C 7 Monahismul

Două idealuri - terestru și supranatural:

1. cel terestru este cel al perfecțiunii personale prin desprinderea de
orice element terestru; perfecțiunea = apropierea cât mai mare de
Dumnezeu.
2. slujirea lui Dumnezeu prin slujirea aproapelui
Dacă primul ideal, perfecțiunea personală, era comun celor care trăiau
în izolare, anahoreților, prima și cea mai veche formă de monahism, al doilea
ideal, slujirea lui Dumnezeu prin slujirea aproapelui, este mai degrabă comun
monahismului comunitar, cenobitic.
Acestea sunt motivațiile interne, tipice creștinismului și mai puțin altor
curente religioase sau filosofice ale epocii care au generat fenomenul monastic.
Trebuie să luăm în considerare atunci când discutăm despre nașterea
monahismului și factorul socio-cultural, adică civilizația în care el s-a constituit.
Aici intervine ca prim factor, de la Constantin, legătura Bisericii cu monarhia,
legătura Bisericii cu Statul. Odată ce împăratul Constantin a devenit creștin,
începe să apară în Biserică fenomenul oportuniștilor, aceia care aveau interesul
să fie bine văzuți de autorități sau de împărat și de aceea din oportunism treceau
la creștinism și nu neapărat din convingere.
Intervenția Statului în treburile Bisericii, a împăratului în certurile
teologice (arianismul și altele), a fost văzută de mulți reprezentanți ai Bisericii
ca o ingerință a unui factor extern în treburile comunității creștine și toate
acestea au dus la o imagine a unei Biserici compromise odată cu epoca lui
Constantin și a urmașilor săi. Biserica nu mai era acea comunitate a martirilor și
mărturisitorilor, așa cum fusese în perioada persecuțiilor, ci devenise un fel de
instituție colaterală Statului în care Statul putea să intervină, în care intrau
oameni care aveau alte interese decât slujirea lui Dumnezeu și mărturisirea Lui,
de pildă, interese de a urca pe scara socială sau interese de a dobândi un
prestigiu sporit în comunitatea din care făceau parte și atunci s-a format un
curent de opinie în Biserică și, în cele din urmă, acest curent i-a împins pe unii
dintre creștini să iasă în afara societății și în afara Bisericii acesteia în care
societatea începea să pătrundă și să-și trăiască viața de credință în izolare, fie în
izolare totală, fie în comunități restrânse dar izolate de exterior. Zidul unei
mănăstiri reprezenta nu atât o limită pentru cei din afară cât pentru cei
dinăuntru.
Nu în ultimul rând trebuie să avem în vedere și factorii economici -
chiar dacă sună banal. Monahismul a apărut sub ambele forme, atât cel
izolat, solitar în care omul se ducea de unul singur în deșert, cât și forma sa
comunitară, în Egipt. Această provincie a fost, în toată perioada antichității și
a antichității târzii, una dintre zonele cele mai intens și dur impozitate de către
Statul Roman și, mai târziu, de Statul Bizantin. Exista un sistem dublu de
impozitare: unul în care statul percepea un impozit direct și al doilea în care o
anumită parte a impozitelor erau arendate. Ne putem închipui în societatea
bizantină extrem de birocratizată cât de ușor era pentru un arendaș să promită o
sumă împăratului și să colecteze o sumă mai mare, pentru a rămâne și el cu ceva
pentru că altfel nu merita să ia în arendă impozitele. Egiptul a fost, din acest
punct de vedere, unul dintre teritoriile cele mai intens impozitate și
fenomenul fugii în deșert, din fața celor care adunau impozitele, datează din
perioada precreștină, din perioada elenistică, și se cheamă anahoresis, termen
preluat apoi de creștinism. Literal înseamnă ieșirea în afara ținuturile locuite,
hora este teritoriul în jurul unui oraș, anahoresis = ieșirea în afara teritoriului
locuit, fuga în pustiu. Avem așadar un termen care s-a născut în mediul social
egiptean și care a devenit apoi termen de bază al monahismului.
 Anahoreții, eremiții

