00 ManualEpidemiologie2010

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/299537602
Epidemiologie veterinara generala
Book · November 2010
CITATION READS
1 3,053
2 authors:
Sorin Rapuntean Gheorghe Răpuntean
67 PUBLICATIONS 341 CITATIONS

University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine
27 PUBLICATIONS 138 CITATIONS
SEE PROFILE
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Bacteriology and Bacterial zoonoses View project
Vaccines View project
All content following this page was uploaded by Sorin Rapuntean on 01 April 2016.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

Gheorghe Răpuntean Sorin Răpuntean
EPIDEMIOLOGIE VETERINARĂ
GENERALĂ
Cluj-Napoca
2010
Referenţi ştiinţifici:
- Prof. dr. Gheorghe Stratulat

- Prof. dr. Doina Daneş
- Prof. dr. Gheorghe Savuţa
Colaborări:
Prof. dr. Gh. Onţanu

- cap. 24 Analiza de risc
- cap. 25 Notificarea internaţională a bolilor transmisibile
ale animalelor
Lector dr. Maria Pârv

- cap. 26 Noţiuni de biostatistică
Epidemiologie veterinară generală
CUPRINS
CUPRINS ....................................................................................................................................... 3
PREFAŢĂ ....................................................................................................................................... 9
INTRODUCERE ............................................................................................................................ 10
1. LOCUL EPIDEMIOLOGIEI ÎN RÂNDUL ŞTIINŢELOR .................................................................... 14
2. RAMURILE EPIDEMIOLOGIEI ................................................................................................... 16
2.1. EPIDEMIOLOGIA DESCRIPTIVĂ .........................................................................................................16
2.2. EPIDEMIOLOGIA ANALITICĂ ............................................................................................................16
2.3. EPIDEMIOLOGIA OPERAŢIONALĂ ......................................................................................................17
2.4. EPIDEMIOLOGIA EVALUATIVĂ..........................................................................................................18
2.5. EPIDEMIOLOGIA TEORETICĂ ............................................................................................................18
3. METODELE EPIDEMIOLOGICE .................................................................................................. 19
3.1. ASPECTE GENERALE ......................................................................................................................19
3.2. CERINŢELE METODELOR EPIDEMIOLOGICE..........................................................................................19
3.3. DESCRIEREA METODELOR EPIDEMIOLOGICE .......................................................................................20
3.3.1. Anamneza ........................................................................................................................20
3.3.2. Observaţia ........................................................................................................................21
3.3.3. Comparaţia ......................................................................................................................23
3.3.4. Screeningul.......................................................................................................................24
3.3.5. Experimentul ....................................................................................................................26
3.3.6. Metoda statistică .............................................................................................................28
3.3.7. Metoda matematică ........................................................................................................31
3.4. STUDII ŞI ANCHETE EPIDEMIOLOGICE ................................................................................................31
3.4.1. Studiu prospectiv..............................................................................................................32
3.4.2. Studiu retrospectiv ...........................................................................................................32
3.4.3. Anchetă transversală .......................................................................................................33
3.4.4. Anchetă longitudinală ......................................................................................................34
4. MODALITĂŢI DE EFECTUARE A STUDIILOR EPIDEMIOLOGICE DESCRIPTIVE ............................. 36
4.1. DEPISTAREA ................................................................................................................................36
4.2. VALOAREA TESTELOR DE DEPISTAJ....................................................................................................38
4.2.1. Detectarea adevăraţilor infectaţi (sensibilitatea) ............................................................38
4.2.2. Detectarea adevăraţilor indemni (specificitatea) ............................................................39
4.2.3. Identificarea adevăraţilor pozitivi şi a adevăraţilor negativi ...........................................41
4.2.3.1. Răspunsurile pozitive: valoarea predictivă a unui rezultat pozitiv ........................................... 42
4.2.3.2. Răspunsurile negative: valoarea predictivă a unui rezultat negativ ......................................... 44
4.3. DETECTABILITATE ŞI SENSIBILITATE ...................................................................................................45
4.4. ALTE CARACTERISTICI ALE TESTELOR .................................................................................................46
5. TABELE SI REPREZENTĂRI GRAFICE ......................................................................................... 48
5.1. TABELUL.....................................................................................................................................49
5.2. REPREZENTĂRI GRAFICE .................................................................................................................51
5.2.1. Diagrama liniară ..............................................................................................................52
3
5.2.3. Diagrama combinată .......................................................................................................53

5.2.4. Diagrama în benzi dispuse orizontal ................................................................................54
5.2.5. Diagrama structurală .......................................................................................................54
5.2.6. Diagrama polară (radială) ...............................................................................................56
5.3. ALTE TIPURI DE REPREZENTĂRI ........................................................................................................57
6. POPULAŢIE ŞI EŞANTIOANE..................................................................................................... 58
6.1. POPULAŢIA .................................................................................................................................58
6.2. EŞANTIONUL ...............................................................................................................................59
6.2.1. Reprezentativitatea eşantionului .....................................................................................60
6.2.2. Tipuri de eşantioane ........................................................................................................62
6.3. CUANTIFICAREA ...........................................................................................................................65
6.4. UNITĂŢI EPIDEMIOLOGICE ŞI INDICATORI EPIDEMIOLOGICI ....................................................................66
6.1.1. Incidenţa şi prevalenţa .....................................................................................................67
6.4.1.1. Incidenţa ................................................................................................................................... 67
6.4.1.2. Prevalenţa ................................................................................................................................ 68
6.4.1.3. Corelaţia între incidenţă şi prevalenţa ..................................................................................... 69
6.4.1. Morbiditatea ....................................................................................................................71
6.4.3. Mortalitatea.....................................................................................................................71
6.4.4. Letalitatea ........................................................................................................................71
7. CAUZĂ ŞI EFECT ÎN EPIDEMIOLOGIE ........................................................................................ 72
7.1. INTRODUCERE .............................................................................................................................72
7.2. CRITERII PENTRU ACCEPTAREA RELAŢIILOR CAUZĂ-EFECT ......................................................................72
7.3. CRITERII DE STABILIRE A CAUZELOR...................................................................................................74
8. PROCESUL EPIDEMIOLOGIC .................................................................................................... 76
8.1. NOŢIUNI GENERALE ......................................................................................................................76
8.2. ROLUL FACTORULUI UMAN ÎN PROCESUL EPIDEMIOLOGIC .....................................................................78
9. PROCESUL EPIDEMIOLOGIC ÎN BOLILE TRANSMISIBILE ........................................................... 80
9.1. IZVORUL DE INFECŢIE ....................................................................................................................80
9.1.1. Izvoare primare de infecţie ..............................................................................................81
9.1.1.1. Animale bolnave ....................................................................................................................... 81
9.1.1.2. Animale purtătoare de germeni ............................................................................................... 84
9.1.1.3. Produsele şi subprodusele animalelor bolnave ........................................................................ 85
9.1.1.4. Cadavrele .................................................................................................................................. 85
9.1.2. Izvoare secundare de infecţie ..........................................................................................86
9.2. CĂILE ŞI MECANISMELE DE TRANSMITERE A AGENŢILOR INFECŢIOŞI .........................................................87
9.2.1. Transmiterea directă........................................................................................................87
9.2.1.1. Transmiterea directă orizontală ............................................................................................... 87
9.2.1.2. Transmiterea directă verticală.................................................................................................. 88
9.2.2. Transmiterea indirectă .....................................................................................................90
9.2.2.1. Transmiterea prin materiale contaminate neanimate ............................................................. 90
9.2.2.1.1. Transmiterea prin apă ........................................................................................................... 90
9.2.2.1.2. Transmiterea prin sol ............................................................................................................ 91
9.2.2.1.3. Transmiterea prin aer ............................................................................................................ 93
9.2.2.1.4. Transmiterea prin alimente/furaje ........................................................................................ 94
9.2.2.1.5. Transmiterea prin obiecte ..................................................................................................... 94
9.2.3. Transmiterea prin vectori .................................................................................................95
9.2.3.1. Modalităţi de transmitere a diferiţilor agenţi prin vectori ....................................................... 96
4
9.2.3.1.1. Transmiterea pasivă (mecanică) ............................................................................................ 96

9.2.3.1.2. Transmiterea activă (biologică) ............................................................................................. 96
9.2.3.2. Clasificarea vectorilor după importanţa în transmitere ........................................................... 98
9.2.4. Transmiterea prin animale refractare .............................................................................99
9.3. POPULAŢIA RECEPTIVĂ ............................................................................................................... 100
9.3.1. Factori ce influenţează receptivitatea .......................................................................... 101
9.3.1.1. Factorii intrinseci .................................................................................................................... 101
9.3.1.2. Factorii extrinseci ................................................................................................................... 104
10. PROCESUL EPIDEMIOLOGIC ÎN BOLILE NETRANSMISIBILE ................................................... 107

10.1. ASPECTE GENERALE ................................................................................................................. 107
10.2. FACTORII DE RISC .................................................................................................................... 108
10.3. METODE DE STUDIU IN EPIDEMIOLOGIA BOLILOR NETRANSMISIBILE ................................................... 109
10.4. INTERRELAŢIILE DINTRE FACTORII DE AGRESIUNE ÎN BOLILE NETRANSMISIBILE ....................................... 110
11. DINAMICA EPIDEMIOLOGICĂ A BOLILOR TRANSMISIBILE ................................................... 112
11.2. EVOLUŢIA SPAŢIALĂ ................................................................................................................. 113
11.2.1. Evoluţia sporadică ....................................................................................................... 113
11.2.2. Evoluţia endemică (enzootică) .................................................................................... 114
11.2.3. Evoluţia epidemică (epizootică) .................................................................................. 115
11.2.4. Evoluţia pandemică (panzootică) ............................................................................... 116
11.2.5. Evoluţia anademică (anazootică) ............................................................................... 117
11.3. EVOLUŢIA TEMPORALĂ ............................................................................................................. 118
11.3.1. Evoluţia nesezonieră ................................................................................................... 118
11.3.2. Evoluţia sezonieră ....................................................................................................... 118
11.3.3. Evoluţia pe mai mulţi ani ............................................................................................ 119
11.3.3.1. Creşterea numărului de cazuri ............................................................................................. 119
11.3.3.2. Stagnarea numărului de cazuri ............................................................................................. 120
11.3.3.3. Diminuarea numărului de cazuri .......................................................................................... 121
11.3.3.4. Liniştea interepizootică ........................................................................................................ 122
11.3.3.5. Evoluţia ciclică ...................................................................................................................... 122
12. CARACTERISTICILE BOLILOR TRANSMISIBILE DE NATURĂ INFECŢIOASĂ .............................. 124

12.1. NATURA ANIMATĂ .................................................................................................................. 124
12.2. CONTAGIOZITATEA ŞI TRANSMISIBILITATEA ................................................................................... 124
12.3. INOCULABILITATEA .................................................................................................................. 125
12.4. INDUCEREA DE MODIFICĂRI FIZIOPATOLOGICE ............................................................................... 126
12.5. RESTRUCTURĂRI IMUNOLOGICE.................................................................................................. 126
12.6. IMPLICAŢII EPIDEMIOLOGICE ...................................................................................................... 126
13. ETAPELE EVOLUTIVE ALE UNEI EPIDEMII ............................................................................. 128
13.1. NAŞTEREA EPIDEMIEI ............................................................................................................... 128
13.1.1. Naşterea epidemiei în mediu indemn ......................................................................... 128
13.1.1.1. La nivelul ţării ....................................................................................................................... 128
13.1.1.2. La nivelul unui efectiv/unei exploatări ................................................................................. 130
13.1.2. Naşterea unei epidemii în mediu contaminat ............................................................. 131
13.1.2.1. Variaţii cantitative ................................................................................................................ 132
13.1.2.1.1. Sporirea densităţii rezervorului ......................................................................................... 132
13.1.2.1.2. Sporirea densităţii vectorilor ............................................................................................. 133
13.1.2.1.3. Sporirea densităţii gazdelor ............................................................................................... 134
5
13.1.2.2. Variaţii calitative ................................................................................................................... 134

13.1.2.2.1. Schimbarea bruscă a modului de transmitere .................................................................. 134
13.1.2.2.2. Apariţia de mutante .......................................................................................................... 135
13.2. DEZVOLTAREA UNEI EPIDEMII .................................................................................................... 140
13.2.1. Amplificarea epidemiei ............................................................................................... 140
13.2.2. Prioritatea de diagnostic ............................................................................................. 141
13.3. STINGEREA UNEI EPIDEMII ......................................................................................................... 142
13.3.1. Efectul imunităţii de grup ........................................................................................... 142
13.3.2. Principiul auto-stingerii ............................................................................................... 143
14. PROGRESIA BOLILOR EPIDEMICE......................................................................................... 146
14.1. PROGRESIA ÎN TERITORIU .......................................................................................................... 146
14.2. DISPERSIA.............................................................................................................................. 147
14.2.1. Dispersia pe distanţe scurte ........................................................................................ 147
14.2.2. Dispersia pe distanţe mari .......................................................................................... 148
15. EVOLUŢIA EPIDEMIOLOGICĂ A BOLILOR ............................................................................. 150
15.1. NAŞTEREA UNEI BOLI ............................................................................................................... 150
15.2. EVOLUŢIA UNEI BOLI ................................................................................................................ 151
15.3. MOARTEA UNEI BOLI................................................................................................................ 154
16. CONCEPŢIA EPIDEMIOLOGICĂ PRIVIND ETIOLOGIA BOLILOR TRANSMISIBILE ..................... 156
16.1. CONCEPŢIA MONOFACTORIALĂ .................................................................................................. 156
16.2. CONCEPŢIA PLURIFACTORIALĂ.................................................................................................... 158
16.2.1. Conceptul de ecologie şi ecopatologie ........................................................................ 159
16.2.2. Conceptul modelului hexagonal .................................................................................. 161
16.2.2.1. Animalele (populaţia) ........................................................................................................... 162
16.2.2.2. Adăpostirea .......................................................................................................................... 163
16.2.2.3. Alimentaţia ........................................................................................................................... 164
16.2.2.4. Crescătorul ........................................................................................................................... 168
16.2.2.5. Tehnologia de creştere ......................................................................................................... 169
16.2.2.6. Microbismul.......................................................................................................................... 171
17. MECANISME DE ÎNTREŢINERE A AGENTULUI PATOGEN ÎN NATURĂ ................................... 174
17.1. REZERVORUL .......................................................................................................................... 174
17.2. FENOMENE DINAMICE .............................................................................................................. 176
17.3. DIVERSE ASOCIERI ................................................................................................................... 176
18. SUPRAVEGHEREA EPIDEMIOLOGICĂ (EPIDEMIOSUPRAVEGHEREA) .................................... 178
18.1. SUPRAVEGHEREA EPIDEMIOLOGICĂ GENERALĂ .............................................................................. 178
18.1.1. Cunoaşterea potenţialului epidemiologic ................................................................... 179
18.1.2. Culegerea, prelucrarea şi interpretarea standardizată a datelor ............................... 180
18.1.3. Transmiterea şi utilizarea informaţiilor epidemiologice ............................................. 180
18.2. REŢELE DE SUPRAVEGHERE EPIDEMIOLOGICĂ ................................................................................ 182
18.2.1. Reţele de epidemiosupraveghere a bolilor prezente pe un teritoriu dat.................... 182
18.2.2. Reţele de epidemiovigilenţă a bolilor exotice ............................................................. 183
18.2.3. Reţele de epidemiovigilenţă pentru fenomene patologice noi ................................... 184
18.3. SUPRAVEGHEREA EPIDEMIOLOGICĂ DE COMBATERE ....................................................................... 184
19. ORGANIZAŢII ŞI ORGANISME INTERNAŢIONALE
VETERINARE SAU CARE AU COMPONENTE VETERINARE ........................................................... 186
6
19.1. ASOCIAŢIA VETERINARĂ MONDIALĂ ........................................................................................... 186

19.2. ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂŢII (OMS) ............................................................................ 186
19.3. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU ALIMENTAŢIE ŞI AGRICULTURĂ (FAO) ............................... 186
19.4. OFICIUL INTERNAŢIONAL DE EPIZOOTII (OIE)................................................................................ 186
20. APLICAREA, ÎNDRUMAREA, URMĂRIREA ŞI VERIFICAREA
MĂSURILOR ANTIEPIDEMICE .................................................................................................... 188
20.1. MĂSURI CE ŢIN DE COMPETENŢA ANSVSA .................................................................................. 188
20.2. MĂSURI CE ŢIN DE COMPETENŢA DSVSA JUDEŢENE....................................................................... 189
20.3. MĂSURI CE ŢIN DE COMPETENŢA MEDICILOR VETERINARI DE CIRCUMSCRIPŢIE...................................... 190
20.4. MĂSURI CE ŢIN DE COMPETENŢA INSPECTORATELOR VAMALE DE CONTROL SANITAR-VETERINAR ............. 191
21. ACTE NORMATIVE CARE REGLEMENTEAZĂ ANUNŢAREA, DECLARAREA
ŞI NOTIFICAREA UNOR BOLI TRANSMISIBILE ALE ANIMALELOR ................................................ 193
21.1. NORMA SANITARĂ VETERINARĂ PRIVIND ANUNŢAREA ŞI
NOTIFICAREA UNOR BOLI TRANSMISIBILE ALE ANIMALELOR ....................................................................... 193
21.1.1. Aspecte privind notificarea bolilor transmisibile
ale animalelor conform legislaţiei sanitare veterinare ........................................................... 193
21.2. CLASIFICAREA BOLILOR TRANSMISIBILE......................................................................................... 196
21.2.1. Lista bolilor incluse Codul Sanitar pentru Animalele Terestre ..................................... 196
21.3. ALTE DATE PREVĂZUTE IN DIRECTIVELE 82/894 CEE ŞI 90/442/CEE ............................................... 198
22. ANCHETA EPIDEMIOLOGICĂ ............................................................................................... 200
22.2. CLASIFICAREA ANCHETELOR EPIDEMIOLOGICE ............................................................................... 201
22.3. INDICAŢII PRIVIND PREGĂTIREA ANCHETEI EPIDEMIOLOGICE ............................................................. 201
22.4. EFECTUAREA ANCHETEI EPIDEMIOLOGICE CONFORM LEGISLATIEI SANITAR VETERINARE ......................... 203
22.4.1. Delimitarea zonei în care se face ancheta .................................................................. 204
22.4.2. Caracterizarea efectivelor de animale afectate .......................................................... 204
22.4.3. Caracterizarea zonei din punct de vedere meteorologic şi hidrografic ....................... 204
22.4.4. Caracteristici ale solului şi vegetaţiei .......................................................................... 204
22.4.5. Prezenţa vectorilor şi rozătoarelor.............................................................................. 205
22.4.6. Originea şi căile de introducere a bolii ........................................................................ 205
22.4.7. Aspecte clinice şi anatomopatologice ......................................................................... 206
22.4.8. Factorii favorizanţi şi de risc ....................................................................................... 206
22.4.9. Starea imunobiologică a efectivelor ........................................................................... 207
22.4.10. Alte aspecte .............................................................................................................. 207
23. BIOTERORISMUL – IMPORTANŢA EPIDEMIOLOGICĂ ........................................................... 208
23.1. ISTORICUL BIOTERORISMULUI .................................................................................................... 208
23.2. AGENŢI MICROBIENI UTILIZAŢI ÎN BIOTERORISM ............................................................................. 209
23.3. EPIDEMIOLOGIA BIOTERORISMULUI............................................................................................. 212
24. ANALIZA DE RISC ................................................................................................................. 214
24.1. STRUCTURA GENERALĂ A ANALIZEI DE RISC ................................................................................... 216
24.1.1. Precizări privind termenii tehnici utilizaţi.................................................................... 216
24.1.2. Identificarea pericolului (risc şi hazard) ...................................................................... 218
24.1.3. Aprecierea riscului....................................................................................................... 218
24.1.3.1. Principii de apreciere a riscului ............................................................................................ 218
24.1.3.2. Etapele aprecierii riscului ..................................................................................................... 219
7
24.1.3.3. Gestiunea riscului ................................................................................................................. 222

24.1.3.4. Comunicarea referitoare la risc ............................................................................................ 223
24.1.3.5. Evaluarea cantitativă a riscului ............................................................................................. 223
25. NOTIFICAREA INTERNAŢIONALĂ A BOLILOR TRANSMISIBILE ALE ANIMALELOR ................. 226
25.1. PRINCIPII DE NOTIFICARE VETERINARĂ ŞI INFORMAŢII EPIDEMIOLOGICE .............................................. 226
25.2. ADOPTAREA UNUI SISTEM INFORMATIC CODIFICAT DE
NOTIFICARE A BOLILOR TRANSMISIBILE ALE ANIMALELOR ......................................................................... 228
25.3. DEFINIREA ŞI APLICAREA CONCEPTULUI DE ZONARE, REGIONALIZARE
PENTRU CONTROLUL BOLILOR TRANSMISIBILE ALE ANIMALELOR ................................................................. 232
25.3.1. Identificarea bazei tehnice şi legislative ..................................................................... 232
25.3.2. Stabilirea elementelor de dimensionare şi limitare a zonei ........................................ 233
26. NOŢIUNI DE STATISTICĂ BIOLOGICĂ.................................................................................. 235
26.1. PRINCIPII ELEMENTARE ............................................................................................................. 235
26.2. ERORI ŞI ESTIMAREA ERORILOR................................................................................................... 236
26.3. PROBABILITATE ....................................................................................................................... 236
26.4. MEDII UTILIZATE ÎN STATISTICĂ .................................................................................................. 237
26.5. VARIABILE CANTITATIVE ÎNTR-UN EŞANTION.................................................................................. 238
26.6. ABATEREA STANDARD .............................................................................................................. 241
26.7. COEFICIENTUL DE VARIAŢIE ....................................................................................................... 242
26.8. PREZENTAREA DATELOR STATISTICE SUB FORMĂ DE TABEL ............................................................... 243
GLOSAR .................................................................................................................................... 246
LISTA ABREVIERILOR ................................................................................................................. 253
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 254
8
PREFAŢĂ
Bolile cu mare răspândire în populaţiile umane şi animale au fost

considerate pentru mult timp, doar bolile contagioase transmisibile, astfel că
noţiunea de epidemiologie/epizootologie s-a suprapus celei de boală contagioasă.
Din acest motiv epidemiologia a avut ca obiectiv de studiu numai bolile
contagioase cu etiologie microbiană şi/sau parazitară, cu mare putere de
răspândire în populaţiile umane şi animale. La ora actuală în sfera de studiu a
epidemiologiei intră şi un număr mare de boli de nutriţie, metabolice, genetice, de
reproducţie, neoplazice etc., care pot evolua în anumite circumstanţe cu caracter
de masă, considerat epidemic.
În consecinţă, cercetarea epidemiologică va fi utilizată pentru a evalua
orice fenomen epidemiologic cu caracter de masă, provocat de agenţi infecţioşi
sau neinfecţioşi, subliniindu-se în esenţă că epidemiologia este ştiinţa
fundamentală pentru medicina populaţiilor.
Epidemiologia modernă urmăreşte stabilirea factorilor care influenţează
apariţia, frecvenţa, distribuţia şi formele de manifestare ale bolilor transmisibile şi
netransmisibile, cu mare răspândire în populaţiile de animale. Metodele
epidemiologice actuale sunt bazate pe concepţiile noi ale etio-patogenezei
plurifactoriale, în contextul interacţiunii dintre microorganisme, gazde receptive şi
factorii de mediu, care pot genera la un moment dat, îmbolnăviri cu extindere
endemică-epidemică sau pandemică.
Manualul de faţă se adresează în primul rând studenţilor în medicina
veterinară şi cursanţilor de la specializările de masterat, doctoranzilor, cât şi altor
specialişti care urmează forme de învăţământ post-universitar. La redactarea
materialului s-a avut în vedere dezideratul didactic, necesarul de cunoştinţe fiind
corelat cu numărul de ore prevăzut în planul de învăţământ, cât şi o prezentare
sintetică a noţiunilor care definesc procesul epidemiologic şi o expunere corelativă
a diferitelor capitole.
Ne exprimăm speranţa că manualul va satisface în mare măsură cerinţele
cititorilor pentru o pregătire de bază în domeniul epidemiologiei, dar avem
convingerea că are şi unele imperfecţiuni, motiv pentru care vom fi bucuroşi să
primim sugestii colegiale pentru o eventuală nouă ediţie.
Autorii
9
MOTTO
Nebunia politică ar trebui înscrisă în

dicţionarele de psihiatrie ca boală
epidemică, manifestată prin vorbire
incoerentă, gesticulaţie dezarticulată
şi întunecare a minţii.
(Autor anonim)
INTRODUCERE
Epidemiologia este o ştiinţă sintetică, care are ca obiectiv studiul

fenomenelor patologice şi biologice de masă, respectiv studiul bolilor în populaţii
şi al factorilor care determină apariţia lor. Cu toate că este o ştiinţă foarte veche,
epidemiologia, s-a dezvoltat după anul 1800, ulterior stabilirii etiologiei microbiene
a multor boli. Conform Codului Zoosanitar Internaţional al OIE, definiţia
epidemiologiei este următoarea: ―epidemiologia este ştiinţa care studiază originea,
dezvoltarea şi stingerea bolilor la nivel de colectivităţi umane sau animale, precum
şi factorii care influenţează evoluţia acestor îmbolnăviri şi bazându-se pe analiza
lor, defineşte metodele de crearea, îmbunătăţirea şi recuperarea sănătăţii
colectivelor de animale” (45).
Noţiunea de boală cu caracter epidemic implică prezenţa cu o frecvenţă
ridicată a unor îmbolnăviri asemănătoare, cu o cauză comună, întâlnite la
populaţiile umane sau animale dintr-un anumit teritoriu, într-o perioadă limitată de
timp. În această noţiune sunt incluse atât bolile transmisibile produse de agenţi
microbieni şi parazitari, cât şi bolile netransmisibile produse de agenţi abiotici (47).
În decursul istoriei sale, concepţia epidemiologică a bolilor a cunoscut trei
perioade principale:
- perioada I, bazată pe descrierea şi deducţia fenomenelor epidemiologice;
îşi are originea din timpurile lui Hipocrat, care are meritul de a fi introdus termenii
―endemios‖, prin care definea bolile care aveau o distribuţie aproape constantă în
fiecare populaţie şi ―epidemios‖ prin care definea bolile cu alură particulară, care
afectau brusc unele populaţii, pentru perioade scurte de timp şi cu atingerea unui
număr mare de indivizi; baza deducţiilor era observaţia, atât a cazurilor cât şi a
mediului;
- perioada a II-a, decurge din lucrările pasteuriene, care au vizat
identificarea agentului infecţios şi transmiterea acestuia în populaţii; această epocă
are extensie şi în epidemiologia actuală, cu precădere în studiul bolilor cu etiologie
monofactorială;
- perioada a III-a, actuală, care tratează procesele epidemiologice într-o
manieră complexă, în baza conceptelor ecopatologiei şi a etiologiei plurifactoriale a
bolilor, atât a celor transmisibile, cât şi a celor netransmisibile, punând un accent
deosebit pe intervenţia factorilor de risc.
10
Focarele de boală în populaţiile umane au fost denumite ―epidemice‖, iar

cele din populaţiile animale ―epizootice‖. De aici, aparent, au rezultat două ştiinţe
diferite şi anume ―epidemiologia‖ care se ocupă cu studiul bolilor cu caracter
populaţional în colectivităţile umane şi ―epizootologia‖ care studiază bolile cu
caracter populaţional în efectivele de animale.
La ora actuală în literatura anglo-saxonă, nu se mai face diferenţierea între
cele două noţiuni, folosindu-se numai termenul de ―epidemiologie‖, acceptându-se
ideea că prin cuvântul ―demos‖ care înseamnă ―populaţie‖, se caracterizează în
aceeaşi măsură atât populaţiile umane cât şi cele animale. De altfel, din punct de
vedere epidemiologic, între aceste populaţii există sau se creează multiple circuite
epidemiologice, prin care se menţin şi se transmit diferiţi agenţi cu vocaţie
epidemică. Etimologic, cuvântul ―epidemiologie‖ este alcătuită din cuvintele
greceşti ―epi-asupra, peste‖, ―demos – populaţie, popor‖ şi ―logos – ştiinţă‖.
Cât priveşte utilizarea termenilor de epidemiologie şi epizootologie, în
medicina veterinară persistă un grad de imprecizie, fiind încă mult utilizat termenul
de epizootologie. Pentru clarificarea lucrurilor se menţionează următoarele:
a) termenul de epizootologie lipseşte din dicţionarele româneşti recente:
―Dicţionarul explicativ al limbii române‖, ―Dicţionarul de neologisme‖,
―Dicţionarul medical‖. Termenul de epizootologie lipseşte şi în unele izvoare
străine, chiar de specialitate, cum ar fi ―Veterinärmedizinische terminologie (1968)
sau ―Dictionnaire des termes vétèrinaire et zootechnique (1975) (17);
b) în majoritatea surselor care se referă totuşi la epizootologie, termenul
este explicat ca un sinonim al epidemiologiei pentru animale;
c) unii cercetători consideră ca nejustificat folosirea de termeni diferiţi
pentru om şi animale, deoarece cuvântul ―demos‖ defineşte în aceeaşi măsură atât
populaţiile umane, cât şi cele animale.
În dicţionarul general al limbii române se precizează că termenul de
―epizootie‖ derivă din limba franceză ―épizootie‖, şi defineşte extinderea unei boli
infecţioase/contagioase, la un număr mare de animale dintr-o regiune întinsă (4).
Un termen asemănător a fost acceptat şi pentru bolile ce evoluează la plante, numit
―epifitologie‖. Diferenţierile semantice între studiile referitoare la boli ale omului şi
cele referitoare la boli ale animalelor, nu este nici logică, nici justificată.
Din considerentele mai sus menţionate se precizează că cele două tipuri de
populaţii (umane şi animale), realizează din punct de vedere epidemiologic o
singură unitate ecologică. În consecinţă, metodologia generală a epidemiologiei,
principiile esenţiale, mijloacele statistice de studiere, sunt identice, indiferent dacă
este vorba de populaţii umane, animale, vegetale sau microbiene. Deci, din punct
de vedere epidemiologic, nu există nici un raţionament valabil pentru a justifica
accepţiunea restrictivă şi antropocentrică a domeniului epidemiologiei (31).
Mult timp bolile cu mare răspândire în populaţiile umane şi animale au fost
bolile contagioase transmisibile, încât noţiunea de epidemiologie/epizootologie s-a
suprapus celei de boală contagioasă. Din acest motiv epidemiologia a avut ca
obiectiv de studiu numai bolile contagioase cu etiologie microbiană şi/sau
parazitară, cu mare putere de răspândire în populaţiile umane şi animale. La ora
11
actuală în sfera de studiu a epidemiologiei intră şi un număr mare de boli de

nutriţie, metabolice, genetice, de reproducţie, neoplazice etc., care pot evolua în
anumite circumstanţe, cu caracter epidemic de masă.
Studiile epidemiologice s-au deplasat în ultimele decenii de la bolile
infecţioase transmisibile şi la studiul bolilor netransmisibile. Însăşi Hipocrat a
folosit unele metode epidemiologice în descrierea unei veritabile epidemii de
intoxicare cu plumb la mineri. În timp, metodele epidemiologice au jucat un rol
hotărâtor în elucidarea unor boli netransmisibile ca beri-beri, guşa endemică,
pelagra, scorbutul, leucemia infantilă şi altele. În 1967, la un simpozion OMS ţinut
la Bruxelles, epidemiologia şi-a îmbogăţit conţinutul, sfera ei de preocupări
incluzând nu numai afecţiunile cu etiologie microbiană şi parazitară, ci şi patologia
bolilor netransmisibile care cuprinde populaţii mari de indivizi.
Termenul de ―boli‖ poate fi interpretat ca foarte general, afirmându-se că de
fapt este vorba de ―stări patologice‖, ceea ce face ca în studiul epidemiologiei
umane, să intre şi diferite stări morbide, ca accidente, sinucideri, alcoolism, consum
de droguri, tabagismul etc. În medicina veterinară, metodele epidemiologice
capătă extindere tot mai mare în studiul bolilor medicale, a celor de reproducţie,
boli genetice, imunopatii toxiinfecţii alimentare etc.
În consecinţă termenul de epidemiologie va fi utilizat pentru a descrie orice
fenomen epidemiologic cu caracter de masă, fie că este provocat de agenţi
infecţioşi sau neinfecţioşi. În acest context se vorbeşte, alături de o epidemiologie a
bolilor transmisibile şi de o epidemiologie a bolilor netransmisibile. Şi într-un caz
şi în altul, fenomenul epidemiologic are caracter populaţional, subliniindu-se în
esenţă că epidemiologia este ştiinţa fundamentală pentru medicina populaţiilor.
Epidemiologia modernă urmăreşte stabilirea factorilor care influenţează
apariţia, frecvenţa, distribuţia şi formele de manifestare ale bolilor transmisibile şi
netransmisibile, cu mare răspândire în populaţiile de animale, în vederea elaborării
programelor de prognoză, de supraveghere, de prevenire şi combatere. Metodele
epidemiologice moderne sunt bazate pe concepţiile noi ale etio-patogenezei
plurifactoriale în contextul interacţiunii dintre microorganisme, gazde receptive şi
factorii de mediu, care pot genera la un moment dat îmbolnăviri cu extindere
endemică-epidemică sau pandemică.
În condiţiile actuale complexe din domeniul sănătăţii publice, corelată cu
sănătatea animalelor, epidemiologia îşi poate atinge obiectivele printr-o colaborare
strânsă între medicii umani şi veterinari, în domenii interdisciplinare cum ar fi
microbiologia, parazitologia, bolile infecţioase, imunologie-imunopatologia,
controlul alimentelor şi altele.
Epidemiologia este interesată de numărul subiecţilor care prezintă o stare
patologică sau biologică într-o colectivitate şi la un moment dat. Prin investigaţiile
efectuate se caută să se descopere toţi factorii care au determinat starea respectivă,
evoluţia ei temporală şi spaţială, cât şi prezentarea implicaţiilor sociale, economice,
biologice, ecologice etc. Se urmăreşte a se stabili prevalenţele unor astfel de stări şi
se încearcă elaborarea de prognoze care să atragă atenţia asupra riscurile patogene,
pentru a nu se repeta consecinţele negative în viitor (24). Oricare ar fi domeniul
12
epidemiologiei, faptul că se lucrează cu populaţii, impune cuantificarea

