Clonarea la plante

Clonarea la plante se bazează pe fenomenul de totipotență a celulei vegetale,

care constă în capacitatea de a genera, prin diviziuni succesive, întregul organism.
Pentru obținerea clonelor, se utilizează culturile de meristeme, de calus sau culturi
de stamine și de saci embrionari. Culturile se realizează în afara organismului, în
vase care conțin medii nutritive.

 Meristemele sunt țesuturi tinere, aflate în vârfurile de creștere ale organelor

vegetative. Cultivarea lor se realizează frecvent, în scopul obținerii, în număr
mare, a unor plante ornamentale sau cu calități economice.
 Calusul reprezintă un grup de celule nediferențiate, cu caracter embrionar,
care se obțin prin culturi de cellule prelevate din frunze. Din calus se
diferențiază o plantulă ce devine plantă identică cu cea de la care s-a prelevat
frunza.
 Prin cultivarea de polen, antere, ovare sau ovule nefecundate se obțin
organisme normale, dar sterile, pentru că sunt haploide. Tratate cu colchicină,
substanță extrasă din brândușa de toamnă (Colchicim autumnale), plantele
hapolide se diploidizează și devin linii izogene (linii pure genetic). Din aceste
plante cultivate se pot extrage substanțe utilizate în industria medicamentelor,
a alimentelor, a cosmeticelor. Astfel s-au obtinut carotenii din morcov,
alcaloizii din tutun , saponinele din gingseng.

Tot o modalitate de clonare o reprezintă și înmulțirea vegetativă a plantelor,

așa cum este butășirea.

Amplificarea ADN-ului prin tehnica PCR

PCR (polymerase chain reaction) este o metodă de amplificare in vitro a

genelor, mai rapidă și mai puțin costisitoare decât clonarea. Ea a fost pusă la punct
în anul 1983 și constă în replicarea repetată a unui segment definit de ADN, activat
de o enzimă (ADN - polimeraza), proces ce seamănă cu replicarea naturală a ADN.
Inițial, are loc denaturarea ADN, prin incubare la 98 o C, obținându-se ADN
monocatenar. Apoi, capetele genei de interes sunt flancate de două mici secvențe
de ADN, numite primeri, care se vor extinde prin activare cu ajutorul ADN-
polimerază (se utilizează o polimerază termorezistentă, de la o bacterie care
trăiește în apele termale – Thermus aquaticus).
 Amprenta ADN-ului face posibilă compararea unei mostre de ADN, într-o
manieră similară celei folosite pentru compararea amprentelor digitale. În această
procedură, se folosesc enzime de restricție, care taie molecula de ADN în mai
multe fragmente. Soluțiile care conțin aceste fragmente sunt plasate pe suprafețe cu
gel, prin care trece un curent electric. Curentul electric determină fragmentele de
ADN să se miște prin gel. Datorită faptului că fragmentele mai mici se mișcă mai
rapid decât cele mari, procedeul separă fragmentele, în funcție de mărimea lor.
Fragmentele sunt ulterior marcate radioactiv și expuse razelor X. Astfel se
formează amprenta ADN – un model caracteristic, alcătuit din linii negre care
identifică fiecare tip de ADN.

Amprenta ADN-ului este utilizată pentru a stabili vinovăția unui presupus

infractor, chiar dacă probele biologice sunt prezente în cantități foarte mici. De
exemplu, ADN-ul dintr-un singur spermatozoid este suficient pentru a identifica un
suspect de viol, deoarece ADN-ul se amplifică prin tehnica PCR.

Amprenta ADN-ului, fiind asemănătoare cu a unui părinte, poate fi utilizată

și pentru a stabili identitatea unei victime necunoscute (ai cărei părinți trăiesc).