Primii călugări au fost anahoreții sau eremiții, e același lucru,

desemnează pe cei care se izolează singuri, sunt călugării solitari. Eremit -
eremos = pustiu, deșert, sunt cei care ies în afara zonelor locuite. Sunt primii
care apar, în sec. al III-lea, nu îi știm cu numele, nici exact unde erau. Cel mai
celebru, dar nu primul, este Antonios (Sf. Antonie cel Mare) care a trăit la
sfârșitul sec. III și începutul sec. IV. Este considerat întemeietorul
monahismului pentru că este primul pe care îl cunoaștem, în primul rând
datorită unei biografii celebre scrisă de către patriarhul Athanasios al
Alexandriei. Acest patriarh, exilat de trei ori din cauza certurilor avute cu
urmașii lui Constantin, a dus în Apus această biografie care a fost tradusă în
limba latină și a constituit una dintre sursele de bază a vieții monastice din
ambele jumătăți ale civilizației creștine mediteraneene.
Antonios a fost un țăran bogat, un fermier în termen modern, din Egipt
care și-a abandonat averea după model Evangheliei, a vândut totul și a dăruit
săracilor, și apoi s-a retras treptat din ce în ce mai adânc în deșert, mai întâi la
marginea satului în care locuia, apoi într-o fortăreață romană părăsită de la
marginea deșertului și apoi în deșert și tot mai adânc în deșert, încercând în felul
acesta nu în ultimul rând să scape de cei care doreau să primească sfaturi de la
acest personaj ajuns foarte aproape de divinitate, de Dumnezeu. Fiind căutat
continuu, el se retrăgea continuu tot mai adânc în deșert.
Din biografia pe care ne-a scris-o Sf. Athanasios al Alexandriei
putem să distingem deja și principalele elemente constitutive ale vieții
eremitice. Acestea sunt: meditația sau contemplarea lui Dumnezeu în natură, în
citirea Scripturii; studiu Scripturii; munca fizică pentru a se întreține. Nu există
în monahismul oriental ideea cerșitului care a apărut mai târziu în monahismul
occidental prin ordinele cerșetoare sau mendicante (lat. mendicare = a cerși).
Treptat după modelul lui Antonios au început să apară și alții și s-au grupat, în
cele din urmă, în anumite zone din deșertul egiptean: la vest de delta Nilului -
Nitria, Kellia și Sketis. Kellia a dat numele locuințelor călugărilor - chilie =
grote săpate în stâncă. Deșertul Tebaidei este la S, mai sus pe cursul Nilului.
Acestea au devenit așadar un fel de așezări de anahoreți: erau călugări care
trăiau în izolare dar la distanțe nu foarte mari unul de celălalt și constituiau un
fel de așezare. Se întâlneau în anumite momente, la sărbători, de ex. la Paști se
întâlneau undeva și sărbătoreau împreună. Este important de subliniat că
fenomenul monastic de la început a apărut ca un fenomen al laicilor, nu
erau clerici acești călugări, foarte târziu încep să apară ceea ce numim astăzi
ieromonahi, clericii călugări. Aceștia erau pur și simplu creștini care aveau un
ideal înalt, de perfecțiune și de asceză. De aceea a fost un fenomen care a
apărut, se spune, la periferia Bisericii bizantine. Ceea ce știm despre eremiții din
această perioadă știm în primul rând dintr-o categorie literară a literaturii
creștine din antichitatea târzie și apoi devenită o categorie aparte și în literatura
bisericească bizantină și anume proverbele, sau înțelepciunile, sau zicerile =
Apoftegmele Părinților deșertului, o lucrare care în cea mai veche forma a
fost redactată în aprox. sec. V-VI și care povestește viețile până la începutul sec.
al IV-lea.