fenomenelor în indicatori epidemiologici, cu valoare absolută sau relativă (31).
Apariţia şi propagarea în rândul populaţiei a unui anumite patologii se
numeşte fenomen epidemiologic sau proces epidemiologic, la formarea căruia
participă concomitent numeroase elemente interdependente, unele cu rol
determinant, altele cu rol favorizant. Ambele cuvinte ―fenomen/proces‖ pot fi
utilizate, ele permiţând caracterizarea în dinamică a patologiei investigate: apariţie,
propagare, regresiune, recădere, recidivă, latenţă, stingere (31). Procesul epidemic
evoluează cu o anumită dinamică, în determinarea şi evoluţia căreia intervin mai
mulţi factori, aparţinând mediului fizic, biologic şi social, în care îşi duc viaţa
organismele. În acest cadru definiţia acestui fenomen/proces se formulează astfel:
―procesul epidemiologic reprezintă totalitatea mecanismelor prin care o boală

transmisibilă sau netransmisibilă, se extinde în populaţia de indivizi, având diferite
forme de manifestare şi producând multiple perturbaţii economice şi sociale‖
Principalul scop al epidemiologiei este unul de ordin practic şi anume să

furnizeze informaţii pe baza cărora să se poată adopta decizii raţionale în scopul
prevenirii şi/sau combaterii bolilor. Prin cercetările epidemiologice se încearcă să
se identifice şi să se studieze factorii de risc pentru sănătatea populaţiilor, urmărind
în permanenţă promovarea sănătăţii (sanogeneza). În realitate, toată medicina
trebuie să aibă o orientare şi gândire preventivă.
Epidemiologia, făcând apel la variate metode de investigaţie, cercetează şi
colectivităţile aparent sănătoase, pentru a descoperi bolile latente sau predispoziţia
la boli sau chiar numai modificări biochimice, care atrag atenţia la predispoziţie, la
apariţia unui fenomen epidemiologic. Aşadar, epidemiologia nu este numai ―ştiinţa
despre epidemie‖ ci şi ―ştiinţa de a preveni epidemiile‖ (31).
Fenomenele morbide provocate de diferite microorganisme sau alţi factori
de agresiune (fizici, chimici), pot implica pierderi importante prin mortalitate,
confiscări, distrugerea unor materiale, de produse şi subproduse, restricţii de
circulaţie etc. Toate acestea reprezintă o formă particulară a influenţelor negative
generale pe care le provoacă orice afectare serioasă a stării de sănătate a
populaţiilor umane şi animale, cât şi de degradare a mediului ambiant. Interesele
generale ale colectivităţilor umane şi animale, necesită deci un control continuu şi
riguros al stării de sănătate a acestora, cât şi a mediului în care ele trăiesc, reflectate
în organizarea adecvată a programelor de prevenire şi combatere a fenomenelor
morbide de masă (57).
13
1. LOCUL EPIDEMIOLOGIEI ÎN RÂNDUL ŞTIINŢELOR
Epidemiologia ca ştiinţă de bază a medicinii este prin esenţa ei o disciplină

medicală, care presupune, în primul rând, acumularea unor cantităţi mari de
informaţii despre starea de sănătate a diverselor grupuri sau populaţii de indivizi
(oameni sau animale). Întrucât epidemiologia priveşte organismul în
interdependenţă cu factorii mediului înconjurător, se impune culegerea de date şi
privitor la aceşti factori, ceea ce facilitează descoperirea circumstanţelor în care
organismele umane şi animale riscă acţiunea dăunătoare a acestora.
Epidemiologia are ca trăsătură de bază un caracter sintetic, integrativ. Se
face apel la colaborări cu alte ştiinţe care oferă datele necesare analizelor
epidemiologice.
- În etapa descriptivă sunt utilizate datele oferite de microbiologie,
parazitologie, morfopatologie, eredopatologie, imunologie-imunopatologie,
disciplinele clinice, nutriţie, ecologie etc.
- În etapa analitică şi de sinteză se utilizează matematica, informatica,
biostatistica, disciplinele socio-economice.
- În etapa elaborării de strategii şi măsuri, se face apel la farmacologie,
imunologie, vaccinologie, legislaţie, expertiză (47).
Se poate afirma că epidemiologia este înrudită cu majoritatea disciplinelor
componente ale medicinii umane şi veterinare, incluzând atât grupul ştiinţelor
preclinice cât şi a celor clinice. Epidemiologia se diferenţiază de celelalte discipline
medicale prin ţinta sa de studiu, reprezentată de colectivităţile umane şi animale.
Trebuie menţionat caracterul complex al studiilor epidemiologice care includ o
multitudine de tehnici şi examene specifice altor discipline, dar şi metode proprii
de studiu.
Epidemiologia este puternic legată de disciplinele ce studiază diversele
aspecte particulare ale bolilor. Aceste discipline (biologice, sociale, fizice, chimice,
medicale), oferă epidemiologiei diverse concepte, metode şi legităţi, indispensabile
pentru metodologia de lucru sau de interpretare.
O disciplină importantă cu mari implicaţii în epidemiologie este ecologia. Aceasta
oferă date despre interacţiunile biocenozelor (în particular dintre populaţiile umane
şi animale) cu biotopurile (mediile locale naturale şi sociale), despre integrarea şi
unitatea lor în cadrul ecosistemului. Ecologia pune la dispoziţia epidemiologiei şi
aspecte rezultate din influenţa unor elemente dintr-un ecosistem asupra altora. În
aceste condiţii epidemiologia poate urmări acţiunea diverşilor factori ai mediului
asupra stării de sănătate individuală, dar în special colectivă a populaţiei de
indivizi. Aceştia pot fi nocivi (de risc, de agresiune, perturbatori) sau utili
organismelor (efect protector). Ecologia poate sugera metode de diminuare a
efectelor negative ale factorilor de risc sau de amplificarea a efectelor pozitive ale
factorilor protectori. Factorii pot fi naturali sau artificiali (legaţi de intervenţiile
umane). Ei pot fi determinanţi, intervenind imediat, direct şi adesea decisiv în
14
producerea sau împiedecarea proceselor morbide de masă. Alteori ei pot fi doar

favorizanţi, intervenind indirect în modularea acţiunii factorilor determinanţi.
Disciplinele medicale (umane şi veterinare) sunt în mod logic cele mai
importante în conlucrarea cu epidemiologia. Medicina clinică este interesată în
special de identificarea, explicarea şi controlul evoluţiei stării de sănătate
individuală. Ea oferă epidemiologiei liste de entităţi morbide, forme de boală,
markeri ai stării de sănătate, factori de influenţare a acesteia. Epidemiologia
utilizează aceste informaţii pentru a caracteriza fenomenele morbide de masă, în
funcţie de colectivitate, de mediul local, de factorii de risc etc. La rândul ei,
epidemiologia furnizează medicinii clinice date inedite, ipoteze, teste, metode utile
în precizarea istoriei naturale, a etiopatogenezei bolii şi a măsurilor de profilaxie şi
combatere.
În ceea ce priveşte epidemiologia veterinară se poate spune că este înrudită
cu majoritatea disciplinelor componente ale medicinii veterinare, incluse atât în
grupul ştiinţelor preclinice, cât şi a celor clinice.
Alte discipline consacrate studiului mediului natural (geografia, geologia,
botanica, zoologia, fizica, chimia etc.) sau ale celui social (psihologia, demografia,
economia, sociologia, istoria, filozofia etc.) pot servi descrierii şi explicării unor
faţete importante ale proceselor epidemiologice.
Disciplinele ce au ca domeniu de activitate strângerea, prelucrarea şi
valorificarea informaţiilor (electronica, informatica, matematica, biostatistica), au o
mare importanţă în cadrul acţiunilor de formulare şi validare a diverselor ipostaze
epidemiologice.
15
2. RAMURILE EPIDEMIOLOGIEI
Prin dezvoltarea sa continuă, epidemiologia a suferit o diversificare

pronunţată, fiind descrise mai multe părţi componente sau ramuri.
2.1. EPIDEMIOLOGIA DESCRIPTIVĂ
Numită şi epidemiologie distributivă, are ca principal obiectiv descrierea

bolii studiate sub forma unei situaţii instantanee sau a evoluţiei acesteia în timp,
urmărindu-se descrierea reală a evenimentelor epidemiologice. Studiul descriptiv
presupune descrierea fenomenelor în timp şi spaţiu, ca şi evoluţia lor
corespondentă. Sunt luaţi în considerare determinanţii epidemiologici majori, în
primul rând animalele gazdă şi agenţii cauzali, urmărindu-se depistarea altor factori
care au contribuit la declanşarea îmbolnăvirilor.
După identificarea unui proces epidemiologic, prima acţiune constă în a
măsura, în a descrie. Pentru aceasta investigaţiile se adresează populaţiei
vizate/afectate, căutând a se reconstitui evoluţia fenomenului până la depistarea lui
şi a se stabili criteriile de distribuţie în colectivitatea implicată (20, 21, 62).
Epidemiologia descriptivă reprezintă un examen al variabilelor în raport cu
boala cercetată. Ea se ocupă cu distribuţia bolilor în populaţie, incidenţa,
prevalenţa, mortalitatea, în raport cu variabilele timp, spaţiu şi caracteristicile
individuale (vârstă, sex, greutate, rasă etc.).
Se poate concluziona că epidemiologia descriptivă redă evoluţia, extensia,
distribuţia şi gravitatea îmbolnăvirilor datorate unui agent microbian sau de
agresiune într-o populaţie precizată, într-o anumită zonă geografică, într-un interval
de timp determinat şi în condiţii de mediu specifice, bine definite (20, 21, 47).
2.2. EPIDEMIOLOGIA ANALITICĂ
Numită şi epidemiologie explicativă, are ca obiectiv analiza tuturor

factorilor ce intervin într-un proces epidemiologic. Se testează şi se analizează
ipotezele emise în studiul descriptiv. Ea face apel la ancheta individuală a cazurilor,
îşi îndreaptă acţiunea retrospectiv şi mai ales prospectiv, utilizând toate metodele
pentru descoperirea cauzelor fenomenului urmărit, în scopul obţinerii unei imagini
cât mai complete asupra lui. Abordarea exclusiv clinică a unei boli nu permite
prevenirea sau oprirea difuzării ei într-o populaţie. Întrebările care se pun sunt
diferite, după cum boala are un determinism monofactorial sau plurifactorial:
- în determinismul monofactorial după determinarea naturii agentului cauzal
(transmisibil) este important a se cunoaşte sursele (materiile virulente), gazdele şi
modalităţile de transmitere, pentru a interveni eficient;
- în determinismul plurifactorial se caută a se cunoaşte factorii asociaţi
apariţiei şi dezvoltării bolii, apoi se încearcă demonstrarea unei relaţii de la cauză la
efect, între factorii presupuşi de risc şi boală. Dacă se reuşeşte a se descoperi
16
relaţiile cauzale pentru geneza fenomenului studiat, se pot elabora concluzii şi se

poate întocmi un plan de combatere şi profilaxie.
Criteriile de diferenţiere dintre

epidemiologia descriptivă şi epidemiologia analitică
Tabelul nr. 1
Epidemiologie
Criterii
Descriptivă Analitică
Obiect Grupe Individ
Metode Statistică Anchetă
Orientări în timp Retrospectiv Prospectiv
Ipoteze Elaborează Testează
Se caută Criterii de distribuţie Analiză
Concluzii Corelări Detectare cauzei
Utilitate Informare Temei pentru măsuri
Eficienţă/cost Mică/mare Mare/mică
Obiectivele celor două tipuri de epidemiologie sunt strâns legate, prima

oferind materialul informativ pentru cea de-a doua. Epidemiologia descriptivă
urmăreşte distribuţia fenomenului urmărit, iar epidemiologia analitică urmăreşte
detectarea determinanţilor, a factorilor cauzali ai fenomenului.
Pentru bolile transmisibile, epidemiologia analitică răspunde întrebărilor:
unde este agentul patogen?, cum se transmite el?, cine este receptiv? (37, 44, 50).
Pentru bolile netransmisibile, epidemiologia analitică are scopul de a stabili
natura factorilor de risc ai unei boli.
Se poate menţiona că epidemiologia analitică cuprinde ansamblul tehnicilor
biologice, biomatematice şi biostatistice, prin care se realizează analiza datelor
obţinute în etapele anterioare, în vederea obţinerii concluziilor finale. În acest scop
se folosesc programe specifice elaborate şi utilizate pe baza tehnicii de calcul.
Datele obţinute servesc la fundamentarea planurilor care includ măsurile de luptă
împotriva bolilor diagnosticate (50).
2.3. EPIDEMIOLOGIA OPERAŢIONALĂ
Corespunde metodelor epidemiologice ce se folosesc pentru studierea

problemelor concrete ale bolii şi luarea deciziilor în vederea ajungerii la un rezultat
optim în lupta contra bolii respective. În etapele anterioare se reuşeşte să se
descopere relaţii cauzale pentru geneza fenomenului studiat, iar pe baza lor se pot
elabora concluzii şi aplicarea unor măsuri de combatere şi de profilaxie foarte bine
ţintite, care se încadrează în epidemiologia operaţională. Aceasta înseamnă
valorificarea concretă şi corespunzătoare a datelor rezultate din epidemiologia
analitică, inclusiv efortul financiar (37, 50).
17
2.4. EPIDEMIOLOGIA EVALUATIVĂ
Furnizează informaţiile necesare în vederea coordonării acţiunilor în curs de

desfăşurare, a modificării programelor de luptă în funcţie de evoluţia situaţiei şi în
vederea evaluării unui bilanţ, confruntând rezultatele obţinute cu costul măsurilor
întreprinse (37). În vederea luării unei decizii sanitare echilibrate, inclusiv pentru
aspectele economice, trebuie evaluate atât pierderile produse de boala care trebuie
combătută, cât şi costurile necesare pentru programele de luptă avute în vedere, în
final pentru a adopta decizii raţionale, pertinente. Cunoaşterea aspectelor specifice
bolii respective, este indispensabilă înainte de adoptarea deciziei sanitare.
Toate aceste patru mari etape ale demersului epidemiologic în cercetarea
unei boli, trebuie urmărite cu atenţie pentru a obţine informaţiile cât mai exacte ce
caracterizează o boală cu vocaţie epidemică; diferitele aspecte pot fi reflecţii
metodologice şi conceptuale derivate din epidemiologia teoretică.
Relaţiile dintre ramurile epidemiologiei

Schema nr. 1
EPIDEMIOLOGIA
DESCRIPTIVĂ
EPIDEMIOLOGIA EPIDEMIOLOGIA EPIDEMIOLOGIA

EVALUATIVĂ TEORETICĂ ANALITICĂ
EPIDEMIOLOGIA
OPERAŢIONALĂ
2.5. EPIDEMIOLOGIA TEORETICĂ
Se bazează pe aplicarea unor programe informatice adecvate, ce sunt utile

pentru realizarea prognozelor epidemiologice şi a strategiilor de prevenire. Ea are
rolul de a crea modele ale bolilor prin care se simulează caracteristicile stărilor
patologice întâlnite în condiţii naturale, în populaţiile de animale sau de oameni.
Este mai puţin utilizată în medicina veterinară. În funcţie de scopurile punctuale
urmărite, principiile fundamentale, tehnicile de observaţie, de analiză şi de sinteză
folosite, se descriu următoarele direcţii/domenii de cercetare epidemiologică:
convenţională (clinică şi morfopatologică), cauzală (etiologică), moleculară,
genetică, imunologică, biochimică şi metabolică, toxicologică, ecologică,
terapeutică, profilactică, socio-economică, comparativă, informatică şi cibernetică
(50, 57).
18
3. METODELE EPIDEMIOLOGICE
3.1. ASPECTE GENERALE
Metodele epidemiologiei moderne sunt bazate pe concepţiile noi ale

etiopatogenezei plurifactoriale a bolilor, în contextul interacţiunii dintre
microorganisme, gazde receptive şi factorii de mediu, care pot crea condiţiile
generatoare de boli epidemice în populaţiile de oameni şi/sau animale.
Interacţiunile ce se stabilesc între agentul cauzal, populaţie şi mediu, condiţionează
caracteristicile epidemiologice ale bolilor. Se constituie astfel triada
epidemiologică, formată din agentul patogen, mediu şi populaţia receptivă (schema
nr. 2).
Elementele componente ale triadei epidemiologice

Schema nr. 2
AGENT
POPULAŢIE
PATOGEN
MEDIU
Prin metodele epidemiologice se poate defini corect o boală şi factorii care

au dus la apariţia acesteia, înainte ca principalii agenţi etiologici să fie identificaţi.
În cercetările epidemiologice se face apel la mai multe metode, unele utilizate în
etapa descriptivă, altele în etapa analitică, în funcţie de particularităţile
fenomenului epidemiologic studiat.
Metodele utilizate în studiile epidemiologice sunt următoarele: anamneza,
observaţia, compararea istorică, screeningul, experimentul, statistica şi matematica.
Unele dintre aceste metode se utilizează în etapa descriptivă, altele în etapa
analitică. Metodele epidemiologice se asociază deseori cu metode ale altor ştiinţe în
funcţie de particularităţile procesului studiat. Pentru a obţine rezultate cât mai
veridice se impune lucrul în echipă (62, 66).
3.2. CERINŢELE METODELOR EPIDEMIOLOGICE
Pentru ca metodele epidemiologice să poată fi aplicate în masă şi să-şi

dovedească utilitatea în cercetarea epidemiologică, ele trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe:
19
- simplitate – presupune accesibilitate şi operativitate pentru personalul ce

efectuează cercetarea, pentru a se putea efectua un număr cât mai mare de
determinări, la un număr mare de animale într-un timp cât mai scurt;
- acceptabilitate – intervenţiile pe animale să necesite abordări simple şi cât
mai puţine repetări, pentru a evita stresul cauzat de contenţie şi producerea de
accidente ca urmare a aglomerărilor;
- sensibilitate – exprimă precizia cu care un test identifică corect toţi subiecţii
bolnavi şi se exprimă prin procentul de bolnavi depistaţi din totalul bolnavilor
existenţi;
- specificitate – defineşte capacitatea unui test de a furniza un răspuns negativ
la un animal indemn şi se exprimă prin proporţia de indivizi indemni care
furnizează un răspuns negativ la test;
- economicitate – orice test care se efectuează trebuie să aibă costuri cât mai
reduse, pentru a putea fi aplicat la un număr cât mai mare de indivizi. Se calculează
raportul cost/beneficiu în care valoarea costului trebuie să fie cât mai mică. Se
recomandă acele teste care nu necesită cheltuieli mari (31, 42, 62).
3.3. DESCRIEREA METODELOR EPIDEMIOLOGICE
3.3.1. Anamneza
Este numită şi metoda interogatoriului sau a interviului şi are o largă

utilizare în cercetarea epidemiologică. Metoda asigură culegerea informaţiilor,
uneori pe perioade îndelungate de timp, cuprinzând o gamă largă de repere
(variabile).
Această metodă, considerată clasică pentru epidemiologie, furnizează date
privitoare la diverşi factori generaţi de mediul ecologic, care pot întruni şi declanşa
la un moment dat, numit ―moment epidemiologic critic‖, un proces epidemiologic.
Aspecte comparative între cercetarea clinică şi cea epidemiologică

Tabelul nr. 2
Obiective Clinicianul Epidemiologul
Recoltarea Nivel individual Nivel populaţional
informaţiei
Cercetarea Pe individ Pe mai mulţi
simptomelor indivizi/populaţie
Diagnostic Determinarea cauzei Stabilirea relaţiilor de
cauzalitate
Scop imediat Tratament individual Combatere la nivel
populaţional
Scop în timp Vindecare ţintită pe caz Eliminarea bolii din
colectivitate
20
Anamneza epidemiologică urmăreşte obţinerea de informaţii asupra

modului cum a apărut îmbolnăvirea, evoluţia ei spaţială şi temporală, precum şi
date asupra eficienţei măsurilor aplicate pentru prevenire şi combatere, până în
momentul culegerii datelor (24, 30).
În faţa unui caz de boală diagnosticată, clinicianul şi epidemiologul se
interesează de aspecte diferite. Clinicianul va căuta să precizeze cauzele şi
condiţiile care au generat cazul, iar epidemiologul cauzele şi condiţiile prevalenţei
cazurilor într-o populaţie. Clinicianul urmăreşte aplicarea tratamentului, iar
epidemiologul să realizeze o ameliorare a indicelui de morbiditate, de gravitate, de
decese care să ducă la eliminarea bolii din colectivitate (31). Diferenţierea este
redată în tabelul nr. 2.
3.3.2. Observaţia
Observaţia a fost cea dintâi metodă care a semnalat existenţa unor deviaţii
morbide cu mare răspândire populaţională. În orice ştiinţă spiritul de observaţie nu
poate lipsi, iar epidemiologia face deseori apel la acestea. Observaţia permite
formularea de ipoteze cauzale în legătură cu apariţia, dezvoltarea şi stingerea
proceselor epidemiologice. Observaţia atentă a unui fenomen poate revela uneori
brusc, de o manieră neaşteptată relaţii esenţiale între fenomene, care necesită noi
abordări de investigaţie.
Multe observaţii au permis detectarea unor cauze reale ale unor fenomene
epidemiologice, deşi esenţa fenomenului rămânea încă ascunsă. Câteva exemple
sunt concludente în acest sens:
- La începutul secolului trecut s-a observat că marinarii de cursă lungă
obişnuiţi să consume ouă crude, prezentau după un timp dermatită eritemo-
scvamoasă, astenie, anorexie, dureri musculare şi parestezii. În 1927 s-a demonstrat
că în urma administrării de albuş de ou crud în hrana şobolanilor albi, aceştia
manifestau după un timp dermatită, alopecie şi paralizia trenului posterior. Această
stare patologică a fost denumită ―boala albuşului de ou‖. Cercetările efectuate în
perioada 1936-1943 au demonstrat că această boală se leagă de prezenţa în ou a
două substanţe strict delimitate, respectiv avidina în albuş şi biotina în gălbenuş.
Avidina este glicoproteină care are capacitatea de a se combina cu biotina, cu care
formează un compus stabil, rezistent la acţiunea enzimelor digestive şi
neresorbabil, încât privează organismul de acţiunea biotinei, care este de fapt
vitamină H foarte importantă pentru organism. S-a stabilit astfel că boala albuşului
de ou este boala carenţei biotinice produsă de avidină.
- Epidemiile de febră puerperală semnalate în diferite maternităţi, îşi găsesc
o primă explicaţie etiologică în baza observaţiilor lui Semmelweiss (1846). El
afirma că această boală este o infecţie microbiană a sângelui, iar microbii bolii sunt
trecuţi din sălile de disecţie în sălile de naştere ale maternităţii prin intermediul
mâinilor şi instrumentarului. Această observaţie a fost ulterior confirmată prin
izolarea streptococilor de la pacientele bolnave, iar aplicarea unor măsuri de
dezinfecţie a dus la reducerea/scăderea considerabilă a numărului de cazuri.
21
- Prezenţa sclerozei în plăci la om este asociată cu prezenţa morbilivirusului

jigodios la câine. Cook şi col. (1979) au observat o frecvenţă sporită a sclerozei în
plăci în rândul persoanelor ce deţineau câini de casă. Câinii din anturajul celor cu
scleroză în plăci au dezvoltat o simptomatologie neurologică, cel mai frecvent cu 5
ani înaintea debutului bolii umane. În acelaşi context se descrie aşa numitul
―paradox‖ din insulele Orkney-Shetland, Ferøe. Aceste insule învecinate au un
climat similar şi o densitate a populaţiei apropiată, iar din punct de vedere genetic
ambele populaţii par să fie susceptibile la scleroza în plăci. S-au constatat însă
următoarele:
- jigodia este endemică în insulele Orkney şi Shetland, unde creşterea câinilor
este un obicei comun;
- în insulele Ferøe nu a mai fost raportat nici un caz de jigodie din 1965, ca
urmare a controlului strict al câinilor importaţi şi, în consecinţă, scleroza în plăci
este tot mai rară;
- epidemia de scleroză în plăci în insulele Ferøe (1943-1961) a fost corelată
cu o epidemie de jigodie, în cursul căreia ¾ din câini au murit, la aceştia fiind
frecvente complicaţiile neurologice (7);
Aceste observaţii sunt sprijinite de numeroase cercetări virusologice care
precizează capacitatea virusului jigodiei de a determina complicaţii neurologice
grave la câine, de tipul unei encefalomielite demielinizate post-infecţioase, care
amintesc pe cele din panencefalita sclerozantă subacută din patologia umană.
Cercetările virusologice ulterioare au stabilit existenţa unor relaţii antigenice între
virusurile genului Morbillivirus (v. pojarului, v. pestei bovine, v. jigodiei) (33).
- Medicul englez Edward W. Jenner (1749-1832) a observat că în cursul
marilor epidemii de variolă, cei ce mulgeau vacile nu contractau boala. Uneori pe
ugerul vacilor se formau nişte pustule asemănătoare cu cele de pe pielea bolnavilor
de variolă, cu diferenţa că infecţia nu era letală la vaci. Mulgătorii aveau uneori pe
mâini pustule asemănătoare, care se vindecau rapid, fără să le afecteze cu nimic
starea de sănătate. Observator fin şi inteligent, Jenner şi-a dat seama că rezistenţa
oamenilor la infecţia cu virusul variolic este consecinţa contactului lor anterior cu
acest virus al vacilor. A urmat o a ―doua experienţă‖ în care Jenner a „însămânţat‖
virus variolic de la vaci pe pielea copilului James Phibs şi, după vindecarea locului
în care a făcut primul inocul, a injectat virus variolic uman extrem de agresiv.
Previziunile sale s-au adeverit, copilul nu s-a îmbolnăvit de variolă. În 1798
publică observaţiile sale, confirmate ulterior şi de alţi medici. În timp, experimente
şi observaţii riguroase au permis concluzii relevante, în sensul că virusul vaccinal
recoltat de la vaci protejează oamenii de infecţia cu virusul variolic uman. Prin
această metodă se elimina pericolul îmbolnăvirii oamenilor provocate de inocularea
virusului variolic patogen şi pericolul răspândirii acestuia în mediul înconjurător.
Aşa cum se întâmplă adeseori, Jenner nu a scăpat de critici şi acuzaţii grave. În
presa vremii au apărut caricaturi cu oameni vaccinaţi de Jenner, cărora le
crescuseră coarne, copite, cozi de vacă etc. Până la urma pesimiştii s-au resemnat în
faţa triumfului adevărului (27).
22
- Acţiunea imunomodulatorilor se sprijină pe observaţii clinice, din care

rezultă că administrarea de BCG la şoareci făcea ca aceştia să devină mai rezistenţi
la limfoamele maligne, cât şi incidenţa mai redusă a leucemiilor la copiii vaccinaţi
cu acelaşi vaccin, comparativ cu populaţiile nevaccinate. Cercetările ulterioare au
demonstrat că se realizează o stimulare nespecifică, prin activarea de celule
efectoare (macrofage, limfocite T şi B) şi complement. Se induce o sporire a
numărului de macrofage, activarea şi armarea lor, fiindu-le sporite funcţiile de
aderenţă, de înglobare, de digestie intracelulară, ca o consecinţă a unui echipament
enzimatic bogat, fiind mult sporită puterea bactericidă. Toate aceste efecte se
reflectă favorabil în restaurarea funcţiilor de apărare ale organismului.
Constatările desprinse din observaţii nu trebuie trecute cu vederea ci, din
contră, trebuie explorate în continuare şi supuse neîntârziat verificărilor, pentru a se
găsi o explicaţie logică, fundamentată ştiinţific. Nu trebuie aşteptat până la
descifrarea tuturor etapelor unui fenomen, care se poate realiza uneori foarte târziu,
pentru a-i reţine semnificaţia epidemiologică. În plus, unele date obţinute din
observaţii sunt irepetabile şi, nesesizate la timpul potrivit, se pierd, practic, pentru
totdeauna.
3.3.3. Comparaţia
Această metodă permite cunoaşterea istoriei naturale a fiecărei boli, privită

ca un proces complex, evolutiv, cu particularităţi spaţiale şi temporale, cu
modificări ce survin în conformaţia procesului epidemiologic şi a manifestărilor
clinice.
Compararea datelor epidemiologice obţinute în arii geografice variate din
aceeaşi ţară sau din ţări diferite, poate contribui la stabilirea unor relaţii cauzale
între anumiţi factori şi bolile semnalate. Cele mai bune comparaţii se fac între
datele obţinute din investigaţii organizate special în acest scop, utilizând metode
standardizate, iar grupele de populaţii sunt stabilite pe baza unor criterii unice.
Compararea evoluţiilor epidemiologice din diverse arii geografice şi
perioade de timp, din diferite condiţii, graţie similitudinilor sau diferenţelor
relevante constatate, permite precizarea unor concepte, formularea unor ipoteze.
Prin anchete retrospective sau prospective, pe eşantioane largi, bine alese, utilizând
metodele riguroase ale statisticii multidimensionale, se testează ipostazele posibile.
Cunoştinţele referitoare la istoria unei maladii, comparate cu cele ce se
referă la manifestările prezente, permit descoperirea unor modificări în dinamica
epidemiologică, a modului de evoluţie clinică, a tabloului anatomopatologic sau a
altor elemente ale bolii studiate. Aceste modificări survin ca urmare a unor
schimbări de natură ecologică, a concentrării animalelor, a schimbării modului de
furajare, a aplicării sistematice de tratamente, de vaccinări sau intervenţia altor
factori.
Se cunoaşte că, în general, unele fenomene epidemice se repetă. Unele boli
infecţioase, dar şi neinfecţioase, prezintă sezonalitate şi oscilaţii multianuale, după
23
cum sunt boli care apar imprevizibil, se propagă mai mult sau mai puţin extins şi
dispar fiind considerate ―unicat epidemic‖.
Izbucnirile epidemice care se repetă ritmic, au la fiecare episod unele
caracteristici, care dau episodului respectiv o individualitate, care se poate corela
cu populaţia receptivă, caracteristici ale agentului de agresiune şi
schimbări/perturbări legate de mediu. Reconstituirile istorice în epidemiologie nu
au la bază numai valoarea de cunoaştere (valoare euristică), ci ele caută să tragă
concluzii practice care pot dirija corect comportarea antiepidemică (11, 31).
Epidemiologia comparativă utilizează elementele fundamentale şi metodele
de cercetare ale proceselor patologice semnalate la mai multe specii, inclusiv la om,
în scopul studierii bolilor comune, evaluării datelor privind evoluţia lor asociată în
timp şi spaţiu şi a elaborării strategiilor corelative adecvate de prevenire şi
combatere. Toate datele culese asigură caracterizarea episoadelor de boală,
prognozarea consecinţelor sanitare veterinare şi evaluarea aspectelor economice.
Din prezentarea acestor date rezultă cu claritate necesitatea înregistrării
variabilelor unei boli, pentru a putea face, la momentul oportun, comparaţii ale
aceloraşi variabile, în alte momente/perioade de evoluţie ale aceleaşi boli. Uzitând
de metoda comparaţiei se poate observa care dintre variabilele bolii au suferit
modificări: virulenţa agentului patogen, modul de transmitere, calea de infecţie,
modul de evoluţie, exprimarea simptomelor, gravitatea leziunilor etc.
În legătură cu coordonatele analizei epidemiologice sunt relevante diverse
date, între care trebuie subliniate următoarele:
- timpul : asocierile temporale posibile ale fenomenelor cu anul, anotimpul,
luna şi chiar săptămâna în care se înregistrează îmbolnăvirile, corelaţiile cu
influenţele unor factori climatici, variabilitatea perioadelor de incubaţie, durata
evoluţiei bolii, momentul introducerii de agenţi patogeni etc.
- locul : elementele spaţiale în privinţa distribuţiei geografice, asocierile
posibile cu diverşi factorii ecologici şi ecopatologici, prezenţa unor vectori şi a
gazdelor intermediare, poluarea cu diferite elemente chimice, biologice etc.
- populaţiile de animale : stabilirea factorilor care au influenţat
receptivitatea, alcătuirea efectivelor, mişcările între ferme şi în interiorul acestora,
aspecte privind condiţiile de zooigienă, respectarea tehnologiilor etc.
3.3.4. Screeningul
Se defineşte ca o metodă de examinare în masă a unei populaţii sau grup

populaţional şi constă în aplicarea unui ansamblu de procedee şi tehnici de
investigaţie în scopul identificării prezumtive a unei boli, anomalii sau factori de
risc.
Conform experţilor OMS ―screeningul‖ este o metodă de identificare
prezumtivă a bolilor sau a unor defecte necunoscute, prin folosirea de teste,
examinări sau alte tehnici operative, care pot fi practicate rapid. Testele screening
triază indivizii aparent sănătoşi de cei care probabil suferă de o boală. Screeningul
24
reprezintă o metodă frecvent întrebuinţată în studierea bolilor şi îndeosebi în

