone, în creştere cu aproape 33% faţă de 2017 şi un randament
de 7,8 tone/hectar, devansând serios Franţa, care a obţinut 12,59 milioane de tone în acest an. În
ceea ce priveşte producţia de grâu, ţara noastră ocupă poziţia a 4-a în UE, cu 10,27 milioane de
tone, un plus de 2,36% faţă de anul trecut şi o medie de 4,8 tone/ha, deşi, potrivit ministrului
Agriculturii, Petre Daea, a fost un an greu, în care „România a fost răvăşită de o serie întreagă de

9
Otilia MANTA, Centrul de Cercetări Financiare şi Monetare al Academiei Române - Victor Slăvescu, Bucureşti
Autor corespondent – email: otilia.manta@icfm.ro

47
fenomene naturale extreme”. Recolta de floarea soarelui a urcat la 3,35 milioane de tone în 2018,
fiind mai mare cu 15,01% faţă de 2017, la un randament de 2,9 tone/ha. Aceste date poziţionează
România din nou pe primul loc în UE.

Anul 2018 a fost un an bun şi la cultura de viţă de vie, producţia de struguri de masă
înregistrând un avans de 74,08% faţă de 2017, până la 83.000 tone, cu un randament de 9,4
tone/ha, iar cea de struguri pentru vin a crescut cu 13,3% în 2018 faţă de anul precedent,
totalizând 1,155 milioane de tone. Media la hectar a fost în 2018 de 6,7 tone.

De altfel, Organizaţia Internaţională a Viei şi Vinului (OIV) estima la finele lunii

octombrie 2018 că România a înregistrat o creştere cu 21% a producţiei de vin, până la 5,2
milioane de hectolitri, de la 4,3 milioane hectolitri în 2017.

„În România, cu o producţie de 5,2 milioane hectolitri, după patru ani de producţie la un
nivel mediu, anul 2018 ar trebui să depăşească nivelul deja foarte ridicat din 2013”, arată OIV.

Pe de altă parte, au fost şi culturi unde s-au înregistrat producţii mai mici anul acesta,
raportat la 2017. Astfel, la orz şi orzoaică, producţia a fost în scădere cu 1,54%, recolta totală
ajungând la 1,877 milioane de tone, cu un randament de 5,2 tone/ha; la rapiţă boabe pentru ulei –
producţia obţinută este de 1,515 milioane de tone, în scădere cu 9,46% faţă de anul 2017, la un
randament de 2,3 tone/ha; la sfecla de zahăr – 921.000 tone, un recul de 21,58% faţă de anul 2017
şi o medie de 40,6 tone/ha, iar la cartofii de toamnă producţia a fost de 2,4 milioane de tone
(minus 10,03%), cu un randament de 16,7 tone/ha.

Recolta obţinută de România, în 2018 era de peste 30 de milioane de tone de cereale, în

plus cu trei milioane de tone faţă de anul trecut, dar şi ocuparea primului loc la producţiile de
porumb şi floarea soarelui din Uniunea Europeană.
România „s-a fortificat din punct de vedere agricol” şi „nu va mai părăsi acest piedestal pe
care s-a urcat”, pentru că fermierii „s-au dotat şi pot face faţă vicisitudinilor naturii”.
Alocarea prin PNDR 2020 este de 9,46 miliarde de euro, din care 8,12 miliarde de euro
contribuţia fondului european agricol pentru dezvoltare rurală şi 1,34 miliarde de euro din
contribuţie naţională.
În cursul anului 2018, Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (AFIR) a primit
12.197 de solicitări de finanţare pe PNDR 2020 în valoare de 1,36 miliarde de euro, din care au
fost selectate 7.224 de proiecte, însumând peste 1 miliard de euro. Astfel, contractele de finanţare
încheiate în acest an sunt în număr de 8.986, în valoare de aproximativ 1,17 miliarde de euro.
Datele AFIR arată că valoarea plăţilor efectuate prin intermediul PNDR 2020 la nivelul lui
2018 este de 1,35 miliarde de euro, însă pentru finalul acestui an mai este programată o solicitare
de fonduri.
De la demararea PNDR 2020 şi până în prezent, AFIR a primit 55.830 solicitări de
finanţare în valoare totală nerambursabilă de peste 8,3 miliarde de euro, din care au fost selectate
pentru finanţare 29.938 de cereri cu o valoare de 4,22 miliarde de euro.
AFIR a încheiat contracte de finanţare cu 50.881 de beneficiari ai Programului, în valoare
de peste 4,3 miliarde de euro, aici fiind incluse şi contracte de finanţare preluate prin procedura de
tranziţie dintre programe, contracte ce însumează 432,7 milioane de euro. În acest context,

48
valoarea plăţilor efectuate beneficiarilor depăşeşte 4 miliarde de euro până la mijlocul lunii
decembrie, ceea ce reprezintă un grad de absorbţie efectivă a fondurilor europene de 43%.

În ceea ce priveşte schemele de sprijin gestionate de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru

Agricultură (APIA) acordate fermierilor din Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA),
Comisia Europeană a rambursat deja României suma de 1,76 miliarde de euro. Începând cu data
de 16 octombrie, APIA a demarat Campania de plăţi în avans pentru fermierii care au depus cereri
unice de plată în anul 2018, suma totală autorizată la plată până la 12 decembrie 2018 depăşind
1,403 miliarde euro, din care avansul reprezintă 1,062 miliarde euro.
Starea de fapt din agricultura și industria alimentară a României este cauzată de slaba
reprezentare a clasei de mijloc. Cu 60% contribuție românească în capitalul investit, industria
alimentară (bazată în primul rând pe o materie primă autohtonă) ar aduce de două ori mai multă
valoare brută adăugată comparativ cu industria auto românească, la fiecare euro investit.
Dezvoltarea clasei de mijloc în agricultura românească se poate face prin susținerea
fermelor de familie mixte, cu o suprafață rentabilă din punct de vedere economic. În contextul
competiției internaționale acerbe pentru resurse, inclusiv pentru resurse alimentare, agricultura și
industria asociată agriculturii trebuie să ne determine să acționăm decisiv pentru bunăstarea și
securitatea alimentară a României.
Trebuie investit în activităţi care să creeze plus valoare: agricultură, turism rural,
agroturism, apoi diverse alte activităţi non agricole pentru ca sătenii să-şi poată asigura veniturile
necesare cel puţin pentru a-şi permite suportarea costurilor serviciilor oferite prin realizarea unor
astfel de investiții.

3.2. Rolul fermei familiale în economia rurală locală

Rolul fermei familiale în economia rurală locală şi implicarea ei în acţiunile specific

dezvoltării durabile rurale se realizează prin intermediul măsurilor de dezvoltare rurală, care
urmăresc:
• crearea unei clase de mijloc specific economiei durabile, prin sprijinirea investiţiilor în
exploataţiile agricole de mărime medie şi de tip familial pentru integrarea producţiei cu
procesarea, prin crearea de lanţuri scurte de aprovizionare;
• consolidarea şi modernizarea fermelor familiale, prin: sprijinirea investiţiilor în sectorul agricol
pentru instalarea tinerilor fermieri; acordarea de plăţi, în cadrul schemei pentru micii fermieri,
pentru cei care-şi transferă definitive exploataţia; sprijinirea formelor de transmitere a
cunoştinţelor şi de creare a abilităţilor cu privire la metodele modern şi inovative de procesare şi
marketing al produselor agricole (inclusiv lanţurile scurte de aprovizionare); punerea la dispoziţie,
cu titlu gratuit, a proiectelor model, pentru ferme vegetale (de legume în câmp şi în spaţii
protejate) şi zootehnice (ferme de vaci de lapte, de creştere şi îngrăşare porcine şi ferme de găini
ouătoare); acordarea de servicii de consiliere pentru fermierii tineri cu privire la metodele de
intrare pe pieţe, de diversificare economică şi de cooperare/asociere;
• susţinerea fermelor familiale care utilizează practici prietenoase faţă de mediu, prin plăţi
compensatorii acordate fermierilor care se angajează în mod voluntar să adopte/să menţină
metodele specifice agriculturii ecologice, să respecte angajamentele de agromediu și să continue
activitatea în zonele care se confruntă cu constrângeri naturale sau specifice.
Fermele mici trebuie să evolueze spre fermele de familie. Pentru că, în mod natural, o
parte din aceste gospodării, în special cele deținute de persoane în vârstă, vor dispărea în următorii

49
ani. Important este ca aceste terenuri care vor fi eliberate să fie concentrate pe cât posibil în jurul
fermelor de familie.
Exemplu. Judeţul Buzăul deţine o suprafaţă agricolă de 402.346 hectare, ceea ce
reprezintă 2,7% din suprafaţa totală agricolă a ţării.
Principalele culturi care formează producţia agricolă vegetală sunt: cereale boabe (grâu,
secară, orz, porumb), cartofi, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, struguri şi fructe.
În zona colinară predomină plantaţiile de vii, cunoscute mai ales prin podgoriile Dealu Mare, cu
renumitul centru viticol Pietroasele şi Dealul Câlnăului, specializat în producerea vinurilor roşii.
Pe văile Buzăului, Slănicului şi Râmnicului, se întâlnesc numeroase plantaţii de meri,
pruni, vişini, caişi, etc.
Condiţiile favorabile existente au creat posibilitatea dezvoltării zootehniei, remarcată prin
creşterea bovinelor, porcinelor, ovinelor şi păsărilor. În judeţ se află două staţiuni pentru creşterea
cailor de rasă – Cislău şi Ruşeţu, o staţiune de cercetare şi creştere a bovinelor – Dulbanu, o
staţiune de cercetare şi creştere a oilor de rasă – Ruşeţu, precum şi trei staţiuni cu profil vegetal:
Staţiunea de cercetare şi producţie viti-vinicolă Pietroasele, Staţiunea de cercetare şi producţie
pomicolă Cândeşti şi Staţiunea de cercetare şi producţie legumicolă Buzău.
Patrimoniul turistic natural este dominant - prin componentele sale – Munţii Buzăului (ca
parte a Carpaţilor de Curbură), Dealurile Subcarpaţilor de Curbură şi Câmpiile Buzăului şi
Râmnicului ca părţi ale Bărăganului românesc.

3.3.Strategia de dezvoltare durabilă a României „Orizont 2025”

În strategia de dezvoltare durabilă a României „Orizont 2025”, se precizează că România

va promova o agricultură cu un rol multifuncţional şi cu influenţă dominantă în spaţiul rural10.
Se subliniază că acesta trebuie să devină un sector agricol competitiv care poate să facă
faţă gradual pieţei europene şi mondiale şi în care să se practice metode de producţie care să
protejeze mediul şi să fie capabil să furnizeze produse de calitate şi sigure pentru hrana populaţiei
şi a animalelor. Strategia precizează, de asemenea, obiectivele dezvoltării durabile şi complexe a
spaţiului rural, acestea fiind:
• Dezvoltarea unei agriculturi performante în vederea creşterii nivelului economico-social al
spaţiului rural şi asigurarea unei dezvoltări echilibrate în funcţie de potenţialul agricol al fiecărei
zone;
• Asigurarea unei infrastructuri rurale capabile să sprijine dezvoltarea multifuncţională a
sectorului agroalimentar din spaţiul rural;
• Diversificarea activităţilor agricole şi non-agricole, dezvoltarea serviciilor în spaţiul rural în
vederea creşterii timpului de lucru şi a prevenirii migraţiei populaţiei rurale, în special a tinerilor
şi femeilor;
• Sprijinirea agriculturii ecologice şi a măsurilor de protejare şi ocrotire a mediului înconjurător şi
de păstrare a ambientului natural;
• Creşterea veniturilor şi nivelului de trai al populaţiei rurale.