A doua formă esențială a vieții monastice:

Forma comunitară, cenobitică

Forma comunitară - gr. koinos+bios = viață în comun, viață dusă în

comun. Întemeietorul celei mai cunoscute, chiar dacă probabil nu e vorba de
prima așezare monastică în care o comunitate trăia împreună, este tot un
egiptean, cu numele lui grecizat Pachomios. Acesta, prin anii 320-325, în
localitatea numită Tabennese/Tabennisi a întemeiat o primă koinonia, o
primă comunitate de asceți care nu trăiau așadar izolați ci trăiau într-un grup,
izolați ca grup de exterior. Izolarea există dar este a grupului, nu a persoanei.
Pentru această koinonia a scris o regulă de comportament, o regulă de viață
care este cea mai veche regulă monastică pe care o cunoaștem și în care un alt
ideal al vieții ascetice: dacă eremiții aveau drept principal ideal perfecțiunea
persoanei în raport cu Dumnezeu, viața comunitară are drept ideal
caritatea sau slujirea lui Dumnezeu prin dragostea față de aproapele, prin
slujirea celorlalți.
Norma pe care Pachomios a pus-o la baza vieții comunitare a fost Sf.
Scriptură care era urmată în cele mai mici detalii. În primul rând fiecare
membru al comunității era dator să studieze Sf. Scriptură, să o cunoască.
Exista obiceiul preluat din învățământul antichității de a învăța pe de rost pasaje
și apoi a le repeta încercând să le priceapă sau să le descopere sensul. Pe lângă
urmarea Scripturii stabilește ca norme ale acestei comunități traiul în sărăcie,
adică renunțarea la orice avere personală, orice posesiune personală și
ascultarea față de superior, față de mai marele comunității care poartă
numele de părinte, abba (ebr.), care a dat în monahismul apusean termenul de
abate. Din aceste puncte de vedere monahismul comunitar, cenobitic, este
diferit în mod esențial de cel trăit în izolare, eremitic. Atât primii monahi, cât și
cei de astăzi, afirmă că dintre voturile depuse (sărăcie, castitate, ascultare) cel
mai greu de împlinit este ascultarea.
Această formă de viață monahală a fost cea care a influențat foarte
mult monahismul apusean. În Apus nu prea există eremiți, în Apusul Europei nu
există deșerturi în care să se retragă oamenii. Din această cauză în foarte puține
cazuri avem atestat monahismul eremitic în Apus. Majoritatea formelor de viață
monahală sunt comunitare, influențate de această primă comunitate a lui
Pachomios care a fost adusă la cunoștința creștinilor din Apus prin intermediul
pelerinilor care mergeau prin Egipt spre locurile sfinte.
 O a doua zonă - în care au apărut forme monastice de lungă durată și
care au influențat dezvoltarea monahismului bizantin în ansamblul său - a fost
Palestina, unde interesul și atracția le reprezentau Betleemul și Ierusalimul, în
jurul cărora s-au și întemeiat cele mai importante comunități monastice.
Una dintre cele mai vechi comunități a fost înființată de Sf. Hariton în
aprox. 330, în oaza Pharan/Paran aflată în apropierea Ierusalimului. Este o
comunitate care se cheamă laura/lavra = o formă de viață comunitară puțin
diferită de cea cenobitică, o formă de viață monastică între eremitism și
cenobitism. Sunt călugări care trăiesc izolați dar într-un fel de așezare și se
întâlnesc o dată pe săptămână; nu sunt nici total izolați dar nu trăiesc nici în
comunitate în totalitate. De obicei locuințele lor erau legate de o cărare, de o
străduță care ducea la centrul comunității care era de obicei o biserică sau o
capelă unde se celebra liturghia și unde se întâlneau, era locul de întâlnire;
aceasta se cheamă în zona Palestinei lavra = străduță. Astăzi nu mai reprezintă
același lucru, Marea Lavră din Kiev este o comunitate, o mănăstire cenobitică,
dar s-a păstrat termenul de lavră.
O comunitate după modelul egiptean a fost întemeiată în portul Gazei,
care se chema Maiuma, de Sf. Hilarion în 330.
Cea mai importantă mănăstire a fost întemeiată în apropierea
Ierusalimului de Sf. Euthymios/Eftimie, la începutul sec. V, în care exista un
sistem compozit de lavră și cenobium: exista o așezare cenobitică lângă care
exista o lavră și cei care ajungeau la un anumit nivel de perfecțiune puteau să
iasă din comunitate și să trăiască izolați în această lavră iar mai târziu, unii
dintre ei, mergeau în deșert și trăiau ca eremiți. Este așadar o așezare care
urmărește etapele perfecțiunii în viața monahală. Pe la sf. sec. al V-lea aceasta a
fost transformată în așa numita Marea Lavră, sub conducerea unui călugăr
Sabas, Mar Saba, care a ajuns mai târziu și patriarhul Ierusalimului. Această
Mare Lavră există până în ziua de astăzi și este una dintre cele mai cunoscute și
importante așezări ale monahismului bizantin, impresionantă și din puncte de
vedere arhitectonic.