profilaxia acestora (44).
Introducerea unui test screening ia în considerare dezideratele:
1. Într-o populaţie există boli şi animale bolnave necunoscute care trebuie
depistate în stadii cât mai precoce.
2. Să existe teste capabile să identifice boala respectivă, care să poată fi
aplicate în masă, la costuri cât mai scăzute.
Teoria şi practica screeningului se sprijină pe presupunerea că există
însuşiri care pot fi identificate prin examinări screening şi care au distribuţii
variate, perfect separabile la indivizii bolnavi şi la cei sănătoşi. În principiu,
screeningul constă în identificarea cazurilor de boală utilizând teste de diagnostic.
Scopul este de a separa indivizii care probabil sunt bolnavi, de cei care probabil
sunt sănătoşi.
Screeningul face parte din categoria procedeelor de depistare precoce a
bolilor şi prin aceasta se încadrează în măsurile de profilaxie, urmărind menţinerea
stării de sănătate a populaţiilor de animale.
Testele screening nu au valoare absolută, motiv pentru care se impune
efectuarea unor cercetări suplimentare pentru stabilirea diagnosticului definitiv, dar
au avantajul că, datorită tehnicilor rapide ce pot fi efectuate la un număr mare de
indivizi sau pe eşantioane mari, într-un timp scurt, atrag atenţia asupra posibilităţii
de acţiune a unui factor agresiv, pe fondul intervenţiei unor factori de risc.
Anchetele sau screening-urile se efectuează pe eşantioane reprezentative,
prelevate din grupuri sau subgrupuri populaţionale. Pentru ca o boală să poată intra
într-un program screening trebuie îndeplinite o serie de condiţii:
– boala respectivă trebuie să fie gravă sau potenţial gravă;
– boala trebuie să aibă o prevalenţă ridicată, cu consecinţe economice
grave şi cu impact deosebit din punct de vedere social;
– boala trebuie să fie decelabilă în etapa de latenţă sau în fazele sale de
debut asimptomatic;
– testul trebuie să cuprindă criterii precise şi acceptate de diagnostic prin
care să se poată diferenţia suficient de precis subiecţii bolnavi de cei sănătoşi (47).
O boală poate fi introdusă într-un program screening numai dacă există
posibilităţi pentru a efectua un diagnostic precis.
Testul screening ideal trebuie să fie simplu, ieftin şi uşor de efectuat; el
trebuie să fie sigur, precis şi să conducă la aceleaşi rezultate când se repetă pe
aceeaşi subiecţi. Ideal ar fi ca screeningul să asigure depistarea în procent de 100%,
exigenţă ce nu este realizabilă. Pe de altă parte este de dorit să existe o concordanţă
perfectă (100%) între clasificarea după testul screening şi clasificarea după
evaluarea diagnosticului definitiv.
Numărul bolilor care pot beneficia de depistări screening este în continuă
creştere deoarece apar în permanenţă noi teste de depistare, cu sensibilitate şi
specificitate ridicată, practicate cu aparatură ce permite efectuarea rapidă a
investigaţiilor.
25
Screening-urile serologice, hematologice, biochimice, genetice pot

evidenţia precoce deviaţii de la starea de sănătate, ceea ce permite aplicarea din
timp a măsurilor profilactice şi/sau terapeutice.
Testele screening sunt cu atât mai valoroase cu cât au capacitatea de a
depista cât mai mulţi bolnavi din populaţia examinată. Este de dorit ca populaţia
reală a bolnavilor să fie mai mare în rândul celor probabil bolnavi, decât în rândul
celor probabil sănătoşi.
Un test screening trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
- să nu facă rău animalelor,
- să poată fi aplicat rapid,
- preţ de cost redus,
- simplu în executare,
- randament mare,
- acceptat de proprietarii/deţinătorii de animale,
- validitate corespunzătoare,
- reproductibilitate,
- valoare predictivă bună.
În prezent screeningul se practică pentru acele boli pentru care există teste
paraclinice valide de identificare a bolii. Se obţin indicii semnificativi pentru
depistarea grupurilor/populaţiilor cu risc crescut, stabilirea unor relaţii de
cauzalitate, depistarea factorilor de risc, a formelor subclinice şi incipiente de
boală. A se vedea şi cap. 4.1. Depistajul.
3.3.5. Experimentul
Experimentul înseamnă cercetarea unor efecte produse de intervenţia

noastră asupra fenomenului. De obicei, experimentul se efectuează pentru a detecta
cauze, dar nu exclusiv. Chiar dacă în relaţia dintre o cauză ipotetică şi un efect
observat sunt respectate cerinţele referitoare la asocierea dintre cei doi factori,
succesiunea lor în timp (cauza precede efectul) şi absenţa altei cauze posibile, este
necesar ca interpretarea situaţiilor de acest fel să se bazeze pe o demonstrare
obiectivă.
Experimentul se efectuează după o schemă clasică, pe două grupe de
populaţii/ eşantioane, din care unul este grupul experimental, iar al doilea grupul de
control. La grupul experimental se provocă fenomenul pentru a interveni asupra lui
sau fenomenul există deja şi experimentul se efectuează pe parcursul evoluţiei
sale (31).
Experimentul se efectuează pe animale, el poate avea drept scop stabilirea
diagnosticului conform postulatelor lui Koch şi Koch-Reevers sau permite
stabilirea eficacităţii şi aprecierea inocuităţii unor produse biologice, cum ar fi
serurile imune şi hiperimune, diferite vaccinuri sau stabilirea gradului de toleranţă
(toxicitatea acută sau cronică) a unor produse medicamentoase, insecticide,
raticide etc.
26
Experimentul se poate face şi în sensul stabilirii DLM sau DL50, în vederea

stabilirii patogenităţii unor tulpini bacteriene sau virale, izolate din diferite cazuri
de boală. În cazul utilizării de culturi celulare se stabileşte TCID50 şi/sau CCID.
Experimentul trebuie să fie pe deplin justificat ştiinţific şi se apelează la el
numai în cazul în care nu există alte metode de diagnostic sau de investigaţie.
Trebuie avut în vedere de a nu crea suferinţă animalelor într-un mod inutil. Se vor
respecta normele referitoare la protecţia animalelor.
Luând ca bază modul de organizare a experimentului la om, modalităţile de
efectuare pot fi următoarele (24, 31):
– experiment orb numit şi simplu anonimat, în care grupului experimental i
se administrează factorul de studiu, iar grupului martor i se administrează
―placebo‖; nu se ştie din care dintre acestea fac parte indivizii care alcătuiesc
grupele;
– experiment dublu orb, dublu anonimat, se efectuează după principiul
experimentului orb, cu menţiunea că nici anchetatorii operatori nu ştiu care este
grupul experimental;
– experiment în condiţii naturale care se desfăşoară pe parcursul evoluţiei
unei epidemii şi în care se intervine prin vaccinarea populaţiei; dacă vaccinul
induce o bună imunizare, aceasta se va reflecta în încetarea apariţiei de noi cazuri;
– experiment în condiţii controlate care se aseamănă ca precedentul, cu
precizarea că vaccinarea se aplică numai unui lot, restul populaţiei servind ca
martor.
Experimentele pe animale sunt uneori absolut necesare pentru precizarea
diagnosticului, evidenţiind în acest sens trei situaţii distincte:
a) când patogenitatea tulpinilor bacteriene sau virale este variabilă, de la
tulpini nepatogene, până la tulpini cu virulenţă forte. În acest caz, pentru a fi
incriminate etiologic, tulpinile izolate trebuie să fie virulente şi să reproducă boala:
exemple - infecţii cu Pasteurella multocida (infecţie experimentală pe şoarece sau
pasăre), Escherichia coli (testul ansei ligaturate pe viţel, purcel, iepure, cobai);
b) când proba experimentală este patognomonică: exemple – listerioză
(testul conjunctival pe cobai), antrax (infecţie experimentală pe şoarece, cobai, cu
evidenţierea germenilor capsulaţi din splină), boala lui Aujeszky (infecţie
experimentală pe iepure care va prezenta prurit intens biopsiant la locul de
inoculare), turbare (infecţie experimentală prin inoculare intracerebrală la şoareci,
urmat de evidenţierea prin examen histopatologic a corpusculilor Babeş-Negri);
c) când prin examenul experimental se pot diferenţia/identifica cu
certitudine anumiţi agenţi etiologici: exemple – pesta porcină clasică de pesta
porcină africană (bioprobă pe purcei imunizaţi şi neimunizaţi contra pestei porcine
clasice); tuberculoza (infecţie experimentală pe cobai, iepure şi găină pentru a
stabili tipul de micobacterie implicat); boala de Newcastle (infecţii experimentale
pe pui de 1 zi şi 6 săptămâni pentru a stabili indicele de patogenitate).
Aceste examene se impun cu atât mai mult a fi efectuate în situaţia unor
boli emergente care pot antrena pierderi economice însemnate sau boli care
prezintă un pericol deosebit asupra transmiterii la om. Evident că aceste
27
experimente trebuie să fie pe deplin justificate ştiinţific, să prezinte un înalt grad de

specificitate şi siguranţă, iar pe de altă parte, nu există tehnici/metode alternative de
diagnostic (33, 34).
3.3.6. Metoda statistică
Statistica este definită ca ştiinţa care se ocupă cu descifrarea şi analiza

numerică a fenomenelor de masă, a legilor care conduc fenomenele de masă. Este o
ramură aplicativă a matematicii care abordează latura cantitativă a fenomenelor,
omiţând factorul individual. În biologie şi în medicină, ca de altfel în toate
domeniile existenţei, este bine cunoscută legea interdependenţei fenomenelor. De
aceea, pentru cunoaşterea completă a fenomenelor de masă se impune ca acestea să
fie interpretate din punct de vedere al legăturilor reciproce.
Statistica matematică poate fi considerată o ramură a matematicii aplicate,
care are drept scop culegerea, înregistrarea, gruparea, analiza şi interpretarea
datelor referitoare la un anumit fenomen, în vederea obţinerii unor previziuni
despre evoluţia ulterioară a fenomenului respectiv.
Statistica biologică (biometria) este ştiinţa care aplică metodele statistice la
studiul multiplelor aspecte ale vieţii.
Din punct de vedere al modului de abordare a unui domeniu se descrie:
– investigarea statistică descriptivă are ca obiect culegerea, clasificarea
datelor statistice şi descrierea lor; ea serveşte epidemiologia descriptivă;
– investigarea statistica analitică procedează la analiza critică a datelor
prin prelucrări diverse, ca să ajungă la esenţa fenomenelor, descoperirea cauzelor şi
a condiţiilor producerii bolii, permiţând concluzii utile şi prognoze; ea serveşte
epidemiologia analitică şi experimentală.
Cercetarea statistică este exigentă. Ea pretinde atât cunoaşterea aprofundată
a însăşi statisticii, cât şi a domeniului de cercetat. Din acest motiv cercetarea
epidemiologică specială trebuie să se facă întotdeauna prin colaborarea dintre
epidemiolog şi statistician. În funcţie de caracterele obiectului cercetat şi de
amploarea lui, în echipă este necesar, după caz, să intre şi alţi specialişti.
În epidemiologie, statistica a pătruns de mult timp, având implicaţii largi în
studiul fenomenelor epidemiologice. Ea se află pe lista metodelor curente ale
epidemiologiei şi se asociază deseori cu celelalte metode. În epidemiologie, la fel
ca şi în sistemele biologice supra-individuale, aprecierea fenomenelor se face în
primul rând pe baza legilor statistice şi de probabilitate. În medicină a pătruns ca
biometrie biostatistică, statistică medicală.
Medicul epidemiolog trebuie să ştie să întocmească un material statistic
descriptiv al cercetării sale, în care pune în ordine datele culese. Pe acest material
ordonat (grupe, clase, frecvenţe, distribuţii), el poate construi comparări, corelări,
probabilităţi, adică o statistică analitică şi poate ajunge la elaborarea unor ipoteze
privitoare la cauzele sau condiţiile fenomenului cercetat.
28
Forma cea mai simplă de exprimare a indicatorilor epidemiologici este cea

de raport, în care numărul evenimentelor se înregistrează la numărător, iar efectivul
populaţiei la numitor.
În studiile epidemiologice se lucrează cu următorii indicatori:
- indicatori de intensitate care arată amploarea, intensitatea unui fenomen;
se exprimă în cifre absolute, după care se calculează valoarea procentuală; exemplu
- în ferma A sunt 2200 bovine şi se depistează 6 cazuri cu tuberculoză ce reprezintă
0,27%. În ferma B cu 2400 bovine se depistează 4 cazuri de tuberculoză, ceea ce
reprezintă 0,17%. Se concluzionează că ferma B este mai puţin afectată;
- indici extensivi (structurali) arată componenţa unui fenomen sau indicator;
exemplu - un efectiv este format din 500 de indivizi, din care 400 adulţi (80%), iar
100 tineret (20%) sau se pot face alte calcule în funcţie de structura efectivului:
după vârstă, provenienţă, gestaţie, naşteri, primipare, multipare, lactante etc.
- indici dinamici urmăresc mişcarea în timp a unui fenomen, înregistrarea
fiind făcută cel mai adesea anual:
Exemplu: în 1990 au fost 80 bolnavi = 100 %

în 1991 au fost 100 bolnavi = 125 %
în 1992 au fost 140 bolnavi = 175 %
În concluzie, indicatorii sunt mărimi rezultate din prelucrări statistice care permit,
prin comparare, corelare, abstractizare şi generalizare, aprofundarea şi
interpretarea corectă a materialului studiat.
Materialul adunat luat în totalitate, ca urmare a efectuării de măsurători,

apreciere a calităţii, a unor fenomene sau evenimente, numărul de indivizi, se
numeşte populaţie statistică. Fiecare individ (om, animal, eveniment) care intră în
această populaţie se numeşte unitate statistică sau element statistic (6, 24, 31).
Metodele statistice sunt larg utilizate în evaluarea unor fenomene morbide
cu etiologie multifactorială, pentru evidenţierea factorilor de risc şi a deviaţiilor
morbide în starea de sănătate a unei populaţii.
Tehnicile statistice utilizate trebuie să fie abordabile şi adecvate datelor de
observaţie ce urmează a fi interpretate. Deseori, aceste tehnici sunt complexe, ceea
ce impune colaborarea dintre medici şi statisticieni. Medicul trebuie să aleagă
tehnici statistice cât mai simple, dintre cele care şi-au dovedit superioritatea în
investigaţiile epidemiologice. Pentru a evita erorile se impune o judicioasă alegere
şi folosire a surselor de informare, un sistem optim de culegere şi stocare a
informaţiilor, cât şi o metodologie adecvată de prelucrare care, în final să permită
comparaţii, extrapolări şi deducţii epidemiologice (40, 47).
Pregătirea, coordonarea şi valorificarea unei cercetări statistico-
epidemiologice se face în conformitate cu un plan de cercetare care cuprinde
următoarele:
29
– stabilirea obiectivelor cercetării cu enunţarea problemei cercetate şi a

ipotezelor; cui vor servi rezultatele şi la ce dată se vor prezenta rezultatele parţiale
şi/sau finale;
– stabilirea colectivităţii în care se va executa cercetarea, precizând lotul sau
loturile experimentale, cât şi cele martor;
– delimitarea în timp şi în spaţiu a populaţiei sau eşantionului cercetat;
– stabilirea procedeului de selecţie şi de formare a eşantionului, alegerea
tipului de eşantion pentru ca acesta să fie cât mai reprezentativ;
– precizarea şi delimitarea unităţii statistice (caz nou de îmbolnăvire, bolnav
existent în efectiv, decesul din o anumită cauză etc.) cât şi a caracteristicilor
acesteia, calitative şi cantitative, ce se vor cerceta (vârstă, greutate corporală, spor
în greutate, producţie), precum şi a unităţilor şi subunităţilor până la care se face
cercetarea;
– conceperea fişei sau a formularului/chestionarului de înregistrare a datelor,
pentru înscrierea uniformă a acestora, la care se anexează instrucţiuni de
completare şi instrucţiuni de codificare;
– stabilirea tipului de cercetare, care se poate organiza în mai multe moduri:
 după poziţia cercetătorului faţă de colectivitatea examinată poate fi:
- directă: interviu cu proprietarii, fermierii, îngrijitorii;
- indirectă: culegerea datelor din fişe, registre, arhive sau alte
tipuri de înregistrări;
- auto-înregistrarea: completarea datelor de către deţinătorii de
animale;
 după modul de observare a fenomenului:
- cercetare transversală (de moment)
- cercetare longitudinală (prospectivă sau retrospectivă)
 după volumul de cuprindere a populaţiei supuse cercetării:
- cercetare totală pe întregul efectiv
- cercetare parţială pe eşantioane
 după forma de culegere a datelor:
- cercetare continuă pe măsură ce fenomenul evoluează
- cercetare periodică ce se repetă la anumite momente fixe (zi,
săptămână, lună, an)
- cercetare unică ce se efectuează o singură dată.
Se poate preciza că cercetarea epidemiologică realizează analiza statistică,
care constă în efectuarea unor aprecieri comparative, corelaţii şi deducţii asupra
datelor statistice obţinute. Aceasta trebuie să se dovedească utilă pentru elaborarea
unor generalizări şi stabilirea de prognoze, care să fie utile serviciilor veterinare de
epidemiologie, în elaborarea unor măsuri eficiente de depistare, prevenire şi
combatere a bolilor epidemice transmisibile şi netransmisibile (22, 31, 57, 58).
Pentru o înţelegere şi interpretare mai corectă a datelor obţinute de
cercetarea epidemiologică, acestea trebuie prezentate în tabele statistice sau alte
forme de reprezentare grafică.
30
În prezent, statistica şi-a amplificat enorm posibilităţile de lucru fiind

ajutată de calculatoarele electronice. Acestea îi asigură o mare viteză de lucru,
precizie, capacitate de stocare a datelor şi de evaluare rapidă a lor. În acest mod,
cercetarea epidemiologică se apropie tot mai mult de ştiinţele exacte.
3.3.7. Metoda matematică
Matematica este ştiinţa relaţiilor cantitative şi cea mai abstractă ştiinţă.

Aceste caractere permit pătrunderea metodelor ei în orice altă ştiinţă, căci ajută alte
ştiinţe la descifrarea exactă a fenomenelor, permite exprimarea concisă a legilor
naturii şi prin aceasta, previziuni precise şi explorări practice (31). Trebuie amintit
în acest context ceea ce afirma Roger Bacon: ―nici o investigaţie umană nu se poate
intitula ştiinţă adevărată, dacă nu trece prin demonstraţia matematică‖.
Modelele matematice au ca scop transpunerea în ecuaţii matematice a
numeroşi parametri biologici, medicali şi ecologici, ajungându-se la elaborarea de
modele matematico-epidemiologice care furnizează date analitice privitoare la
caracteristicile din trecut, prezent şi viitor ale proceselor epidemiologice.
Introducerea şi utilizarea metodei matematice în epidemiologie a creat
posibilitatea trecerii de la caracterizarea calitativă a fenomenelor, la caracterizarea
lor cantitativă, la cuantificarea lor. Elaborarea metodelor matematice în
epidemiologie se realizează pe baza cunoaşterii structurii procesului morbid, a
elementelor sale constitutive şi a relaţiilor dintre acestea.
Modelarea epidemiologică este o metodă modernă de investigaţie
epidemiologică, realizată prin studiul reprezentării matematice a caracterelor
bolilor şi a evoluţiei acestora. Dacă modelul matematico-statistic este bine
conceput şi construit, el poate furniza elemente preţioase în privinţa evoluţiei
bolilor, cât şi în studiile de prognozare. Pe baza acestor prognoze se orientează
structura planurilor de supraveghere epidemiologică, acţiunile ce trebuie
întreprinse, evaluarea diverselor procedee de tratament şi profilaxie, necesarul de
materiale etc.
Coroborarea diverselor concluzii, integrarea diverselor legităţi ca urmare a
utilizării metodelor matematice, permit să se conceapă cadrul teoretic explicativ
general al epidemiologiei (metodologie, strategie etc.), precum şi instrumentele
acesteia (tehnicile utilizabile).
3.4. STUDII ŞI ANCHETE EPIDEMIOLOGICE
Etapa iniţială a investigaţiilor epidemiologice include acumularea datelor

necesare în vederea stabilirii cauzelor participante la etiologia unei boli. Prin
interpretarea elementelor colectate în legătură cu cauzalitatea proceselor
epidemiologice este posibilă emiterea ipotezelor cauzale. Ele se bazează pe
principalele aspecte referitoare la timpul şi locul în care se desfăşoară evenimentele
patologice în colectivităţi, la populaţia de animale şi la factorii de mediu.
31
Metodele aplicate au ca punct de plecare înregistrarea incidenţei (sau a altui

indicator epidemiologic), în patru grupe de animale, existente într-o populaţie sau
formate în condiţii experimentale:
- animale bolnave expuse la acţiunea factorului cauzal incriminat (notate
BE+)
- animale bolnave neexpuse la acţiunea factorului cauzal incriminat (notate
BE‾)
- animale sănătoase expuse la acţiunea factorului cauzal incriminat (notate
SE+)
- animale sănătoase neexpuse la acţiunea aceluiaşi factor cauzal (notate SE‾).
Pe baza datelor înscrise într-un tabel se calculează incidenţa bolii
investigate în a cărei etiologie se presupune că intervine un anumit factor cauzal, la
care sunt expuse animalele din loturile BE+ şi SE+ şi nu sunt expuse animalele din
loturile BE‾ şi SE‾. Se calculează astfel, separat, incidenţa bolii la animalele expuse
şi la cele neexpuse la factorul cauzal (16, 24, 48, 50).
3.4.1. Studiu prospectiv
Constă în cercetarea longitudinală a unui eveniment epidemiologic, prin

urmărirea de la început, în timp, a caracteristicilor epidemiologice la întregul
efectiv sau la un lot de animale. Cercetarea se face pe populaţia existentă în acel
moment şi se va continua în viitor. Datele acumulate sunt interpretate în direcţia
elaborării de prognoze, în scopul proiectării din prezent către viitor. În paralel,
investigaţia se face şi pe loturi martor. Investigaţia se face după următoarea
schemă:
- câţi din subiecţii expuşi vor face boala,
- câţi din subiecţii expuşi vor rămâne sănătoşi,
- câţi din subiecţii neexpuşi vor face aceeaşi boală,
- câţi din subiecţii neexpuşi vor rămâne sănătoşi.
Se urmăreşte stabilirea unor corelaţii de tipul cauză–efect. Cercetarea
prospectivă are avantaje şi dezavantaje:
– avantaje: se poate planifica exact studiul, cazurile pot fi corect
supravegheate, se pot constitui loturi martor;
– dezavantaje: fluctuaţii în compoziţia loturilor, menţinerea dificilă a
uniformităţii de lucru, populaţii limitate, cost mai ridicat, greu de efectuat în boli
rare, durata de timp mai lungă (24, 48).
3.4.2. Studiu retrospectiv
Constă în cercetarea retrospectivă a unor evenimente epidemiologice ce au

evoluat într-un efectiv sau grup de animale. În acest caz, se face apel la toate
documentele care pot furniza informaţii despre fenomenul respectiv. În cercetarea
retrospectivă se porneşte de la cunoaşterea efectului şi se urmăreşte determinarea
retrospectivă a cauzelor ipotetice.
32
Schematic, în abordarea şi detectarea unui factor nociv ce a acţionat în

trecut, sunt de cercetat următoarele categorii de subiecţi:
- câţi subiecţi bolnavi au fost expuşi la factorul nociv;
- câţi subiecţi bolnavi nu au fost expuşi la factorul nociv;
- câţi subiecţi sănătoşi au fost expuşi la factorul nociv;
- câţi subiecţi sănătoşi nu au fost expuşi la factorul nociv.
Cercetarea retrospectivă prezintă, de asemenea, avantaje şi dezavantaje:
– avantaje: se execută în general uşor, are timp scurt de efectuare, este
repetabilă, economică şi pot fi urmărite boli rare;
– dezavantaje: dificultatea de a avea grupe martor, documentaţie limitată,
incompletă, reconstituiri dificile sau imposibile, diagnosticele pot fi nesigure şi nu
se mai pot ameliora.
Studiul prospectiv şi retrospectiv în epidemiologia analitică, impune
următoarele sublinieri:
 studiul prospectiv :
– este mai uşor de efectuat pentru o boală răspândită;
– se poate face o asociere între cauza probabilă şi boală;
– se percepe mai uşor acţiunea factorului cauzal şi consecinţele lui.
 studiul retrospectiv :
– este recomandabil pentru o boală rară;
– necesită o documentaţie retroactivă exactă şi completă;
– permite verificarea preliminară a ipotezei;
– se pretează pentru studierea fluctuaţiilor mari în cohorte.
3.4.3. Anchetă transversală
Investigaţiile se efectuează pe grupe sau eşantioane dintr-o populaţie, în

mod repetat, dar de fiecare dată nou constituite. Se efectuează într-un timp scurt şi
permite să se obţină o imagine instantanee (un clişeu) a fenomenului de sănătate
studiat. Având în vedere scurtimea lor, aceste anchete nu permit măsurarea
incidenţei unei boli, ci numai a cazurilor existente, adică prevalenţa. Din acest
motiv, acest tip de anchetă, mai este denumită şi anchetă de prevalenţă.
Ea se poate aplica ansamblului unei populaţii şi atunci se vorbeşte de
anchetă exhaustivă sau foarte adesea se aplică unui eşantion dintr-o populaţie, când
este denumită anchetă prin sondaj. Repetarea anchetei transversale într-o populaţie
furnizează o serie de instantanee, care în funcţie de periodicitatea aplicării, permite
să se aprecieze dinamica prevalenţei bolii (37, 49, 50).
Ancheta transversală furnizează o vedere statistică a bolii studiate şi nu
permite cunoaşterea evoluţiei sale în timp şi spaţiu. Repetarea ei într-o populaţie
furnizează o serie de instantanee care permit să se aprecieze, în parte, dinamica
prevalenţei bolii.
33
3.4.4. Anchetă longitudinală
Investigaţiile au în vedere acumularea de date prin testări şi examene

repetate de-a lungul unei perioade de timp. Se efectuează pe grupe sau eşantioane
dintr-o populaţie, repetat la anumite intervale, dar pe acelaşi grup sau eşantion pe
tot parcursul investigaţiei. Se realizează într-o perioadă lungă de timp, în unul sau
mai multe grupe de animale, prin observaţii periodice. Acest tip de anchetă este
special adaptată pentru studiul incidenţei unei boli şi furnizează o imagine mai
corectă asupra dinamicii unei boli în timp şi spaţiu.
Prin studiile efectuate prospectiv şi longitudinal, cercetarea are la dispoziţie
un timp mai îndelungat pentru a concluziona asupra cauzalităţii. Modul de
efectuare a anchetelor transversale şi longitudinale este redat în schema nr. 3
Reprezentarea schematică a anchetelor transversale şi longitudinale

Schema nr. 3
a b c
1 Anchetă transversală
2 Anchetă longitudinală
Pentru detectarea cauzelor şi riscurilor, epidemiologia utilizează în mod

curent ―studiul cohortelor‖, adică analiza paralelă a subiecţilor expuşi şi a celor
neexpuşi la acţiunea unor factori de risc. Animalele sunt urmărite o perioadă de
timp, notându-se apariţia cazurilor noi, stabilindu-se dinamica incidenţei. Se începe
prin investigarea unui lot de animale sănătoase, care sunt divizate în două grupe, în
funcţie de expunerea sau neexpunerea la acţiunea unui factor potenţial patogen
(schema nr. 4).
Variabilele de interes sunt măsurate şi întregul lot este urmărit pentru a
constata diferenţele dintre cele două grupe în privinţa incidenţei cazurilor noi. Ele
oferă informaţiile cele mai utile pentru evaluarea cauzalităţii bolilor şi cea mai
directă posibilitate de măsurare a riscului de apariţie a unei boli. Dezavantajul
metodei rezidă în durata mare în timp, în cazul unor boli cu evoluţie cronică. Acest
neajuns poate fi evitat prin testarea animalelor cu ajutorul unor metode
imunologice sau biochimice, care sunt relevante înainte de apariţia semnelor clinice
(24, 31, 48).
34
Modelul experimental de investigaţie tip ―cohortă‖

Schema nr. 4
Animale bolnave
+
Animale expuse (E )
Animale Animale sănătoase
examinate
Animale bolnave
Animale neexpuse (E‾)
Animale sănătoase
Aplicaţiile sunt utilizate în următoarele situaţii:

- boli produse de agenţi etiologici rari;
- testarea efectelor multiple ale unor cauze;
- cuantificarea relaţiilor temporale;
- măsurarea directă a incidenţei;
- observarea situaţiei indivizilor.
Model de notare în investigaţiile de tip cohortă

Tabelul nr. 3
+ -
Specificare Bolnavi (D ) Sănătoşi (D ) Calculare
+
Expuşi F A B A+B
Neexpuşi F- C D C+D
Calculare A+C B+D N = A+B+C+D
O varietate de rate şi proporţii pot fi calculate dacă numerele din fiecare

cele patru celule (combinaţii factor-boală) sunt cunoscute. Obiectivul studiilor
analitice este de a estima aceste rate, deşi nu toate pot fi calculate pentru fiecare din
elementele prezentate în tabelul nr. 4.
Metode de calcul a parametrilor privind populaţia în cohorte

Tabelul nr. 4
Nr.crt. Parametri (rată sau populaţie) Notarea Calcularea
1 Expuşi P(F+) (A+B)/N
2 Bolnavi P(D+) (A+C)/N
3 Bolnavi şi expuşi P(F+ şi D+) A/N
4 Bolnavi în grupul expus P(D+/F+) A/(A+B)
5 Bolnavi în grupul neexpus P(D+/F-) C/(C+D)
6 Expuşi în grupul bolnav P(F+/D+) A/(A+C)
7 Expuşi în grupul neafectat P(F+/D-) B/(B+D)
35
4. MODALITĂŢI DE EFECTUARE A STUDIILOR

EPIDEMIOLOGICE DESCRIPTIVE
Studiile epidemiologice descriptive au ca obiect descrierea caracteristicilor

unui fenomen privind sănătatea unei populaţii. Epidemiologul trebuie să depisteze
apariţia unei epidemii, exacerbarea epidemică a unei endemii sau a unor cazuri
sporadice.
4.1. DEPISTAREA
Cele mai multe programe de luptă colectivă contra unei boli infecţioase la
animale, necesită detectarea subiecţilor infectaţi, operaţiune denumită în mod
curent depistaj. Prin acţiunile de depistaj se urmăreşte trierea unei populaţii,
respectiv eşantion, prin examene clinice şi paraclinice ţintite spre detectarea unei
anumite boli. Conform normelor OMS depistarea (screening) constă în: ―a
identifica prezumtiv cu ajutorul examinărilor de laborator sau a altor tehnici,
aplicabile rapid şi uşor, a indivizilor atinşi de o boală sau de o anomalie până
atunci neobservată, în vederea stabilirii abaterii de la normal‖. Mijloacele de
depistare trebuie să permită stabilirea deosebirii între animalele aparent sănătoase,
dar probabil atinse de boală, faţă de cele care sunt realmente sănătoase. În
consecinţă, depistarea nu are ca scop fixarea unui diagnostic, ci descoperirea
precoce a bolilor, într-un stadiu cât mai incipient, pentru a putea lua măsuri
adecvate (tratament, sacrificare), înainte ca ele să ajungă într-o formă avansată,
care să antreneze pierderi economice însemnate sau să constituie un risc pentru
oameni (10, 37, 47).
O bună metodă de depistaj trebuie să permită reperarea tuturor subiecţilor
infectaţi. Se pot înregistra erori prin lipsă (animale infectate, nedetectate) şi erori
prin exces (animale indemne, considerate ca infectate).
Diferenţele dintre diagnostic şi depistaj