În abordarea sectorială a agriculturii, strategia prevede evoluţii pozitive până în anul 2025,
comparativ cu anul 2004:

a. în sectorul producţiei vegetale:

10
MAPDR, Strategia de dezvoltare durabilă a agriculturii şi alimentaţiei din România, 2004

50
• se va diminua suprafaţa cultivată cu cereale, cu circa 24%;
• vor creşte suprafeţele cu pomi fructiferi, cu circa 23%, şi cu vii cu circa 11%;
• culturile cu plante oleaginoase vor creşte cu circa 42%, cele cu sfeclă de zahăr cu circa 62%,
legumele de seră cu circa 15%, legumele de câmp şi solarii cu circa 3%;
• creşteri spectaculoase vor avea suprafeţele cultivate cu leguminoase, care se vor tripla, precum şi
cele cu plante textile, care vor creşte de 50 ori;
• plantele energetice vor ocupa circa 4% din suprafaţa agricolă;
• vor creşte semnificativ suprafeţele cultivate cu alte culturi, cum sunt: tutun, hamei, plante
medicinale, flori;
• asigurarea unui acces egal al producătorilor agricoli din sectorul vegetal la facilităţile ce se vor
acorda în urma aderării la Uniunea Europeană;
• consumul de fructe şi legume va creşte considerabil, iar sortimentul de specii şi soiuri se va
diversifica, cu accent pe fructele rezultate dn culturile de arbuşti fructiferi, iar la legume se va
extinde producţia celor timpurii, asigurând piaţa cu legume proaspete, pentru o perioadă mai lungă
din an;
• creşterea producţiei de cereale cu circa 60%, a celei de oleaginoase de peste 2,7 ori, a celei de
legume de seră de peste 2,5 ori, iar a celei de sfeclă de zahăr aproape se va tripla;
• creşterea producţiei de fructe, cu circa 43%, de legume de câmp, cu circa 26% şi de struguri, cu
circa 61%;
• consolidarea suprafeţei de vii pe rod în jurul valorii de 240.000 ha;
•aplicarea unor programe de restructurare şi reconversie privind retehnologizarea şi modernizarea
plantaţiilor viticole şi reconversia soiurilor existente prin supra altoire, defrişare şi replantare;
• promovarea cu prioritate, în noile plantaţii, a soiurilor româneşti pentru vinuri de calitate
competitive pe plan european: Fetească neagră, Fetească albă, Grasă, Tămâioasă românească,
Busuioacă de Bohotin, Frâncuşă, Fetească regală, Cădarcă şi Băbească neagră;
• creşterea ponderii vinurilor roşii, în raport cu cele albe, până la 40%;
• creşterea ponderii vinurilor de calitate DOC şi cu indicaţia geografică până la 40% din totalul
producţiei de vin nobil;
• creşterea numerică a asociaţiilor de producători mici şi mijlocii şi a participării acestora la piaţa
vinului.

Referitor la capitalul tehnic, în anexa ... este prezentată o previziune a evoluţiei acestuia până în
anul 2025.

51
b. în sectorul zootehnic:
• la bovine:
-ca urmare a aplicării programelor de ameliorare şi de îmbunătăţire genetică a calităţii materialului
biologic de reproducţie, efectivele totale de bovine vor creşte cu circa 17%, dar vor scădea
efectivele de vaci de lapte cu circa 6% în favoarea creşterii producţiei medii de lapte pe cap de
vacă furajată, cu circa 26%;
-producţia de carne de bovine în viu va creşte cu circa 30%;
-natalitatea se va stabiliza la 85%, concomitent cu creşterea numărului de vaci aflate în controlul
oficial al producţiei, cu peste 200%. Creşterea numărului de vaci însămânţate artificial, cu peste
27% şi cu creşterea numărului de tauri în testare în unităţile de tip SEMTEST, cu peste 250%.
• La porcine:
-ca urmare a aplicării programelor de ameliorare şi de îmbunătăţire genetică a calităţii materialului
biologic de reproducţie, atât efectivele de porcine, cât şi producţia de carne vor creşte cu circa
67% şi respectiv circa 81%.
• La ovine
-ca urmare a aplicării programelor de ameliorare şi de îmbunătăţire genetică a calităţii materialului
biologic de reproducţie, efectivele de ovine vor creşte cu circa 45%, producţia de lapte cu circa
54%, iar producţia de carne cu circa 50%;
-creşterea efectivelor aflate în controlul oficial al producţiei cu peste 300%;
-modificarea structurii de rasă prin creşterea ponderii raselor specializate pentru producţia de
carne şi lapte.
• la păsări
-creşterea efectivelor de păsări cu circa 43%;
- producţia de carne în viu se va dubla;
- producţia de ouă va creşte cu circa 67%.
• miere
-creşterea producţiei de miere cu circa 47%.

c. în sectorul industriei alimentare, se prevede:

-creşterile cele mai spectaculoase vor fi: de peste 2 ori la unt; de peste 2,5 ori la brânzeturile de
consum; de peste 3 ori la laptele de consum şi produsele lactate; de peste 3 ori la conservele şi
semiconservele din peşte;
-volumul produselor procesate va fi mai mare cu circa: 30% la carne de bovine; 34% la carne de
pasăre; 28% la uleiuri rafinate; 20% la margarină; 50% la conservele de legume; 80% la
conservele de fructe; 57% la vin.
Toate aceste evoluţii productive pozitive vor avea ca efect îmbunătăţirea consumului alimentar,
atât în plan cantitativ, cât mai ales calitativ.
În perspectiva anului 2025, economia agroalimentară a României va avea un profund
caracter comercial, deoarece majoritatea covârşitoare a entităţilor care o vor compune vor produce
numai pentru piaţă. În aceste condiţii, evoluţiile pozitive ale cantităţilor de produse destinate
pieţelor, respectiv consumului alimentar al populaţiei din România, nu pot avea loc fără o evoluţie
pozitivă a comerţului cu aceste produse, fapt confirmat, de altfel, de următoarele estimări privind
creşterea acestuia: cu 51% la bovine şi ovine; cu 23% la seminţe de floarea soarelui, triplarea
cantităţii de ulei de floarea soarelui; cu 46% la vin; cu 80% la miere naturală; triplarea cantităţii de
legume şi fructe de pădure; cu 67% la nuci; de aproape 6 ori a cantităţii produselor de morărit;
triplarea cantităţii de sucuri din fructe şi legume.

52
 Gospodăria țărănescă are un rol deosebit de important, când dispune de unelte şi capital,
gospodăria ţărănească este mult mai eficientă decât marea fermă de tip industrial. Iar pe baza
asocierii voluntare, agricultura țărănească poate practica cu succes activităţi pe scară mai largă.
Totodată, trebuie avută în vedere și sprijinirea micilor fermieri, care mențin zonele rurale
vii, mai ales cele montane, care sunt deținute mai ales de tineri fermieri, care pot contribui mai
bine la procesul de convergență a mediului rural european, pentru a-l revitaliza și face mai
prosper.
Obiectivele privind dezvoltarea durabilă a agriculturii europene, consolidarea capacității
sale de reacție și adaptarea la noile provocări, tot mai complexe, impun un acces corespunzător,
echilibrat la fondurile de cercetare, al tuturor statelor membre, indiferent de poziționarea lor
geografică.
Odată cu retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană, România va deveni a cincea
cea mai mare putere agricolă a Europei, dar va avea și cea mai ridicată pondere a populaţiei
ocupate în agricultură: 23% din totalul angajaţilor. Aceste realități trebuie să fie tratate prin prisma
creșterii productivității și a valorii adăugate în agricultură și industria alimentară, în contextul
constrângerilor de mediu, siguranță alimentară și a schimărilor climatice.

3.4. Gospodăria ţărănească, o structură agrară complementară dar necesară

Caracteristica de bază a gospodăriei țărănești reiese din complementaritatea sa față de

marea exploatație. Cea dintâi, spre deosebire de marea exploatație, nu produce pentru piață.
Totuși, fiecare dintre noi dorește să cumpere acele produse care se regăsesc în gospodăria
țărănească.
Gospodăria țărănească ar putea să funcționeze oriunde există o bucată de pământ, pentru
că oamenii o asociază cu produsele naturale, mai bune decât cele din magazine și o caută. Astfel
ea poate funcționa și ca o mini-gospodărie urbană, numai pentru a satisface nevoile, mai mult
psihologice, ale populației.
Pe lângă acest aspect, gospodăria țărănească mai are câteva caracteristici remarcabile:
- Membrii săi nu ies la pensie; un lucrător în gospodăria țărănească va lucra atâta timp cât viața îi
va permite pentru hrana sa și a familiei sale;
- Gospodăria țărănească se dovedește a fi o formă simplistă de economie circulară; în cadrul ei,
nimic nu se pierde, orice produs este refolosit pentru a economisi;
- Spiritul antreprenorial a început abia acum să fie stimulat prin diverse programe, în condițiile în
care produsele care provin din gospodăriile țărănești sunt foarte căutate.
Ne aflăm în situația în care cercetărea științifică, trebuie să găsească soluții pentru a scoate
bani din „piatră seacă”, în special în mediul rural, unde suprafețe întregi sunt lăsate pârloagă.
Trebuie să se acorde atenție la modul în care se stabilesc strategiile de dezvoltare ca
membri ai Uniunii Europene, pentru că aceasta este un parteneriat în care noi, ca nație, ar trebui să
conducem, nu să preluăm modelele altor țări. Nici o altă țară nu are specificul și particularitățile
noastre, motiv pentru care ele nu ar trebui să ne ghideze în crearea de strategii de dezvoltare.
Gospodăria țărănească este păstrătoare a acestor particularități, motiv pentru care ar trebui să fie
un punct de referință pentru strategiile acestei țări, altfel ajungem să ne preocupăm doar de piață și
să uităm de noi. Am făcut această greșeală în alte domenii, iar acum străinii fac legea, în timp ce
noi stăm și ascultăm.
Trebuie să realizăm faptul că subvenția acordată micilor producători nu este un ajutor
pentru cei neputincioși, ci ea trebuie acordată pe baza unor criterii de productivitate.

53
 Parteneriatul public-privat în mediul rural este foarte slab, autoritățile nu mai impun vreun
fel de restricție pentru gospodăriile neîngrijite, fapt care conduce la favorizarea neperformanței.
Trebuie să găsim soluții pentru reactivarea dorinței de a performa. Școala este un element
principal pentru cultivarea dorinței și a posibilității de a performa în noile generații, pentru că ele
nu trebuie să mai pornească în lupta competitivității cu deficiențe de cunoaștere, sociale sau
tehnice.
Gospodăria țărănească se implică simultan în consum și producție. Acest dublu caracter
economic al gospodăriei țărănești are implicații pentru analiza sa economică, în sensul că aceste
trăsături fac deosebirea dintre gospodăriile agricole țărănești şi alți actori economici din economia
de piață.