O altă zonă cu o viață monastică interesantă a fost Siria, unde există

două forme mai cunoscute de ascetism:
1. ascetismul în societate, adică persoane care continuă să trăiască în
lume, nu se retrag nici în comunități izolate nici în izolare
personală. Urmăresc idealurile ascetice trăind în comunitate (în
societate); fac jurămintele de castitate și sărăcie, continuând să
trăiască în societate. A fost o formă pe care, în parte, ierarhia
ecleziastică a acuzat-o pentru că existau, de exemplu, comunități
unde oamenii își puneau toate bunurile în comun și trăiau în
castitate, deși erau comunități de bărbați și femei amestecate și
erau uneori susceptibile de depravare, ceea ce nu poate fi verificat,
dar a fost poate mai cunoscut de episcopii care s-au împotrivit
acestor comunități.
2. formele bizare - cea mai cunoscută cea a stiliților/stâlpnicilor,
călugări care își trăiesc ultimii 30 de ani cățărați pe o coloană, pe
un stâlp pe care exista o platformă de lemn și acolo trăiau ca formă
de izolare și de apropiere, inclusiv fizică, de Dumnezeu; Sf.
Simeon, primul și cel mai cunoscut dintre ei. Altă formă bizară este
cea a zăvorâților, care trăiau în chilii zidite, ușa zidită, exista doar
o fantă prin care primeau mâncare; chilia nu avea acoperiș pentru a
fi supuși intemperiilor. Avem și dendriții, cei care trăiau în copaci
asemenea stâlpnicilor care trăiau pe coloane. Așadar în zona siriană
avem forme ușor extreme ale monahismului.
Călugării din zona Siriei se bucurau de un respect extraordinar în
societate, erau venerați ca sfinți încă din timpul vieții chiar dacă nu făcuseră
nimic deosebit decât să se urce pe un stâlp și să stea acolo. O altă caracteristică
a monahismului sirian, spre deosebire, de pildă, de cel egiptean unde se punea
accent pe studiul Sf. Scripturi, aici se punea accentul pe viața cât mai simplă
și cât mai aspră și nu neapărat pe educație și de aceea educația, în cazul
majorității, era absentă în totalitate.