Tabelul nr. 5
Criteriile de
Diagnostic Depistaj
diferenţiere
Condiţionat de starea Independent de starea
Motivul examinării clinică (prezintă anumite clinică
manifestări)
Se adresează unui număr
Se adresează unui singur
Gradul de cuprindere mare de indivizi
individ sau grup restrâns
(populaţie)
Număr de investigaţii Mai multe metode de O singură metodă de
la care se supune investigaţie în acelaşi timp, investigaţie o singură
fiecare subiect pentru un diagnostic cert. dată pentru depistare.
36
Trebuie făcută diferenţa între depistaj şi diagnostic în cercetarea efectuată

asupra unei boli. Dacă examenul este realizat independent de starea clinică a
subiectului, investigaţia se încadrează în depistaj, iar dacă examenul este realizat
pentru o anumită starea clinică a unui subiect, investigaţia se încadrează în
diagnostic. În timp ce depistajul este aplicat animalelor aparent sănătoase (absenţa
simptomelor sau leziunilor), diagnosticul este efectuat pe animale bolnave (prezintă
simptome/leziuni) (tabel nr. 5).
În patologia animală testele de depistaj, se aplică unor ansambluri de
animale (nivel populaţional), în timp ce diagnosticul se adresează unui grup
restrâns sau un singur subiect (nivel individual) (31, 47, 48).
În alegerea metodei de depistaj componenta economică este importantă. În
principiu, testele rapide, simple şi puţin costisitoare sunt de preferat, în dauna
testelor costisitoare, laborioase, cu durată mare de timp, mai ales dacă urmează să
fie aplicate la un număr mare de indivizi (uneori mai multe milioane de analize).
Depistajul poate fi efectuat de o manieră ocazională sau sistematică.
Depistajul ocazional se aplică în cazuri particulare: exemplu - în cazul
identificării unui focar al unei boli foarte contagioase, se poate decide efectuare de
examene de depistare în fermele/gospodăriile vecine focarului de boală sau care se
găsesc într-o relaţie comercială cu focarul (febra aftoasă, pesta porcină, boala de
Newcastle, gripa aviară etc.).
Depistajul sistematic este aplicat de regulă la toţi indivizii unei populaţii sau
la toţi indivizii din anumite grupe. Dacă se aplică la toţi indivizii unei populaţii,
poartă denumirea de ―depistaj de masă‖ (bruceloză, tuberculoză, anemie infecţioasă
etc.), iar dacă se aplică doar anumitor indivizi, este denumit ―depistaj selectiv‖
(depistajul unor animale cumpărate, înainte de a fi introduse într-un efectiv).
Majoritatea programelor de profilaxie şi combatere a bolilor transmisibile
ale animalelor, îndeosebi a celor infecţioase, se bazează, cel puţin în parte, pe
detectarea subiecţilor infectaţi, adică depistarea. Succesul acestor metode este
condiţionat în mod deosebit de calitatea şi fiabilitatea testelor de depistare.
Cercetarea sistematică a prezenţei infecţiei la animale ce nu prezintă
simptome, se bazează în principal pe depistarea unor ―markeri‖ ai stării de boală,
reprezentaţi prin efectori imuni (anticorpi/imunoglobuline) şi depistarea stării de
hipersensibilitate (alergie). Mai rar se urmăreşte depistarea agentului patogen sau a
unor componente ale acestuia, din cauza numărului mare de examene ce trebuie
efectuate, care necesită deseori medii speciale de cultură, tehnici laborioase de
examinare, cu implicaţii economice (preţ de cost ridicat) şi obţinerea unor rezultate
după o perioadă lungă de timp.
Se poate concluziona ca depistajul constă în “cercetarea sistematică” cu ajutorul

examenelor, la nivel populaţional, a indivizilor sau a grupurilor de indivizi atinse
de o alterare a stării de sănătate, trecută neobservată până la momentul respectiv,
iar diagnosticul constă în “cercetarea sistematică” a unui subiect, pentru
identificarea unei boli, de care suferă la momentul respectiv.
37
4.2. VALOAREA TESTELOR DE DEPISTAJ
Nici un test de depistaj nu departajează cu certitudine animale infectate de

cele sănătoase (indemne). Trebuie reţinut că în urma aplicării unui test, există riscul
obţinerii unor rezultate false. Un test este cu atât mai bun, cu cât furnizează un
număr cât mai mare de rezultate corecte şi un număr cât mai redus de rezultate
eronate. Două noţiuni se impune mai întâi a fi definite:
Sensibilitatea: defineşte aptitudinea unui test de a furniza un răspuns pozitiv
la un individ infectat; se estimează prin proporţia indivizilor infectaţi ce furnizează
o reacţie pozitivă la test. Animalele suspuse testării se denumesc astfel:
– adevărate pozitive (AP); (cele cu reacţie pozitivă la test);
– false negative (FN); (cele cu reacţie fals negativă la test).
Specificitatea: defineşte aptitudinea unui test de a furniza un răspuns
negativ la un animal indemn; se estimează prin proporţia indivizilor indemni ce
furnizează un răspuns negativ la test. Animalele suspuse testării se denumesc astfel:
– adevărate negative (AN); (cele cu reacţie negativă la test);
– false pozitive (FP); (cele cu reacţie fals pozitivă la test).
4.2.1. Detectarea adevăraţilor infectaţi (sensibilitatea)
Aptitudinea unui test de depistaj de a furniza un răspuns pozitiv la un număr

mare de indivizi/subiecţi real infectaţi, exprimă sensibilitatea crescută a testului. Un
test este considerat mai sensibil, cu cât proporţia animalelor pozitive (adevărate
pozitive), în populaţia infectată este mare şi numărul erorilor prin lipsă este redus
(false negative). Invers un test este puţin sensibil, când în urma aplicării lui, se
depistează un număr redus de animale cu reacţie pozitivă (adevărate pozitive) şi
rămân nedepistate un număr mare de animale infectate (false negative).
În urma utilizării unui test de depistaj într-o populaţie compusă exclusiv din
animale infectate, cu un agent corespunzător bolii cercetate, se va constata că unele
animale vor furniza un răspuns pozitiv (adevărate pozitive) şi altele vor furniza un
răspuns negativ (false negative).
Sensibilitatea testului (Se) corespunde proporţiei dintre AP (adevărate
pozitive) şi ansamblul populaţiei infectate (AP + FN).
Sensibilitatea testului de depistaj se determină exclusiv într-o populaţie de

subiecţi infectaţi. Numărătorul şi numitorul nu cuprind decât animalele infectate.
Pentru a calcula sensibilitatea trebuie să dispunem de un test de referinţă, care va
furniza rezultate ce corespund exact realităţii. Măsurarea sensibilităţii unui test de
depistaj trebuie să fie efectuată pe un eşantion reprezentativ al populaţiei infectate,
în care testul se va folosi.
38
Răspunsul unui animal infectat este variabil în funcţie de vechimea

infecţiei. El poate prezenta iniţial o fază ―mută‖ corespunzătoare pregătirii
răspunsului în efectori imuni (anticorpi sau celule efectoare), o a doua fază, uneori
foarte lungă, cu răspuns pozitiv, şi o a treia fază, de diminuare sau chiar de
dispariţie a răspunsului.
Sensibilitatea testului poate varia în funcţie de proporţia de subiecţi
infectaţi, cât şi de vechimea infecţiei la indivizii din populaţia cercetată (48, 50).
Sensibilitatea unui test de depistaj într-o populaţie de animale infectate

Tabelul nr. 6
Răspuns la test Infectaţi Indemni
Reacţie pozitivă AP (Adevărat pozitive) -
Reacţie negativă FN (Fals negative) -
Total AP + FN -
Sensibilitatea unui test de depistaj nu atinge practic niciodată valoarea de

100%, din următoarele motive: existenţa unui interval biologic între data infecţiei şi
cea a apariţiei elementelor urmărite prin depistaj (anticorpi, celule efectoare), de
variabilitatea de răspuns imun a indivizilor, de existenţa fenomenului de
imunotoleranţă etc. (49, 50).
4.2.2. Detectarea adevăraţilor indemni (specificitatea)
În o populaţie compusă exclusiv din animale indemne de o boală dată, un

test de depistaj va furniza un răspuns negativ pentru marea majoritatea dintre
acestea (adevărate negative), dar se va înregistra, fără îndoială, un răspuns pozitiv
pentru câteva dintre ele (false pozitive).
Valoarea testului de depistaj va fi cu atât mai bună, cu cât proporţia de erori
prin exces (false pozitive) va fi mai scăzută. Capacitatea unui test de depistaj de a
furniza un răspuns negativ într-o proporţie ridicată a animalelor indemne, este
calificată ca specificitatea testului. Un test se consideră cu atât mai specific, cu cât
proporţia răspunsurilor negative (adevărate negative) în sânul populaţiei indemne
este mai crescut (numărul de erori prin exces este scăzut). Invers, un test este
considerat ca puţin specific, când numărul indivizilor indemni, consideraţi ca
pozitivi, este crescut (răspunsul pozitiv este o eroare) (49, 50).
Tabelul de mai jos redă situaţia folosirii unui test de depistaj, într-o
populaţie constituită exclusiv din indivizi indemni. Unele animale furnizează un
răspuns negativ (AN – adevărate negative), iar altele dau un răspuns pozitiv (FP –
false pozitive). Specificitatea testului (Sp) corespunde proporţiei dintre ―adevăraţii
negativi‖ (AN) şi ―ansamblul indemnilor‖ (AN + FP).
39
Specificitate a unui test de depistaj într-o populaţie de animale indemne

Tabelul nr. 7
Răspuns la test Infectaţi Indemni
Reacţie pozitivă - FP (false pozitive)
Reacţie negativă - AN (adevărate negative)
Total - AN + FP
Pentru a calcula specificitatea trebuie să dispunem de un test de referinţă

(sau de o situaţie de referinţă). Specificitatea unui test nu depinde de frecvenţa
bolii. Este vorba de valoarea intrinsecă. Totuşi ea depinde de frecvenţa
fenomenelor responsabile de producerea reacţiilor nespecifice (exemplu: infecţia cu
diferite micobacterii care induc răspunsuri nespecifice la tuberculina bovină).
În consecinţă, cu toată valoarea intrinsecă, specificitatea poate varia în
funcţie de caracteristicile epidemiologice dintr-o zonă, notând prezenţa şi frecvenţa
agenţilor ce posedă antigene parţial comune cu agentul etiologic al bolii cercetate.
Specificitatea unui test nu atinge niciodată 100%, în particular din cauza
comunităţii antigenice între agentul bolii analizate în depistaj şi alţi agenţi
microbieni.
Exemplu: calculul sensibilităţii (Se) şi a specificităţii (Sp) unui test de
depistaj într-un efectiv de bovine în care evoluează o boală infecţioasă (37, 50).
Efectivul de bovine se grupează astfel:
– Total animale: 1000
– Total animale infectate (răspuns pozitiv la testul de referinţă): 100
- Adevărate pozitive: 90
- False negative: 10
– Total animale indemne (răspuns negativ la testul de referinţă): 900
- Adevărate negative: 870
- False pozitive: 30
Situaţia prezentată poate fi redată sub forma unui text: 1000 de bovine au
fost supuse unui test de referinţă presupus perfect: 900 au furnizat un răspuns
negativ şi 100 au furnizat un răspuns pozitiv. Între cele 100 cu răspuns pozitiv, 90
au răspuns pozitiv la noul test (adevărate pozitive), iar între cele 900 cu răspuns
negativ, 30 au dat răspuns pozitiv la noul test (false pozitive).
Cu datele prezentate mai sus se poate construi următorul tabel:

Tabelul nr. 8
Modul de Test de referinţă
Total
reacţie (+) (-)
Noul test Pozitiv (+) 90 30 120
Negativ (-) 10 870 900
Total 100 900 1000
40
Calculul se face astfel:
Sensibilitatea = 90%
Specificitatea = 97%
Sensibilitatea şi specificitatea unui test de depistaj, trebuie să fie apreciate

cu mult discernământ. Aceşti parametrii depind, chiar pentru acelaşi test, de
alegerea pragului de pozitivitate, cât şi de alte situaţii reale din teren.
Pentru un test dat, în funcţie de valoarea aleasă pentru pragul de
pozitivitate, se pot ameliora sensibilitatea sau specificitatea, dar totdeauna unul
contra celuilalt.
În rezumat trebuie reţinut:
Sensibilitatea unui test de depistaj corespunde aptitudinii sale de a

identifica corect animalele infectate, graţie unui răspuns pozitiv.
Specificitatea unui test de depistaj corespunde aptitudinii sale de a
identifica corect animalele indemne graţie unui răspuns negativ.
Pentru un test dat, aceste valori nu depind de frecvenţa bolii şi pentru acest
motiv sunt calificate ca ―intrinseci‖.
4.2.3. Identificarea adevăraţilor pozitivi şi a adevăraţilor negativi
Dacă se aplică un test de depistaj în o populaţie de animale în rândul căreia

evoluează boala cercetată, se obţin răspunsuri pozitive şi răspunsuri negative. Se
pune întrebarea asupra valorii acestor rezultate:
– rezultatele pozitive corespund animalelor infectate?
– rezultatele negative corespund animalelor indemne?
În vederea excluderii posibilităţii de a utiliza rezultatele eronate ale unui test
de diagnostic se face apel la determinarea valorilor sale predictive. În acest scop se
determină mai întâi sensibilitatea şi specificitatea testului respectiv şi, în
continuare, se stabilesc doi parametrii denumiţi valoarea predictivă pozitivă şi
valoarea predictivă negativă. Aceştia indică gradul de încredere care se poate
acorda testului (50).
41
4.2.3.1. Răspunsurile pozitive: valoarea predictivă a unui rezultat pozitiv
Între animalele care au furnizat un răspuns pozitiv la testul de depistaj se

pot distinge două categorii. Cele care sunt efectiv infectate (adevărate pozitive) şi
cele care sunt indemne (false pozitive). În prezenţa unui răspuns pozitiv furnizat de
un animal, este imposibil de a spune dacă acest răspuns pozitiv corespunde la un
animal infectat (adevărat pozitiv) sau corespunde unei erori prin exces (fals
pozitiv). Pentru a ne forma o idee de proporţia răspunsurilor pozitive la o adevărată
valoare (AP) în raport cu ansamblul răspunsurilor pozitive (AP + FP) şi în
consecinţă posibilitatea ca răspunsul pozitiv obţinut să corespundă unui animal
infectat, se calculează valoarea predictivă. Încrederea ce se poate acorda unui
rezultat pozitiv se numeşte ―valoare predictivă a unui rezultat pozitiv‖ (VPP).
Valoarea predictivă a unui rezultat pozitiv se defineşte astfel: ―proporţia de

adevăraţi pozitivi printre ansamblul răspunsurilor pozitive furnizate de un test de
depistaj‖ sau ―probabilitatea ca un răspuns pozitiv al unui test de depistaj să
corespundă unui organism infectat‖.
Pentru un test de depistaj dat, VPP este în funcţie de sensibilitatea testului,
de specificitatea sa, şi de frecvenţa bolii în o zonă în care testul este folosit.
Definirea valorii predictive a unui rezultat pozitiv şi a unui rezultat negativ

Tabelul nr. 9
Răspuns Situaţia reală
Total Formula de calcul
la test Infectaţi Indemni
Pozitiv AP FP AP + FP
Negativ FN AN AN + FN
Pentru sensibilitatea testului: numărătorul (AP) al fracţiei va fi mai crescut

şi deci VPP va fi crescută, deci testul va fi sensibil.
Pentru specificitatea testului: numitorul fracţiei va fi mai scăzut şi prin
urmare VPP crescută, pentru că numărul falşilor pozitivi va fi redus, ceea ce
înseamnă că testul este specific.
Pentru frecvenţa bolii: dacă se utilizează un test de sensibilitate şi de
specificitate învecinate (exemplu 95%) ―greutatea‖ respectiv AP şi FP va depinde
unic de frecvenţa bolii în populaţia studiată:
– dacă boala este foarte frecventă (mai mult de 80% din animale), falşii
pozitivi vor fi uşor minoritari în raport cu adevăraţii pozitivi şi valoarea predictivă
42
a unui rezultat pozitiv va fi crescută (în extremis, toată populaţia este infectată, nu
există falşi pozitivi şi VPP atinge valoarea maximă de 1);
– dacă boala este rară (de exemplu 1%), numărul adevăraţilor pozitivi
devine foarte redus, minoritară în raport cu numărul erorilor prin exces şi VPP va fi
ea însăşi foarte redusă (în extremis, în mediu totalmente indemn, numărul
adevăraţilor pozitivi devine nul, toate rezultatele pozitive corespund erorilor prin
exces şi VPP devine nulă). Nu se poate acorda încredere rezultatelor pozitive
deoarece este vorba de erori prin exces.
Pentru a observa relaţia între prevalenţă şi VPP se redă următorul exemplu:
fie o populaţie de 100.000 animale, cărora li se aplică un test de depistaj de
sensibilitate de 99% şi o specificitate de 99,9%. Valoarea adevăraţilor pozitivi
(AP), a falşilor pozitivi (FP), din totalul pozitivilor şi VPP sunt prezentate în
tabelul nr. 10
Relaţia între prevalenţă şi valoarea predictivă pozitivă

(sursa: B. Toma et al. - Epidémiologie appliquée 1996)
Tabelul nr. 10
Adevăraţi Falşi Total
Prevalenţa VPP
pozitivi (AP) pozitivi (FP) pozitivi
10% 9900 90 9990 99%
1% 990 99 1089 91%
0,1% 99 100 199 50%
0,001% 10 100 110 9%
0,0001% 1 100 101 1%
0% 0 100 100 0%
Din analiza acestui tabel se poate constata că numărul adevăraţilor pozitivi

(prin definiţie proporţional cu prevalenţa reală), diminuă paralel cu prevalenţa, în
timp ce numărul falşilor pozitivi rămâne sensibil acelaşi (90 la 100). Când
prevalenţa este crescută (10% sau mai mult), proporţia falşilor pozitivi este
neglijabilă în sânul rezultatelor pozitive, dat fiind numărul mare de adevăraţi
pozitivi. Dar dacă prevalenţa diminuă, paralel cu diminuarea totalului pozitivilor,
falşii pozitivi devin treptat preponderenţi şi sfârşesc prin a corespunde cu totalul
pozitivilor (în zona indemnă). Diminuarea VPP în funcţie de prevalenţă este mai
mult sau mai puţin intensă după specificitatea testului. Valoarea predictivă a unui
test de depistaj poate varia de la 0 la 1 în funcţie de 3 factori (sensibilitate,
specificitate şi prevalenţă).
În lupta colectivă împotriva bolilor infecţioase la animale, se poate
menţiona că încrederea (VPP) ce se poate acorda unui rezultat pozitiv într-un
mediu foarte infectat este crescută şi din contră această încrederea este foarte
limitată în mediu slab infectat (43, 44, 50).
43
4.2.3.2. Răspunsurile negative: valoarea predictivă a unui rezultat negativ
Ca şi pentru răspunsurile pozitive, printre animalele ce furnizează un

răspuns negativ la un test de depistaj, se identifică două categorii: cele care sunt
efectiv indemne (adevărate negative) şi cele care sunt infectate, dar neidentificate
ca atare (false negative). În prezenţa unui răspuns negativ, nu se poate deci preciza
dacă acest răspuns negativ corespunde unui animal indemn (adevărat negativ) sau
unei erori prin deficienţa testului (fals negativ).
Ca şi pentru VPP se poate forma o idee despre proporţia răspunsurilor
negative la un nivel real (AN) prin raportarea la ansamblul răspunsurilor negative
(AN + FN) şi în consecinţă probabilitatea ca un răspuns negativ obţinut, să
corespundă unui animal indemn. Prin analogie cu VPP, încrederea ce se poate
acorda unui rezultat negativ este denumită ―valoare predictivă a unui rezultat
negativ‖ (VPN).
Valoarea predictivă a unui rezultat negativ se defineşte astfel: ―proporţia de
adevăraţi negativi printre ansamblul răspunsurilor negative furnizate printr-un test
de depistaj‖ sau ―probabilitatea ca un răspuns negativ obţinut la un test de depistaj,
corespunde unui organism indemn‖ (vezi tabelul 8 - scris anterior).
Exemple - dacă se reia exemplul studiului prezentat în tabelul 6, rezultatele

sunt următoarele:
Trebuie remarcat că valorile predictive pozitive şi negative găsite nu privesc

decât această populaţie. Într-o altă populaţie, în care prevalenţa bolii ar fi diferită, şi
valorile predictive vor fi diferite.
Ca şi la VPP, pentru un test de depistaj dat, VPN este în funcţie de
sensibilitatea, specificitatea şi frecvenţa unei boli într-o zonă în care testul este
folosit.
Variaţiile VPN în funcţie de frecvenţa bolii depistate sunt inverse celor ale
VPP: în mediu slab infectat (în care VPP este slabă), numărul falşilor negativi este
practic neglijabil în raport ce adevăraţii negativi (chiar dacă sensibilitatea testului
nu este foarte bună) şi VPN este foarte apropiată de 1, valoarea maximală atinsă în
mediu totalmente indemn (acolo VPP este nulă). În revanşă în mediu puternic
44
infectat, VPP este crescută şi VPN diminuă, căci numărul falşilor negativi creşte în
raport cu adevăraţii negativi (50).
Zona în care apar interferenţe în încadrarea indivizilor falşi negativi şi falşi
pozitivi este redată în schema nr. 5 (sursa: Martin S.W. et al. Veterinary
Epidemiology - 1987).
Schema nr. 5
50 % Neîmbolnăviţi Îmbolnăviţi
25 %
Negativi Prag critic Pozitivi
adevăraţi adevăraţi
Negativi falşi Pozitivi falşi
0%
4.3. DETECTABILITATE ŞI SENSIBILITATE
Detectabilitatea unui test de depistaj este dată de aptitudinea acestuia de a

releva cantităţi reduse din substanţa/substratul cercetat (anticorpi, agent patogen
etc.); se exprimă prin pragul de detectabilitate, care este dat de ―concentraţia cea
mai slabă detectabilă prin test‖.
Un test care posedă o bună detectabilitate, are în general o bună
sensibilitate, iar una şi aceeaşi calitate se defineşte prin concepte diferite
(probabilitatea de a detecta animalele infectate pentru sensibilitate şi concentrarea
în substanţa de dozat pentru detectabilitate).
Detectabilitatea unui test de depistaj, definit prin pragul de detecţie,
depinde numai de concentraţia substanţei cercetate, în timp ce sensibilitatea unui
test de depistaj depinde, pe de o parte, de abaterea detectabilităţii în raport cu cea a
testului de referinţă, iar pe de altă parte, de compoziţia populaţiei infectate în
indivizi cu o slabă concentraţie în substanţa cercetată.
Pentru o reacţie serologică, detectabilitatea reprezintă valoarea cea mai
redusă de determinat (anticorpii). Pentru o aceeaşi boală rezultatele obţinute se
pretează la comparaţie între diferitele laboratoare, cât şi între diferite ţări.
45
Detectabilitatea oricărui test de depistaj, poate fi apreciată foarte uşor (nu are
importanţă unde în lume), cu ajutorul unui ser internaţional de referinţă. Aceasta
permite obţinerea unor valori comparative a nivelului de sensibilitate a diferitelor
teste de detectare a anticorpilor la aceeaşi boală. Exemplu: setul de diagnostic
ELISA Bovine Leucosis Serum Screening permite detectarea anticorpilor BLV pe
amestec de 10 seruri.
4.4. ALTE CARACTERISTICI ALE TESTELOR
Răspunsurilor obţinute pot fi variabile chiar în condiţiile cele mai

asemănătoare de lucru. Astfel, la acelaşi ser, obţinut în aceeaşi zi, de către aceeaşi
persoană, prelucrat prin o tehnică serologică, exact în aceleaşi condiţii de lucru, se
pot obţine valori diferite. Această variabilitate creşte pe măsură ce numărul de
factori de diferenţă sunt mai numeroşi. Variabilitatea rezultatelor obţinute necesită
diferenţierea următoarelor noţiuni:
Repetabilitatea defineşte ―fiabilitatea rezultatelor succesiv obţinute de
acelaşi operator, ce lucrează într-un mediu dat, cu acelaşi aparat, cu aceeaşi
metodă, pe un produs identic‖.
Reproductibilitatea defineşte ―fidelitatea rezultatelor obţinute de către
operatori diferiţi, ce lucrează în medii diferite sau în acelaşi mediu, dar în timpi
diferiţi, cu aceeaşi metodă, pe un produs identic‖.
Rezultatele obţinute cu ajutorul aceluiaşi test de depistaj, sunt deci supuse
unei variabilităţi ―intra-observator‖ (repetabilitatea) şi unei variabilităţi ―inter-
observator‖ (reproductibilitatea). Nu se poate deci considera că nivelul de
sensibilitate şi de specificitate al unui test de depistaj sunt strict identice, indiferent
de persoanele care utilizează testul. Pentru a limita această variabilitate a
rezultatelor (şi în consecinţă performanţele de sensibilitate şi de specificitate), este
necesar ca diferitele persoane (sau laboratoare) să utilizeze o tehnică standardizată
de lucru şi de citire/interpretare a testului de depistaj (43, 44).
Validitatea defineşte măsura în care prin efectuarea unui test se poate obţine
o cuantificare a parametrului urmărit, iar în baza rezultatelor obţinute se poate face
o clasificare corectă a animalelor examinate, în bolnave şi sănătoase. O investigaţie
se consideră validă dacă rezultatele sale corespund situaţiei epidemiologice reale,
fără a da erori sistematice, cele întâmplătoare fiind foarte rare (57, 58).
Robusteţea: defineşte capacitatea unui test de a da rezultate bune în condiţii
diferite de utilizare; în principiu această caracteristică depinde, în principal, de cel
care execută testul, dar, în acelaşi timp şi de detectabilitate.
Indicele de concordanţă (C) se defineşte ca raportul dintre suma
eşantioanelor găsite pozitive şi negative faţă de numărul total al probelor examinate
(48) astfel:
46
unde
a = animale care au reacţionat pozitiv la ambele teste

b = animale care au reacţionat pozitiv la primul test şi negativ la al doilea test
c = animale care au reacţionat negativ la primul test şi pozitiv la al doilea test
d = animale care au reacţionat negativ la ambele teste
Exemplu:
Examinarea unei populatii de animale pentru identificarea bolii X prin două
tehnici de examinare A si B.
Testul B
Testul A pozitiv negativ
pozitiv 8 (a) 1 (b)
negativ 16 (c) 223 (d)
Indicele youden (Y): permite aprecierea globală a sensibilităţii şi

specificităţii unui test serologic.
Se calculează după formula: Y = Se + Sp – 1
Se = sensibilitatea
Sp = specificitatea
Toate caracteristicile expuse asigură testelor imunologice încredere în rezultatele

obţinute, motiv pentru care sunt cel mai frecvent utilizate în epidemiologia
practică. Interpretarea lor se bazează pe existenţa valorilor de referinţă şi a
reagenţilor de referinţă, rezultând posibilitatea definirii corecte a probelor
pozitive, negative şi/sau dubioase.
47
5. TABELE SI REPREZENTĂRI GRAFICE
Studiul statistic asupra unei populaţii biologice se poate face luând date
despre fiecare individ sau numai despre un număr restrâns de indivizi, aleşi la
întâmplare din populaţie. Se recurge la acest din urmă caz atunci când populaţia
cuprinde un număr foarte mare de indivizi sau când nu se dispune de întreaga
populaţie. Din aceste considerente se extrage din populaţie o subcolectivitate
numită selecţie statistică sau eşantion (31, 62).
În vederea analizei, difuzării şi valorificării rezultatelor cercetării
epidemiologice, datele obţinute în urma prelucrării statistice sunt reprezentate cu
ajutorul cifrelor, punctelor, liniilor, suprafeţelor şi a altor forme geometrice, prin
figuri simbolice sau naturale, ori cu ajutorul hărţilor.
Pentru a nota mai rapid operaţiile statistice se apelează la simboluri
statistice:
X – şirul variantelor
F - efectivul unei valori (frecvenţa absolută)
f - frecvenţa relativă
n – suma caracteristicilor (variantelor, valorilor)
(n) N – suma efectivelor (frecvenţelor, variabilelor)
 - suma
X, M, mx – media
Xa – media aritmetică
Xp – media ponderală
Xcron – media cronologică
Xh, arm – media armonică
Xg – media geometrică
XP – media pătratică
 – abaterea (deviaţia) standard (deviaţia tip)
e – eroare
X1 – abatere de la X
Componenta statisticii matematice care se ocupă cu planificarea experimentelor,

culegerea datelor asupra caracteristicilor urmărite şi înregistrarea lor se numeşte
statistică descriptivă.
Datele sau valorile, în funcţie de caracteristica urmărită, pot fi:

– măsurători: exemple - dimensiuni, greutatea, talia etc.
– numărători: exemple – nr. de indivizi bolnavi, nr. de indivizi morţi etc.
– analize de laborator: exemple - izolări de germeni, numărul total de
germeni, numărătoare de elemente sangvine etc.
Acestea pot fi reprezentate sub formă de tabele, grafice sau alte forme de
reprezentare (22, 29, 31, 37, 50, 62).
48
5.1. TABELUL
Este forma de prezentare sintetică, sistematică, în special a datelor

numerice. Un tabel trebuie să conţină un titlu, un corp şi indicaţii complementare.
Titlul defineşte conţinutul tabelului şi este însoţit de numărul tabelului (scris
cu cifre arabe sau romane). Corpul tabelului este cadrilat în spaţii orizontale şi în
coloane verticale. In primul spaţiu din partea superioară, compartimentat
corespunzător, vor fi înscrise datele, elementele, caracterele, unităţile de măsură
etc., ce urmează a fi detaliate în tabel (capul tabelului). Fiecare coloană reprezintă
un şir statistic (serie statistică). În coloanele tabelului se reiau diferite valori
exprimate cifric şi/sau calculate în valori procentuale. Coloanele mai frecvent
trecute în construcţia unui tabel sunt: coloana caracteristicilor (valorilor sau
variantelor), coloana efectivului (variabilei), coloana frecvenţei, coloana
procentuală.
Notele explicative pot fi redate printr-un sistem de semne, asteriscuri, cifre
sau litere. Amplasarea tabelului se face alături sau în afara textului pentru a facilita
copierea. Orientarea se va face în funcţie de formatul hârtiei şi de dimensiunile
tabelului.
Tabelele pot fi de mai multe tipuri:
– Tabel de lucru, în care se înregistrează datele primare pentru un calcul;
– Tabel de referinţă sau documentare care sunt cuprinzătoare şi extinse;
– Tabel cu scop precis în care se prezintă sintetic rezultatele cercetărilor.
Tabelul are o valoare cu atât mai mare, cu cât el grupează simultan mai
multe caractere ale unităţilor statistice. În continuare sunt prezentate câteva
exemple de tabele de lucru sau documentare (nr. 11 şi 12), într-o boală epidemică
(pesta porcină clasică) şi una enzootică (actinobaciloza bovină). Prelucrarea
statistică a datelor sub formă de tabel sunt redate la cap. 26 ―Noţiuni de statistică
biologică‖.
Distribuţia temporală a focarelor şi a cazurilor de pestă porcină clasică în anul 2004

Tabelul nr. 11
Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Total
Nr.
16 7 7 11 11 10 10 11 16 28 19 15 161
focare
[%] 9.93 4.34 4.34 6.83 6.83 6.21 6.21 6.83 9.93 17.4 11.8 9.31
Nr.
71 40 10 44 40 40 20 20 123 81 64 81 634
anim moarte
Nr.
267 201 35 86 12 87 105 122 264 108 163 174 1624
anim ucise
Total animale
338 241 45 130 52 127 125 142 387 189 227 255 2258
afectate
[%] 14.9 10.6 1.99 5.75 2.30 5.62 5.53 6.28 17.1 8.37 10.0 11.2
49
Situaţia diagnosticului şi notificărilor pentru pesta porcină (A 130) în anul 2004

Tabelul nr. 12
Din care:
Nr. Număr Număr Nr. Nr.
Judeţul Nr. anim.
crt. localităţi focare anim. anim
afectate
moarte ucise
1 Alba 6 6 136 53 83
2 Arad 7 7 754 61 193
3 Bihor 1 1 23 18 5
4 Bistriţa 3 3 28 28 0
5 Braşov 1 1 14 1 13
6 Caraş Severin 5 5 69 16 53
7 Cluj 9 13 256 47 209
8 Covasna 4 4 52 17 35
9 Dolj 10 10 129 87 42
10 Giurgiu 3 4 7 4 3
11 Gorj 20 21 145 67 78
12 Harghita 6 6 19 5 14
13 Ilfov 3 3 6 5 1
14 Mehedinţi 9 9 29 18 11
15 Mureş 10 10 130 35 95
16 Neamţ 2 2 2 2 0
17 Olt 7 7 10 8 2
18 Prahova 2 2 6 2 4
19 Satu Mare 22 34 541 81 460
20 Sălaj 14 15 210 34 176
21 Sibiu 9 9 113 28 85
22 Teleorman 3 3 10 7 3
23 Tulcea 1 1 1 0 1
24 Vaslui 1 1 6 3 3
25 Vâlcea 2 2 59 7 52
26 Bucureşti 1 1 3 0 3
Total 161 180 2258 634 1624
50
Frecvenţa cazurilor clinice în funcţie de rasă, vârstă şi sex

într-un focar de actinobaciloză bovină
Tabelul nr. 13
Factori 2002 2003 2004
Categorii
intrinseci Nr. % Nr. % Nr. %
BNR 9 100 11 73,33 13 68,42
Rasa
HF - - 4 26,66 6 31,57
Până la 1 an 5 55,55 7 46,66 7 36,84
Vârsta Între 1-2 ani 3 33,33 5 33,33 10 52,63
Peste 2 ani 1 11,11 3 20,00 2 10,52
Femele 5 55,55 14 93,33 19 100
Sexul
Masculi 4 44,44 1 6,66 - -
Evoluţia temporală a cazurilor de actinobaciloză

Tabelul nr. 14
2002 2003 2004
Lunile (19 cazuri) (15 cazuri) (9 cazuri)
Nr. % Nr. % Nr. %
Ianuarie 2 10,52 3 20,00 1 11,11
Februarie 5 26,31 3 20,00 2 22,22
Martie 5 26,31 2 13,33 1 11,11
Aprilie 3 15,78 1 6,66 - -
Mai 2 10,52 3 20,00 1 11,11
Iunie 2 10,52 3 20,00 1 11,11
Iulie - - - - 1 11,11
August - - - - 1 11,11
Septembrie - - - - 1 11,11
Octombrie - - - - - -
Noiembrie - - - - - -
Decembrie - - - - - -
5.2. REPREZENTĂRI GRAFICE
Pe baza datelor înscrise în tabele, informaţia statistică primară poate fi

reprezentată sub formă de grafice.
Un grafic cuprinde 3 părţi:
– titlul care în principiu este acelaşi cu al tabelului pe care îl reprezintă;
tabelul care a stat la baza întocmirii graficului, îl va precede întotdeauna în text;
– coordonatele care constă în două drepte perpendiculare între ele
(sistemul cartezian al axelor de coordonate). Punctul de intersecţie al acestora se
numeşte origine şi se notează cu zero. Dacă valorile nu încep cu ―0‖, acest lucru se
reprezintă printr-o ―linie de fractură‖. Linia orizontală se numeşte abscisă, pe ea se
notează de obicei intervalele de timp (ani, luni, săptămâni, zile). Linia verticală
51
poartă numele de ordonată şi pe ea se înregistrează valorile referitoare la nivelele

fenomenului studiat;
– traseul poate fi redat prin puncte, drepte, poligoane, curbe sau suprafeţe.
5.2.1. Diagrama liniară
Constituie forma curentă de reprezentare grafică. Ea se întrebuinţează mai

ales pentru redarea sugestivă a evoluţiei unui fenomen în timp; în acest caz poartă
denumirea de cronogramă sau historiogramă (grafic nr. 1).
Scara diagramei constă dintr-o linie divizată şi din cifrele corespunzătoare
diviziunilor şi subdiviziunilor. Ea se întocmeşte atât pentru abscisă, cât şi pentru
ordonată. Ea poate fi uniformă (aritmetică) sau neuniformă (logaritmică, semi-
logaritmică şi funcţională). Diviziunile scării axei absciselor se fac de la stânga la
dreapta (de la ―O‖  ―X‖); diviziunile axei ordonatelor se fac de jos în sus (de la
―O‖  ―Y‖). Limitele scării ordonatelor sunt în funcţie de mărimea efectivă a
valorilor reprezentate. De modul în care se proporţionează scările pe cele două axe
de coordonate, depinde în final estetica graficului. Pentru o mai bună înţelegere a
fenomenului reprezentat grafic se întocmeşte o legendă în care se trec date
referitoare la sursa datelor, semnificaţia marcajelor (linii, puncte) alte precizări
suplimentare.
Reprezentarea unei diagrame lineare
Graficul nr. 1
100
90
80
70
60
Series1
50
Series2
40
30
20
10
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
5.2.2. Diagrama în coloane
Diagrama este alcătuită din coloane, pe fiecare din ele fiind reprezentată o
anumită frecvenţă. Ea permite utilizatorilor să constate cu uşurinţă comparaţii,
modele şi tendinţe între datele prezentate. În construcţia unei astfel de diagrame,
categoriile sunt de obicei prezentate pe axa orizontală, iar valorile pe axa verticală.
Diagrama în coloane poate fi prezentată în format 2D (dreptunghiuri verticale în
două dimensiuni: orizontală şi verticală) şi în format 3D (dreptunghiuri verticale în
52
trei dimensiuni: orizontală, verticală şi adâncime). Înălţimea coloanelor este

proporţională cu nivelul fenomenului studiat.
Diferenţierea coloanelor se face prin diferite nuanţe de gri (umbriri) sau
culori diferite. Deasupra sau în interiorul coloanelor se pot nota diferite cifre care
reprezintă valorile absolute sau procentuale ale fenomenului reprezentat (graficul
nr. 2).
Reprezentarea unei diagrame în colane

Graficul nr. 2
25
21.77
20 18.39 18.39 18.9
15.2 15.22
14.88 15.2
15
11.73 12.38
10.59
10
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
5.2.3. Diagrama combinată
Pentru a obţine o imagine cât mai complexă asupra unui fenomen, este
necesar uneori să reprezentăm pe aceeaşi diagramă, mai multe aspecte ale aceluiaşi
fenomen. Reprezentarea se poate face prin coloane aşezate pe două rânduri,
haşurate diferit sau combinaţie de coloane cu sistemul grafic reprezentat sub formă
de linii. Acest mod de reprezentare permite a sesiza corelaţiile dintre mai multe
laturi ale aceluiaşi fenomen sau dintre două sau mai multe fenomene (grafic 3)
53
Reprezentarea unei diagrame combinate

Graficul nr. 3
90
80
70
60
50
Series1
40
Series2
30
20
10
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
5.2.4. Diagrama în benzi dispuse orizontal

Graficul nr. 4
11
9
Series1
7
Series2
5 Series3
Series4
3
1
0% 20% 40% 60% 80% 100%
5.2.5. Diagrama structurală
Această reprezentare porneşte de la ideea că structura unui fenomen sau a

unei colectivităţi poate fi reprezentată printr-o figură geometrică. Aceasta poate fi
de două tipuri:
Diagrama structurală în dreptunghi. Se redă distribuţia cantitativă a unui
fenomen în care proporţia părţilor sale componente alcătuiesc un total egal cu 100
(grafic nr. 5).
54
Reprezentarea unei diagrame în dreptunghi

Graficul nr. 5
12.50
100%
16.67
80% Series4
29.17 Series3
60% Series2
40% Series1
41.67
20%
0%
1
Diagrama structurală în cerc. Se consideră circumferinţa de 360o a cercului

egală cu 100. Deci pentru fiecare procent se va lua pe circumferinţa cercului un arc
egal cu 360/100, adică 3,6o. Valorile corespunzătoare se vor proiecta pe cerc cu
ajutorul raportorului. În legendă se va indica semnificaţia haşurărilor folosite. Pe
triunghiurile structurale rezultate se pot înscrie valorile procentuale.
În graficele următoare sunt redate aspecte din boala edemelor la porc (grafic
nr. 6a) şi actinobaciloză bovină (grafic 6b).
Reprezentarea diagramei în cerc
Frecvenţa bolii edemelor la tineret porcin în funcţie de vârstă

Graficul nr. 6a
13% 8%
79% < 8 sapt.