3.5. Caracteristicile si particularitatile muncii în agricultura

Cercetarile de natura sociologica au evidentiat faptul ca munca în agricultura - ca factor de

productie - prezinta unele caracteristici si particularitati proprii. Se poate afirma ca în agricultura
munca nu este omogena si uniforma ca cea din industrie. Complexitatea proceselor de munca din
agricultura fiind determinata de structura complexa a activitatilor din agricultura, de legitatile
biologice de dezvoltare a plantelor si animalelor, de varietatea sistemelor de cultura si a
structurilor tehnologice si de conditiile naturale, determina o serie întreaga de trasaturi tehnice,
economice si sociale.
Trasaturile tehnice
a) Munca în agricultura este neplacuta. De cele mai multe ori ea se desfasoara în conditii
grele de lucru, cu temperaturi pozitive sau negative la limita suportabilitatii umane. Cu foarte mici
exceptii, se desfasoara în exterior, în spatii deschise, sub influenta directa a factorilor climatici. De
asemenea, munca în agricultura este periculoasa, gradul de periculozitate fiind sporit datorita
diversitatii extreme a cauzelor generatoare de pericole.
b) Munca în agricultura este diversificata, nu cunoaste acea specializare a modelului
industrial. În regiunile în care se practica policultura, diversitatea operatiilor creste proportional cu
numarul culturilor si al tehnologiilor agricole practicate. Acest fapt determina în mod obiectiv ca
lucratorul agricol sa posede cunostinte din domenii diferite. Chir si acolo unde se practica
monocultura, în viticultura de exemplu, numarul si complexitatea operatiilor solicitate este extrem
de ridicat.
c) Munca în agricultura este variabila în timp, fiind dependenta de anumite perioade
calendaristice. În sectorul vegetal, unde în fiecare decada si luna se executa lucrari agricole
specifice, apare fenomenul de sezonalitate.
În productia vegetala exista numerosi timpi morti care determina dificultati în salarizarea
personalului angajat temporar.
d) Munca în agricultura este subordonata în mod obiectiv necesitatilor (trebuintelor)
fiintelor vii. Indiferent de sistemul de crestere adoptat pentru animale, îngrijirea acestora este
zilnica (hranit, adapat etc.). În cultura plantelor executarea anumitor tratamente se face (sau ar
trebui sa se faca) numai la momentele oportune. Aceste tratamente nu sunt diferentiabile în timp,
neexecutarea lor poate sa compromita în totalitatea recolta respectiva.
Caracteristici economice si sociale ale muncii în agricultura
a) Munca în agricultura, în mod traditional este cel mai adesea o munca de tip familial. În
mod aparent aceasta munca nu costa nimic, în gospodariile agricole individuale sau în cele
familiale nici nu se cuantifica aceasta munca, de unde incitatia de a nu face economie.

54
 În exploatatiile de tip familial, de dimensiuni mai reduse, munca are o importanta si o
semnificatie mult mai mare decât în celelalte activitati umane. Lucrând pentru el, pe propria sa
parcela de teren, agricultorul nu simte greutatea si dificultatea muncii executate, de unde
randamentul în munca este superior atât calitativ cât si cantitativ, comparativ cu al altor categorii
de lucratori agricoli mai putin motivate în efectuarea unor lucrari agricole.
b) Munca în agricultura este putin specializata, neexistând nici pe departe specializarea
extrem de îngusta din industrie. Pentru exploatatiile agricole în care se practica policultura,
diversitatea operatiilor creste proportional cu numarul culturilor si al tehnologiilor agricole. Chiar
si în exploatatiile agricole specializate (pomicultura, viticultura) numarul operatiunilor cerute de
lucrarile agricole este suficient de mare. Unul si acelasi lucrator este obligat în timpul anului, sa
execute o serie întreaga de lucrari ca: dezgropat, taieri în uscat sau verde (aceste taieri la rândul
lor sunt multiple), palisat, copcit, copilit, diverse tratamente (împotriva unui numar important de
boli si daunatori), recoltat etc. ceea ce face ca diviziunea muncii sa fie aproape imposibila.
c) Munca în agricultura este dificil de controlat si ceea ce este mai important calitatea
muncii în agricultura este mai greu de apreciat. În mod normal, efectele muncii se stabilesc si
devin vizibile la sfârsitul ciclului de productie, în momentul recoltarii. Datorita faptului ca la
rezultatul final - cantitatea de recolta obtinuta - îsi aduc aportul totalitatea lucrarilor executate
potentate în sens pozitiv sau negativ atât de factorii naturali cât si de modul în care reactioneaza
plantele si animalele la acelasi efort depus de om, devine aproape imposibila cuantificarea
calitativa a fiecarei lucrari agricole.
Procesele de productie din agricultura sunt mai greu controlabile (dar nu imposibil). În
agricultura, activitatea se desfasoara pe spatii extinse, în grupuri mici daca nu chiar izolat, de unde
rezulta o productivitatea scazuta în cazul organizarii necorespunzatoare si a lipsei de
supraveghere.
d) Munca în agricultura este putin sigura pentru salariati. Necesarul de forta de munca este
sezonier si lucratorii prefera, cum este si firesc, o slujba (un serviciu) mai regulat, ca în industrie.
Salariatul agricol sezonier se afla într-o permanenta nesiguranta datorita deselor întreruperi ale
lucrului cauzate, în general, de timpul nefavorabil. Apar deseori conflicte sociale generate de
aceasta stare de lucruri, a "timpilor morti". Rezolvarea este una singura: garantarea unui salariu
minim pentru timpul nefavorabil.
În agricultura numarul salariatilor cu contract de munca pe durata nedeterminata este
extrem de scazut. Munca salariata de acest fel este mai putin adaptata conditiilor din agricultura
unde munca cunoaste ritmuri si intensitati extrem de diferite, unde nesiguranta locului de munca
este aproape permanenta, unde, asa dupa cum s-a aratat mai sus, aprecierea calitatii lucrarilor
executate este destul de greoaie si unde procesele de productie sunt dificil de controlat

3.6.CHARTA EUROPEANA A SPATIULUI RURAL RECOMANDAREA NR.1296/1996, A

ADUNARII PARLAMENTARE A CONSILIULUI EUROPEI CONSILIUL EUROPEI
Adunarea Parlamentara
RECOMANDAREA 1296 (1996)
Cu privire la Charta europeana a spatiului rural
1. Adunarea Parlamentara aminteste de numeroasele sale recomandari si rezolutii in dezvoltarea
rurala si despre importanta conservarii agriculturii viabile in Europa si in particular despre recenta
Rezolutie 1069 (1995) asupra activitatilor OCDE din 1994, in care se noteaza cu satisfactie
numeroasele actiuni pozitive intreprinse de Comitetul de Ministrii si de Congresul puterilor locale

55
si regionale al Europei desfasurate in decursul anilor, in favoarea societatii rurale, a protectiei
peisajului natural sau amenajat de om si a biodiversitatii lor biologice.
2. Adunarea Parlamentara se bucura de recomandari care au generat actiunile in favoarea unei
gestiuni durabile a resurselor naturale si a preotectiei mostenirii culturale rurale.
3. Saluta in egala masura actiunile pozitive intreprinse de Uniunea Europeana, cat si institutiile
sale in favoarea dezvoltarii rurale, apeland totodata la o reorientare a productiei, avantajand
calitatea si securitatea produselor agroalimentare, aceleasi norme fiind aplicate la produsele
importante.
4. Se felicita, in baza contibutiilor unui mare numar de organizatii europene neguvernamentale
pentru conservarea si dezvoltarea societatii rurale.
5. Adunarea Parlamentara estimeaza cu toate acestea ca, o noua actiune este necesara la nivel
paneuropean pentru consolidarea justitiei si stabilitatii sociale si economice intre zonele urbane si
cele rurale si mai ales favorizarea creatiei de noi facilitati rurale, revalorizand activitatile
traditionale in spatiul rural.
6. In consecinta, Adunarea recomanda Comitetului de Ministrii:
I. Insarcinarea unui comitet de experti la Adunarea Parlamentara si Congresul puterilor locale si
regionale ale Europei care sa elaboreze un instrument juridic cu privire la dezvoltarea rurala,
inspirandu-se din modelele anexate.
II. Sa invite Uniunea Europena si organizatiile si institutiile competente sa participe la lucrarile
acestui comitet de experti.
III. Sa prezinte proiectul de text Adunarii, pentru avizare inainte de adoptarea finala.
PREAMBUL
Statele membre in Consiliul Europei, care semneaza aceasta Charta:
1. Considerand ca, prin obiectivele Consiliului Europei se inscrie realizarea unei uniuni mai
stranse a membrilor sai, astfel incat sa salvgardeze si sa promoveze idealurile care le sunt
patrimoniu comun, sa favorizezeprogresul lor economic si social,
2. Considerand ca, ameliorarea conditiilor de viata si de munca in zonele rurale prin punerea in
aplicare a masurilor adoptate va contribui la progresul economic si social in Europa,
3. Considerand ca, din cauza progresului integrarii europene si a interdependentei crescande intre
state si regiuni, e convenabil sa se inteprinda aceasta redefinire la nivel european,
4. Decisi sa redefineasca un cadru de actiune care sa permita dezvoltarea regiunilor rurale si
urbane ale Europei in mod armonios si echilibrat si in acelasi timp sa adopte o politica de gestiune
durabila a resurselor, atribuind oamenilor din agricultura, silvicultura, acvacultura si pescuit noi
functii (conservarea naturii si a peisajului, productia de materii prime refolosibile pentru industrie
si sectorul energetic, participarea la turismul rural si la activitatile de recreere etc.) care se vor
adauga functiilor lor traditionale,
5. Considerand ca, noul cadru de actiune, denumit Charta europeana a spatiului rural, va trebui sa
defineasca principiile unei dezvoltari rurale multumita careia agricultura, silvicultura, acvacultura
si pescuitul vor fi valabile, mediul inconjurator va fi sanatos si noi activitati economice vor putea
fi atrase, astfel ca aceste principii vor permite, de asemenea, dezvoltarea resurselor umane, iar
aceasta Charta va trebui pe de alta parte sa protejeze si sa asigure dezvoltarea patrimoniului
cultural al regiunilor rurale europene, care este pe cat de bogat, pe atat de variat,
6. Considerand ca, in aceasta privinta este necesar sa se fortifice cooperarea europeana astfel incat
sa faciliteze aceasta evolutie si sa incorporeze din ce in ce mai mult toate politicile, inclusiv cele
comerciale, principiul dezvoltarii durabile in spatiul natural si rural,