Ultima zona și probabil cea mai importantă ca influență asupra

monahismului bizantin clasic a fost Asia Mică sau Anatolia.
Primul reprezentant al idealului ascetic a fost un anume Eustathios,
care a ajuns mai târziu episcop în orașul Sebaste. A fost primul care a propagat
idealul monastic în Asia Mică și care s-a lovit de opoziția Bisericii ierarhice în
primul rând din cauza specificului cultural al Asiei Mici. Egiptul era o zonă
extrem de exploatată de Imperiul Roman, și apoi cel Bizantin, dar populația
trăia, în cea mai mare parte, în sărăcie. La fel era situației populației în Siria și
Palestina. Asia Mică, în schimb, era zona cea mai bogată a Imperiului Roman
de Răsărit, și apoi Imperiul Bizantin. Era o zonă urbanizată în foarte mare
proporție, cu orașe extrem de vechi, extrem de civilizate, extrem de avansate din
punct de vedere cultural, unde cineva care venea să le spună oamenilor că
idealul vieții pe acest pământ este să trăiești în pânză de sac și să mănânci
numai de două ori pe zi stârnea suspiciune. Episcopii din Asia Mică, aleși din
elita locului, evident că au privit cu suspiciune și au convocat un sinod în
340/343/350? în orașul Gangra, ale cărui decizii s-au păstrat până astăzi și din
acestea cunoaștem atitudinea plină de suspiciune forma aceasta de viață
creștină, mai ales că era în afara Bisericii organizate. Eustathios din Sebaste a
fost acuzat de comportament sectar și a trebuit să renunțe la o parte dintre
idealurile sale de asceză, fiind acceptat în cele din urmă de Biserică și hirotonit
episcop.
Un elev de-al său a fost Vasile (deși există biografii care neagă legătura
dintre cei doi sau afirmă că doar parțial sau pentru un timp a existat o legătură),
un reprezentant al nobilimii din Asia Mică, din zona de E-NE, din Cappadocia,
o zonă nu foarte bogată și nu foarte prosperă. Vasile cel Mare care, după ce a
petrecut o vreme în comunități monahale din Egipt și Palestina, a întemeiat pe
una dintre moșiile familiei sale o comunitate monastică nu foarte aspră din
punctul de vedere al vieții ascetice, ci mai degrabă orientată spre studiu. A
scris două reguli: așa numita Regulă Mare și Regulă Mică sau regulile mari și
regulile mici sau micul și marele Asketikon. Regula mai grea e cea mică, în
ciuda numelui, în care apare același ideal al vieții comunitare observat și la
monahismul pahomian din Egipt și anume iubirea față de Dumnezeu
exercitată prin intermediul aproapelui. Comunitățile monastice, spune Sf.
Vasile, este cel mai bine să fie întemeiate la porțile orașelor, adică să nu fie
nici parte a comunității urbane dar să nu fie nici izolate total tocmai pentru a
putea să-și ajute semenii. Aceasta ne arată o mare adaptabilitate a acestor
comunități și a făcut, de altfel, ca tipul de comunitate baziliană să fie cea mai
răspândită formă de viață monahală în lumea bizantină și a rămas în felul acesta
până astăzi, cu anumite reforme făcute în epoca iconoclastă.
Alte centre importante din Asia Mică au fost: Muntele Olimp din
provincia Bithynia (altul față de cel din Grecia) și, evident, capitala
Constantinopole.
Constantinopole a avut două mănăstiri importante, una de orientare
siriană, întemeiată în jurul anului 420, numită a achimiților = oamenii fără somn
cei care nu dorm. Aceasta nu înseamnă, așa cum se credea până de curând, că
nu dormeau niciodată sau se străduiau să nu doarmă ci faptul că oficiile liturgice
se celebrau neîntrerupt în această mănăstire, prin schimburi se celebra și se
cânta continuu, zi și noapte. Este tot o formă oarecum bizară și ușor extremă,
dată fiind zona din care a venit întemeietorul Alexandru.
Cea mai cunoscută și mai celebră mănăstire din Constantinopole a fost
Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Studios, după un nobil bizantin care a
întemeiat această mănăstire pe la jumătatea sec. al V-lea. Această mănăstire a
studiților a fost cel mai important centru monastic din Constantinopol, fiind și
un centru de studii teologice și unii dintre egumeni au devenit teologi de frunte
ai Bisericii bizantine.
Dacă privim monahismul ca fenomen, una dintre caracteristicile cele
mai importante, comparând cu monahismul apusean, este marea diversitate
a regulilor. Aproape fiecare mănăstire are propria ei regulă, inspirate unele din
celelalte, nu era niciuna total originală dar fiecare mănăstire are propria regulă,
propriul cod de comportament. În același timp este interesant cât de puțin
importante sunt aceste reguli și cât de des sunt încălcate. Aceasta se observă
prin dispozițiile pe care le dau egumenii mănăstirilor (egumenos = mai marele,
supraveghetorul, superiorul mănăstirii; în română stareț, origine slavă = bătrân,
ține mai mult de monahismul spiritual și nu se referă atât la șeful unei
comunități). Egumenii dau de multe ori dispoziții din care se vede cât de puțin
erau respectate regulile monastice în diferitele comunități. Sunt două probleme
cu care s-a confruntat de-a lungul timpului monahismul bizantin ca fenomen:
- problema sărăciei - se naște în contextul în care foarte mulți
împărați și majoritatea aristocraților făceau donații extrem de
importante mănăstirilor care au devenit foarte bogate în foarte scurt
timp. Mănăstirile imperiale erau de o bogăție nesănătoasă.
- problema ascultării - există în monahismul bizantin obiceiul ca
mulți călugări să se mute dintr-o comunitate în alta, fie că se certau
cu egumenul, fie că doreau altă regulă, fie că doreau să trăiască
altfel. În felul acesta vedem din scrierile diferiților egumeni că
aveau foarte puțin control asupra comunității, nu știau, la un
moment dat, câți au și cine sunt aceia pentru că unii veneau, unii
plecau. Aceasta făcea ca și idealul ascultării să aibă de suferit
pentru că un monah care nu voia să se supună superiorului putea să
plece în altă mănăstire, nu era ținut să stea în acea comunitate.
O altă problemă, în cadrul general al monahismului ca fenomen, a fost
procesul integrării acestuia în Biserica ierarhică. Monahismul, așa cum am
văzut, a apărut în afara Bisericii ierarhice, mănăstirile din Orient nu au fost
organizate nici de episcop, nici nu au fost conduse/îndrumate de preoți într-o
primă etapă și de aceea, de multe ori, călugării se manifestau chiar împotriva
ierarhiei, mai ales în probleme teologice. În Egiptul, atunci când a apărut
monofizismul, majoritatea călugărilor erau monofiziți în timp ce episcopii erau
calcedonieni, pentru că erau greci. Existau conflicte, inclusiv fizice (bătăi pe
stradă), între călugări și adepții înaltei ierarhii care încerca prin toate puterile să
integreze această formă de viață creștină în Biserică. Papalitatea, în Occident, a
reușit destul de ușor aceasta în timpul lui Grigore cel Mare, în sec. al VII-lea. În
schimb, Biserica bizantină a avut nevoie de mult mai mult timp și pentru că aici
monahismul a apărut de sine stătător, în Occident existând o categorie destul de
importantă de mănăstiri întemeiate de episcopi și atunci ele de la început au fost
integrate în Biserică.
Cele mai importante norme pentru integrarea călugărilor în Biserica
ierarhică au fost prevederile Conciliului de la Calcedon și apoi legislația
împăratului Iustinian. După secolul al VI-lea, deja monahismul începe să facă
parte integrantă din Biserica bizantină, în opoziție în continuare cu înalta
ierarhie dar sub alte forme.