8-12 sapt.
> 12 sapt.
55
Distribuţia cazurilor de actinobaciloză bovină în funcţie de vârstă

Graficul nr. 6b
13.87
46.35
39.76
pana la 1 an
intre 1 şi 2 ani
peste 2 ani
5.2.6. Diagrama polară (radială)
Se foloseşte pentru reprezentarea evoluţiei sezoniere a unui fenomen cu

raportare la fiecare lună. Se împarte cercul în 12 părţi egale fiecare cu câte 30 o (30
x 12 = 360o). Indicii lunari se notează în aceste sectoare în ordinele lunilor. Luna
ianuarie ocupă locul cuprins între12 şi 1 (notarea cifrelor de pe ceas), celelalte
succedându-se în sensul acelor de ceasornic. Raza cercului se construieşte egală cu
indicele mediu anual al fenomenului (grafic nr. 7).
Reprezentarea unei diagrame polare

Graficul nr. 7
1
100
12 2
11 50 3
10 0 4 Series1
9 5
8 6
7
După reprezentarea pe grafic a valorii fenomenului din fiecare lună, se

poate observa cu uşurinţă în ce luni fenomenul a depăşit media anuală şi în ce luni
s-a situat sub această medie.
56
5.3. ALTE TIPURI DE REPREZENTĂRI
– Cartograma. Constituie un mod de reprezentare grafică prin proiectarea

datelor statistice pe o hartă. Se pot nota valorile respective pe hartă.
– Cartodiagrama. Este o combinaţie între o diagramă şi o cartogramă. La
nivelul fiecărei unităţi geografice se desenează coloane, cercuri, pătrate de mărime
proporţională cu nivelul fenomenului în acea unitate teritorială.
– Stereograma. Este o reprezentare tridimensională a unui fenomen, încât
imaginea obţinută are o exprimare spaţială (stereo). In principiu stereograma
reprezintă o imagine, sau o pereche de imagini, care, vizualizate corespunzător
produc impresia unei imagini 3D sau grup de două fotografii ale aceluiaşi obiect
care, privite la un stereoscop, permit obţinerea imaginii în spaţiu a obiectului.
– Nomograma. Reprezentare grafică în plan, cu ajutorul liniilor gradate, a
relaţiei de dependenţă dintre două sau mai multe mărimi variabile, servind la
determinarea rapidă, fără calcule a valorilor unor mărimi, funcţii de alte mărimi
când sunt date valorile acestora din urmă. Este o reprezentare grafică geometrică,
prin linii sau puncte, a unor relaţii funcţionale. Spre deosebire de celelalte tipuri de
grafice, ea nu serveşte la expunerea datelor statistice, ci are drept scop să calculeze
rezultatele pe baza relaţiilor numerice stabilite între diferite variabile. Ea serveşte,
mai ales, pentru a determina o valoare numerică necunoscută, cu ajutorul uneia sau
mai multor date cunoscute.
– Sistemul GIS (Geographycal Information System). Este o metodologie
modernă de înregistrare şi reprezentare geografică (spaţială) a focarelor de boli
epidemice, ce se realizează prin intermediul datelor stocate şi transmise prin
sateliţi. Se evidenţiază focarele, limitele dintre acestea, aspecte ale reliefului,
densitatea localităţilor şi alte elemente utile unei analize epidemiologice descriptive
şi analitice. Prezintă avantajul că prin comenzile date prin calculator se pot obţine
atât imagini de ansamblu, cât şi detalii ce merg până la ferma sau gospodăria
afectată. La aceasta se mai adaugă şi faptul că imaginile pot fi vizualizate rapid pe
orice terminal, ceea ce permite urmărirea îndeaproape a evoluţiei fenomenului
epidemiologic de către toate forurile, organizaţiile şi persoanele interesate.
Reprezentările grafice se pot efectua la ora actuală cu multă rapiditate şi
precizie pe calculator, utilizând Microsoft Excel sau alte tipuri de programe
construite în mod special pentru redarea anumitor variabile.
57
6. POPULAŢIE ŞI EŞANTIOANE
6.1. POPULAŢIA
Prin populaţie se înţelege un ansamblu foarte mare, adesea, indefinit de

subiecţi (indivizi) de aceeaşi natură, dar fără a fi identici. Aceştia pot fi de vârste,
sexe, dezvoltare corporală diferite sau prezintă alte caractere care îi diferenţiază.
Condiţia de bază a existenţei unei populaţii este reproducerea sexuată prin care se
realizează schimbul de informaţie genetică, circulaţia fluxului de gene în cadrul
unei populaţii.
Populaţiile au dimensiuni variabile, cu o concentraţie de indivizi, de
asemenea, variabilă, în funcţie de o multitudine de factori: densitatea populaţiei,
zona geografică, condiţiile de mediu etc.
Populaţia reprezintă termenul şi terenul cheie al elementelor care definesc
epidemiologia. Fără populaţie epidemiologia nu se poate dezvolta, nu ar fi posibilă.
Natura populaţiei este foarte variată şi poate fi clasificată astfel: umană, animală,
vegetală, microbiană etc. Această clasificare nu este exclusivistă ci, din contră,
permite studierea diferitelor fenomene populaţionale, mai ales a celor patologice,
luând în considerare relaţiile dintre aceste populaţii. Se poate spune că
epidemiologia este unică prin principiul său de studiu populaţional (schema nr. 6)
Schema nr. 6
Unicitatea
epidemiologiei
Epidemiologie Epidemiologie Epidemiologie Epidemiologie Epidemiologie

umană animală vegetală microbiană parazitară
În consecinţă, nu există nici un motiv de a distinge o ştiinţă epidemiologică

particulară fiecăreia din aceste grupe: epidemiologie pentru oameni, epizootologie
pentru animale, epifitiologie pentru vegetale etc.
Termenul de populaţie trebuie să fie reţinut în sensul cel mai larg,
permiţând exprimarea celei mai mari diversităţi. Populaţia exprimă un ansamblu de
unităţi. Acestea pot fi populaţii animale, umane sau vegetale, fiind posibilă
regruparea indivizilor în subpopulaţii care, la rândul lor, pot fi avute în vedere ca
alte unităţi statistice de observaţie (54). Populaţia, în înţeles statistic, reprezintă o
mulţime de unităţi statistice omogene sau elemente analoage, de cele mai multe ori
infinite, având un număr de caracteristici comune, proprii atât unităţilor statistice,
cât şi ansamblului din care fac parte (31).
58
Metodele de lucru sunt, în schimb, specific adaptate fiecărei categorii

populaţionale, în ceea ce priveşte modalităţile practice. Este, deci, mai logic să se
vorbească de ramuri ale epidemiologiei.
În domeniul veterinar se pot considera animalele constitutive ale unei
populaţii, ca unităţi de observaţie, dar cel mai adesea, fiind vorba de animale
domestice, se acceptă raportarea observaţiilor la crescătorie. Toate animalele din
aceeaşi crescătorie sunt expuse aceluiaşi risc epidemiologic, dar se pot înregistra
diferenţe în intensitatea de acţiune, fie în cadrul aceleaşi crescătorii, dar mai ales de
la o crescătorie la alta. Mai mult, entitatea zootehnică şi economică este crescătoria
şi nu animalul luat individual. Această concepţie este radical diferită de
epidemiologia umană care consideră, cel mai adesea, individul ca unitate
epidemiologică şi numai în anumite circumstanţe, grupul social cel mai apropiat
(familia, grupa de muncă) (31, 47).
Proporţia de subiecţi afectaţi dintr-o populaţie este apreciată prin nivelul de
atingere. La nivelul indivizilor se distinge:
- Nivel de morbiditate: număr de bolnavi/populaţia expusă riscului;
- Nivel de mortalitate: număr de morţi/populaţia expusă riscului;
- Nivel de letalitate: număr de morţi/număr de bolnavi.
Proporţia este un raport între valorile a două variabile:
6.2. EŞANTIONUL
O boală epidemică nu cuprinde niciodată totalitatea indivizilor unei

populaţii. Din acest motiv, pentru studiul ei este aproape imposibil, dar şi
neeconomic să fie studiaţi toţi indivizii aparţinând unei populaţii. Caracterizarea
fenomenelor în biologie şi în medicină se poate efectua numai în mod excepţional
pornind de la observaţii şi înregistrări totale de cuprindere a întregului. De cele mai
multe ori se folosesc metode de selecţie sau eşantionare, care constau în estimarea
caracteristicilor colectivităţii pornind de la examinarea unui eşantion (n), a unei
părţi extrase din populaţie (N). Din acest motiv, studiile se efectuează pe eşantioane
(31, 48, 50).
Din numărul total de indivizi ai populaţiei se analizează o parte, un
eşantion, astfel proporţionat ca mărime, pentru ca datele obţinute pe acesta, să
permită desprinderea unor concluzii valabile pentru întreaga populaţie.
Eşantionul reprezintă un grup de indivizi dintr-o populaţie, asupra cărora
urmează să se efectueze o serie de investigaţii privitor la o boală cu caracter
epidemic. El este constituit din grupuri de indivizi, ce se extrag după criterii bine
59
stabilite, pentru a putea servi la determinarea caracteristicilor colectivităţii sau a

anumitor parametri prestabiliţi etc. Pentru ca rezultatele obţinute să fie
corespunzătoare scopului urmărit trebuie ca eşantionul să fie reprezentativ.
Eşantionul este numit reprezentativ atunci când oferă o imagine corectă a

populaţiei din care s-a extras.
Extragerea corectă se face prin acordarea de şanse egale tuturor indivizilor

populaţiei de a aparţine eşantionului, încât imaginea populaţiei obţinute prin
analiza eşantionului să fie cât mai exactă. Alegerea eşantionului condiţionează
calitatea rezultatului obţinut. Reprezentativitatea poate fi globală sau urmăreşte
exprimarea unuia sau mai multor caractere.
Exactitatea estimării depinde în special de mărimea eşantionului pe care s-
au calculat datele şi de modul în care eşantionul a fost extras din colectivitatea
generală. Eşantionul trebuie extras în aşa fel încât elementele sale statistice să aibă
o şansă (o probabilitate) egală de extragere.
Principiul eşantionării se bazează în totalitate pe faptul că eşantionul este
extras din colectivitatea generală (N) şi pe faptul că orice eşantion (n x, ny, nz) de
aceeaşi mărime, are aceeaşi şansă (probabilitate) de a fi extras. Una din problemele
importante ale eşantionului este estimaţia, care poate reda unele valori cum sunt
media, deviaţia standard, proporţia etc. valabile pentru colectivitatea generală (6,
29, 31).
6.2.1. Reprezentativitatea eşantionului
Pentru ca eşantionul să fie reprezentativ se cer îndeplinite trei condiţii

esenţiale:
– să fie real fiind necesar/obligatoriu să se aleagă pentru cercetarea
epidemiologică o colectivitate reală cu privire la problema cercetată (exemple: în
cercetarea frecvenţei gurmei la cabaline nu vom alege un eşantion de animale
adulte, ci unul din animale tinere, 6 luni – 5 ani, la care boala este prevalentă; în
cercetarea paratuberculozei la bovine, eşantionul va fi format din animale adulte);
– să fie omogen, adică alegerea unităţilor statistice care intră în compoziţia
eşantionului să se facă pe baza unor caractere şi atribute comune sau cel puţin
asemănătoare cu cele ale caracteristicilor colectivităţii cercetate, pentru a se asigura
analogia eşantionului cu întregul;
– să fie suficient de mare numeric, deoarece legile fenomenului de masă,
cât şi tendinţele lor de manifestare, se pot studia corect numai pe un număr
suficient de mare de indivizi, în care abaterile individuale de la medie (în plus sau
în minus), să se anuleze reciproc cunoscându-se faptul că, în conformitate cu legea
numerelor mari, cu cât numărul observaţiilor (experienţelor) este mai mare, cu atât
rezultatele obţinute vor fi mai exacte, mai concludente privind întregul.
60
Mărimea sau volumul eşantionului sunt date de efectivul unităţilor statistice

care alcătuiesc eşantionul respectiv, iar justificarea utilizării metodei de analiză,
rezultă din acceptarea legii numerelor mari. Această lege cere să se lucreze
întotdeauna cu un număr mare de unităţi statistice şi este principiul după care
acţiunea comună a unui număr mare de factori întâmplători, duce la rezultate care
nu mai sunt întâmplătoare, lăsând să se manifeste necesitatea (29).
În cadrul eşantionării se pot comite erori de selecţie care reprezintă, de fapt,
diferenţa dintre valoarea reală, absolută şi valoarea rezultată din calcul.
Aceste erori pot fi:
– erori sistematice care apar ori de câte ori nu se asigură tuturor unităţilor
statistice din ―populaţia‖ cercetată acelaşi şanse de extragere;
– erori întâmplătoare care apar datorită diferenţelor de structură între
―populaţie‖ şi eşantion; practic aceste erori întâmplătoare nu pot fi evitate, în
schimb pot fi estimate.
După procedeul de extragere sau de selecţie a unităţilor statistice dintr-o
populaţie, în scopul formării eşantionului, se deosebesc: o selecţie simplă repetată
şi o selecţie simplă nerepetată.
În selecţia simplă repetată, fiecare unitate statistică extrasă din populaţie se
examinează şi se reintroduce din nou în colectivitatea generală. În aceste condiţii,
efectivul populaţiei rămâne constant, iar fiecărei unităţi extrase la întâmplare îi este
asigurată în continuare o aceeaşi şansă (probabilitate) de a fi examinată. Eroarea
medie de selecţie ce se poate comite aici reprezintă, în fond, deviaţia standard a
mediei eşantioanelor de la media populaţiei.
În selecţia simplă nerepetată, în cadrul căreia unităţile statistice sunt extrase
tot la întâmplare, există deosebiri faţă de selecţia repetată, în sensul că unitatea
statistică extrasă nu se mai introduce în colectivitatea generală. În felul acesta,
populaţia ―N‖ scade cu fiecare unitate extrasă, astfel că în momentul formării
eşantionului (n), populaţia rămâne cu mai puţine unităţi statistice (N-n) ceea ce
impune introducerea în calcul a unor coeficienţi.
Eşantionul trebuie astfel extras încât elementele sale, respectiv unităţile sale
statistice, să aibă o şansă egală de extragere.
Mărimea eşantionului este uşor de stabilit, în cazul în care dispunem de date
şi de statistici din cercetări anterioare (date din literatură, din rapoarte, din anuare
statistice etc.), efectuate în condiţii similare şi care se utilizează ca termeni şi
factori în stabilirea mărimii eşantionului.
De multe ori se investighează probleme noi, în care nu dispunem de date
cunoscute anterior. În această situaţie, pentru a se putea stabili mărimea
eşantionului, se procedează la alegerea, în mod empiric, a unui eşantion (lot pilot),
ale cărei statistici (exemplu: media, deviaţia standard etc.) vor fi utilizate pentru
calcularea mărimii eşantionului.
În principiu, în calculul mărimii eşantionului trebuie ţinută seama de
influenţa a trei factori:
– corectitudinea selecţiei precizând că rezultatele examinării unui eşantion
sunt cu atât mai sigure, cu cât volumul său este mai mare. Trebuie subliniat faptul
61
că şi un eşantion mai mic, extras însă pe baza unei selecţii corecte, poate oferi de
multe ori date mai concludente decât un eşantion mare, dar incorect selecţionat;
– variabilitatea caracteristicii, menţionând că, cu cât această variabilitate
este mai mare, cu atât eşantionul necesită un efectiv mai mare şi invers;
– tipul selecţiei materialului statistic influenţează în mare măsură precizia
rezultatelor.
6.2.2. Tipuri de eşantioane
Eşantioanele, în funcţie de modul lor de alcătuire sau formare, pot fi de

următoarele tipuri:
– eşantion empiric: este tipul de eşantion ce nu se constituie prin tragere la
sorţi, a cărui formare se bazează pe factori de ―comoditate‖, cum ar fi:
crescătorii/ferme uşor accesibile, crescătorii/ferme ale căror proprietari sunt
cunoscuţi şi care acceptă să participe la anchetă. Evident acest tip de eşantion nu
este reprezentativ pentru populaţia şeptelului dintr-o zonă şi comportă un ―biais‖
care poate fi important. În eşantionul empiric nu se cunoaşte probabilitatea unităţii
epidemiologice (un animal, o exploataţie …) de a aparţine eşantionului. Prin
urmare, nu se poate utiliza calculul probabilităţilor, nici definirea unui interval de
încredere a unei estimări sau determinarea mărimii eşantionului. Acest tip de
eşantion nu este reprezentativ şi se utilizează rar în epidemiologia animală;
Model de distribuire a indivizilor în tabelul de sondaj

(adaptare după B. Toma)
Tabelul nr. 13
1 2 4 9 3 7 1 2 3 7 6 0 1 4 5 2 3 0 9 7
9 0 6 5 4 2 6 4 0 1 3 6 9 7 4 1 5 2 8 0
3 4 8 6 6 4 7 6 1 8 0 7 1 8 9 7 6 4 1 9
0 3 7 8 5 5 9 8 5 3 8 2 3 9 2 4 8 2 6 3
8 5 1 2 7 0 4 3 6 9 1 5 0 2 5 0 9 7 5 6
6 0 1 4 5 2 3 0 9 7 2 1 3 9 4 3 1 2 7 7
3 6 9 7 4 1 5 2 8 0 0 9 6 5 4 2 6 4 0 1
1 7 1 0 9 6 7 4 1 9 6 4 8 3 6 8 7 6 1 4
8 2 3 9 2 3 8 2 6 4 7 3 0 8 5 5 9 8 5 3
5 1 0 2 5 0 9 5 7 6 8 5 1 2 7 0 4 3 6 9
9 3 0 2 7 3 2 4 1 9 3 2 7 1 7 4 0 1 6 5
1 5 2 8 0 0 9 6 5 4 4 6 2 0 1 3 6 9 7 4
7 6 4 1 9 6 4 8 3 6 1 7 6 8 4 7 9 1 8 0
4 8 2 6 3 7 3 0 8 5 8 9 5 3 5 8 3 9 2 9
0 9 7 5 6 8 5 1 2 7 9 4 3 6 0 1 5 0 2 5
– eşantion aleatoriu simplu: se realizează prin tragere la sorţi dintr-o

populaţie, din care fiecare individ are aceeaşi probabilitate de a fi extras. Pentru
62
constituirea lui trebuie să se dispună de o listă exhaustivă a tuturor indivizilor ce

alcătuiesc populaţia, care se numeşte bază de sondaj. Tragerea la sorţi se poate face
la întâmplare folosind tabelul constituit în acest scop (tabel nr. 13) (50).
Se presupune că se doreşte alegerea a 5 animale dintr-o listă de 50, care sunt
numerotate arbitrar de la ―00‖ la ―49‖. Se selectează din primul şir de coloane un
număr de 10 animale, desemnate prin cifre perechi. Valorile superioare de 49 şi
cele care eventual se repetă se elimină. Perechile de numere alese sunt: 34, 03, 36,
17 şi 15.
Nivelul de sondaj (sau fracţiunea de eşantionaj) corespunde următoarei
proporţii:
Un eşantion aleator simplu garantează reprezentativitatea eşantionului, dar

în practica veterinară se utilizează rar.
– eşantion aleatoriu sistematic: se apelează la acest tip de eşantion când
nu se dispune de o bază de sondaj. Se fixează o regulă de alegere a subiecţilor ce se
include în eşantion care să fie comodă şi care se aplică sistematic. Când nivelul de
sondaj se fixează la 1/X, este suficient să se tragă la sorţi un număr N, cuprins între
1 şi X şi se reţin toţi indivizii corespunzători acestui număr N şi următorii (N + X;
N + 2X; N + 3X ş.a.m.d.).
Exemplu:
Nivelul de sondaj este de 1/25
Se va trage la sorţi un număr de indivizi cuprins 1 şi 25
Numărul de indivizi cuprins în eşantion se stabileşte la 12
Indivizii aleşi sunt următorii: 12, 37 (12+25), 62 (12+2x25), 87 (12+3x25)
– eşantion aleatoriu stratificat: se formează prin tragerea la sorţi a unui
număr egal de indivizi dintr-un număr de grupe stabilite în prealabil după anumite
criterii (exemplu: rasă, vârstă, sex, stare fiziologică, provenienţă). Un strat este un
subansamblu al populaţiei, mai omogen sub raportul caracterului dat. Din interiorul
fiecărui strat se alege un eşantion aleatoriu simplu, independent de sondajele
realizate în alte straturi. Mărimea eşantionului fiecărui strat poate fi determinată în
funcţie de efectivul stratului, dar mai ales de prevalenţa presupusă în fiecare strat.
Un astfel de eşantion asigură o mai bună reprezentare şi poate depista boli ce se
găsesc numai pe un anumit strat şi care nu ar putea fi depistate printr-o eşantionare
aleatorie simplă;
– eşantion aleatoriu în ciorchine: o populaţie poate fi considerată ca un
ansamblu de grupuri de indivizi sau ciorchine. Se constituie grupe de indivizi luate
la întâmplare, indiferent de stratificarea populaţiei (acelaşi număr, dar indivizi
diferiţi), apoi se trag la sorţi grupele respective şi se studiază toţi indivizii care le
alcătuiesc;
– eşantion aleatoriu pe mai multe trepte: este, de fapt, o continuare a
eşantionului descris anterior. După ce se trag la sorţi grupele (treapta 1) se trage la
63
sorţi câte un individ din fiecare grup (treapta 2), care va fi examinat. Acest tip de
sondaj este mai rapid, se realizează cu costuri mai reduse şi se reduce timpul de
lucru.
Se poate menţiona în final că mărimea eşantionului şi modul de selecţie a
indivizilor condiţionează precizia rezultatelor. Alegerea unei metode de eşantionaj
depinde de obiectivele anchetei şi de bugetul disponibil. Se va ţine seama de faptul
că rezultatul obţinut prin eşantionaj va fi acompaniat de o marjă de incertitudine
legată de fluctuaţia eşantionului. Modul de constituire a eşantioanelor aleatorii este
redat în schema nr. 7.
Modul de constituire a eşantioanelor aleatorii

(sursa: B. Toma et al. - Epidémiologie appliquée 1996)
Schema nr. 7
Sondaj Sondaj Sondaj Sondaj
aleatoriu aleatoriu aleatoriu aleatoriu în
simplu stratificat în ciorchine două trepte
Tragere la Tragere la Tragere la Tragere la

sorţi cu sorţi din sorţi a sorţi a
probabilităţi fiecare strat grupelor grupelor
egale
Tragere la sorţi din

fiecare grup a câte
un individ/grupă
Datele sau valorile obţinute din experimente se culeg în funcţie de mărimea

eşantionului şi de numărul de caracteristici studiate. Ele se înregistrează sub formă
de liste, diagrame sau pe suport magnetic (dischetă, CD, bandă magnetică), în
vederea prelucrărilor statistice viitoare. Volumul eşantionului, adică numărul ―n‖
de indivizi din eşantion se determină în aşa fel încât rezultatele obţinute să fie cât
mai exacte, cu costuri cât mai reduse. Planificarea experimentelor trebuie
respectată cu foarte mare stricteţe, evitându-se cheltuielile inutile. Concluziile
desprinse în urma studiului unui eşantion să poată fi extinse la întreaga populaţie
biologică.
64
6.3. CUANTIFICAREA
Procesele patologice care afectează populaţiile de animale sunt caracterizate

prin mai mulţi parametrii (incidenţă, prevalenţă, morbiditate, mortalitate, letalitate
etc.), care se pot cuantifica. Aceasta se poate face în termeni absoluţi sau relativi.
– Termenii absoluţi redau valorile cifrice concrete, exacte, fiind prezentate
numărul total de cazuri, de focare sau de reacţii pozitive. Acest mod de exprimare
este util pentru evaluarea mijloacelor necesare pentru tratarea cazurilor sau
asanarea focarelor. Are însă inconvenientul că nu permite compararea datelor de la
o zonă la alta sau de la o ţară la alta, pentru că nu se ia în calcul efectivul total al
populaţiei.
– Termenii relativi redau valorile procentuale, luând în calcul populaţia în
care boala se înregistrează, raportarea fiind făcută la populaţia totală dintr-un
efectiv sau se fac raportări la un anumit număr de indivizi (100, 1000, 10000,
100.000, 1.000.000)
O formă simplă, dar foarte importantă de cuantificare în epidemiologie este
raportul. Acesta conţine la numărător numărul de evenimente patologice (cazuri
individuale, bolnavi sau infectaţi, focare etc.), iar la numitor efectivul populaţiei în
care se urmăreşte fenomenul epidemiologic. Prin calcul se obţine, ceea ce se
numeşte un indicator epidemiologic:
unde n este numărul de evenimente si N reprezinta populaţia studiată.
Exemple:
1500 de animale infectate într-o populaţie receptivă de 70.000 indivizi
20 turme infectate într-o populaţie de 600 de turme:
Datele din exemplele de mai sus pot fi prezentate sub forma unui tabel:
Unitatea
Infectate Total Raport Procent
epidemiologică
Animale 1500 70.000 1500/70000 2,14
Turme 20 600 20/600 3,33
Pentru o aceeaşi boală, se pot calcula mai mulţi indicatori epidemiologici,

cu ajutorul unor unităţi diferite, fiecare aducând o anumită informaţie.
65
Exemple:
– procentul animalelor infectate din zonă;
– procentul turmelor infectate din zonă;
– procentul comunelor/localităţilor cu turme infectate etc.
6.4. UNITĂŢI EPIDEMIOLOGICE ŞI INDICATORI EPIDEMIOLOGICI
Evoluţia populaţiilor de animale sub raportul contactelor cu alte colectivităţi

influenţează în mare măsură evoluţia bolilor şi, deci, indicatorii epidemiologici.
Din acest punct de vedere se diferenţiază două categorii de populaţii:
– populaţii în contiguitate care implică contacte strânse între animale şi
condiţii optime pentru transmiterea şi persistenţa agenţilor patogeni;
– populaţii separate fără contacte nemijlocite cu alte populaţii, reprezentate
de unităţi cu circuit închis (de tip intensiv sau de tip gospodăresc), ale căror indivizi
nu se deplasează în afara adăposturilor pe toată durata ciclului de exploatare.
Datele referitoare la procesele epidemiologice se caracterizează prin
tendinţa acestora de a se modifica în permanenţă, atât sub raportul extensităţii, cât
şi al intensităţii:
– extensitatea epidemiologică exprimă aspectele cantitative ale
fenomenelor patologice în colectivităţile de animale cu ajutorul indicatorilor
calculaţi, pe baza datelor obţinute prin examinări şi testări;
– intensitatea epidemiologică exprimă aspectele calitative ale unităţilor
epidemiologice şi se bazează mai ales pe observarea fenomenelor epidemiologice.
Suma tuturor factorilor care contribuie la apariţia şi evoluţia unui fenomen

epidemiologic reprezintă potenţialul epidemiologic.
O descriere epidemiologică trebuie să precizeze natura unităţii observate:

individ (animal) sau turma (crescătorie, fermă) etc. Această descriere vizează
succesiv:
– populaţia atinsă,
– repartiţia fenomenului în timp,
– repartiţia fenomenului în spaţiu,
– importanţa economică.
În epidemiologia animală pot fi considerate ca unităţi de observaţie
animalele (indivizii), ce constituie o populaţie dar, de cele mai multe ori, sunt
raportate la crescătorie, unitate sau fermă. Evoluţia bolilor într-o populaţie de
animale este caracterizată printr-o serie de indici cantitativi, care exprimă situaţia
fenomenelor patologice în diferite etape şi în dinamică. În scopul calculării acestor
indicatori, se efectuează cercetări epidemiologice care asigură acumularea de date
necesare definirii distribuţiei cazurilor de îmbolnăvire în timp (evoluţie temporală)
şi spaţiu (evoluţie spaţială).
66
Se pot distinge două mari categorii de indicatori epidemiologici, care

caracterizează starea epidemiologică a unei boli: unii care se referă la numărul de
noi cazuri ce apar într-o populaţie cunoscută, de-a lungul unei perioade de timp
date (indicatorii de incidenţă), şi alţi care se referă la numărul total de cazuri
apărute într-o populaţie receptivă, într-un interval de timp precizat, fără a diferenţia
cazurile noi de cele vechi (indicatorii de prevalenţă). În caracterizarea unei boli se
pot utiliza indicatori bruţi sau indicatori specifici.
6.1.1. Incidenţa şi prevalenţa
În epidemiologia descriptivă ca şi în epidemiologia analitică, poate fi

necesară caracterizarea unei boli la un moment dat (ceea ce ar corespunde, de
exemplu, unui inventar de stocuri la 31 decembrie), apoi de urmărirea evoluţiei
acestei boli în cursul unui an (sau o altă durată), înregistrând noile cazuri (sau noile
focare), însănătoşiţii sau decesele (ceea ce corespunde, de exemplu, gestiunii
fluxurilor de intrări, respectiv ieşiri), permiţând a face un bilanţ la sfârşitul anului
sau al altor perioade. Aceste operaţiuni necesită utilizarea a două noţiuni diferite,
respectiv incidenţa şi prevalenţa (24, 37, 44, 47, 49, 50).
6.4.1.1. Incidenţa
Este un indicator de frecvenţă prin care se înţelege ―numărul de cazuri sau