56
7. Luand in calcul dispozitiile pertinente ale instrumentelor juridice actuale ale Consiliului
Europei, cum ar fi:
- Charta sociala europeana (Strasbourg, 1961: STE 35), protocolul aditional (Strasbourg, 1988;
STE 128) si protocolul continand amendamentul la Charta (Strasbourg, 1991; STE 142);
- Conventie europeana referitoare la protectia sociala a agricultorilor (Strasbourg 1974: STE 83);
- Conventia europeana asupra protectiei animalelor in crescatorii (Strasbourg, 1976: STE 87);
- Conventia referitoare la conservarea vietii salbatice si a mediului natural al Europei (Berna,
1979: STE 104);
- Conventia-cadru europeana asupra cooperatiei transfrontaliere a colectivitatilor sau autoritatilor
teritoriale (Madrid, 1980: STE 106);
- Conventia pentru salvgardarea patrimoniului arhitectural al Europei (Granada, 1985: STE 121);
- Charta europeana pentru protectia patrimoniului arheologic (revizuita), (Strasbourg, 1992: STE
143);
- Charta europeana a limbilor regionale sau minoritare (Strasbourg, 1992: STE 148);
- Conventia Natiunilor Unite asupra diversitatii biologice ( Rio de Janeiro, 5 iunie 1992);
Sunt convenite cele ce urmeaza:
TITLUL I
OBIECTUL CHARTEI
DEFINIREA SI CARACTERISTICILE
SPATIULUI RURAL
ARTICOLUL 1. OBIECT
Fiecare Parte, se angajeaza sa ia masurile legislative si administartive necesre pentru ca piloticile
care vizeaza spatiul sau rural sa fie dezvoltate conform principiilor de mai jos.
ARTICOLUL 2. DEFINIREA SI CARACTERISTICILE SPATIULUI RURAL
Sensul notiunii de “spatiu rural” are in vedere o zona interioara, inclusiv satele si micile orase, in
care marea parte a terenurilor sunt utilizate pentru:
- agricultura, silvicultura, acvacultura si pescuit;
- activitatile economice si culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie, servicii etc.);
- zonele neurbane si de distractie amenajate (sau rezervatiile naturale);
- alte utilizari (in afara celor de locuit).
Activitatile agricole (inclusiv silvicultura, acvacultura si pescuitul) si neagricole ale unui spatiu
rural formeaza o entitate distincata fata de spatiul urban, care este caracterizat printr-o puternica
concentrare de locuitori si de structuri verticale si orizontale.
TITLUL II FUNCTIILE SPATIULUI RURAL ARTICOLUL 3. FUNDAMENTELE
PROTECTIEI JURIDICE
A. Fiecare Parte se angajeaza sa stabileasca si sa puna in aplicare un plan general pentru
amenajarea teritoriilor care sa tina cont de instrumentele internationale existante si aplicabile si
care definesc, conform ordinii de prioritati, functiile economice, ecologice si socio-culturale ale
fiecarei zone rurale, expuse in prezenta Charta.
B. Fiecare Parte se angajeaza sa informeze Comitetul Permanent al Spatiului Rural European
(CPERE) asupra statutului conferit zonelor sale rurale, cat si zonelor excluse de la punerea in
aplicare a Chartei, astfel incat sa se permita urmarirea aplicarii Chartei in statele membre.
Fiecare Parte se angajeaza sa actioneze in asa fel, incat apatiul rural sa-si poata exercita functiunea
sa economica, si in particular:
a) Sa promoveze un sistem de productie agricola care sa asigure:
I. Nevoile alimentare ale populatiei.

57
II. Sa ofere agricultorilor si familiilor lor un nivel al beneficiilor comparabil cu cel al altor profesii
liberale cu nivel de responsabilitate comparabil, asigurand astfel o sursa durabila de beneficii
pentru populatia rurala.
III. Sa protejeze mediul inconjurator si sa asigure regenerarea mijloacelor de productie, astfel
incat solul sau panza de apa freatica sa ofere conditii favorabile generatiilor viitoare, in contextul
unei dezvoltari durabile.
b) Sa produca materiile prime necesare economiei, destinate industriei si productiei de energie.
c) Sa raspunda nevoilor inteprinderilor mici si mijlocii agricole, industriale, artizanale sau
comerciale, precum si prestarilor de servicii.
d) Sa asigure baza activitatilor necesare pentru recreere si turism.
e) Sa conserve resursele genetice, ca baza pentru progresul agriculturii si promovarea
biotehnologiilor.
ARTICOLUL 5. FUNCTIA ECOLOGICA
Fiecare Parte se angajeaza sa procedeze astfel incat spatiul sau rural sa se poata achita de functia
sa ecologica si in particular:
- sa conserve resursele naturale de viata, sol, apa, aer, utilizandu-le intr-o maniera juducioasa si
durabila;
- sa protejeze biotipurile si “spatiile verzi” de cre se dispune si care joaca un rol esential in
calitatea mediului inconjurator;
- sa intretina si sa conserve peisajul natural;
- sa conserve si sa protejeze biodiversitatea si in particular biodiversitatea genetica, diversitatea
speciilor si cea a peisajelor naturale;
- sa asigure protectia animalelor salbatice, prin instrumentele juridice necesare si in conditii
ecoligice adoptate ca atare.
ARTICOLUL 6. FUNCTIA SOCIO-CULTURALA
Fiecare Parte se angajeaza sa actioneze astfel incat spatiul sau rural sa asigure si sa largeasca rolul
socio-cultural in viata asociativa locala, precum si dezvoltarea relatiilor intre populatiile urbana si
rurala, facandu-se uz inclusiv de tehnologiile moderne de informare.
TITLUL III POLITICI DE DEZVOLTARE RURALA ARTICOLUL 7. NEVOI SPECIFICE
SPATIULUI RURAL
Pentru definirea si punerea in aplicare a politicii sale de dezvoltare economica si tehnologica, de
amenajare a teritoriului, de protectia biodiversitatii agriculturii, acvaculturii, pescuitului,
silviculturii, horticulturii, a infrastructurii sociale, a turismului, a educatiei si relatiilor
internationale, fiecare Parte se angajeaza sa ia in consideratie nevoile specifice ale spatiului sau
rural, respactand principiile complementarietatii si solidaritatii europene.
ARTICOLUL 8. ORIENTARI SI MASURI IN POLITICA SPATIULUI RURAL
Fiecare Parte se angajeaza sa respecte in efectuarea politicilor sectoriale prevazute la articolul 7
din Charta, orientarile si masurile prevazute in politica spatiului rural, in anexa la prezenta Charta.
TITLUL IV MIJLOACE SI INSTRUMENTE ARTICOLUL 9. INSTRUMENTE JURIDICE SI
ADMINISTRATIVE
Pentru punerea in aplicare a politicii spatiului rural, definita prin prezenta Charta, fiecare Parte
contractanta se angajeaza sa creeze instrumente juridice si administrative, inclusiv din legislatia
nationala, privind amenajarea teritoriului, dezvoltarea agriculturii, protectia mediului, conservarea
peisajului natural si alte asemenea. Se va folosi in acest sens cooperarea internationala sau
transfrontaliera si institutiile specifice centrale, regionale sau locale.

58
a) Partile se angajeaza sa elaboreze norme de protectie ale dreptului public si ale dreptului privat,
privind zonele instabile, in particular zonele rurale care detin o parte din litoral, si cele rurale care
detin masive muntoase.
b) pe de alta parte, statele semnatare se angajeaza sa elaboreze o legislatura continand dispozitive
de protectie a spatiului rural impotriva urbanizarii intensive sau anarhice. Sunt necesare, de
asemenea, instrumente concrete, respectivplanuri sau schite directoare relevand obligatiile in
domeniul edilitar, al amenajarii teritoriului si sistematizarii locale. Astfel de instrumente sau
programe se stabilesc intre comunitate, asociatii sau grupe de cetateni, pe de o parte si autoritatile
din domeniul public-statale, federale sau regionale, pe de alta parte.
c) tinand cont de aspectele economice concrete, fiecare Parte se angajeaza sa ia masuri legislative,
administrative si financiare pentru restaurarea sau punerea “in cultura” a partilor din teritoriul
rural, degradate de activitati economice anterioare.
d) Partile se angajeaza sa defineasca si sa aplice o politica agricola, silvica, de acvacultura si de
pescuit etc., destinata sa mentina activitatea economica in spatiul rural si sa garanteze functiunile
definite la articolele 3 si 6 ale prezentei Charte.
e) pentru regiunile frontaliere, Conventia de cooperare transfrontaliera a Consiliului Europei,
numita Conventia de la Madrid, va servi de referinta in materie.
ARTICOLUL 10. INSTRUMENTE FINANCIARE
Partile se angajeaza sa faca tot posibilul pentru a pune in aplicare o politica de ajutor financiar de
stat si locala in favoarea spatiului rural, aplicand principiul contributiei si masurile care figureaza
in orientarile prezentate in anexa.
Asupra tuturor acestor obiective, Partile se angajeaza sa coopereze cu institutiile, organismele si
asociatiile care se ocupa de dezvoltarea spatiului rural.
TITLUL V SUBSIDIARITATEA ARTICOLUL 11. PUTERI LOCALE SI REGIONALE
Partile se angajeaza sa dezvolte rolul si competentele puterilor locale si regionale pentru intarirea
dezvoltarii interne a zonelor rurale si, cu deosebire, punerea in aplicare a principiilor si
orientarilor mentionate in Charta si in anexa sa, cu referire la aplicarea principiului subsidiaritatii.
TITLUL VI COMITETUL PERMANENT AL SPATIULUI RURAL EUROPEAN (CPERE)
ARTICOLUL 12. COMPOZITIE SI FUNCTIONARE
a) Un comitet permanent al spatiului rural european (CPERE) va fi constituit in termen de un an,
incepand cu intarea in vigoare a Chartei.
b) Fiecare Parte va fi reprezentata de CPERE. Adunarea Parlamentara si Congresul Puterilor
Locale si Regionale ale Europei (CPLRE) vor putea reprezenta in CPERE atat direct, cat si prin
obsrvatori.
c) Fiecare stat membru in Consiliul Europei care nu este Parte contractanta la Charta poate fi
reprezentat in CPERE printr-un observator.
Comitetul Ministrilor al Consiliului Europei poate invita orice stat nemembru al Consiliului
Europei sa fie reprezentat printr-un observator propriu la reuniunile CPERE.
Toate organismele, organizatiile neguvernamentale sau institutiile calificate in domeniu, pot cere
Comitetului de Ministri statutul de observator pe langa CPERE.
d) CPERE este convocat de Secretarul General al Consiliului Europei. Prima sa reuniune va avea
loc in decurs de un an, incepand cu intrarea in vigoare a Chartei. Se reuseste dupa aceea, cel putin
o data la doi ani si ori de cate ori majoritatea Partilor o solicita.
e) Majoritatea partilor contactante constituie cvorum-ul (numarul minim legal de voturi) necesar
pentru tinerea unei adunari a CPERE.
f) Sub rezerva unor noi dispozitii CPERE isi adopta propriul sau regulament interior.