Evoluția monahismului în Imperiul Bizantin

Sec. VI - comunitățile monastice încep să fie integrate în Biserică.

Monahismul apare ca grup compact în viața ecleziastică la cel mai înalt nivel
odată cu criza iconoclastă atunci când călugării ies în evidență ca principalii
apărători ai imaginilor sfinte, aceasta și pentru că ei erau reprezentanții pietății
populare. Imaginile de cult, icoanele au fost, în creștinism și în civilizația
bizantină, expresia pietății populare. Teologii s-au opus multă vreme folosirii
imaginilor ca obiecte de cult. Călugării erau reprezentanți ai acestei pietăți
populare și pentru că nu făceau parte din pătura cea mai educată a societății
bizantine. Majoritatea icoanelor celebre, așa numitele icoane nefăcute de mâna
omului, apar cam în această perioadă; până atunci nu știa nimeni de ele, ceea ce
sigur că naște suspiciuni. Apar întrebări când au fost făcute și de cine - o icoană
făcută de Sf. Ap. Luca apare tocmai în secolul al VI-lea, la sute de ani după ce a
trăit acesta. Majoritatea icoanelor celebre, făcătoare de minuni, care plângeau,
se găseau în mănăstiri și prestigiul mănăstirilor se baza pe aceste icoane. În
acest context călugării au marșat pe teologia imaginii, teologia
reprezentativității sau a posibilității de reprezentare a lui Dumnezeu. Pentru că
teologia imaginii a ieșit învingătoare în confruntarea cu o teologie mai
spiritualizată, reprezentată de partea înaltei ierarhii, călugării au ieșit și ei
învingători odată cu icoanele. După criza iconoclastă, ei au constituit factorul de
decizie în Biserică și în societate și de foarte multe ori, cu certitudine, un factor
de presiune. Din această perioadă se formează o dualitate:
1. înalta ierarhie - pătura cultivată;
2. călugării - grupurile intransigenților, cei care au vrut să
înlocuiască întreaga conducere a Bisericii bizantine după criza
iconoclastă spunând că episcopii respectivi se compromiseseră.
Apoi au făcut presiuni asupra împăraților pentru a alege patriarhii
din mediul monastic.
Tot în epoca iconoclasmului s-a ridicat, ca centru important teologic
dar și de politică ecleziastică, Mănăstirea Studion sub egumenul Teodor
Studitul care a fost nu numai o personalitate importantă a teologiei iconodule ci
și unul dintre creatorii de reguli monastice. Regula mănăstirii studite redactată
de el, pe baza regulii Sf. Vasile cel Mare, a devenit una dintre cele mai
importante reguli monastice ale monahismului bizantin, folosită mai cu seamă
la Muntele Athos.
După criza iconoclastă, constatăm în ceea ce privește monahismul
bizantin două fenomene:
 - decăderea teologiei - monahii sunt din această perioadă orientați
spre contemplație și mai puțin spre speculația teologică așa cum
fuseseră cei din epoca patristică (ex. Vasile cel Mare);
- haristicariatul - haristicharios este un personaj influent și bogat
căruia i se dă în grijă o mănăstire. E un obicei tipic societății
bizantine ca mănăstirile, destul de sărăcite de împărați în timpul
crizei iconoclaste, să fie date în grija unui aristocrat care să se
preocupe de reconstrucția comunităților, de construcția bisericilor,
de sponsorizarea comunității monahale. Aceștia de foarte multe ori
își impuneau punctele de vedere, la sfârșitul vieții se călugăreau ca
să-și răscumpere greșelile și deveneau automat superiorii mănăstirii
respective.
Sec. IX-X - perioadă extrem de importantă pentru monahismul bizantin
pentru că se naște unul dintre cele mai importante centre monastice, cel de pe
Muntele Athos. Primele așezări monahale apar în sec. IX dar cea mai
importantă și cea care constituie baza așezării monastice de la Muntele Athos a
fost întemeiată în sec. al X-lea de Athanasios și poartă numele de Marea
Lavră. Nu este o lavră ci este o așezare comunitară.
Majoritatea așezărilor de la Muntele Athos erau însă sub forma cvasi
eremită a lavrelor și au văzut în Marea Lavră o amenințare, o decădere de la
idealurile ascetice și între cele două tipuri de comunități s-au iscat confruntări
mergând până la violența fizică astfel încât a trebuit să intervină împăratul
Ioannes Tzimiskes la sfârșitul sec. X și să-i pună pe mai marii așezărilor
monastice să scrie o regulă pe care să o respecte toți, regulă numită Tragos
pentru că a fost scrisă pe o piele de țap. A fost redactată în 971/2 fiind valabilă
aproximativ o sută de ani, nefiind însă observată cu scrupulozitate. De aceea
Constantin al IX-lea face o nouă adunare a egumenilor de la Muntele Athos și
se redactează un nou Typikon, o nouă regulă de comportament.
 Teologia monastică