de focare noi ale unei boli, ce evoluează într-o populaţie receptivă, în cursul unei
perioade date‖. Perioada de studiu este adesea anul, dar poate fi şi luna sau chiar
săptămâna.
Înregistrarea se face astfel: dacă unitatea epidemiologică este individul se
precizează ―n cazuri noi de boală‖, iar dacă unitatea epidemiologică este episodul
clinic, se precizează ―n episoade de boală‖.
Incidenţa furnizează o informaţie dinamică despre boală. Ea permite
cuantificarea apariţiei cazurilor noi de boală în populaţia atinsă şi poate fi
exprimată în valori absolute sau în valori relative. În aceste condiţii se vor eşalona
numărului de cazuri noi de-a lungul perioadei studiate şi, în consecinţă, se vor
obţine date asupra ―activităţii‖ bolii. Se obţine o informaţie asupra vitezei de
evoluţie a unei boli.
Exemplu: incidenţa anuală a turbării la vulpi.
– 1990 = 63 de cazuri
– 1991 = 87 de cazuri
– 1992 = 55 de cazuri
Acest indicator este important prin faptul că nu este necesar şi nici posibil
de a cunoaşte ansamblul populaţiei (este vorba de vulpi sălbatice), pentru a putea
observa şi aprecia fenomenul (boala) în raport cu timpul (anul).
Proporţia de noi cazuri ale unei boli într-o perioadă de timp este cunoscută
ca risc de incidenţă (incidenţă de risc). Acesta poate avea valori de la 0 la 1 (0% la
100%). Calculul incidenţei se face după următoarea formulă:
67
unde n reprezinta ordinul de marime a populatiei.
Această proporţie de noi cazuri ale bolii per/animal-timp, este cunoscută ca

rată a incidenţei.
6.4.1.2. Prevalenţa
Este un indicator de frecvenţă prin care se înţelege ―numărul total de cazuri

sau de focare ale unei boli într-o populaţie determinată, de-a lungul unei perioade
date sau la un moment dat‖.
Se calculează prevalenţa la un moment dat, adică numărul de cazuri sau de
focare existent la acel moment (prevalenţa instantanee), şi prevalenţa în timpul
unei perioade date, ce corespunde sumei de cazuri sau de focare prezente în prima
zi a perioadei şi cazurile sau focarele apărute în timpul perioadei (prevalenţa
însumată).
Proporţia de indivizi bolnavi observaţi în orice moment al timpului se
cunoaşte sub numele de punctul prevalenţei.
Proporţia de indivizi bolnavi observaţi într-o perioadă de timp este
cunoscută sub numele de perioada prevalenţei.
Prevalenţa se calculează după următoarea formulă:
unde n reprezinta ordinul de marime a populatiei.
– Prevalenţa instantanee exprimă numărul de cazuri sau de focare de

boală, ce există la un moment dat. În mod obişnuit, se exprimă prin numărul de
cazuri (focare), sub forma unor cifre absolute sau sub forma unei exprimări
procentuale, prin raportare la populaţia din momentul respectiv:
Exemplu - exprimare în cifre absolute:
numărul de cazuri dintr-o anumită boală la 1 ian. anul X este
de 10; aceasta înseamnă că prevalenţa instantanee a bolii la 1
ian. anul X, este de 10.
- exprimare în cifre relative:
prevalenţa instantanee la 1 ian. a unui an: 150 de cazuri;
populaţia totală: 2000 indivizi;
procentaj de prevalenţă instantanee la 1 ian:
68
Prevalenţa instantanee oferă informaţii despre situaţia bolii la un moment

dat, adică numărul de cazuri sau de focare existent la acel moment. Se obţin date
asupra situaţiei bolii la data respectivă, care se exprimă printr-o cifră statistică
(statică), care nu redă dinamica bolii (37, 44, 50, 62).
– Prevalenţa însumată (pe o perioadă dată) corespunde sumei cazurilor sau
focarelor existente în prima zi (prevalenţa instantanee) şi a cazurilor/focarelor
înregistrate de-a lungul acelei perioade (adică incidenţa). Ea se poate calcula anual,
lunar şi chiar săptămânal. Prevalenţa anuală este egală cu suma rezultând din
prevalenţa instantanee la 1 ian. şi incidenţa anuală.
Se poate exprima printr-o valoare absolută sau valoare relativă
(procentual/rata prevalenţei anuale). Valorile obţinute exprimă o informaţie statică
despre frecvenţa bolii şi nu despre evoluţia sa (creşterea, scăderea numărului de
cazuri sau focare noi).
Exemplu:
– prevalenţa anuală: 150 cazuri
– populaţia totală: 1500 indivizi
– procentaj de prevalenţă anuală:
Prevalenţa nu face distincţie între cazurile noi şi cele vechi. Ea corespunde

bilanţului unei boli la un moment dat, sau de-a lungul unei perioade date. Când
boala este de durată foarte scurtă, valoarea prevalenţei este foarte apropiată de cea a
incidenţei. În schimb, cu cât durata unei boli este mai lungă, cu atât valoarea
prevalenţei creşte şi se diferenţiază de cea a incidenţei.
Prevalenţa şi incidenţa unei boli sunt cu atât mai diferite, cu cât boala durează mai
mult timp (boli cronice).
6.4.1.3. Corelaţia între incidenţă şi prevalenţa
Incidenţa unei boli alimentează prevalenţa. Cu cât prevalenţa bolii creşte, cu

atât riscul de transmitere creşte, ca o consecinţă a sporirii surselor de agenţi
patogeni. Cu toate acestea, un fenomen de autoreglare intervine corelat cu numărul
de indivizi receptivi (schema nr. 8).
La o prevalenţă crescută, numărul de indivizi receptivi scade treptat (se
reduce) şi, deci, are loc o încetinire a incidenţei.
Se poate preciza că:
Incidenţa alimentează prevalenţa, iar prevalenţa condiţionează nivelul incidenţei.
69
Incidenţă
Prevalenţă
Relaţia dintre incidenţă şi prevalenţă poate fi caracterizată pe o populaţie cu

următoarele caracteristici:
– populaţie închisă, receptivă în totalitate;
– agent patogen ce nu omoară toţi indivizi atinşi (rezistă cei imunizaţi) şi
care se transmite cu un coeficient stabil în timp (exemplu: un individ atins poate
contamina 3 indivizi în timpul unei perioade în care el elimină agenţi patogeni).
Evoluţia simultană a prevalenţei şi incidenţei în o populaţie atinsă de

un agent cu o capacitate patogenă intensă (după B. Toma)
Schema nr. 8
7
4
efectiv
indivizii receptivi
3
prevalenta
2 incidenta
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
timp
Conform figurii nr. 8, în condiţiile amintite, prevalenţa indică afectarea

aproape în totalitate a populaţiilor, în funcţie de coeficientul de transmisibilitate.
Incidenţa va creşte în prima perioadă, apoi numărul indivizilor receptivi
diminuează (prevalenţa ≤ 50%), iar incidenţa se reduce treptat până la anulare (37,
40, 50).
Incidenţa şi prevalenţa sunt indicatori de frecvenţă.
70
6.4.1. Morbiditatea
Reprezintă numărul de indivizi bolnavi de o anumită boală, într-o perioadă

de timp dată sau la un moment dat, raportat la numărul total al indivizilor din
populaţia respectivă. Se mai numeşte şi nivel de morbiditate (taux de morbidité).
6.4.3. Mortalitatea
Reprezintă numărul de indivizi morţi de o anumită boală, într-o perioadă de

timp dată, raportat la numărul total al indivizilor din colectivitatea respectivă. În
acest indicator se poate introduce şi numărul de animale sacrificate de necesitate
din cauza bolii care evoluează (mortalitate cumulată), sau acesta se calculează
separat. Se mai numeşte şi nivel de mortalitate (taux de mortalité).
În funcţie de spectrul de patogenitate al agentului patogen care evoluează,

se poate calcula o mortalitate specifică după anumite variabile: specii, rase,
categorii de vârstă, sex, stare de întreţinere, tipuri de ferme, zone geografice etc.
6.4.4. Letalitatea
Reprezintă numărul de indivizi morţi de o anumită boală, într-o perioadă de

timp dată, raportat la numărul de indivizi bolnavi de boala respectivă. Se mai
numeşte şi nivel de letalitate (taux de létalité). A nu se confundă cu mortalitatea.
Letalitatea se poate utiliza şi la calculul mortalităţii, în funcţie de forma

evolutivă a bolii respective. Exemplu: în pesta porcină africană letalitatea este de
90-100% în forme supraacute şi acute, de 30-70% în cele subacute şi sub 5-10% în
cele cronice.
Se poate menţiona că letalitatea măsoară probabilitatea ca animalele să nu
supravieţuiască. Acest parametru contribuie direct la cunoaşterea gravităţii
evoluţiei bolii şi la evaluarea eficienţei tratamentelor şi a altor măsuri de
combatere, inclusiv a celor care au vizat eliminarea acţiunii factorilor de risc şi a
surselor de agenţi patogeni (44, 48, 50).
71
7. CAUZĂ ŞI EFECT ÎN EPIDEMIOLOGIE
7.1. INTRODUCERE
În determinismul contemporan prin ―cauză‖ se înţelege un fenomen care

precede şi generează un altul ―efectul‖. Nu există fenomen fără cauză, iar între
cauză şi efect există o legătură generală, obiectivă, universală. Cauzele se află la
originea tuturor fenomenelor, indiferent de domeniul luat în consideraţie.
Cauza precede în timp efectul, dar la un moment dat efectul poate fi
simultan cu cauza. Cauza şi efectul sunt legate de multe ori prin conexiuni inverse
(feed-back), iar efectul la rândul său influenţează cauza. Această retroacţiune poate
stimula cauza, care stimulată, întăreşte efectul şi astfel se închide ―cercul vicios‖.
Aşa este cazul unor boli autoimune. În diferite situaţii, aceeaşi cauză poate să
producă efecte diferite şi acelaşi efect poate fi generat de cauze diferite (ex.
virusurile din genul Enterovirus determină fenomene digestive, dar în unele situaţii
şi manifestări nervoase; pe de altă parte manifestări digestive pot fi determinate de
mai multe virusuri cum ar fi cele din genurile: Enterovirus, Reovirus, Coronavirus
etc.) (33).
În biologie, cel mai adesea, efectul, este rezultanta mai multor cauze, iar în
interferenţa dintre cauze se poate face o ierarhizare a acestora. Fenomenele
epidemiologice care evoluează în populaţiile de animale sau colectivităţile umane,
reprezintă şi ele rezultatul acţiunii unui mare număr de cauze. Se poate spune că
orice boală este declanşată în urma acţiunii unui ansamblu de factori cauzali,
primari şi secundari, care aparţin principalilor determinanţi epidemiologici (agenţi
patogeni, populaţie receptivă, mediul ambiant, factori sociali şi economici) (5, 21,
24, 37, 42, 47).
Studiul cauzalităţii este deosebit de util în contextul cercetărilor şi
investigaţiilor epidemiologice, dat fiind că procesele epidemiologice sunt
constituite din adevărate lanţuri de corelaţii între cauzele de diferite naturi şi
tipurile de efecte pe care acestea le antrenează.
Stabilirea cauzelor reprezintă o condiţie esenţială pentru definirea corectă şi

completă a stărilor patologice, premisă majoră a elaborării strategiilor de
prevenire şi combatere a bolilor.
7.2. CRITERII PENTRU ACCEPTAREA RELAŢIILOR CAUZĂ-EFECT
Acceptarea existenţei unei relaţii cauzale între două sau mai multe variabile
existente şi exprimate în populaţii de animale este dependentă de îndeplinirea unor
condiţii.
În bolile infecţioase, în ierarhia cauzală se află cu pondere
importantă/centrală, decisivă, agentul infecţios, încât s-a ajuns la interpretarea
72
cauzală directă ―unde este microbul, este şi boala‖. S-a demonstrat însă, că pe
lângă microb, mai este nevoie şi de receptivitatea colectivităţii, precum şi de o
serie de condiţii în care se desfăşoară procesul infecţios. Condiţii care generează
efectul există întotdeauna, însoţesc cauza în timp, şi imprimă procesului în cauză o
anumită evoluţie. Condiţiile pot stimula sau inhiba apariţia unui efect. Din cele de
mai sus reiese deosebirea dintre cauză şi condiţie, dar o cauză într-un proces poate
fi o condiţie în altul. De exemplu tuberculoza: M. tuberculosis este cauza, iar
subnutriţia, supraaglomerarea, igiena necorespunzătoare sunt condiţii favorizante.
Fără bacilii tuberculozei nu poate fi tuberculoză, dar fără factorii menţionaţi poate
să fie. Însă pe organisme supuse factorilor amintiţi, evoluţia bolii poate câştiga
unele caracteristici: răspândire mai rapidă, sporirea numărului de eliminatori,
evoluţia mai rapidă cu forme anatomo-clinice mai grave (37).
În bolile neinfecţioase situaţia este puţin diferită. În acest domeniu, pluri-
etiologia este mai pronunţată, ierarhizarea cauzelor se face mai dificil şi se
împleteşte cu factorii de risc şi cu anumite condiţii. Cauzalitatea, în aceste situaţii,
se ―dizolvă‖ în lumea condiţiilor, existând numai relaţii funcţionale între condiţii şi
apariţia bolii, încât s-a ajuns la părerea că bolile se produc prin asocierea
condiţiilor, iar nespecificitatea cauzelor este mai pronunţată în bolile neinfecţioase.
Interacţiunea între agentul cauzal şi reactivitatea individului are în acest domeniu
un câmp şi mai larg de acţiune (29).
Intricarea cauzelor este şi ea frecventă. Cauzele se pot asocia şi interfera
simultan sau succesiv. Asocierea lor poate fi sinergică sau antagonică, iar disecarea
lor este doar declanşatoare a unui proces patologic, acesta se autoîntreţine ulterior
sau se amplifică prin retroacţiune pozitivă.
Acţiunea agentului patogen se poate produce o singură dată, iar după un
efect imediat, poate uneori să urmeze o pauză lungă şi apoi poate surveni un efect
major tardiv. Alteori, agentul cauzal este minor, dar repetat în timp, astfel că
efectul apare după o perioadă mai îndelungată de timp, uneori de ani.
Acest mod de interpretare a cauzalităţii ridică următoarea întrebare pentru a
face o distincţie între cauza nosologică şi cea epidemiologică. Clinicianul se
întreabă care este cauza apariţiei bolii la bolnavul său (anamneza, examenul clinic
şi laboratorul îl ajută să pună diagnosticul). Epidemiologul se întreabă care este
cauza (sau cauzele) care au dus la răspândirea bolii, cu caracterele care se deduc
din studiul descriptiv.
Cauzalitatea în epidemiologia analitică porneşte de la principiul că, de la
constatarea unei corelări statistice şi până la afirmarea cauzalităţii, trebuie căutată o
argumentare după anumite reguli. În epidemiologia analitică, aceste argumente sunt
cunoscute sub numele de ―criteriile lui Hill şi Evans‖:
– prevalenţa bolii să fie semnificativ superioară la indivizii expuşi,
comparativ cu cei neexpuşi;
– faţă de alte riscuri, cel presupus trebuie să fie mai frecvent;
– incidenţa bolii să fie mai mare la cei expuşi şi în studiile prospective;
– incubaţia bolii să fie aceeaşi şi conform ipotezei;
– să existe o corelaţie între doză şi acţiunea riscului;
73
– experimentele pe animale să confirme;

– eliminarea sau modificarea factorului luat în considerare trebuie să
diminueze incidenţa bolii;
– prevenirea sau modificarea reacţiei gazdei faţă de expunerea la factorul
luat în considerare (cauzal), trebuie să scadă sau să împiedice boala;
– toate relaţiile trebuie să fie raţionale din punct de vedere biologic şi
epidemiologic (31, 50).
Din prezentarea postulatelor elaborate de Hill şi Evans rezultă în mare
măsură aspectele complexe care caracterizează procesele epidemiologice şi
fenomenele patologice în general. Argumentele care susţin această opinie sunt
următoarele:
– cauzalitatea se aplică atât bolilor transmisibile şi netransmisibile,
provocate de agenţii animaţi şi neanimaţi;
– se bazează pe evaluarea participării factorilor etiologici primari şi
secundari la iniţierea proceselor patologice, luând în considerare şi
implicarea factorilor de mediu, a receptivităţii animalelor, a
determinanţilor umani, a celor sociali şi economici;
– interpretarea cauzalităţii se sprijină pe rezultatele oferite de calculul
biostatistic;
Demonstrarea existenţei asocierilor cauze-efecte, are o mare importanţă
pentru luarea deciziilor cu privire la acţiunile de prevenire, ca urmare a cunoaşterii
factorilor implicaţi în declanşarea unor boli. Elaborarea conceptelor integratoare cu
privire la relaţiile cauzale în epidemiologie, demonstrează însemnătatea deosebită a
investigării complete a factorilor inductori şi a consecinţelor acţiunii lor (50, 57).
7.3. CRITERII DE STABILIRE A CAUZELOR
Se iau în considerare următoarele criterii:

– Constantele de succesiune în timp. Aceasta înseamnă că fenomenele
presupuse cauzatoare de boală, să preceadă în timp pe cele considerate ca efecte.
Pentru bolile cronice cu perioade lungi de latenţă este nevoie de cercetarea
retrospectivă sau supraveghere.
– Relaţii cu locul unde se desfăşoară fenomenul. Dacă există o corelaţie cu
un teritoriu, acesta trebuie investigat ecologic sub toate aspectele: compoziţia
solului, vegetaţia, microbismul, gradul de poluare cu substanţe chimice etc.
– Analogia cu evenimente sau fenomene asemănătoare. Pentru aceasta este
necesară consultarea bibliografică şi documentarea generală asupra fenomenelor
asemănătoare, eventual o cercetare retrospectivă a acestora, cu precizarea că
analogiile nu sunt încadrabile decât limitat, deoarece fiecare fenomen
epidemiologic are ―personalitatea‖ sa, şi rareori poate fi un fenomen cu totul nou.
– Concordanţa cu nivelul cunoştinţelor actuale. Pentru aceasta se consultă
experţi din domeniul respectiv, pentru a constata dacă în fenomenul epidemiologic
studiat intervine o cauză cunoscută sau ne aflăm în faţa unui fenomen cu totul nou.
74
– Intensitatea cauzei. Aceasta se defineşte prin canonul lui Stuart Mill:

―variante causa, varietur effectus‖, ceea ce înseamnă că sporirea sau diminuarea
intensităţii cauzale, este urmată de oscilaţii asemănătoare în efect.
Elaborarea conceptelor integratoare cu privire la relaţiile cauzale în
epidemiologie demonstrează însemnătatea deosebită a investigării complete a
factorilor inductori şi a consecinţelor acţiunii lor, contribuind la cunoaşterea
argumentată a etiologiei bolilor (47, 48, 57, 58).
75
8. PROCESUL EPIDEMIOLOGIC
8.1. NOŢIUNI GENERALE
Apariţia, extinderea şi manifestarea vitală a unor boli în masa populaţiei, au

reprezentat din totdeauna preocupări deosebite pentru ocrotirea sănătăţii oamenilor
şi animalelor. Mecanismele intime, complexe şi factorii implicaţi în apariţia unor
îmbolnăviri cu extindere de masă, au constituit şi constituie un permanent obiect de
observare şi cercetare. În consecinţă procesul epidemiologic este perceput ca un
fenomen dinamic, în determinarea şi evoluţia căruia intervin mai mulţi factori
aparţinând mediului fizic, biologic şi social, în care îşi duc viaţa organismele.
Procesul epidemiologic este definit astfel: ―ansamblul fenomenelor
biologice din masa populaţiei şi a mediului, implicate în determinismul şi dinamica
unor procese morbide de masă, ce provoacă alterări ale stării de sănătate a
populaţiilor, cât şi perturbarea vieţii economice şi sociale ale colectivităţilor
afectate‖ (64).
În evoluţia fenomenului epidemiologic de masă intervin două categorii
importante de factori:
 factori determinanţi care participă la generarea, transferul şi acţiunea unor
elemente tipice de patogenitate, esenţiale în producerea bolii;
 factori favorizanţi care influenţează acţiunea celor determinanţi; ei sunt
foarte numeroşi şi pot fi clasificaţi astfel:
– factori fizici (cosmici, climatici, geografici etc.);
– factori chimici (substanţe chimice organice sau anorganice, cu efect
poluant);
– factori biologici (floră, faună, microorganisme);
– factori economici şi sociali (dezvoltare economică, obiceiuri, densitate
etc.).
Factorii menţionaţi intră în diverse relaţii (indiferenţă, sinergism,
antagonism), iar pentru clarificarea intervenţiei lor în evoluţia procesului
epidemiologic, se întreprind largi şi detaliate anchete (21).
Intensitatea, amploarea şi gravitatea procesului epidemiologic depind de
multiple caracteristici ale agenţilor patogeni sau de agresiune, de modalităţile de
transmitere, propagare şi receptivitate/susceptibilitate a populaţiilor atinse.
Pentru adoptarea unor programe eficiente de prevenire şi combatere, se
impune o bună cunoaştere a procesului epidemiologic, a variantelor sale posibile, a
interrelaţiilor dintre factorii determinanţi şi favorizanţi.
Descoperirile epocale din domeniul microbiologiei şi, mai târziu, din alte
domenii medicale şi nemedicale, au permis înţelegerea relaţiilor de cauzalitate şi
cadrul de mare complexitate ce se poate crea când se întrunesc variaţi factori ce ţin
de un agent sau agenţii cauzali, de organismul animal şi de relaţiile ecologice
naturale în care acesta se află (37, 40, 43, 50, 57).
76
Privit dintr-un alt unghi procesul epidemiologic se defineşte astfel: ―o

multitudine de fenomene biologice, naturale şi sociale, care concură în mod
determinant sau favorizant la apariţia, extinderea şi evoluţia particulară a unei
stări morbide în masa populaţiei‖.
Complexitatea procesului epidemiologic în bolile transmisibile, cât şi în
cele netransmisibile este evidenţiată de multitudinea elementelor care îl compun şi
de interdependenţa dintre acestea.
La o privire de ansamblu, starea morbidă, oricare ar fi aceasta, apare ca
rezultat al unor relaţii ce se stabilesc la un moment dat între agentul/agenţii
cauzatori, dotat/dotaţi cu elemente de patogenitate şi/sau agresivitate şi organismul
gazdă aflat în anumite condiţii ale rezistenţei sale generale, specifice şi nespecifice,
în corelaţie şi cu cadrul ecologic.
În consecinţă, procesul epidemiologic la modul general, este înţeles sub
forma unui sistem complex în care organismele sunt supuse acţiunii microbiene,
parazitare, fungice sau agresiunii unor elemente fizico-chimice provenite din
mediul exterior, la care se adaugă acţiunea favorizantă a unor fenomene cosmo-
meteo-climato-geografice, care se constituie în aşa numiţii ―factori de risc‖ care
influenţează apariţia şi evoluţia în timp şi spaţiu a bolilor transmisibile şi
netransmisibile (62, 63).
Elementele structurale ale procesului epidemiologic, de diferite niveluri de
organizare şi de determinare între ele, se regăsesc la un moment dat împreună într-
un sistem mai complex, formând un întreg, calitativ distinct de structurile/părţile
componente. Felul în care se concepe procesul epidemiologic, arată că întregul nu
mai poate constitui suma simplă a părţilor, după cum fiecare parte care intră în
compunerea acestui proces capătă însuşiri funcţionale noi, atunci când este cuprins
în structura întregului. De aici rezultă necesitatea interpretării atente a rolului
fiecăreia din structurile care compun şi intervin în producerea procesului
epidemiologic, mai ales când acestea sunt examinate separat, în afara sistemului
(62).
Modelul procesului epidemiologic este o construcţie logică care trebuie
studiată atent pentru a surprinde toate interrelaţiile, toate interdependenţele care îl
compun. Numai astfel se poate ajunge la recunoaşterea relaţiilor de cauzalitate-
efecte şi se vor putea lua măsuri eficiente de prevenire şi combatere.
Apariţia şi dezvoltarea procesului epidemiologic este un fenomen guvernat
de un principiu cu caracter fundamental, care este cunoscut sub numele de ―lanţul
epidemiologic‖. Conform acestui principiu, apariţia procesului epidemiologic este
rezultatul asocierii şi relaţiilor care se stabilesc între trei elemente de bază, a căror
prezenţă este obligatorie pentru construirea şi evoluţia procesului. Aceste elemente
sunt următoarele:
– surse de agenţi cauzali/patogeni (surse epidemice);
– modalităţi de răspândire/transmitere a agenţilor cauzali;
– gazde sau populaţii receptive.
77
Aceşti factori sunt numiţi în epidemiologie ―determinanţi‖, dar ei nu

acţionează singuri, ci într-un complex de factori favorizanţi care imprimă o
diversitate accentuată proceselor epidemiologice.
8.2. ROLUL FACTORULUI UMAN ÎN PROCESUL EPIDEMIOLOGIC
Ecologia umană ne arată că ambianţa artificială tot mai extinsă pe care omul
o face în serviciul comodităţii şi calităţii vieţii sale, antrenează multiple perturbări
ale mediului ambiant care deseori se răsfrânge negativ asupra modului de viaţă al
animalelor.
Populaţia umană s-a extins treptat pe întreaga planetă, antrenând în aceeaşi
măsură mutaţii semnificative şi asupra populaţiilor de animale. Într-adevăr, factorul
uman exercită influenţe deosebit de importante în contextul creşterii animalelor,
prin persoanele care au diverse activităţi, directe sau indirecte, legate de creşterea şi
apărarea sănătăţii animalelor. Influenţele se concretizează în stabilirea profilului
gospodăriilor sau fermelor, tehnologiile de exploatare, modul de hrănire,
reproducţia, selecţia, acţiunile sanitare veterinare şi altele.
Toate acestea se răsfrâng în mod indubitabil asupra proceselor
epidemiologice, acţiunea umană fiind în măsură să influenţeze factorii determinanţi
ai procesului epidemiologic la nivelul surselor de infecţie, a modalităţilor de
transmitere şi a gazdelor receptive. Există posibilitatea ca prin activităţile
întreprinse efectele să fie benefice sau dăunătoare pentru animale, contribuind la
menţinerea stării de sănătate sau din contră la deteriorarea acesteia (31, 57).
Expansiunea numerică şi spaţială a speciei umane, progresul ştiinţific şi
tehnic au amplificat mereu aceste acţiuni, care au dus la creşterea confortului pe
toate planurile. Omul, în aceste acţiuni, a schimbat condiţiile de mediu pe mari
suprafeţe antrenând modificări structurale ale speciilor de animale, provocând
scăderea drastică a numărului unor specii sau chiar dispariţia lor şi favorizând
multiplicarea exagerată a altora. Aceste ―fracturi biologice‖ au antrenat implicaţii
epidemiologice nebănuite.
Interesele economice umane au pus în funcţiune tehnici brutale de
exterminare a unor specii de animale şi nu are acum metode eficiente de combatere
a diferitelor insecte (muşte, ţânţari, ploşniţe, păduchi, purici, căpuşe, gândaci),
rozătoare (şoareci, şobolani, iepuri) care, pe lângă disconfortul pe care îl produc, au
implicaţii epidemiologice forte, constituind principalele izvoare de infecţie şi
transmiţători. Sunt cazuri când omul a introdus specii de animale noi în areale în
care acestea nu erau prezente, creând astfel noi biocenoze, cu variate consecinţe
nefavorabile pe scară mai mult sau mai puţin extinsă. Aşa este cunoscutul caz al
importului de iepuri în Australia. Pe lângă pagubele materiale produse de acest
prolific rozător, el a contribuit la propagarea unor boli infecţioase (exemplu:
tularemia).
Perturbarea echilibrului ecologic a fost creat şi de alte animale care, duse în
alte areale, şi scăpate de sub control, au creat probleme ecologice deosebite,
eliminând alte specii, fie prin distrugerea acestora sau epuizându-le rezervele de
78
hrană (exemple: pisici, cămile, capre). Pe insula Isabela din arhipelagul Galapagos,
au fost duse 3 capre. În 3 ani au rezultat 80.000 de exemplare, competiţionând cu
broaştele ţestoase pentru hrana vegetală. Chiar şi o pasiune estetică poate fi
malignă pe plan epidemiologic. Aşa este cazul melcului auriu (Acathia), ţinut în
grădinile japoneze, ca decor, dar cu atenţie ca să nu se înmulţească prea mult. Aşa a
procedat şi un bogat negustor din Hawaii, care a adus câteva exemplare cu care şi-a
populat grădina. Dar melcul, neavând duşmani, a scăpat controlului şi s-a înmulţit
peste măsură, încât după 15 ani ameninţa întreaga insulă. După numeroase tentative
de combatere s-a aflat că şoarecii se hrănesc cu aceşti melci, s-au importat şi s-au
răspândit şoarecii. Melcul a început să regreseze, dar şoarecii s-au înmulţit
catastrofal şi au declanşat o gravă epidemie de meningită. A fost nevoie să se facă
un substanţial import de pisici pentru a echilibra biocenoza (31).
Restrângând biotopul unor animale, cele care au rezistat şi-au schimbat
comportamentul. De exemplu în Anglia în câteva localităţi vulpile au devenit
citadine, ascunzându-se prin şoproane sau tuneluri de metrou. Un fenomen
asemănător este semnalat şi în ţara noastră, dar care se referă la comportamentul
urşilor în zona periferică a Braşovului (cartierul Răcădău). Ei s-au obişnuit să-şi
caute hrana în containerele de gunoi la periferia unor cartiere, fiind denumiţi ―urşii
tomberonişti‖. Urşii şi-au găsit astfel un mod mai uşor de a-şi procura hrana, ceea
ce a făcut ca numărul animalelor care s-au adaptat la o astfel de hrană să crească
treptat. Procurarea hranei din gropile şi containerele de gunoi menajer implică
riscul otrăvirii lor cu diferite insecticide, medicamente, detergenţi, înghiţirea de
corpuri străine dar, totodată, ei se expun şi contaminării cu boli contagioase, ca
trichineloza sau diferiţi paraziţi, deoarece aceste locuri sunt frecventate de şobolani,
pisici şi câini vagabonzi. S-a înregistrat şi un caz de turbare ce a dus la
contaminarea mai multor persoane. Fenomenul are şi implicaţii sociale, numeroase
grupuri de persoane se stâng seara pentru a vedea şi/sau fotografia urşii, oferindu-le
hrană, ceea ce duce la amplificarea fenomenului. Evident că s-au produs şi
accidente, în sensul că unele persoane prea ―îndrăzneţe‖ au fost atacate de către
urşi. Din păcate, fenomenul se extinde rapid şi este tot mai frecvent întâlnit zona
Carpaţilor de Curbură, la periferia oraşelor, a staţiunilor turistice şi unele cabane
montane, fiind nefiresc şi periculos, atât pentru urşi, cât şi pentru oameni.
În cadrul acestui determinant epidemiologic particular, care este factorul
uman, un loc esenţial revine persoanelor a căror activitate este legată nemijlocit de
viaţa animalelor (fermieri, personal veterinar, îngrijitori de animale, achizitori,
transportatori). La aceştia se adaugă persoanele implicate în diferite activităţi de
prelucrare, depozitare, transportare, comercializare sau alte activităţi cu animale
sau produse animaliere.
Contextul general, de ansamblu, existent în zona în care se află populaţiile
de animale este dependent de situaţia socială şi economică a fiecărei ţări. Acest
determinant reprezintă un factor epidemiologic de însemnătate majoră în apariţia şi
evoluţia bolilor epidemice. El include totalitatea condiţiilor economice, sociale,
sanitare, ecologice, care vor influenţa întotdeauna complexitatea şi amploarea
proceselor epidemiologice.
79
9. PROCESUL EPIDEMIOLOGIC ÎN BOLILE TRANSMISIBILE
Procesul epidemiologic vizând apariţia şi răspândirea bolilor transmisibile

în colectivităţile de animale este guvernat de legi obiective specifice a căror
cunoaştere ajută la înţelegerea cauzelor care determină variate forme de incidenţă
ale unei boli şi furnizează bazele elaborării unor măsuri eficiente de prevenire şi
combatere.
Legea fundamentală a epidemiologiei este ―legea celor trei factori sau
verigi‖ ale procesului epidemiologic. Conform acestei legi, apariţia, extinderea şi
declinul/stingerea unui proces epidemiologic este condiţionată de existenţa şi
interacţiunea dintre trei factori esenţiali: izvorul (sursa) de infecţie, mecanismul
specific de transmitere, şi populaţia receptivă. Din unirea celor trei verigi rezultă
procesul epidemiologic (schema nr.9).
Componentele lanţului epidemiologic

Schema nr. 9
Sursa Modul de Populaţia

(izvorul) de transmitere receptivă
infecţie
În raport de natura relaţiilor ecologice şi a condiţiilor epidemiologice,