59
ARTICOLUL 13. COMPETENTE
1. Comitetul Permanent al spatiului rural european este insarcinat sa faciliteze si sa amelioreze
punerea in aplicare a prezentei Charte. In particular, aceasta poate:
- sa revada in permanenta dispozitiile prezentei Charte si orientarile care sunt adaugate in anexa;
- sa faca recomandari Partilor asupra masurilor ce trebuie luate pentru punerea in aplicare a
prezentei Charte;
- sa recomande masurile adoptate, prin asigurarea informarii publicului, asupra activitatilor
intreprinse in baza prezentei Charte;
- sa faca recomandari Comutetului de Ministri;
- sa faca propuneri care sa amelioreze eficacitatea prezentei Charte.
2. Pentru indeplinirea misiunii sale, CPERE poate, din proprie initiativa, sa prevada reuniuni ale
grupurilor de experti.
ARTICOLUL 14. RAPORTAREA APLICARII CHARTEI
Dupa fiecare reuniune, Comitetul Permanent al spatiului european transmite Comitetului
Ministilor al Consiliului Europei un raport asupra desfasurarii lucrarilor si pentru punerea in
aplicare a prevederilor Chartei.
ARTICOLUL 15. PUBLICITATEA ACTIVITATILOR
Comitetul Permanent al Spatiului Rural European va elabora periodic – si cel o data la cinci ani un
raport amanuntit pe care il va prezenta Adunarii Parlamentare si Congresului puterilor locale si
regionale ale Europei, asupra aplicarii prezentei Charte.
TITLUL VII
DISPOZITII FINALE
ARTICOLUL 16. SEMNAREA SI RATIFICAREA
Prezenta Charta este deschisa aderarii statelor membre ale Consiliului Europei. Ea va fi supusa
ratificarii, accepatarii sau aprobarii. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi
depuse la Secretariatul General al Consiliului Europei.
ARTICOLUL 17. INTRAREA IN VIGOARE
1. Prezenta Charta va intra in vigoare in prima zi a lunii care urmeaza, dupa expirarea unei
perioade de trei luni, de la data la care cinci state membre ale Consiliului Europei vor fi exprimat
consimtamantul lor, la aderarea la Charta, in conformitate cu dispozitiile articolului 16.
2. Pentru orice stst membru care va exprima ulterior consimtamantul sau de aderare la Charta,
aderarea va intra in vigoare in prima zi a lunii care urmeaza expirarii unei perioade de trei luni,
dupa data depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare.
ARTICOLUL 18. ADEZIUNEA STATELOR NEMEMBRE
1. Dupa intrarea in vigoare a prezentei Charte, Comitetul de Ministri al Consiliului Europei va
putea sa invite orice stat nemembru al Consiliului Europei si Uniunii Europene sa adere la Charta.
2. Pentru orice stat aderent, Charta va intra in vigoare in prima zi a lunii care urmeaza dupa
expirarea unei perioade de trei luni, dupa data depunerii instrumentului de adeziune la Secretarul
General al Consiliului Europei.
ARTICOLUL 19. CLAUZE TERITORIALE
1. Orice stat poate, in momentul semnarii, sau in momentul depunerii instrumentului sau de
ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, sa desemneze teritoriul sau teritoriile asupra
carora se va aplica prezenta Charta.
2. Orice Parte, in momentul depunerii instrumentului sau de ratificare, de acceptare sau de
adeziune, sau in orice moment urmator sa extinda aplicare prezentei Charte, prin declaratia

60
adresata Secretariatului General al Consiliului Europei, la alte teritorii precizate in declaratie,
pentru care isi exercita direct relatiile internationale, sau pentru care este abilitata sa stipuleze.
ARTICOLUL 20. DENUNTAREA
1. Oricare Parte poate, in orice moment, sa denunte prezenta Charta, adresand o nota
Secretariatului General al Consiliului Europei.
2. Denuntarea va avea efect in prima zi, care urmeaza dupa expirarea unei perioade de sase luni,
dupa data primirii notei de catre Secretarul General.
ARTICOLUL 21. NOTIFICARI
Secretarul General al Consiliului Europei va notifica statelor membre ale Consiliului asupra
oricarui stat care a aderat la prezenta Charta, referindu-se la:
a) semnaturile de drept
b) depunerea instrumentelor de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare
c) datele intrarii in vigoare a Chartei, in conformitate cu dispozitiile articolului 16 si 17 din Charta
d) toate rapoartele stabilite in aplicarea dispozitiilor articolelor 14 si 15 din Charta
e) toate actele, notificarile, declaratiile sau comunicarile care au legatura cu prezenta Charta.
ANEXA
ORIENTARI SI MASURI PENTRU O POLITICA A SPATIULUI RURAL, VIZAND SA
ORIENTEZE PARTILE IN SENSUL PREVEDERILOR ARTICOLULUI 8 DIN PREZENTA
CHARTA ORIENTAREA
1. PRINCIPII
a) spatiul rura in Europa (inclusiv litoralul) constituie un patrimoniu peisagistic de viata si de
munca valoros, fructul unei indelungate istorii si a carei salvgardare constituie o vie preocupare
pentru societate.
Spatiul rural exercita functiile sale de aprovizionare, de recreere si de echilibru dorite de societate,
numai in cazul in care este considerat ca un spatiu de viata atragator si dotat cu:
- o buna infrastructura;
- o agricultura, silvicultura, acvacultura si pescuit, viabile;
- conditii locale favorabile activitatilor economice neagricole;
- un mediu inconjurator intact si un peisaj ingrijit.
b) amenintarile existente fac indispensabila definirea unei politicii in favoarea spatiului rural, in
cadrul unei politici economice si sociale globale, comportand cele doua laturi: dezvoltarea rurala
si dezvoltarea agricola. Politicile evocate ar trebui sa fie adoptate de o maniera, incat sa formeze
un tot unitar, armonios. Ele ar trebui sa tina cont de valoarea egala si de interdependenta spatiului
rural si a celui urban.
c) Principiul dezvoltarii durabile se recomnda sa fie reflectat in toate politicile aplicabile spatiului
rural, iar aceste politici este necesar sa fie integrate.
d) Un astfel de program de dezvoltare a spatiului rural ar trebui, in masura posibilului, sa
porneasca de la date concrete regionale, sa incurajeze initiativele locale si sa se fondeze pe o
dezvoltare interna in urmatorul concept:
- sa plaseze omul cu problemel sale in centrul conceptiilor si deciziilor;
- sa asigure identitaea comunitatii si sa favorizeze sensul responsabilitatii, cooperarii si
creativitatii;
- sa conserve si sa promoveze particularitatile culturale si istorice ale spatiului rural;
- sa incurajeze diversificarea si relatiile intre populatiile rurale cu restul societatii.
ORIENTAREA 2. AMENAJAREA TERITORIULUI IN ZONELE RURALE

61
a) Punera in aplicare a politicilor de amenajare a teritoriului in zonele rurale trebuie sa permita o
dezvoltare durabila in agricultura, silvicultura, acvacultura si pescuit, a artizanatului, a industriei,
a turismului si a sectorului serviciilor, deopotriva cu salvgardarea spatiului natural, de viata si de
destindere.
b) Toate politicile de amenajare a teritoriului in spatiul rural ar trebui sa se bazeze pe principiul
umanist, dupa care omul se afla in centrul proiectelor si luarii deciziilor.
In aplicarea acestui principiu, politica de amenajare a spatiului rural trebuie aplicata luandu-se in
considerare, cu prioritate, nevoilesi interesele populatieiin cauza si respectarea principiului unei
dezvoltari durabile. Principiul transparentei este necesar sa fie aplicat in toate proiectele de
echipare sau infrastructura (aeroporturi, autostrazi) de interes general, comunuicand populatiei in
cauza, toate informatiile utile asupra implantarii proiectelor si consultand-o pe calea
referendumului.
c) Politica de amenajare a zonelor rurale ar trebui sa se bazeze pe cooperarile intercomunale,
interregionale si de transfrontiera.
d) Politica de amenajare a zonelor rurale este necesar sa faca obiectul unui plan care sa tina cont
de functiunile atribuite acestor spatii prin Titlul II al Chartei.
ORIENTAREA 3. INFRASTRUCTURI, TRANSPORTURI SI ECHIPAMENTE
Statele ar trebui sa doteze spatiul rural cu infrastructuri necesare si in particular cu surse de
aprovizionare moderne si adaptate nevoilor.
Tinand cont de caracterul indispensabil al acestor mijolace, pentru ca spatiul rural sa poata sa
exercite functiile sale economice, ecoligice si sociale si sa se obtina efectele scontate este necesar
ca toate aceste laturi sa fie criteriul in abotdarea programului de baza. Acest lucru este valabil si
pentru sectorul de telecomunicatii se de transport in comun, pentru serviciile financiare care
trebuie sa fie adaptate la nevoile specifice ale economiei agricole (in sensul larg) ca si pentru
dotarile de toate felurile din domeniul educatiei si serviciilor generale. Partile, ar trebui sa
integreze zonele rurale intr-o retea moderna de transport si telecomunicatii, compatibila cu
caracterul si calitatea mediului inconjurator al zonei rurale in cauza si care nu trebuie argumentate
prin consideratii pe termen scurt.
ORIENTAREA 4. EDUCARE, FORMARE, CERCETARE SI SENSIBILIZARE
a) In societatea rurala, ca pretutindeni, omul cu capacitatile sale diverse (capitalul uman)
constituie potentialul cel mai pretios a carui dezvoltare si promovare ar trebui sa fie prioritate
absoluta.
b) Pentru a garanta accesul la egalitatea in drepturi, cat si la dreptul la invatamant, Partile ar trebui
sa asigure mentinerea stabilimentelor scolare in toate zonele rurale si organizarea activitatii
acestora in functie de necesitati. Ele ar trebui sa se dezvolte prin adaptarea la noile tehnoligii de
conceptie ale educatiei.
c) Descentralizarea posibilitatilor de formare initiala si de formare continua ar trebui sa fie
incurajata si adaptata la formele de munca ale viitorului. Se recomanda sa se dea scolilor si
elevilor din mediul rural aceleasi sanse de formare ca si celor din zonele urbanizate.
d) In materie de educatie, Partile ar trebui sa dezvolte si sa largeasca ciclurile de formare tehnica
si profesionala in zonele rurale, atat la nivelul de invatare elementara si secundara, cat si la nivel
superior. Este necesar ca, in particular, sa se recurga la pregatirea unor echipe de formatori
specializati si a unor programe de formare destinate mai cu seama domeniilor agriculturii,
silviculturii, acvaculturii, pescuitului, artizanatului rural si a tehniciloe avansate, si de o maniera
generala, tuturor domeniilor ce se refera la amenajamentele si dezvoltarea rurala dorita.