Întemeietorii teologiei monastice au fost cei care au pus în principal

accentul pe contemplație și mai puțin pe alte aspecte ale trăirii creștine.
Unul dintre cei mai importanți a fost Evagrios Pontikos, care a trăit în
a doua jumătate a sec. al IV-lea. A scris o lucrare numită Capitolele gnostice în
care ideea esențială este aceea că starea naturală a minții umane e de a fi
îndreptată spre Dumnezeu. Mintea umană așa este creată pentru a fi îndreptată
spre Dumnezeu și orice abatere de la această linie este o influență a răului și
este o decădere a minții umane. Din această cauză el insistă mult pe rugăciunii
minții prin care înțelege eliberarea intelectului uman de orice preocupare
terestră, de orice preocupare a acestei lumi, care să permită așadar detașarea
omului de lumea aceasta și apropierea lui de divinitate.
O idee asemănătoare dar privită din alt unghi este cea care apare în
predicile atribuite unui anume Makarios care a trăit într-adevăr în Egipt în sec.
al V-lea dar nu este autorul acestor predici. Apar ca predicile lui Makarios în
literatura monastică bizantină. În acestea omul apare ca o ființă psihosomatică,
o ființă care are și suflet dar și corp; trupul este luat și el în considerare. De
aceea rugăciunea nu mai este cea a minții care încearcă să separe sufletul de
corp tocmai pentru a-l duce spre divinitate, spre Creator ci rugăciunea întregii
ființe umane, împreună cu corpul, care este subliniată în formula rugăciunii
inimii. În predicile lui Makarios nu este ceea ce înțelegem noi astăzi în tradiția
bizantină prin rugăciunea inimii (formula Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, îndură-te spre mine păcătosul/păcătoasa) ci este repetarea
numelui lui Isus, mergând pe principiul V-NT în care numele cuprinde esența
unei persoane.
În ambele variante a acestui început a literaturii monastice apare ideea
esențială de desprindere de lumea materială, de desprindere de lumea aceasta
și îndreptarea minții sau a inimii spre Dumnezeu.
 Principalii reprezentanți ai clasicismului literaturii monastice bizantine
sunt următorii:
Diadochus din Photike, Epir, sec. al V-lea - spunea că fiecare om era
îndumnezeit odată cu botezul. Odată cu botezul se creează o legătură directă
între sufletul omului și Dumnezeu care însă poate fi afectată, tăiată, întreruptă
de comportamentul ulterior al omului. Prin rugăciune și prin contemplare poate
să mențină sau să reînnoade această legătură cu Creatorul.
Ioan Climacus/Scărarul, călugăr și egumen al Mănăstirii Sf.
Ecaterina din Sinai, sec. VI-VII. Mergând pe linia lui Evagrios, în cea mai
cunoscută lucrare a lui, Scara Raiului, face o categorisire atât a virtuților
creștine cât și a defectelor și arată etapele prin care călugărul trebuie să treacă
de la defecte la virtuți și apoi de la virtuțile mici la virtuțile mari, până ajunge
aproape de perfecțiune.
O imagine puțin aparte în peisajul literaturii monastice o constituie
Maximus Mărturisitorul. Merge pe aceeași linie tipică monahismului bizantin,
de perfecționare, de îndepărtare de patimi, de renunțare la pasiunile mundane,
dar o vede altfel. Dacă Evagrios, sau chiar Diadochus, înțeleg prin asceză
desprinderea de lume și de patimi în sensul de desprindere de toate emoțiile, și
de cele negative și de cele pozitive, Maximus Mărturisitorul circumscrie
întregul fenomen ascetic dragostei. El vede parcursul unui ascet de la eros,
dragostea palpabilă, dragostea care pornește din dorință, la dragostea
dezinteresată, care pentru el reprezintă detașarea de lume: detașarea = agape =
dragostea lui Dumnezeu - trebuie să se exercite atât față de Dumnezeu cât și față
de cei din jur. Este o viziune pe care monahismul bizantin a pierdut-o mai târziu
și pe care nu o mai înțelege pe deplin.