înlănţuirea acestor factori, combinaţiile dintre ei, imprimă procesului epidemiologic
nenumărate forme de manifestare. În consecinţă, fiecare proces epidemiologic are
ceva deosebit şi el nu se identifică cu alte procese epidemiologice anterioare (în
afara unui cadru general), chiar dacă face parte din aceeaşi entitate nosologică.
Din acest motiv, cercetarea oricărui proces epidemiologic se impune a fi
efectuată, constituind o nouă experienţă care trebuie înregistrată şi cunoscută. În
baza acestor experienţe se pot face comparaţii între diferitele procese
epidemiologice, care vor ajuta la cunoaşterea sau deducerea particularităţilor
fiecărui proces epidemiologic. Elementele componente ale procesului
epidemiologic sunt următoarele: izvorul de infecţie, căile şi mecanismele de
transmitere ale agenţilor patogeni şi populaţia/gazdele receptive.
9.1. IZVORUL DE INFECŢIE
Este numit şi izvor epidemiogen sau sursă de infecţie. Gromaşevski

defineşte izvorul epidemiogen ca fiind reprezentat de organismele (oameni,
animale, păsări, artropode) care adăpostesc şi creează condiţii de persistenţă, de
înmulţire pentru agentul patogen şi de unde, folosind diverse căi, acesta se poate
elimina şi poate contamina/infecta alte organisme receptive.
80
Izvorul epidemiogen, indiferent de natura lui, poate disemina agentul

patogen pentru o perioadă diferită de timp, pe un anumit teritoriu. Se constituie
astfel ―focarul epidemiogen primar‖ care, la rândul său, poate genera apariţia altor
focare denumite ―focare epidemiogene secundare‖. Se menţionează că, în final, un
focar epidemiogen va fi cu atât mai extins, cu cât va fi mai mare numărul focarelor
secundare.
În noile relaţii ecologice, organismele umane şi animale, se află tot mai
mult în poziţia de ―risc‖ faţă de variate izvoare cauzatoare de boală (transmisibilă
sau netransmisibilă), iar interferenţele contemporane de natură economică şi socială
au sporit diversitatea izvoarelor generatoare de boală, cât şi viteza lor de propagare.
Izvoarele sau sursele de infecţie se clasifică în două mari categorii: izvoare
primare şi izvoare secundare.
9.1.1. Izvoare primare de infecţie
Prezintă o importanţă deosebită în apariţia şi extinderea proceselor

epidemiologice şi sunt reprezentate de următoarele categorii de organisme sau
produse:
– animale bolnave aflate în diferite perioade de evoluţie a bolii;
– animale trecute prin boală;
– produse şi subproduse provenite de la animalele bolnave sau trecute prin
boală şi care rămân purtătoare;
– cadavre.
9.1.1.1. Animale bolnave
Acestea constituie cea mai importantă sursă de infecţie, fiind generatoarea

celei mai mari cantităţi de germeni patogeni. Animalele bolnave pot elimina
germenii începând din perioada de incubaţie, apoi pe tot parcursul bolii.
Intensitatea excreţiei de germeni este variabilă, fiind dependentă de specia de
animale care a contractat boala, de calea de infecţie, de localizarea şi extinderea
proceselor infecţioase. Aceste condiţionări fac destul de dificilă aprecierea cu
exactitate a stării de eliminator de germeni.
 Excreţia în timpul perioadei de incubaţie. În această perioadă excreţia
de germeni este deosebit de periculoasă din punct de vedere epidemiologic, întrucât
animalul nu prezintă vreun semn clinic decelabil, iar prin mişcarea acestor animale
se creează pericolul difuzării agentului etiologic. Exemple:
În turbare virusul rabic este prezent în salivă la 3 zile înainte de debutul
simptomelor la 80% din cazuri; de la 3 la 5 zile la 15% din cazuri şi 5 la 8 zile la
5% din cazuri. Această constatare motivează punerea sub observaţie a animalelor
care au muşcat, pentru o perioadă de 10 zile, în absenţa simptomelor de boală (33,
56, 62).
81
În febra aftoasă excreţia ante-clinică poate dura de la 2 la 4 zile. Prezenţa

virusului în salivă, lapte şi mucus nazal, a fost demonstrată cu cel puţin 24 de ore
înaintea apariţiei semnelor clinice (11, 12).
În pesta porcină eliminarea virusului începe din faza prodromică, înaintea
apariţiei semnelor vizibile de boală şi chiar înainte de apariţia febrei.
Asemenea situaţii se întâlnesc în numeroase boli, dar în puţine se cunoaşte
cu exactitate perioada de excreţie ante-clinică deşi, din punct de vedere
epidemiologic, are o importanţă deosebită. Cunoscând mişcarea animalelor în
această perioadă se poate alcătui o ipotetică zonă contaminată în care boala se
poate declanşa. Pornind de la această premiză se pot institui măsuri restrictive de
circulaţie şi de imunoprofilaxie.
 Excreţie în timpul evoluţiei bolii. În această fază eliminarea de germeni se
face într-un mod masiv. În cazul formelor septicemice de boală, eliminarea
germenilor se face prin toate secreţiile şi excreţiile (exemple : antrax, pasteureloză,
febra aftoasă, pestă porcină clasică, pesta porcină africană, boala de Newcastle
etc.). În aceste boli se produc, de regulă, leziuni hemoragice ce permit trecerea
germenilor în toate secreţiile şi excreţiile odată cu sângele extravazat. Câteva
exemple sunt edificatoare în acest sens:
- pesta porcină clasică: 1 ml sânge de porc bolnav conţine peste 1 milion de
DLM;
- antrax: 1 ml sânge provenit de la cobai morţi conţine între 50-1690
milioane germeni vii, iar 1 g din splina unui bou mort de această boală, conţine
între 1-4 miliarde germeni (38);
- tularemie (franciseloză): 1 ml de broiaj de splină provenit de la un animal
mort de această boală conţine 1012 doze letale pentru şoarece (3).
- bruceloză: numărul de brucele/gram de omogenizat de cotiledoane este de
3,5x109; secreţia lactată pate conţine până la 200.000 brucele/ml (34);
- febra aftoasă: animalele bolnave elimină cantităţi uriaşe de virus prin toate
secreţiile şi excreţiile; porcii infectaţi elimină 4x106 DICC/zi, iar bovinele
12x133DICC/zi; 1 ml limfă aftoasă sau 1 g din epiteliul aftelor, conţin până la 200
milioane doze infectante (11, 12).
Se poate uşor imagina capacitatea infectantă a unor astfel de surse de
infecţie şi necesitatea luării celor mai severe măsuri, pentru a împiedica ajungerea
lor în mediul exterior, existând riscul producerii a numeroase surse şi respectiv
focare secundare de infecţie.
În cazul formelor de boală cu localizări în diferite aparate, sisteme sau
organe, eliminarea germenilor se face preponderent pe anumite căi, animalele
bolnave fiind considerate eliminatoare de germeni:
– eliminatori intestinali în anaerobiozele digestive (enterotoxiemia
anaerobă a oilor, dizenteria anaerobă a mieilor, a purceilor, a viţeilor) salmoneloză,
colibaciloză, paratuberculoză, gastroenterita transmisibilă a porcilor, parvoviroza
canină, dizenteria cu Brachyspira, enterita proliferativă cu Lawsonia etc.;
– eliminatori nazali prin jetaj, expectoraţii, strănut, tuse; exemple – gurmă,
morvă, micoplasmoză, influenţe, sindromul encefalitic şi respirator al porcului,
82
bronşita şi laringotraheita aviară, tuberculoza pulmonară (o persoană cu ftizie

elimină prin spută peste 200.000.000 bacili/zi, iar bovinele tuberculoase elimină,
după înghiţirea expectoraţiilor, 37.000.000-38.000.000 germeni/zi);
– eliminatori conjunctivali prin secreţia conjunctivală; exemple - în
conjunctivitele infecţioase de natură rickettsiană, cu Moraxella sau cu alţi germeni;
– eliminatori bucali în cazul infecţiilor localizate preponderent pe mucoasa
bucală, limbă, faringe, glande salivare: în febra aftoasă, boala veziculoasă,
exantemul veziculos, turbarea, boala muşcăturii de şobolan etc.
– eliminatori genitali când germenii se găsesc predominant pe mucoasele
organelor genitale sau în unele secreţii: bruceloză, campylobacterioză,
salmonelozele abortigene, listerioză (forma abortigenă), metrita contagioasă ecvină,
sindromul respirator şi reproductiv al porcului (PRRS) etc.;
– eliminatori urinari când urina este masiv infectată, fie ca urmare a
afectării rinichilor şi căilor urinare sau a trecerii germenilor de bariera renală,
provenind din sânge: leptospiroză, salmoneloză, colibaciloză, pielonefrita
taurinelor, hemoglobinuria bacilară;
– eliminatori mamari ca urmare a mamitelor infecţioase: mamita
gangrenoasă a oilor şi caprelor, agalaxia contagioasă a oilor şi caprelor, mamitele
tuberculoase, brucelice, streptococice, stafilococice, piobacilare, micoplasmice;
– eliminatori prin leziuni cutanate cum sunt: ulcere, abcese, flegmoane,
bursite, artrite, vezicule care se deschid (exemple: morvă, mixomatoză,
piobaciloză, variolă, febra aftoasă, boala veziculoasă etc.).
Trebuie precizat că, pentru aceeaşi boală, eliminarea se poate face pe mai
multe căi, corelat cu localizarea proceselor inflamatorii şi evoluţia acestora (26, 32,
34, 36).
 Excreţia după boală. Cunoaşterea acestui fenomen are o deosebită
importanţă din punct de vedere epidemiologic întrucât organismele/animalele
excretoare de germeni devin adevărate focare de permanentizare a unor infecţii.
Prezintă un ―risc epidemiologic‖ mai ales animalele care trec în forme latente de
boală sau chiar se vindecă din punct de vedere clinic.
Asemenea izvoare de infecţie sunt dificil de depistat şi pot trece
neobservate, ceea ce are uneori serioase implicaţii epidemiologice. Câteva exemple
sunt edificatoare în acest sens:
- anemia infecţioasă ecvină: starea de eliminator este de 15-18 ani, uneori
pentru toată viaţa animalului (8);
- bruceloză: eliminarea prin lapte este de 7-8 ani, iar în cazul instalării
toleranţei imunologice pentru toată viaţa animalului (38);
- febra aftoasă: după dispariţia semnelor clinice multe din animalele
trecute prin boală rămân infectate persistent; astfel peste 80% din
bovine capătă acest statut pentru a perioadă de maximum 3 ani, la ovine
9 luni, la capră 4 luni, iar la bivolul african, poate depăşi 5 ani (11, 12).
La terminarea evoluţiei unei boli este foarte important a se încerca
identificarea animalelor rămase purtătoare şi eliminarea lor din efectiv.
83
Identificarea se poate face prin examen tip screening (bacteriologice, virusologice,

parazitologice, hematologice, serologice sau alergice).
Un rol important, ca surse epidemiogene, îl joacă animalele cu forme atipice
de boală (subclinică, frustă, abortivă) care sunt eliminatoare de germeni.
Semnificaţia epidemiologică a acestor animale este foarte sugestiv redată prin
fenomenul ―iceberg‖ (schema nr. 10).
Redarea schematică a fenomenului „iceberg‖

Schema nr. 10
Animale cu
infecţii clinic
Prag de detectare
aparente
clinică
Animale cu
forme de
boală
nexprimate
clinic: forme
atipice,
abortive,
inaparente
etc.
9.1.1.2. Animale purtătoare de germeni
Sunt denumite şi purtători de germeni, iar starea respectivă este denumită

―stare de portaj‖ sau simplu ―portaj‖. În sens strict epidemiologic, starea de purtător
de germeni se defineşte astfel: ―un organism care adăposteşte un agent infecţios,
pe care îl poate disemina în mediu, infectând alte organisme‖. În sens larg, prin
purtător de germeni se înţelege orice organism infectat, inclusiv cele bolnave. Când
germenii de la purtătorul sănătos (asimptomatic) sunt eliminaţi pe diferite căi din
organism (căi naturale), purtătorul devine un excretor de germeni. În acest context
se consideră că ―orice purtător de germeni‖ este şi un ―virtual excretor de
germeni‖ care se transformă într-o sursă epidemiogenă de infecţie deosebit de
importantă.
Toate categoriile de purtători de germeni patogeni, deşi cu pondere variată,
constituie factori de risc pentru generarea diverselor forme de manifestare a
procesului epidemiologic. Din acest motiv, în cadrul măsurilor de profilaxie şi de
combatere a bolilor transmisibile, este imperios necesar depistarea purtătorilor şi
eliminatorilor de germeni, de toate categoriile, având ca principal obiectiv
84
eliminarea lor din efective, eliminând riscul producerii focarelor secundare de

infecţie.
9.1.1.3. Produsele şi subprodusele animalelor bolnave
Acestea constituie, de asemenea, surse periculoase de infecţie, foarte

importante în circulaţia epidemiologică a diferiţilor agenţi microbieni.
 De la animalele bolnave (în timpul evoluţiei clinice), o semnificaţie
deosebită o au laptele şi derivatele sale, lâna, iar de la păsări ouăle, penele. Prin
lapte exemplificăm transmiterea atât la animale, cât şi la om a următoarelor boli:
tuberculoza – laptele vacilor cu tuberculoză mamară, clinică sau subclinică, conţine
sute de mii de bacili/ml; bruceloza – colostrul conţine 200.000 brucele/ml sau chiar
mai mult. Ouăle au importanţă pentru păsări, atât în întreţinerea unor infecţii
(puloroza, tifoza, micoplasmoza, leucoza, encefalomielita), cât şi pentru producerea
unor toxiinfecţii alimentare la om (îndeosebi prin ouă de raţă); lâna este importantă
în cazul variolei, virusul rezistă 6-8 săptămâni în cruste, febra Q, rickettsiile rezistă
18 luni, în excrementele căpuşelor, antrax rezistenţa sporilor care depăşeşte 70 de
ani.
O atenţie deosebită trebuie acordată şi serurilor de convalescent care, pe
lângă efectul benefic al unei surse de anticorpi împotriva unei boli, pot constitui
sursă de contaminare pentru unele boli latente cum sunt anemia infecţioasă, leucoza
enzootică la bovine etc.
 De la animalele sacrificate prezintă importanţă sângele şi diferite lichide
ce se scurg, apoi carnea, organele, pielea, oasele etc. Acestea sunt importante atât
pentru transmitere directă, în urma atingerii/contactului/consumului, cât şi pentru
transmitere indirectă, prin contaminarea altor materiale care devin izvoare
secundare de infecţie.
Importanţa produselor şi subproduselor se corelează cu forma evolutivă a
bolii şi cu rezistenţa germenilor în mediul exterior. Acestea sunt cu atât mai
periculoase, cu cât germenii au o rezistenţă mai mare în mediul exterior (sporii în
cazul bacteriilor sporulate, apoi micobacteriile, listeriile, rickettsiile, unele virusuri,
prionii).
9.1.1.4. Cadavrele
Sunt considerate, de asemenea, importante izvoare de infecţie în cazul

multor infecţii. Aceasta justifică distrugerea cadavrelor evitând toate posibilităţile
de sustragere sau darea lor în consum altor animale. Distrugerea se poate face prin
ardere, îngropare adâncă şi denaturare, aruncarea în puţuri seci sau, atunci când se
pretează, prelucrarea lor în făinuri furajere.
Locurile de pe care se iau cadavrele trebuie să fie supuse unei dezinfecţii
riguroase, iar în cazul unor boli transmisibile, se vor aplica măsurile prevăzute în
legea sanitară veterinară. În toate cazurile, transportul cadavrelor se va face în
condiţii care să evite diseminarea germenilor. În cazul unor infecţii foarte
85
periculoase (antrax, cărbune enfizematos, morvă), la animalele mari se recomandă

astuparea orificiilor naturale cu vată sau cu tifon îmbibate în substanţe dezinfectate,
iar cadavrele animalelor mici se ambalează în saci etanşi de material plastic, care se
distrug după transport.
Vehiculele utilizate la transport se vor supune unei dezinfecţii riguroase,
respectând normele prevăzute de legislaţia sanitară veterinară.
Virulenţa germenilor din cadavre se menţine perioade variabile de timp.
Până la un punct, germenii continuă să se multiplice, iar cei sporulaţi vor sporula
(excepţie Bacillus anthracis care nu sporulează în cadavre închise). Treptat,
formele vegetative încep să fie distruse ca urmare a instalării unor fenomene de liză
şi, până la un punct, a acţiunii antagonice a florei de putrefacţie.
Personalul ce manevrează cadavrele va fi protejat prin echipament de
protecţie adecvat (mănuşi, mască, ochelari, cizme de cauciuc, salopetă, şorţ de
cauciuc) şi va fi instruit sub raportul protecţiei muncii. Se va atrage atenţia asupra
necesităţii dezinfecţiei riguroase a echipamentului sau sterilizarea prin autoclavare
a unor părţi componente, la terminarea operaţiunii.
Din această prezentare rezultă, ca aspect epidemiologic important,
necesitatea distrugerii cadavrelor în orice împrejurare (după recoltarea probelor
pentru examene de laborator, când acest lucru se impune). Ele nu trebuie
abandonate la întâmplare (în şanţuri, pe câmp, în surse de apă sau lăsate pradă
animalelor sălbatice, păsărilor, insectelor sau altor prădători). În caz contrar, ele vor
fi cu siguranţă punctul de plecare al altor focare de infecţie.
9.1.2. Izvoare secundare de infecţie
Sunt reprezentate de totalitatea materialelor şi obiectelor din mediul

ambiant care se contaminează cu germeni de la sursele primare de infecţie. Luând
în considerare numărul mare de germeni eliminaţi de către animalele bolnave sau
care sunt prezenţi în diferite produse şi subproduse, care vin în contact cu diferite
elemente din mediu, se poate deduce uşor importanţa surselor secundare în apariţia
şi evoluţia proceselor epidemiologice.
Contaminarea defineşte prezenţa unui microorganism patogen pe suprafaţa
unui organism (tegument), pe diferite obiecte, sol sau surse de hrană, apă. Această
prezenţă a germenilor nu se însoţeşte de multiplicarea şi pătrunderea lor în ţesuturi,
ca în cazul infecţiei. Hainele, instrumentele, diverse obiecte, apa, aerul, praful etc.,
pot fi contaminate, dar nu infectate.
Sursele secundare de infecţie au o importanţă deosebită în menţinerea şi
propagarea diferitelor infecţii, importanţa lor fiind în corelaţie cu următorii factori:
– natura sursei de infecţie: apă, aer, sol, alimente, furaje, diferite obiecte
contaminate etc.;
– gradul de contaminare cu diferiţi germeni patogeni: cu cât acesta este
mai puternic/intens, sursa este mai periculoasă;
– rezistenţa germenilor la nivelul surselor secundare: formele vegetative
au o rezistenţă scăzută şi se distrug uşor, formele sporulate au o rezistenţă
86
îndelungată; se va ţine seama de faptul că şi unii germeni nesporulaţi au o

rezistenţă remarcabilă, exemple. micobacteriile, listeriile, bacilul rujetului,
rickettsiile, unele virusuri şi altele;
– durata în timp a contactului dintre sursa de infecţie şi gazda receptivă:
infecţiile se produc mai uşor în cazul unui contact prelungit şi repetat într-un mediu
intens contaminat şi mai greu în cazul unui simplu contact; cu toate acestea se
descriu boli care se transmit la o simplă atingere a sursei secundare de infecţie
(exemple – febra aftoasă, pesta porcină, franciseloza etc.).
Sursele secundare de infecţie, alături de purtătorii şi eliminatorii de germeni
şi diverşii vectori, se constituie în principalii factori ce favorizează diseminarea la
distanţă a unor agenţi infecţioşi, uneori la zeci de kilometri de focarul primar.
9.2. CĂILE ŞI MECANISMELE DE TRANSMITERE A AGENŢILOR INFECŢIOŞI
Transmiterea agenţilor infecţioşi se poate face prin mai multe modalităţi,

care pot fi grupate in doua mari două mari categorii şi anume: transmiterea directă
şi transmiterea indirectă.
9.2.1. Transmiterea directă
Această modalitate de transmitere necesită un contact direct între subiectul

bolnav şi subiectul sănătos. Se poate realiza pe cale orizontală şi pe cale verticală.
9.2.1.1. Transmiterea directă orizontală
Înseamnă modalitatea de transmitere a unui agent patogen de la un individ

bolnav la unul sănătos, ca urmare a unui contact direct. Transmiterea se poate
realiza prin următoarele căi:
– Calea cutanată. Este frecvent întâlnită şi presupune realizarea unei plăgi
accidentale, la nivelul căreia germenii pătrund în organismul sănătos, iar ulterior se
răspândesc în organism în funcţie de tropismul pentru anumite ţesuturi: exemple:
virusul rabic pătrunde în urma unei plăgi produse prin muşcătură sau zgârietură,
ulterior propagarea se va face prin filetele nervoase (neuroprobazie) spre sistemul
nervos central; Spirillium minor este transmis de către şobolani în urma muşcăturii
provocând boala ―sodoku‖ (boala muşcăturii de şobolan); Afipia felis produce boala
ghearelor de pisică sau limforeticuloza benignă de inoculare (maladie de griffes du
chat) în urma muşcăturii, zgârieturii sau lingerii unei plăgi de către o pisică; la 3-10
zile de la efracţiunea cutanată se constată apariţia unei papule sau vezicule, urmate
de instalarea într-un interval de până la 60 de zile a unei adenopatii regionale.
Transmiterea directă orizontală se produce frecvent şi în ectoparazitoze (46).
– Calea mucoaselor. Transmiterea directă se poate realiza la nivelul
mucoaselor nazală, bucală şi conjunctivală, având o semnificaţie epidemiologică
deosebită în cazul colectivităţilor mari de animale, când datorită densităţii lor
sporite, pot veni uşor în contact unele cu altele. Această modalitate este întâlnită
87
mai ales la animalele tinere (viţei, porci, iepuri, păsări). Se transmit astfel
influenţele, conjunctivitele, bolile eruptive, şi altele. Mecanismul de transmitere se
realizează prin lingere, atingere directă, ticul suptului, modalităţi frecvent observate
în sistemele de creştere de tip industrial. În situaţia prezenţei în efectiv a unui agent
patogen, acesta se propagă cu repeziciune, fiind favorizat şi fenomenul de exaltare
a virulenţei (32).
– Calea genitală. Se realizează în urma contactului sexual, transmiterea
având loc de la masculi la femele sau invers. Îmbolnăvirile se produc cu germeni
care au un tropism particular pentru organele genitale (Brucella, Campylobacter,
Tripanosoma, Trichomonas, Salmonella, Chlamydia, Mycoplasma, Spirillium –
like). Prin această modalitate se produc adevărate enzootii de endometrite şi
avorturi care antrenează pierderi economice însemnate (34).
9.2.1.2. Transmiterea directă verticală
Defineşte modalitatea de transmitere a unui agent patogen de la mame la

noii produşi de concepţie. Se întâlneşte atât la mamifere, cât şi la păsări.
Transmiterea verticală la mamifere. Transmiterea directă verticală se
poate realiza prin mai multe modalităţi:
– Transmitere în momentul parturiţiei. Se consideră că nou-născutul, deşi
indemn la angajarea în filiera pelvină, prin trecerea prin căile genitale ale femelei
se poate contamina cu diverşi germeni, îndeosebi oportunişti cum ar fi:
Escherichia, Proteus, Citrobacter, Enterobacter, Klebsiella, Streptococcus,
Staphylococcus, Corynebacterium (Arcanobacterium), Dichelobacter,
Fusobacterium etc.
– Transmitere “in utero”. Este modalitatea de transmitere a unor germeni
care, prin intermediul circulaţiei sangvine sau limfatice, trec bariera placentară,
contaminând fetusul. Dintre aceşti germeni amintim bacteriile din genurile:
Brucella, Listeria, Salmonella, Chlamydia, Haemophilus, Leptospira, Taylorella,
Mycoplasma, ca şi o serie de virusuri: genul Arterivirus - virusul PRRS (sindromul
respirator şi reproductiv al porcului); genul Henipavirus - virusul PRES (sindromul
encefalitic şi de reproducţie al porcului); genul Pestivirus - virusul bolii de
Wesselborn, virusul bolii de graniţă (border disease), virusul pestei porcine clasice;
genul Varicellovirus – virusul adenomatozei pulmonare etc.
Aceşti germeni având o capacitate patogenă ridicată, determină cel mai
adesea, producerea unor adevărate enzootii de avorturi, încadrate în categoria
avorturilor infecţioase. Pe lângă avorturi, mai determină mumifierea fetuşilor,
malformaţii, fătări premature, endometrite, infertilitate sau alte tulburări de
reproducţie.
Uneori acestea evoluează sub forma unor sindroame cu o etiologie
complexă, în care este greu de ierarhizat un anumit germen ca agent etiologic
primar: exemplu - sindromul SMEDI (Stillborn, Mummification, Embryonic death,
Infertility), sindromul MMA (Mamită, Metrită, Agalaxie).
88
Din aceste considerente, unele din acest tip de tulburări, sunt cuprinse în
Programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al
celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului,
prin acţiuni de depistaj - exemple: bruceloza, trichomonoză, campilobacterioză,
arterita virală ecvină, durina, PRRS etc.
O deosebită importanţă epidemiologică o au agenţii microbieni ce induc
fenomenul de toleranţă imunologică. Transmiterea acestor germeni se realizează
intrauterin, în perioada de imaturitate imunologică, când noul produs de concepţie
nu este în măsură să diferenţieze non-selful de self. Mai mult, organismele imature
imunologic, inventariază ca autologi (proprii) agenţii patogeni. În consecinţă,
clonele limfocitare care trebuie să recunoască aceşti agenţi patogeni, nu sunt
activate, devin clone interzise, iar organismul nu răspunde imunologic prin
producerea de efectori imuni. Într-un asemenea organism, germenii respectivi se
multiplică, persistă în diferite organe, iar la naştere, noul produs devine purtător şi
eliminator de germeni. Exemple tipice de germeni ce induc fenomene de toleranţă
imunologică sunt germenii din genul Brucella, iar dintre virusuri amintim
următoarele: virusul BVD/MD (fam. Herpesviridae, genul Varicellovirus), virusul
bolii aleutine a nurcilor (fam. Parvoviridae, genul Parvovirus), virusul
coriomeningitei limfocitare a şoarecilor (fam. Arenaviridae, genul Arenavirus),
virusul bolii de graniţă (fam. Flaviviridae, genul Pestivirus).
Indivizii ce realizează toleranţa de infecţie nu pot fi depistaţi prin examene
serologice, întrucât ei nu produc efectori imuni, constituind un adevărat pericol în
menţinerea şi apariţia unor noi focare de boală.
– Transmitere “in ovo‖. Este modalitatea de transmitere a unui agent
patogen, prin înglobarea acestuia în celulele iniţiale (spermatozoizi sau ovocite).
Un asemenea aspect este întâlnit în leucoza enzootică bovină. Pentru a
demonstra acest lucru Straub (1965) a urmărit clinic şi hematologic viţeii obţinuţi
prin histerectomie (cezariană) de la vaci leucotice şi hrăniţi cu lapte de la vaci
sănătoase. A constatat că aceştia au făcut mai târziu leucoza. La noi în ţară Ştef,
care a studiat leucoza enzootică într-o unitate de vaci în care se creştea rasa Roşie
daneză (rasă predispusă la leucoză), a arătat că toţi descendenţii proveniţi din vaci
hematologic pozitive, s-au dovedit, la rândul lor, pozitivi.
Se mai transmit ― in utero‖ şi posibil ―in ovo‖ următoarele virusuri: virusul
rinitei cu incluzii a purceilor care induce şi fenomene de imunotoleranţă; virusul
febrei catarale maligne, se transmite ―in utero‖ la fetuşi, astfel că viţeii nou născuţi
devin purtători şi excretori timp de câteva săptămâni; virusul bolii de Borna, la
femelele gestante traversează placenta, infectând fetusul; virusul IBR/IPV are
capacitatea de a adera la membrana pelucidă a ovocitului, fiind frecvent izolat şi
din sperma taurilor pozitivi serologic; agentul scrapie se transmite în principal pe
cale transplacentară (33, 56).
Transmiterea verticală la păsări. Această modalitate de transmitere este
frecvent întâlnită atât în cazul unor bacterii, cât şi a unor virusuri. Dintre
microorganismele care se transmit obişnuit pe această cale amintim următoarele:
Salmonella pullorum-gallinarum, Salmonella sp., Mycoplasma gallisepticum,
89
Chlamydia, Chlamydiophila, virusul encefalomielitei aviare (genul Enterovirus),

virusul sindromului căderii ouatului, (genul Adenovirus), virusul bronşitei
infecţioase aviare (genul Coronavirus) şi altele (38, 41).
Un asemenea mod de transmitere antrenează, pe lângă scăderea producţiei
de ouă, şi o mortalitate embrionară ridicată sau îmbolnăvirea puilor imediat după
ecloziune. O parte din puii infectaţi se îmbolnăvesc şi mor, alţii ajung la maturitate
şi, la rândul lor, produc ouă contaminate şi astfel circuitul epidemiologic se
menţine. Acest circuit este foarte bine cunoscut în salmonelozele aviare (34, 41).
Transmiterea directă, deşi comună tuturor agenţilor infecţioşi, rămâne o

modalitate obligatorie pentru cei cu o rezistenţă scăzută sau mai scăzută la
acţiunea factorilor de mediu extern şi care nu au capacitatea de a se menţine o
perioadă îndelungată de timp în mediul exterior.
9.2.2. Transmiterea indirectă
Este o modalitate frecvent întâlnită şi are un rol deosebit de important în

transmiterea diferiţilor agenţi patogeni, atât în apropiere, cât şi la distanţe mari. Se
realizează prin intermediul surselor secundare de infecţie sau prin vectori.
Transmiterea indirectă este mai complexă şi pentru vehicularea agentului
patogen intervin elemente ale mediului ambiant. Se descrie o transmitere simplă
când agentul patogen este vehiculat prin intermediul unui singur element şi o
transmitere complexă când, în mecanismul transmiterii agentului patogen, intervine
o înlănţuire de elemente contaminate din mediu.
Mecanismul transmiterii indirecte este caracteristic germenilor rezistenţi la

acţiunea factorilor de mediu, în care ei se pot menţine perioade variabile de timp
sau chiar se pot multiplica.
9.2.2.1. Transmiterea prin materiale contaminate neanimate
În această transmitere, substratul contaminat reprezentat prin multiple

elemente ale mediului ambiant (apă, sol, aer, diferite obiecte etc.) poate servi şi ca
sursă, dar şi ca mijloc de diseminare/propagare a agenţilor cauzali.
9.2.2.1.1. Transmiterea prin apă
Apele poluate sau contaminate pot determina manifestări morbide care, sub
raportul dinamicii epidemice, pot evolua cu caracter de masă. Contaminarea apei
poate avea loc ca urmare a deversării în sursele de apă a dejecţiilor umane şi
animale şi a diverselor reziduuri. Riscul cel mai mare de contaminare îl prezintă
apele de suprafaţă, atât cele curgătoare, dar mai ales cele stagnante.
90
Germenii patogeni, în majoritatea lor, nu găsesc în apă un mediu prielnic

supravieţuirii îndelungate. Ei sunt supuşi acţiunii distructive a unor factori chimici,
fizici sau biologici: diferite substanţe chimice, pH-ul, temperatura, aeraţia,
radiaţiile solare, concurenţa florei microbiene saprofite, acţiunea bacteriofagilor şi
a protozoarelor.
Poluarea trebuie diferenţiată de contaminare, întrucât nu implică prezenţa
obligatorie de germeni patogeni, ea poate fi realizată cu diferite microorganisme,
dar şi cu variate particule materiale.
Pe de altă parte, apele pot crea condiţii favorabile, dacă nu multiplicării, cel
puţin supravieţuirii mai îndelungate a anumitor germeni. Aceste condiţii se creează
ca urmare a eutrofizării apelor, prin deversări de ape menajere, ape cu diferite surse
de azot şi de carbon, apă caldă de la diferite întreprinderi. În aceste condiţii ce
presupun prezenţa de substanţe organice, un pH convenabil (6,8-7,2; 7,6-8,0), cât şi
o temperatură propice, se creează condiţii prielnice supravieţuirii şi chiar
multiplicării unor germeni. Asemenea ―condiţii trofice‖ se creează mai ales în aval
de marile localităţi, cu numeroase întreprinderi chimice şi ferme de creştere şi
exploatare a animalelor, care nu au condiţii corespunzătoare de epurare a apelor.
Dintre bacterii amintim ca exemple tipice vibrionii. Această categorie de
germeni pot fi captaţi de unele vieţuitoare microscopice, în corpul cărora ei pot
rezista de la un sezon la altul. În Australia după 28 de luni, de la stingerea unui
focar de holeră şi, în absenţa altor cazuri clinice a fost izolat acelaşi vibrion (V.
cholerae 0:1 biotip Eltor) din aceleaşi ape de suprafaţă. Vibrioni non 0:1 se
izolează şi din surse de apă din ţara noastră, dar şi de la oameni cu BDA (boală
diareică acută), sau porci cu sindrom diareic.
În sursele de apă se pot găsi numeroşi alţi germeni cum sunt: salmonele,
yersinii, leptospire, streptococi, stafilococi, clostridii etc. Pentru prevenirea
infecţiilor ce au ca sursă apa contaminată/poluată, se impune supravegherea
epidemiologică a acestora prin stabilirea NTG, a germenilor coliformi, streptococii
fecali, germeni anaerobi (sulfito-reducători), bacteriofagi enterici, Pseudomonas
pyocyanea.
Dintre virusuri amintim pe cele din familia Picornaviridae, genul
Enterovirus, cele din familia Adenoviridae şi altele. Prin apă pot fi vehiculate, de
asemenea, ouă de paraziţi sau alte forme evolutive parazitare.
Bolile a căror sursă de contaminare o constituie apa poartă numele de
infecţii hidrice şi, au de multe ori, un caracter exploziv.
9.2.2.1.2. Transmiterea prin sol
Poluarea biologică a solului se realizează când pe sol sunt depuse produse

organice de origine umană sau animală, sau în urma contactului cu surse de apă
poluate/contaminate. Principalele elemente poluante ale solului sunt
microorganismele patogene şi nepatogene şi diverşi paraziţii, miceţi. Supravieţuirea
pe sol a acestor microorganisme este variabilă şi depinde de specia microbiană, cât
şi de calităţile solului şi condiţiile meteo-climatice.
91
Microorganismele patogene în forma vegetativă, nu găsesc în sol condiţii

prielnice de înmulţire, ci doar de supravieţuire temporară, excepţie făcând formele
sporulate ale bacteriilor care pot supravieţui zeci de ani. Bacteriile în forma
vegetativă, cât şi virusurile sunt distruse sub acţiunea temperaturii şi a razelor UV
(mai ales la suprafaţă), apoi datorită compoziţiei chimice a solului, a concurenţei
germenilor antagonişti şi acţiunii bacteriofagilor.
Contaminarea se poate realiza în următoarele relaţii:
om  sol  om;
om  sol  animal,
animal  sol  om,
animal  sol  animal,
alte combinaţii.
Într-un sol contaminat se pot găsi, la un moment dat, un număr mare şi

variat de bacterii, virusuri, fungi, paraziţi. Dintre aceştia amintim ca foarte
importanţi formele sporulate ale genurilor Clostridium şi Bacillus, apoi
Mycobacterium, Listeria, Erysipelothrix, Rickettsia etc. Infecţiile ale căror surse de
infecţie le constituie solul se numesc infecţii telurice. Acestea sunt mai frecvente în
sezoanele calde ale anului, când animalele vin mai uşor în contact cu solul sau
păşunează pe terenuri contaminate (3, 13, 25, 34, 38).
Recunoaşterea nivelului de poluare a solului se realizează prin indicatori
sanitari care pot fi direcţi şi indirecţi, în corelaţie şi cu condiţiile secetoase.
Indicatorii direcţi ai poluării biologice a solului sunt reprezentaţi de
germenii patogeni a căror prezenţă atestă pericolul nemijlocit de îmbolnăvire.
Determinarea lor întâmpină însă mari dificultăţi atât sub aspect tehnic, cât şi
datorită faptului că cea mai mare parte din ei au o viabilitate limitată în sol. În plus,
flora saprofită din sol împiedică dezvoltarea patogenilor.
Indicatorii indirecţi ai poluării biologice a solului sunt reprezentaţi de o
serie de germeni a căror prezenţă şi, mai ales număr, arată gradul de poluare şi, ca
atare, riscul pentru sănătate.
Pentru a se trage concluzii asupra gradului de poluare a solului se fac
următoarele determinări: NTG (determinarea germenilor mezofili, termofili,
psihrofili); determinarea numărului de germeni sub formă de spori, determinarea
coliformilor totali, determinarea streptococilor fecali, determinarea germenilor
sulfito-reducători, determinarea bacteriofagilor enterici, determinarea virusurilor
din sol.
Pentru a reduce numărul de germeni din sol se va evita contaminarea lui în
continuare cu dejecţii, se va evita păşunatul, iar după caz, se vor efectua tratamente
chimice şi dezinfecţii.
Trebuie cunoscut că, în general, solul este foarte bogat în flora microbiană
proprie producătoare de substanţe antibiotice cu acţiune antagonică asupra florei
microbiene de impurificare, contribuind în acest mod la distrugerea germenilor
patogeni.
92
9.2.2.1.3. Transmiterea prin aer
Aerul se contaminează prin praf şi prin expectoraţiile omului şi animalelor,