62
e) Partile ar trebui sa dezvolte programe de sensibilizare in privinta respectarii mediului
inconjurator, patrimoniului istoric si cultural si a semnificatiei spatiului rural pentru societate in
ansamblu.
ORIENTAREA 5. VENITURI SI ACTIVITATI
Pentru ca lumea rurala sa supravietuiasca este necesar sa se inteleaga ca ea are nevoie de
venituri si de un beneficiu satisfacator. Pentru aceasta, ar trebui sa existe posibilitati de angajare
variate si atragatoare in agricultura, acvacultura, silvicultura sau pescuit, dar mai ales in afara
acestora, adaptate particularitatilor regiunilor si comunelor. Ar trbui pentru aceasta:
- sa se acorde prioritate activitatilor si initiativelor care vizeaza dezvoltarea interna si care
beneficiaza mai ales de sprijinul si finanatarea populatiei rurale;
- sa incurajeze diversificarea si adaptarea structurilor de productie mai ales in regiunile marcate de
predominanta unui sector sau a unei laturi economice amenintate de recesiune;
- sa favorizeze combinarea de activitati compatibile sau complementare in spatiul rural;
- sa favorizeze productia de bunuri si de servicii care sa valorifice capacitatile intelectuale si
artizanale proprii populatiei rurale, dar si a resurselor prost utilizate (lemn, apa, piatra, pamant,
productia de energie neconventionala);
- sa faciliteze crearea intreprinderilor mici si mijlocii cu o puternica valoare adaugata, prin
transferuri de tehnologii, diminuarea impozitelor, sfaturi, ajutoare de finantare etc.
ORIENTAREA 6. AGRICULTURA SI POLITICA AGRICOLA
a) Agricultura si intretinera naturii sunt functii esentiale ale spatiului rural. Un sector agricol
viabil, organizat in functie de particularitalile rurale (exploatatia familiala viabila), apropiat de
natura, durabil si multifunctional, poate sa contribuie la prezervarea acestor functiuni esentiale.
Politica agricola este deci chemata sa joace in acest sens un rol central.
b) Dupa cel de-al doilea razboi mondial, rolul agriculturii in societate a suferit in tarile europene o
mutatie profunda. Schimbarile de valoare si de conditii generale (cresterea beneficiilor,
excedentele de productie, revolutia agrara, comertul international) au avut o influenta directa
asupra atitudinii populatiei fata de agricultura. Sarcina initiala traditionala a agriculturii, de a
produce si aproviziona cu produse alimentare, s-a pierdut ca importanta, mai ales din cauza
supraproductiei, scaderii preturilor agricole, liberalizarii si deschiderii mondiale a comertului la
produsele agricole. In acelasi timp, alte prestatii de interes general au capatat o importanta
crescanda.
Vorbim astazi de o agricultura multifunctionala, ale carei sarcini ar fi urmatoarele:
I. garantia securitatii aprovizionarii cu produse alimentare (o prioritate de mare importanta, pe
termen lung din cauza explozieidemografice si deteriorarii mediului inconjurator si a resurselor
naturale diminuate in lumea intreaga).
II. Productia de materii prime neconventionale, refolosibile.
III. Prezervarea si intretinerea patrimoniului peisagistic ca spatiu de destindere si capital turistic,
neuitand ca pisajul rural este in acelasi timp un peisaj agricol de secole.
IV. Prezervarea si promovarea valorilor, modurilor de viata, aspectelor culturale si a altor
caracteristici sociale din lumea rurala, in interesul comunitatii.
V. Contributia la mentinerea bazelor vitale de viata (sol, apa, aer) si a exploatarii durabile a
acestora, printr-o agricultura apropiata de natura, cu moduri de productie corespunzatoare unei
exploatari adaptate (probleme stabilitatii pe termen lung a ecosistemelor).
VI. Contributia la buna functionare a spatiului rural, la o viata sanatoasa la tara, atat pe plan
economic, cat si social sau cultural.

63
c) Aceste prestatii de interes general – denumite si “bunuri publice”, sunt intr-o oarecare masura,
apreciate ca servicii legate de productia agricola. Ele au fost pana in prezent mai mult sau mai
putin retribuite prin preturile de productie. O data cu liberalizarea pietelor agricole si scaderea
preturilor la produsele agricole, consideratia initiala nu mai este actuala. In general, beneficiile
relative ale agricultorilor se degradeaza, din care cauza o mare parte a acestora paraseste zonele
rurale, mai ales cele defavorizate, iar prestatiile de interes general cerute de societate (sociale,
culturale, economice si ecologice) nu mai sunt asigurate in masura suficienta.
Este important ca acest proces sa fie franat, pe calea crearii de locuri de munca adecvate in afara
agriculturii si adoptarii unei politici agrare axate pe o agricultura multifunctionala, cu atributii
largite si in corelare cu cererile societatii.
d) in acest context, politica de “beneficiu” agricol capata o noua dimensiune si ar trebui
reconsiderata ca atare.Ar fi poate necesar sa se incurajeze prestarile de interes general prin
ajutoare publice, mai ales sub forma unei remunerari directe, conform principiului functii legate,
remunerare separata. Acesta necesita un sistem adaptat de plata directa si complementara (a se
vedea modelul elvetian introdus in anul 1992 – articolele 31a si 31b din Legea asupra
agriculturii). Reforma politicii agricole a Uniunii Europene contine un asemenea tip de masuri.
e) Politica de plati directe are, cu toate acestea, limite financiare, anumite tari nefiind in masura sa
o aplice in intregime. Iata de ce, in viitor, beneficiul agricultorilor ar trebui sa provina din
activitatea inteprinderilor si completata de beneficii anexe in ordinea prioritatilor, astfel:
1. productia si comercializarea eficace, inclusiv exportul si un nivel ridicat al valorii adaugate,
realizandu-se astfel venituri acceptabile.
2. Activitati neagricole (turismul).
3. Plati directe ale statului, remunerand direct prestatiile de interes general. Aceasta trebuie sa fie
mai importante in regiunile defavorizate (in regiunile montane, in particular) si sa contina o prima
complementare pentru eforturile speciale cu caracter ecologic (productia biologica etc.).
f) Conditiile de productie si conditiile generale ale agriculturii, dar mai ales dezideratele si
exigentele societatii fata de agricultura sunt foarte diverse in lume, dar si in Europa, de unde si
obligatia fiecarei regiuni sa gaseasca solutii adecvate si autonome si sa ia masuri corespunzatoare,
in particular, in urmatoarele domenii cheie:
- securitatea aprovizionarii alimentare;
- nivelul de beneficii si de avantaje sociale ale familiilor agricultorilor;
- respectarea normelor ecologice.
g) Iata de ce conceptul de liber-schimb in sensul strict, nu este potrivit in agricultura. Un
protectionism rezonabil in cadrul regurilor, in vederea unui comert international loial este
inevitabil pentru numeroase tari. Acesta este in egala m,asura necesar pentru regiunile favorizate,
unde agricultura are costuri de productie mai ridicate datorita preocuparilor mai severe privind
mediul, protectia animalelor sau altor sarcini ori inconveniente de concurenta.
Deschiderea internationala, cooperarea si solidaritatea cat si instituirea de constrangeri in vederea
inui comert agricol loial din cadrul GATT sau OMC, nu sunt mai putin necesare. Politica agricola
ar trebui, din principiu, sa continue sa releve competenta nationala a fiecarei tari sau a Uniunii
Europene in ansamblu.
Totusi, aceasta implica respectul regulilor adoptate in comertul inernational ca si disciplina severa
in materie de productie si export. Alte negocieri internationale sunt necesare pentru o mai buna
solutionare a aceastor probleme.

64
h) In cadrul polticii agricole prevazuta prin prezenta Charta, puterea de decizie ar trebui sa
apartina, in masura posibilului, competentei fiecareia dintre tari ( sau in functie de caz, Uniunii
Europene), prin aplicarea principiului subsidiaritatii.
i) Politicile in materie de alimentatie ar trebui, pe de o parte, sa raspunda nevoilor pietei si, pe de
alta parte, sa fie ghidate de o strategie care sa asigure, intr-o maniera durabila, acceasul la
alimentatie pentru toata lumea. Deci comertul international de produse agricole ar trebui sa
intareasca securitatea rurala. Aceste efecte pozitive nu pot fi obtinute decat print-un control
riguros al politicilor comerciale.
Rolul pitelor locale nu ar trebui neglijat, deoarece este de o importanta fundamentala pentru
dezvoltarea economiei rurale.
j) In perioada istorica a industrializarii, spatiul rural a pierdut unele functii, altadata cu beneficii
mari pentru orase. Ne referim, in special, la materiile prime si la sursele de energie refolosibile.
Asumarea din nou a acestor sarcini, cu ajutorul tehnicilor moderne si adaptate nevoilor, constituie
o asa-zisa exigenta superioara, nascuta din criza globala a mediului si din faptul ca materiile prime
fosile sunt epuizabile. Incurajarea acestui domeniu ar trebui sa aiba loc in primul rand prin masuri
fiscale.
k) Consecintele ecologice ale metodelor intensive de productie in agricultura s-ar putea traduce
printr-un proces periculos, de distrugere a naturii: eroziunea solului, epuizare biologica, prezenta
substantelor nocive etc. Ar trebui promulgate anumite metode de productie ecologica atat pe plan
national cat si international. Se impune o compatibilitate ecologica adecvata si norme
internationale obligatorii in domeniul mediului. Iata o noua provocare considerabila pentru OMC.
l) In cadrul politicii structurale, Partile ar trebui sa promoveze, in masura posibilului (tinand cont
de relitatea agricola a fiecarei tari), inteprinderile agricole de dimensiuni umane, permitandu-se
mentinerea in spatiul rural a unor conditii economice viabile, ale familiei taranesti.
In cazul formei juridice a exploatatiilor agricole, Partile ar trebui sa-si manifeste preferinta pentru
societatile de drept privat, in detrimentul societatilor de public, care sunt controlate si finantate de
stat. De asemenea, structurile cooperatiste pot coexista impreuna cu exploatatia familiala.
m) Atat agricultorul, cat si intreprinzatorul ar trebui sa-si poata exercita activitatea liber, in care
caz proprietatea privata este necesar sa fie protejata. Dotarea cu bunuri mobile si imobile care
determina inteprinderea agricola ar trebui incurajata din punct de vedere fiscal.
n) Partile ar trebui sa recunoasca ststutl persoanei de drept privat, investita cu o misiune de
serviciu public (de interes general) in agricultura si care sa indrume agricultura supusa exigentelor
de productie a mediului (protectiei naturii) si sa indeplineasca sarcinile de intretinere a spatiului
rural. Din acest punct de vedere, Partile ar trebui sa puna la punct formele juridice contractuale
care definesc misiunea agricultorului, remunerarea sa, si sa-I conserve in toate cazurile statutul de
liber intreprinzator.
o) Dupa determinarea politicilor agricole este recomandabil sa se examineze masurile necesare de
luat, in conformitate cu posibilitatile si exigentele locale si conforme cu acordurile internationale
care prevad:
- ajutoare la investitiile pentru ameliorarea structurilor agricole;
- ajutoare la instalarea tinerilor agricultori si a strategiilor vizate;
- politica de productie axata pe cerere si pe conditii locale;
- eforturile publice crescute in sectorul informatiei si educatiei personalului din exploatatiile
agricole;
- promovarea de exploatatii adaptate agriculturii extensive si care sa respecte cerintele mediului
inconjurator;

65
- eforturi in vederea unei mai mari rationalizari a productiei, a comercializarii si a desfacerii
produselor, cu incitarea crearii de grupuri de producatori sau grupuri interprofesionale;
- elaborarea de instrumente juridice care sa garanteze calitatea produselor, de exemplu crearea de
norme si standarde de calitate pentru produsele regionale, prin instaurarea de pozitii juridice
pentru protectia denumirilor si marcilor, si de o maniera generala, pentru toate semnele care
permit identificarea produsului local;
- reglementarea si controlul sanitar al produselor alimentare, in vedrea protectiei consumatorului
si nu a protectiei neloiale a anumitor categorii de producatori;
- promovarea de metode ecologice de productie si a biodiversitatii, prin prime directe (contributie
ecologica);
- indrumarea agricultorilor pentru practicarea culturilor agricole extensive si utilizarea de
suprafete cu alte destinatii (materii prime refolosibile, terenuri pentru destindere etc.);
- sustinerea efortului individual si a colaboararii intre agricultori;
- programe si masuri in favoarea regiunilor devaforizate;
- promovarea unor conditii durabile de vanatoare (de o importanta considrabila pentru unele zone
rurale);
- incurajarea unor activitati anexe sau complementarea de interes local;
- crearea unui sistem de protectie sociala, compatibila cu sistemul celorlalte ramuri economice.
ORIENTAREA 7. SILVICULTURA
a) Partile ar trebui sa ia masuri adecvate in vederea mentinerii si protectiei populatiei si a
reimpaduririi zonelor abandonate de agricultura sau “inghetate” din motive politice, de reducerea
productiei. Impadurirea este o investitie pe termen lung.
b) Ele ar trebui, pe de alta parte, sa incurajeze infintarea de exploatatii in silvicultura prin
subventii de aceeasi natura ca si cele acordate agricultorilor care se instaleaza.
c) In sfarsit, Partile semnatare ar trebui sa puna in aplicare, prin masuri juridice si fiscale adecvate,
o politica de dezvoltare a filierei lemnului in regiunile forestiere, cat si acolo unde este deficitara,
tinanad cont de functia ecologica a zonei in cauza.
d) E imposibil o evaluare corecta a importantei agriculturii si silviculturii, ata timp cat comertul
economic nu priveste direct participarea acestor sectoare la produsul national sau la partea de
populatie activa care este folosita. Ar trebui dimpotriva sa fie avute in vedere, pe toata durata,
functia lor de securitate in aprovizionarea alimentara si cu materii prime si, totodata, de mentinere
a echilibrului ecologic care sunt importante pentru ansamblul societatii.
ORIENTAREA 8. TURISM
a) Se recomanda ca Partile sa ia toate masurile juridice, fiscale si administrative necesare pentru
dezvoltarea turismului rural in general si agroturismului in particular, tinand cont de capacitatea
reala a zonelor in cauza. Pe acest considerent convine favorizarea constructiilor rurale existente si
luarea de masuri pentru incurajarea agricultorilor care, in afara de exploatatiile lor, asigura
gazduire in ferma.
b) In punerea in aplicare a acestei politci, Partile ar trebui sa se ingrijeasca de echilibrul dintre
utilitatile turistice si protectia naturii, a infrastructurilor si serviciilor existente, conservand
calitatea peisajului si a mediului prin pastrarea constructiilor si folosirea materialelor traditionale.
ORIENTAREA 9. PME, COMERT, INDUSTRIE SI ARTIZANAT
Partile ar trebui sa ia masuri pentru:
a) Promovarea intreprinderilor mici si mijloci, industriale, artizanale sau comerciale, pe de o parte
actionand asupra conditiilor-cadru printr-o simplificare a procedurilor administrative si fiscale si
incurajarii fiscale a investitiilor respective, si pe de alta parte, ameliorand infrastructura si

66
acordarea de credite bonoficate celor interesati. In sfarsit, ar fi oportun si eficace sa se incurajeze,
prin reducerea fiscalitatii, mici comercianti care continua sa-si exercite activitatea in localitatile
rurale.
b) Elaborarea structurilor adaptate sprijinirii si indrumarii inteprinzatorilor.
c) Favorizarea implantarii investitiilor de inalta tehnologie, cu o puternica valoare adaugata, cat si
a inteprinderilor de servicii cu utilizarea teledetectiei si a informaticii.
d) Favorizarea ameliorarii procesului de productie, de transformare se de camercializare a
produselor regionale, precum si actiunile menite sa asigure obtinerea unui artizanat de calitate.
ORIENTATREA 10. LOCUINTE SI SANATATE
Conform articolului 11 al Chartei, Partile ar trebui sa vegheze pentru:
a) Garantarea rezidentilor permanenti, a accesului la locuinte si sa reglementeze implementarea de
rezidente secundare;
b) Promovarea, cu deosebire prin ajutoare finanaciare si renovarii locuintelor, precum si pentru
recuperarea imobilelor abandonate, respactanad estetica traditionala, utilizarea matrialelor locale
etc. In acelasi timp, este necesar ca furnizorii de servicii publice sa-si amelioreze continuu
activitatile respective (aprovizionarea cu apa, sistemele de drenaj, iluminatul drumuilor,
functionarea statiilor de purificare a apei etc.).
c) Sa se asigure calitatea gazduirilor si o arhitectura adaptata si integrata peisajului si sa
promoveze, in acelasi fel, dezvoltarea peisajului cultural european;
d) Sa asigure prestatiile necesare sanatatii populatiei din zonele rurale, in conditii echivalente cu
cele urbane. Prestatiile de sanatate sunt asumate de o legatura permanenta cu medicul personal si
cu spitalul local. Asistenta medicala speciala, ca si controalele medicale speciale se pot realiza
facandu-se apel la echipamente mobile.
ORIENTAREA 11. CULTURA
Partile trebuie sa mentina si sa apere diversitatea si bagatia patrimoniului cultural si atheologic din
zonele rurale si sa promoveze o dinamica culturala, luand urmatoarele masuri:
a) Inventarierea, punerea in valoare sio promovarea patrimoniului istoric si cultural, inclusiv
abilitatile vietii rurale;
b) Protectia si dezvoltarea traditiilor si a formelor de expresie culturala ca si dialectele locale in
termenii stabiliti de Charta europeana a limbilor regionale sau minoritare;
c) Intarirea indentitatii culturale regionale a populatiilor rurale si promovarea vietii asociative;
d) Promovarea patrimoniului gastronomic rural si local.
ORIENTAREA 12. MEDIU, NATURA SI PEISAJ
a) Se cuvine sa se dea o atentie majora pastrarii naturii si peisajului. Este deci important:
- sa se faca un effort, in exploatarea rationala si durabila a resurselor naturale si de a se prezerva
spatiile de viata si biodiversitatea;
- protejarea peisajului, deoarece acesta reprezinta interesul primordial, inclusiv in cazul peisajelor
seminaturale sau amenajate de om;
- salvgardarea frumusetii si particularitatilor spatiului rural, renovand satele si constructiile,
remediind pe cat posibil degradarile naturii si peisajului;
- inregistrarea locurilor unde exista specii vechi sau rare de animale de crescatorie, peisaje rurale
traditionale, tehnici traditionale in agricultura etc.;
- protectia si exploatarea rationala a padurilor, si in particular, acelor care au o functie protectiva;
- de a veghea ca deseurile din zonele urbane sa nu se descarce in spatiul rural, populatia rurala ca
si cea urbana trebuind sa-si asume fiecare responsabilitatile depozitarii propriilor deseuri si
prevenirii emisiilor de gaze nocive;

67
- de a veghea ca dispozitiile juridice internationale asupra protectiei mediului si a natrurii sa fie
respectate cu strictete;
- sa tina cont in mod corespunzator de strategia paneuropeana a diveritatii biologice si peisajului.
b) In ceea ce priveste politica mediului se inpune:
- luarea de masuri pentru protectia si gestionarea solului, apei si aerului, ca si pentru conservarea
florei, faunei si habitatului lor;
- delimitarea zonelor in care constructiile, echipamentele, circulatia sau alte activitati care sunt
daunatoare mediului vor fi limitate, evitate sau interzise conform art. 11 al Chartei;
- precizarea functiei ecologice a fiecarei zone rurale in cadrul unui plan de amenajare a tritoriului
si de a veghea ca intraga functie atribuita unei zone rurale sa fie compatibila cu functia sa
ecologica;
- stabilirea unei cooperari internationale stiintifice, tehnice si politice, pentru asigurarea gestiunii
si salvgardarea mediului rural european.
c) Partile vor trebui, de asemenea, sa ia masuri vizand:
- dezvoltarea de rezervatii biologice si de protectie a biotipurilor amenintate in regiunile rurale si
intensificarea cooperarii cu rezervatiile existente;
- lansarea sau intarirea preocuparilor existente pentru studiul impactului asupra mediului la
punerea in lucru a proiectelor de infrastructura, industriale sau turistice, susceptibile de a vatama
mediul rural;
- stsbilirea unei cooperari internationale cu scopul de a asigura o gestiune integrala a resurselor de
apa, cu deosebita grija pentru nivelul minim al cursurilor de apa, al lacurilor si elesteeelor, ca si
pentru problemele de consum a apei in cadrul agriculturii, a industriei si pentru alte utilizari.
ORIENTAREA 13. COOPERAREA STIINTIFICA SI TEHNICA
Partile vor trebui sa-si impartaseasca experientele stiintifice si de cercetare, mai ales folosirea unui
sistem de informatii si de date statistice care permit efectuarea de comparatii intre tari si sa
stimuleze cooperarea interuniversitara si cu centrele de cercetare care se ocupa de problematica
specifica a mediului rural.
ORIENTAREA 14. LUAREA DECIZIILOR
a) Pe plan politic si administrativ trbuie sa se asigure un inalt grad de independenta, adica
mentinerea si, la nevoie, crearea de unitati administrativ viabile, locale si regionale, respectandu-
se insa principiul cooperarii si subordonarii in anumite limite;
b) Sistemul de autonomie financiara al comunelor si altor colectivitati teritoriale (cantoane,
landuri, departamente) ar trebui consolidat si dezvoltat;
c) S-ar cuveni sa se asigure, in egala masura, participarea organismelor de intrajutoare precum si a
altor organisme neguvernamentale in procesul de dezvoltare si de decizie;
d) Sarcinile care ne asteapta sunt considerabile.
Parteneriatul intre zonele rurale si cele urbane ar trebui sa se accentueze pe viitor, in vederea unei
cultivari durabile si accentuate a relatiilor de complementarietate intre orase si zonele rurale.
ORIENTAREA 15. TARILE EUROPEI CENTRALE SE DE EST
Tarile Europei Centrale si de Est (in tranzitie) merita o atentie particulara si sustinere accentuate.
Problemeleacestor tari ar trebui sa faca obiectul strategiilor si masurilor specifice, pe cat posibil
adoptate de statele respective. Vointa lor de a participa la o integrare europeana durabila ar trebui
sustinuta prin acorduri si masuri adecvate. Aceasta insa nu se poate realiza fara o solidaritate, un
parteneriat si o cooperare la nivel european.
De asemenea, ar trebui multiplicate initiativele de asistenta la dezvoltarea sau constructia
infrastructurilor. Pentru rezolvarea problemelor lor particulare in domeniul agriculturii, tarile

68
Europei Centrale si de Est au nevoie de strategii si masuri specifice in materie de politica si mai
cu seama asigurarea accesului la piata europeana occidentala.
1.Dezbaterile Adunarii din 23 aprilie 1996 (a 11-a runda). Ase vedea Doc. 7507, Raportul
Comisiei de agricultura si a dezvoltarii rurale, Doc. 7517, avizul Comisiei de probleme juridice si
a drepturilor omului si Doc. 7516, avizul Comisiei de mediu de amenajare a teritoriului si a
puterilor locale.
Text aprobat de Adunare la data de 23 aprilie 1996 (a 11-a runda).

Daca ne uitam în acest document, Romania beneficiaza de un suport financiar semnificativ

de la bugetul Uniunii Europene. Pe de alta parte, platile la hectar sunt mici in raport cu platile la
hectar care se acorda in alte tari. Si unul dintre obiectivele noastre la nivelul Uniunii Europene
este acela de a obtine realizarea unor plati la hectar care sa creasca competitivitatea agriculturii
romanesti. Pe de alta parte, simpla crestere a platilor la hectar nu poate sa modifice radical
structura productiei agricole. Iar aici va trebui prin intermediul..., se numeste acum Planul
National Strategic, Planul National de Dezvoltare Rurala, sa negociem alocarea resurselor pentru
atingerea unor obiective legate de dezvoltarea zootehniei, de cresterea gradului de procesare a
materiilor prime, a produselor primare din agricultura, astfel incat sa sustinem orice initiativa
privata care urmareste realizarea de astfel de capacitati, care pot sa dezvolte, atat cantitativ, cat si
calitativ, productia agricola si mai ales contributia sectorului agricol la realizarea produsului intern
brut.

69
TESTE
1.Enunțați funcțiile spațiului rural
R:

-funcția economică

-funcția ecologică-

- funcția socio-culturală

2.Funcția economică a spațiului rural presupune : obținerea produselor agricole și a altor bunuri
materiale realizate de ramurile productive din amonte și din aval de agricultură, precum și
silvicultura, industria alimentară, artizanatul etc; scopul economic îl reprezintă…………………..

R: asigurarea nevoilor alimentare ale populației, obținerea unor venituri comparabile cu cele
urbane, valorificarea durabilă a resurselor naturale etc.;

3. Cele mai semnificative deosebiri între spaţiul rural şi celelalte spaţii pot fi semnalate în
următoarele domenii: structura economică; densitatea populaţiei;………………….

R: profesiile de bază dominante; cultură şi edificii culturale; viaţa spirituală; relaţiile

interumane; cutumele etc.

4. Structura spaţiului rural, privită prin prisma economică şi socială, este diferenţiată de B. Kâyser
în:………………………………………….

R: spaţiu rural periurban , intermediar şi marginal sau periferic.

5. Conceptul de dezvoltare rurală, potrivit opiniei specialiştilor naţionali şi internaţionali, se

bazează pe…………………………………………………………….

R: capacitatea de folosire a resurselor în scopul realizării de programe care urmăresc diminuarea

dezechilibrelor de natură economică şi socială între diferite zone rurale ale judeţului.

6. Ruralul, pe langa rolul lui principal de sursa de hrana, trebuie privit intr-un context
multifunctional, si anume ca:
- spatiu de rezerva pentru dezvoltarea urbana;
- suport ecologic si recreational;
- spatiu rezidential cu calitati in continua imbunatatire;
............................................................................
.........................................................................
.........................................................................
R:
-suport locativ al diverselor industrii si servicii ce nu mai „incap” in sfera urbanului;
- activitati agroturistice;
- pastrator al traditiilor si a specificului national.
7. Funcția ecologică a spațiului rural presupune:………………………………………………….

70
R:asigurarea protecției și gestionării solului și aerului, a conservării florei, faunei și a habitatului
lor etc.;

8. Industria rurală cuprinde unităţi sau subunităţi de producţie şi prestări de servicii productive
amplasate in spaţiul rural aparţinând:…………………………………………………………

R: cooperaţiei meşteşugăreşti, societăţilor comerciale agricole, producătorilor particulari, etc.

9. Principalele funcţii ale industriei rurale şi serviciilor sunt:…………………………………

…………………………………………………………….
R:
Funcţia de valorificare a resurselor locale de materii prime şi materiale.
Funcţia de diversificare a producţiei de bunuri material
10. Veniturile obţinute de populaţia rurală trebuie privită sub două aspecte:
-veniturile realizate din activităţi agricole şi completate cu cele obţinute prin efectuarea de munci
neagricole în industria rurală şi servicii;
-…………………………………………………………..
R:
venituri realizate de lucrători permanenţi în diverse activităţi industriale şi servicii.
11. În spaţiul rural este predominantă proprietatea privată, familială, comparativ cu zonele urban –
industriale, lumea rurală fiind în esenţa sa o lume liberală. În zonele rurale, proprietatea publică şi
privată a statului este mult mai restrânsă, reducându-se de regulă, la……………………
………………………………………………..
R: rezervaţii şi parcuri naţionale, terenuri limitrofe căilor de comunicaţii şi reţelelor de transport,
unele terenuri cu destinaţie specială.
12. Din punct de vedere ocupaţional, spaţiul rural este preponderent un spaţiu de producţie în care
activităţile sectoarelor primare………………………………………….
R: deţin o pondere ridicată în economia acestuia.
13. Satele au devenit în timp aşezări de tip mixt.Cu timpul s-au format anumite tipuri
morfostructurale de sate:
-risipite;
-răsfirate;
……………
R:adunate.
14. Principala problemă a micilor fermieri, crescători de animale, este …………………….

R:preţul prea mic oferit de procesatori.

15. Prima şi cea mai importantă particularitate a agriculturii este aceea că pământul este
principalul element al capitalului agricol, funcţionând concomitent atât ca………………

R: obiect al muncii cât şi ca mijloc de muncă.

16. Agricultura durabilă este cea care poate funcţiona profitabil din punct de vedere economic, dar
compatibil cu…………………………………….
R:constrângerile de natură ecologică
17.Definiți termenul de ,,exploatație agricolă”

71
R: Exploataţia agricolă este o unitate de producţie, care în cadrul unui patrimoniu distinct
foloseşte ca principal mijloc de producţie pământ, plante şi/sau animale, în vederea realizării unei
producţii agricole regulate.

18.Enunțați trei tipuri de explatații agricole

R:

a) Gospodării ţărăneşti individuale (de subzistenţă);

b) Asociaţii familiale;

c) Societăţi agricole;

d) Societăţi comerciale agricole;

e) Regii autonome agricole.

19. Învestiţiile în exploatațiile agricole trebuie să vizeze unul sau mai multe din obiectivele
următoare:

a) reducerea costurilor de producţie;

b) ameliorarea calităţii producţiilor;

c)prezervarea şi ameliorarea mediului înconjurător;

d) respectarea condiţiilor de igienă şi de habitat pentru animale;

e) încurajarea diversificării activităţilor agricole.

R: a,b,c,d,e

20. România beneficiază de un mediu natural divers cu numeroase râuri, munți și lacuri care
contribuie la un nivel ridicat de biodiversitate. În special Munții Carpați și una din cele mai
importante zone mlăștinoase din Europa, ..........................., generează un patrimoniu natural unic.

R: Delta Dunării

21. La 1 iunie 2018, Comisia Europeană a prezentat câteva propuneri legislative privind politica
agricolă comună (PAC) dincolo de anul 2020. Scopul este ca PAC să devină mai ușor adaptabilă
la provocări actuale și viitoare precum schimbările climatice și reînnoirea generațiilor, sprijinind
în același timp fermierii europeni și competitivitatea agriculturii.
Pe baza a nouă obiective clare, viitoarea PAC va continua să asigure accesul la alimente de
calitate superioară și un sprijin puternic pentru modelul european de agricultură, care este unic.
Enunțați trei obiective ale Politicii Agricole Comune:
……………………………………..
………………………………………..

72
……………………………………………
R:
-să le asigure fermierilor un venit echitabil
-să amelioreze competitivitatea
-să restabilească echilibrul de putere în lanțul alimentar
-să combată schimbările climatice
-să protejeze mediul
-să conserve peisajele și biodiversitatea
-să sprijine reînnoirea generațională
-să ajute la dinamizarea zonelor rurale
-să protejeze calitatea alimentelor și sănătatea
22.Un aspect esenţial al noii politici de dezvoltare rurală este punerea în valoare a resurselor
umane, susţinerea transferului exploataţiilor agricole de la o generaţie la alta, va continua trecând
prin măsurile de:……………………………………………………………

R: instalare de tineri agricultori, încurajarea prepensionării, formarea

23. Tehnologie verde este tehnologia care sprijină creșterea ecologică prin conservarea energiei și
a resurselor în diferite activități sociale și economice, cu impact direct asupra……………..
R: îmbunătățirii mediului.
24. Gospodăria țărănească mai are câteva caracteristici remarcabile:
a)Membrii săi nu ies la pensie; un lucrător în gospodăria țărănească va lucra atâta timp cât viața îi
va permite pentru hrana sa și a familiei sale;
b)Gospodăria țărănească se dovedește a fi o formă simplistă de economie circulară; în cadrul ei,
nimic nu se pierde, orice produs este refolosit pentru a economisi;
c)Spiritul antreprenorial a început abia acum să fie stimulat prin diverse programe, în condițiile în
care produsele care provin din gospodăriile țărănești sunt foarte căutate.
R:a,b,c
25. Spațiul rural îsi poate îndeplini funcțiile de aprovizionare, de destindere si de echilibru, din ce
în ce mai dorite în societate, doar daca el ramâne un spaițu de viața atragator si original dotat cu:
a)o buna infrastructura;
b)o agricultura si o silvicultura viabile;
c) condiii locale favorabile activitaților economice neagricole;
d) un mediu intact si cu un peisaj îngrijit;
e)mărirea ajutorului social.
R:a,b,c,d
26.Răspundeți cu Adevărat/Fals
În perspectiva anului 2025, economia agroalimentară a României va avea un profund caracter
comercial, deoarece majoritatea covârşitoare a entităţilor care o vor compune vor produce numai
pentru piaţă.
R:A
27. În strategia de dezvoltare durabilă a României „Orizont 2025”, se precizează că România va
promova o agricultură cu un rol multifuncţional şi cu influenţă dominantă în spaţiul rural.
R:A
28. Munca în agricultura este subordonata în mod obiectiv necesitatilor (trebuintelor) fiintelor vii.
Indiferent de sistemul de crestere adoptat pentru animale, îngrijirea acestora este zilnica (hranit,
adapat etc.).

73
R: A
29. Ce este o cerere unica de plata și unde se depune?
R: Acest document este o cerere de ajutor/sprijin prin care fermierii solicita platile compensatorii
stabilite prin lege pentru oricare dintre masurile Programului National de Dezvoltare Rurala.
Cererea se depune anual la sediile judetene ale APIA, un singur exemplar indiferent de numarul
suprafetelor detinute si localizarea acestora.
30. Unul dintre obiectivele agriculturii la nivelul Uniunii Europene este acela de a obtine
realizarea unor plati la hectar care sa creasca……………………………..
R: competitivitatea agriculturii romanesti.

74
BIBLIOGRAFIE
Alecu, I. şi colab.Management în Agricultură, Ed. Ceres, Bucureşti, 1997
Berca, M. Ingineria şi managementul resurselor pentru dezvoltare rurală, Ed. Ceres, Bucureşti,
2003
Bold, I.; Buciuman, E.; Drăghici, M. Spaţiul rural. Definire, organizare, dezvoltare, Ed. Mitriton,
Timişoara, 2003
Dona, I. Politici agricole, Ed. Semne, Bucureşti, 2000
Dona, I.Structuri asociative în agricultură, Ed. Semne, Bucureşti, 2001
Dona, I.Note de curs, 2002/2003, USAMV-Bucureşti
Otiman, P., I. Restructurarea agriculturii şi dezvoltarea rurală a României în vederea aderării la
U.E., Ed. Agroprint, Timişoara, 1999
Otiman, P., I. Dezvoltarea rurală în România, Ed. Agroprint, Timişoara, 1997; Economie rurală,
Ed. Agroprint, Timişoara, 1998
Popescu, G. Probleme de politică agrară, Ed. ASE, 2001
Zahiu, L. (coord.) Politici şi pieţe agricole, Ed. Ceres, Bucureşti, 2005
Internet:
http://www.europarl.int
http://ue.eu.int
http://agenor.consilium.eu.int
http://www.europa.eu.int
http://www.infoeuropa.ro
http://europa.eu/int/comreg/comreg.html
http://europa.eu.int/ces/ces.html
http://www.eca.eu.int

NOTĂ: Materialele cuprinse în acest manual nu constituie lucrări de cercetare ştiinţifică şi

nu revendică originalitatea. Scopul lor exclusiv este prezentarea unor cunoştinţe existente şi
să servească procesului didactic.

75