încărcate de diferite microorganisme. Acestea nu găsesc condiţii prielnice de
multiplicare sau de supravieţuire, decât pentru perioade limitate de timp. Ele se
distrug sub acţiunea razelor UV, a uscăciunii, iar pe de altă parte sunt dispersate la
distanţe mari prin intermediul vântului şi a curenţilor de aer. Aerul din adăposturi,
prin numeroasele sale componente, contribuie la transmiterea agenţilor patogeni
animaţi şi neanimaţi, astfel încât existenţa unor modificări semnificative în
atmosfera interioarelor devine un real pericol sau factor de risc pentru sănătatea
animalelor. Aerul are importanţă în transmiterea indirectă în aglomeraţiile mari de
animale, în adăposturi supraaglomerate, prost ventilate.
În aer, germenii microbieni, rareori se găsesc singulari, cel mai frecvent ei
se găsesc fixaţi de anumite particule cum ar fi stropi de secreţie, scuame, fibre
vegetale, puf, praf.
Prin intermediul aerului se transmit o multitudine de microorganisme, dintre
care amintim unele virusuri (genurile: Paramyxovirus, Orthomyxovirus,
Rhinovirus, Reovirus etc.); bacterii (genurile: Mycobacterium, Pasteurella,
Mannheimia, Haemophilus, Mycoplasma, Moraxella, Chlamydophila etc.) (20, 32,
38, 42, 58).
Acţiunea unora dintre aceşti germeni este favorizată de prezenţa unor noxe,
cum ar fi NH2, CO2, pulberile iritante, curenţii de aer, umiditatea. Aceşti factori
alterează integritatea mucoaselor favorizând atacul iniţial al virusurilor, peste care
se suprapun germeni oportunişti sau cei patogeni. Reducerea sau anularea
defensivei mucoaselor respiratorii favorizează penetrarea germenilor până în
bronhiole (dimensiuni ≥ 3 m) sau în alveole (dimensiuni sub 3 m).
Diseminarea prin intermediul aerului contaminat se poate face pe distanţă
de câţiva metri: exemplu - micoplasmoza respiratorie aviară; la distanţe de zeci de
metri: exemplu – influenţele, boala lui Aujeszky (la porc); la distanţe de kilometri:
exemple - pesta porcină, pesta porcină africană; la distanţe de zeci de kilometri:
exemplu - febra aftoasă. În această boală virusul este transportat pe distanţe lungi
prin aerosoli ce difuzează deasupra câmpiilor (până la 10 km) sau deasupra
întinderilor de apă (uneori sute de kilometri), atunci când condiţiile climatice sunt
favorabile. A fost estimată posibilitatea producerii infecţiei cu ajutorul vântului,
până la distanţe de 250 km; în funcţie de intensitatea acestuia distanţele mărindu-se
considerabil.
Bolile ce se transmit prin intermediul aerului se cunosc şi sub numele de
infecţii aerogene. Indicatorii microbiologici care permit aprecierea gradului de
poluare ai aerului sunt următorii: determinarea florei mezofile, determinarea
streptococilor hemolitici, determinarea stafilococilor, a coliformilor, a fungilor.
93
9.2.2.1.4. Transmiterea prin alimente/furaje
Produsele alimentare pot juca un rol important în transmiterea unor infecţii

asigurând suportul mecanic sau anumite condiţii de supravieţuire şi multiplicare
pentru unii agenţi patogeni. Alimentele pot proveni de la animalele bolnave sau
purtătoare de germeni sau suferă o contaminare secundară, în urma venirii în
contact cu fecale, urină, sânge sau diferite secreţii provenite de la animale bolnave
sau purtătoare şi eliminatorii de germeni.
Consumul de alimente contaminate determină de regulă îmbolnăviri cu
caracter sporadic sau endemic, de multe ori cu caracter exploziv şi de gravitate
extremă exemple: antraxul, botulismul, boala lui Aujeszky (la carnivore),
salmoneloza, bruceloza, pesta porcină, tuberculoza, encefalopatia spongiformă
bovină etc.
Bacteriile întâlnite în produsele alimentare sunt foarte diverse şi aparţin la 3
ordine, la aproximativ 14 familii şi la peste 50 de genuri. Apoi se pot transmite o
serie de virusuri, îndeosebi cele din familia Herpesviridae, Togaviridae,
Picornaviridae, Asfarviridae etc. La toate acestea mai trebuie adăugate o serie de
drojdii, mucegaiuri şi paraziţi.
Potenţialul bioecologic şi valoarea ecologică a speciilor microbiene sunt, de
asemenea, proprietăţi ce permit caracterizarea microorganismelor din alimente, în
funcţie de modul în care reacţionează la condiţiile de mediu. Ele se clasifică astfel:
- euribionte: cele cu rezistenţă şi toleranţă largă la factorii ecologici;
- euritope: cele ce se pot dezvolta în biotopuri diferite;
- euriece: cele ce se pot dezvolta în microbiocenoze variate.
Alimentele vor fi controlate din punct de vedere microbiologic, ori de câte
ori sunt suspectate ca posibile izvoare de germeni patogeni, folosind pentru izolarea
lor metodologia adecvată fiecărei specii microbiene.
Se va ţine seama de existenţa florei bacteriene oportuniste, care în condiţiile
unei contaminări masive a alimentelor şi a scăderii rezistenţei organismului sau la
indivizi care suferă diferite forme de imunosupresie, poate să determine
îmbolnăviri endemice.
9.2.2.1.5. Transmiterea prin obiecte
Pe suprafaţa obiectelor se pot depune diferiţi agenţi microbieni, proveniţi

din secreţiile nazofaringiene, salivă, puroi, urină, fecale, sânge sau alte surse.
Pentru animale au importanţă hrănitorile, adăpătorile, obiectele de pansaj,
harnaşamentele sau diverse maşini de exploatare zootehnică (maşini de muls,
maşini de tuns, dispozitive de tatuat). Germenii ce se pot transmite prin obiecte
sunt foarte diverşi, de la bacterii până la virusuri. Pentru a diminua riscul
transmiterii prin obiecte se impune întreţinerea igienică a acestora, dezinfecţia lor
periodică sau ori de câte ori se impune acest lucru. sau folosirea unor obiecte
proprii fiecărui animal. Câteva exemple:
94
– morva: este demonstrat rolul jgheaburilor pentru adăpare, găleţile de

adăpat, perii, ţesale, pături, traista pentru grăunţe, harnaşamentele;
– febra aftoasă: un rol important îl au toate obiectele contaminate cum ar fi
saci, lăzi, bidoane de colectat laptele, adăpătorile, ieslele etc.
– anemia infecţioasă: harnaşamente, obiecte de pansaj, pături;
– pesta porcină clasică şi africană: paiele, sacii, diferite obiecte;
– papilomatoza viţeilor: obiecte de pansaj contaminate, mai ales ţesala etc.
O atenţie deosebită trebuie acordată intervenţiilor chirurgicale, cât şi
operaţiunilor de masă ca: vaccinări, serumizări, administrări de medicamente,
aplicarea de crotalii, tatuaje etc., prin care se creează atât porţi de intrare, cât şi
transmiterea propriu-zisă. Măsurile de prevenţie extrem de eficiente constau în
dezinfecţia instrumentarului, a utilizării acelor de unică folosinţă sau cel puţin
sterilizarea lor înainte de întrebuinţare. Exemple de boli ce se transmit prin
asemenea operaţiune sunt: anemia infecţioasă ecvină, leucoza enzootică bovină,
hepatita Rubarth, tetanosul. Amintim în acest context enzootii de tetanos la miei
după tăierea cozilor, la purcei după castrări în masă etc.
9.2.3. Transmiterea prin vectori
Asupra noţiunii de vector există încă multe controverse. Diverşi autori

interpretează noţiunea în sens larg, iar alţii într-un sens mai restrictiv sau chiar
restrâns.
– În sens larg noţiunea de vector include produse de origine animală,
obiecte contaminate, ca şi organisme vii. Acesta concepţie este foarte imprecisă în
privinţa naturii elementelor responsabile de transmitere. Conform acestei concepţii,
totul poate fi vector, fără a se putea spune că este vorba de un mod obişnuit de
transmitere care trebuie să fie în primul rând de interes epidemiologic. În ciuda
acestei imprecizii acest cuvânt este foarte utilizat pentru a caracteriza transmiterea
unui agent infecţios. Se propune pentru aceste situaţii utilizarea altor termeni care
ar fi ―transportor‖ sau ―vehiculator‖.
– În sens restrictiv noţiunea de vector se raportează la definiţia dată de
Pavlovsky, după care ―vectorul este un nevertebrat, cel mai adesea o căpuşe sau o
altă insectă care, cu ocazia unei ingestii de sânge sau alte secreţii de la un animal
bolnav, preia un agent infecţios de la gazda vertebrată şi îl transmite apoi unei alte
gazde‖. Noţiunea esenţială din această definiţie este de ordin epidemiologic şi
anume masa, care este obligatorie şi repetată, şi care constituie legătura esenţială
între vector şi gazdă. Această relaţie este bine subliniată prin însuşi termenul de
vector a cărui sens matematic conţine noţiunea precisă de orientare. Această
concepţie de vector corespunde, de regulă, modului obişnuit de transmitere a bolii
şi a cărui cunoaştere are aplicaţii directe, esenţiale în prevenire şi combatere.
– În sens restrâns noţiunea de vector se referă numai la artropodele
hematofage. În practică, acest mod de exprimare se acceptă, căci imensa majoritate
a vectorilor, în sens strict, sunt artropode hematofage.
Noţiunea de vector care se acceptă este următoarea:
95
Vector este un artropod (insectă sau acarian) care intervine în transmiterea

agenţilor patogeni de la sursa/izvorul de infecţie la organismul receptiv, fie printr-
o transmitere mecanică (vector pasiv), fie printr-o transmitere activă
(multiplicare), ciclu de dezvoltare (vector activ).
9.2.3.1. Modalităţi de transmitere a diferiţilor agenţi prin vectori
După mecanismul transmiterii agentului etiologic, vectorii pot acţiona prin

două modalităţii: în mod pasiv (transmitere mecanică) sau în mod activ
(transmitere biologică).
9.2.3.1.1. Transmiterea pasivă (mecanică)
Agenţii patogeni nu se înmulţesc în organismul vectorilor sau nu realizează

diferite cicluri de dezvoltare. Transmiterea se realizează pasiv sau mecanic,
vectorul preluând agenţii microbieni pe picioare sau pe tot corpul lor, îi depun pe
alte gazde. Transmiterea depinde şi de ―încărcătura‖ de germeni preluaţi şi de
capacitatea de supravieţuire a acestora pe vectori. Rol de vectori pasivi joacă
îndeosebi muştele, gândacii de bucătărie, furnicile sau alte insecte, care se
contaminează cu diferite microorganisme, ouă de paraziţi din dejecţii umane sau
animale, secreţii sero-muco-purulente, sânge, lapte, alimente sau apă contaminate.
Se transmit în acest mod numeroase bacterii, virusuri, fungi, ouă de paraziţi
(exemple: febra tifoidă, antraxul, conjunctivitele infecţioase, diverse parazitoze şi
altele).
9.2.3.1.2. Transmiterea activă (biologică)
Termenul biologic recunoaşte multiplicarea agentului patogen în vector.

Din categoria vectorilor activi prezintă o importanţă deosebită căpuşele, ţânţarii,
păduchii, puricii, flebotomii sau alte insecte hematofage.
Transmiterea biologică include 3 etape:
– infecţia artropodului;
– multiplicarea agentului patogen în artropod;
– infecţia unei noi gazde.
Pentru ca să se producă infectarea artropodului, animalul vertebrat trebuie
să aibă un titru suficient de crescut în agenţi patogeni, în raport cu pragul de
receptivitate al artropodului, şi o durată în timp suficientă ca să permită
artropodului ―mese repetate‖.
Relaţiile dintre agenţii microbieni şi vectori diferă: în unele cazuri infecţia
se soldează cu moartea artropodului (vector), în alte cazuri infecţia artropodului
este perfect compatibilă cu supravieţuirea lui şi chiar cu transmiterea transovariană
96
la generaţiile următoare. În acest ultim caz se creează rezervoare naturale de

infecţie şi focalitate naturală, de lungă durată a unor boli.
Se cunosc o mulţime de boli bacteriene, virale, parazitare ce se transmit prin
vectori atât la om, cât şi animale. Câteva exemple mai semnificative:
La oameni:
– tifosul exantematic produs de Rickettsia prowazeki transmis prin
păduchi;
– malaria produsă de diferite specii de Plasmodium (P. malarie, P.
falciparum, P. vivax) şi transmisă de ţânţari din genul Anopheles;
– febra galbenă produsă de virusul amaril (familia Togaviridae, genul
Flavivirus), rezervorul natural îl constituie diferite specii de maimuţe de la care
virusul se transmite la om prin ţânţari;
– ciuma sau pesta bubonică produsă de Yersinia pestis, care se transmite de
la şobolani la om prin intermediul puricilor (Ceratophylus fasciatus de la Rattus
norvegicus şi Xenopsylla cheopsis de la Rattus rattus); puricele de câine
(Ctenocephalides canis), de pisică (Ctenocephalides felis) şi al omului (Pulex
irritans) pot fi de asemenea infectaţi de la şobolani;
– boala somnului produsă de Trypanosoma gambiense, transmisă de musca
tse-tse (Glossina pallidipes).
La animale:
– mixomatoza iepurilor produsă de virusul mixomatozei (genul
Leporipoxvirs, familia Poxviridae) se transmite şi direct, dar şi prin ţânţari în
corpul cărora poate fi purtat timp de până la 7 luni;
– encefalomielita infecţioasă a oilor (louping-ill) produsă de virusul
looping-ill (genul Flavivirus, familia Flaviviridae), are ca vector căpuşe din genul
Ixodes (I. ricinus);
pesta ecvină (pesta africană a calului) este produsă de un virus (familia Reoviridae,
genul Orbivirus) şi este transmis prin insecte hematofage din genurile Tabanus,
Stomaxis, Culicoides;
– pesta porcină africană produsă de un virus (familia Asfarviridae, genul
Asfivirus), se transmite prin căpuşe (genul Ornithodorus) şi păduchi
(Haematophynus suis). În corpul căpuşelor, virusul rezistă 6-12 luni şi se transmite
transovarian, apărând generaţii succesive infectate, iar în corpul păduchilor virusul
rămâne virulent mai mult de 42 de zile;
– sporozooze: babesioza bovină produsă de Babesia spp., transmisă de
căpuşe din genurile Boophilus şi Rhipicephalus; babesioza rumegătoarelor mici
(cârceag) produsă de Babesia motasi şi transmisă prin Riphicephalus bursa;
nutalioza produsă de Nuttalia equi transmisă de căpuşe din genurile Riphicephalus,
Dermacentor, Hyalomma; tailerioza produsă de paraziţi din genul Theilleria
transmisă prin căpuşe din genurile Haemaphysalis, Rhipicephalus şi Amblyomma;
spirochetoza produse de spirochete şi transmise prin căpuşe, îndeosebi Argas.
Alte exemple de boli transmise prin insecte hematofage: boala Akabane
(virusul Akabane, genul Bunyavirus, fam. Bunyaviridae), febra Văii Rift (virusul
Văii Rift - ordinul Phlebovirus, fam. Bunyaviridae), boala limbii albastre a oilor
97
(virusul bolii limbii albastre - genul Orbivirus, fam. Reoviridae), boala Chusan
(virusul Chusan – genul Orbivirus, fam. Reoviridae), boala Ibaraki (virusul Ibaraki
– genul Orbivirus, fam. Reoviridae), boala Lyme (Borellia burgdorferi), encefalita
B japoneză (virusul encefalitei japoneze - genul Flavivirus, fam. Flaviviridae),
encefalita West-Nile (virusul West-Nile - genul Flavivirus, fam. Flaviviridae) şi
altele (8, 12, 33, 56, 65).
Se poate menţiona că se transmit dominant prin insecte hematofage boli
foarte importante, adesea cu aspect epidemiologic de emergenţă, îndeosebi viroze,
produse de virusurile din familiile: Reoviridae, Togaviridae, Bunyaviridae (49, 54).
Diferenţa dintre transmiterea mecanică (pasivă) şi cea activă (biologică)
este redată în schema nr. 11
Transmiterea pasivă şi activă a agenţilor microbieni prin vectori

Schema nr. 11
Numărul germenilor purtaţi Titru superior celui

de artropod scad treptat preluat
până la dispariţie, dacă nu
se produc noi eîncărcări‖;
durata temporară Eclipsă
Agentul etiologic se
multiplică în vector
şi se menţine
perioade îndelungate
de timp, uneori toată
viaţa artropodului
Transmiterea pasivă Transmiterea activă

(mecanică) (biologică)
9.2.3.2. Clasificarea vectorilor după importanţa în transmitere
– Vector obişnuit constituie factorul esenţial care întreţine şi transmite în

mod obişnuit o boală, într-un anumit teritoriu sau areal geografic. Zonarea este
corelată cu arealul în care trăiesc insectele hematofage transmiţătoare. Din acest
motiv, unele boli poartă denumirea unor regiuni: exemple - febra văii Rift, febra
hemoragică de Crimeea, febra hemoragică de Omsk, febra pătată a munţilor
Stâncoşi etc.
– Vector accesoriu este considerat vectorul care poate interveni în
transmitere, dar fără a juca un rol major în întreţinerea bolii, el este responsabil
doar pentru câteva cazuri: exemplu - antraxul poate fi transmis prin înţepătura unor
98
insecte hematofage, îndeosebi cele din genul Tabanus: T. rubidans, T. solstilialis,

T. montanus, T. bovinus. Se menţionează că bacilii antraxului trăiesc în trompa
speciilor de tabanide până la 5 zile. Germenul poate fi transmis şi de alte insecte
hematofage cum sunt: Stomoxis calcitrans, Chrysops flaviventris, Stegomya
fasciata şi chiar ţânţarii (38).
– Vector accidental este vectorul ce intervine cu totul ocazional în
transmitere. Prezintă importanţă prin faptul că este greu de identificat şi poate
contribui la declanşarea unor focare noi în mod cu totul surprinzător (62).
În contextul transmiterii bolilor prin vectori, semnificaţia epidemiologică
este mult amplificată datorită focalităţii naturale. Focarul natural se defineşte astfel:
―existenţa într-o biocenoză, la una sau mai multe specii de animale sălbatice, a
agentului unei boli infecţioase sau parazitare împreună cu vectorul său‖. Focarul
natural presupune prezenţa unei triade alcătuită din trei elemente:
Agent Vector Animal

patogen specific rezervor
În focarele naturale se produce uneori o imunizare a gazdelor prin

inocularea lor, de către vectori, cu doze reduse dar repetate de virus, de germeni
microbieni sau în urma unor invazii minime repetate. Bolile cu focalitate naturală
au de regulă un caracter sezonier legat de perioadele calde ale anului şi o evoluţie
endemică – epidemică, ca şi un areal, uneori foarte bine limitat.
9.2.4. Transmiterea prin animale refractare
Orice organism care prezintă rezistenţă naturală faţă de diverşi germeni,

fiind considerat refractar sau rezistent faţă de o infecţie, poate, în mod mecanic să
contribuie la diseminarea unor germeni. Aceste organisme poartă agenţii patogeni
pe picioare, pe păr, pe pene, în tubul digestiv şi îi pot disemina timp de mai multe
zile sau săptămâni.
Păsările şi rozătoarele au o importanţă particulară în măsura în care prin
migrarea lor asigură o difuzare la distanţă a bolilor. Se transmit în acest mod: febra
aftoasă, pesta porcină africană, pesta porcină clasică, boala de Newcastle,
leptospiroza, tularemia, salmoneloza şi altele. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat
faptul că pe corpul animalelor refractare pot parazita diferite insecte hematofage
care, la rândul lor, pot să constituie sursa reală a unor infecţii.
Omul merită un loc aparte în mecanismul transmiterii, din cauza
numeroaselor sale activităţi care amplifică considerabil procesul epidemiologic,
având rol de transportor şi uneori chiar de vector activ. Mâinile, hainele şi mai ales
încălţămintea, joacă un rol important în transmitere. Prevenţia minimală necesită
protejarea hainelor proprii prin halat şi folosirea cizmelor de cauciuc. În cazul
99
vizitării unor unităţi mari de creştere, intrarea în acestea se va face numai prin filtre
sanitare veterinare, cu schimbarea îmbrăcămintei şi a încălţămintei. Această măsură
vizează şi îngrijitorii din aceste unităţi, prevenind astfel pătrunderea bolilor din
gospodăriile populaţiei în marile unităţi de creştere.
În contextul transmiterii prin vectori şi animale refractare trebuie definită
noţiunea de rezervor de germeni ―o fiinţă umană, animal sau alte vietăţi care, în
mod recunoscut şi durabil adăpostesc şi asigură vieţuirea şi multiplicarea unor
germeni patogeni, permiţând transmiterea acestora la alte organisme‖.
9.3. POPULAŢIA RECEPTIVĂ
Procesul declanşării unui fenomen epidemiologic presupune ca alături de

izvoarele generatoare de infecţie, de căile şi mecanismele de transmitere, să existe
o populaţie receptivă, formată din organisme umane şi/sau animale a căror
capacitate de apărare să ―cedeze‖ în faţa agresiunii microbiene.
În limbajul epidemiologic clasic este vorba de organisme receptive ale căror
mecanisme de apărare, specifice şi nespecifice, nu mai reuşesc să neutralizeze şi să
elimine diferiţii agresori patogeni cu care populaţia respectivă a intrat în conflict
(38, 39).
Prin populaţie receptivă se înţelege, în mod obişnuit, masa de indivizi aflată
în anumite circumstanţe de viaţă, în relaţie cu mediul extern, care a devenit
permisivă pentru un anumit agent patogen. Se impune clarificarea a doi termeni:
receptivitate şi sensibilitate.
Receptivitatea este o stare a organismului gazdă care permite unui agent patogen să
pătrundă în organism, să se multiplice sau să supravieţuiască perioade variabile de
timp şi să provoace sau nu starea de boala.
Sensibilitatea defineşte capacitatea organismului gazdă de a exprima mai intens

simptomele unei bolii, comparativ cu alte categorii (specie, vârstă, rasă, sex etc.)
consecutiv multiplicării unui agent patogen.
Exemple:
– la salmoneloză sunt receptive mai multe specii de animale şi de vârste
diferite, dar sunt mai sensibile animalele tinere (viţei, purcei, miei) în preajma şi
imediat după înţărcare, care fac şi forme mai grave de boală iar, în cazul oilor, cele
gestante care avortează;
– la febra aftoasă sunt receptive animalele biongulate, dar o sensibilitate
mai pronunţată o au bovinele, urmate de porcine şi ovine, precum şi animalele
tinere, care fac forme mai grave de boală (letalitatea la adulte este de 1-2%, iar la
tineret de 50%).
100
9.3.1. Factori ce influenţează receptivitatea
Apărarea antimicrobiană se realizează printr-un complex de mijloace

înnăscute sau dobândite, care intră în acţiune în anumite momente ale agresiunii.
De regulă, intervenţia conjugată a tuturor mijloacelor de apărare sfârşeşte prin a
elimina agresorul şi a restabili homeostazia organismului. Aceste strategii ale
mecanismelor de apărare a organismului au şi limite, care pot fi generate de factori
intrinseci sau extrinseci ai organismului. Din prima categorie trebuie amintită
―moştenirea genetică‖, iar din cea de a doua ―multitudinea de factori de mediu‖
care alterează profund capacitatea de apărare a organismului.
9.3.1.1. Factorii intrinseci
Defineşte acea categorie de factori ce ţin exclusiv de gazda receptivă:

specia, rasa, vârsta, sexul, starea fiziologică şi rezistenţa individuală.
a) Specia
Nu toate speciile de animale sunt receptive la acelaşi germen microbian.

Rezistenţa legată de specie faţă de anumite boli s-a creat în decursul dezvoltării
filogenetice. În consecinţă, toţi indivizii speciei respective sunt rezistenţi faţă de
anumiţi agenţi microbieni în mod natural. Ea se realizează prin intermediul
structurilor anatomice (piele şi mucoase), cât şi a diverşilor factori umorali
(lizozim, properdină, complement) şi a elementelor celulare cu rol în fagocitoză
(sistemul fagocitar). Lipsa de receptivitate faţă de anumite microorganisme se
poate explica prin lipsa receptorilor specifici de la suprafaţa celulelor epiteliale,
pentru elementele de aderenţă ale microorganismelor respective, încât acestea nu se
pot fixa şi nu pot să colonizeze.
Rezistenţa naturală a unei specii animale se modifică filogenetic prin
modificări celulare cu caracter mutaţional şi sub presiunea de selecţie realizată de
însăşi boala infecţioasă, gravă, cu mortalitate ridicată, epidemii în timpul cărora
mor indivizii cei mai sensibili şi supravieţuiesc cei dotaţi cu factori de rezistenţă. În
consecinţă, pe parcursul dezvoltării filogenetice a speciilor ar apărea linii tot mai
puţin receptive care ar deveni treptat populaţii dominante. Astfel s-ar explica
receptivitatea redusă la lepră, boală la care omul era mult mai sensibil în
antichitatea îndepărtată (13). Se poate însă menţiona că variabilitatea asociată cu
specia constituie o caracteristică dependentă de structura genetică şi din acest
motiv, cu greu poate fi modificată.
Rezistenţa de specie poate fi uneori înfrântă, fie în condiţii naturale, fie
artificiale:
– în condiţii naturale, unele microorganisme, prin procese mutative,
recombinării genetice pot, la un moment dat, să se adapteze la noi specii de
animale: exemple - virusul parvovirozei feline s-a adaptat la organismul câinelui,
astfel că această specie, începând cu anii 1976-1978 a devenit foarte vulnerabilă la
101
acest virus, iar parvoviroza canină a devenit o boală endemică, cu o gravitate

deosebită;
– în condiţii artificiale amintim virusul bolii lui Aujeszky care, în mod
natural, nu este patogen pentru iepure, dar în urma inoculării artificiale este
deosebit de patogen, producând o boală foarte gravă, cu prezenţa unui prurit
biopsiant, manifestări nervoase, urmate de moarte. Treponema pallidum ce produce
sifilisul la om, este patogenă în condiţii experimentale pentru iepure, acesta
constituind specia pe care se întreţin tulpinile de treponema în laboratoare (3, 33).
b) Rasa
În mod cu totul specific nu există boli transmisibile care să afecteze strict

numai anumite rase. Este însă cunoscută predispoziţia unor rase, linii sau varietăţi,
faţă de anumite boli: exemple - rasele roşii de bovine pentru leucoza enzootică, rasa
Landrace de porci pentru piobaciloza lombară, rasa Marele alb de porci pentru
rinita atrofică, rasele de găini cu creastă şi bărbiţe dezvoltate pentru holera cronică
(boala bărbiţelor), varietăţile aleutină şi safir de nurci pentru boala aleutină
(agamaglobulinemia). În acelaşi context, amintim unele exemple corelate şi cu
anumite zone geografice: oile algeriene prezintă o rezistenţă mult mai mare la
antrax, comparativ cu oile europene (13), cahexia vitelor produsă de Tripanosoma
brucei nu are aceeaşi evoluţie gravă la toate rasele de bovine; unele sunt foarte
sensibile, boala antrenând pierderi economice însemnate, pe când la altele
evoluează benign până la evoluţii asimptomatice. Această proprietate numită
tripanotoleranţă, este un caracter multifactorial transmis genetic.
În cazul bolii scrapie fondul genetic joacă un rol major în apariţia bolii. În
urma unor infecţii experimentale efectuate pe 1027 oi din 24 de rase, s-a
demonstrat că procentul de morbiditate a variat între zero la rasa Dorset-Down, la
78 % la rasa Herdwick. Într-o turmă de oi de rasă Cheviot, s-a făcut timp de 30 de
ani selecţie în funcţie de receptivitatea la infecţia experimentală sau naturală cu
agentul ―scrapie‖. S-au obţinut două linii genetice diferite, una sensibilă, alta
rezistentă. Date recente asociază sensibilitatea unor ovine cu polimorfismul genei
Prn-p.
Pe de altă parte, trebuie precizat faptul că rasele perfecţionate, de mare
productivitate, mai ales în condiţiile creşterii intensive, sunt mai predispuse la
îmbolnăviri, comparativ cu rasele locale, rustice. Pentru a elimina această
predispoziţie se încearcă, prin procedee de selecţie şi asigurarea unor condiţii
corespunzătoare de îngrijire şi hrană, să se creeze linii rezistente faţă de anumite
boli.
c) Vârsta
Se poate constitui ca factor predispozant şi să favorizeze sau să predispună

la apariţia unor boli cu caracter de masă. Această receptivitate se corelează cu
rezistenţa mai scăzută a organismelor la o anumită vârstă, în corelaţie cu următorii
102
factori: posibilităţi de discriminare imunologică şi răspuns imun mai redus;

existenţa unei receptivităţi sporite a unor ţesuturi sau celule şi exprimarea unor
receptori faţă de anumiţi germeni sau toxine elaborate de aceştia.
Din acest punct de vedere se deosebesc următoarele categorii de boli:
– boli ale animalelor nou-născute: colibaciloza (viţei, purcei, miei),
dizenteria anaerobă (la viţei, purcei, mânji, iepuri etc.), puloroza la pui, hepatita
bobocilor de raţă, piosepticemia mânjilor, poliartrita streptococică a mieilor,
parvoviroza câinilor etc.
– boli ale animalelor tinere: gurma (buba mânzului), jigodia (boala Carré),
hepatita Rubarth, salmoneloza (la viţei, purcei), boala edemelor, micoplasmoza
respiratorie aviară, boala lui Glässer etc.
– boli ale animalelor adulte: morva, tuberculoza, paratuberculoza, leucoza
enzootică, encefalopatia spongiformă bovină, anemia infecţioasă ecvină etc.
În aprecierea receptivităţii în corelaţie cu vârsta, trebuie menţionat că, în
funcţie de intervenţia unor factori favorizanţi, dar şi de rezistenţa imună (lipsa de
anticorpi naturali), anumiţi agenţi microbieni se dovedesc capabili să afecteze şi
alte categorii de vârstă, altele faţă de cea la care boala apare în mod obişnuit şi să
determine adevărate izbucniri epidemice.
În unele boli incidenţa creşte în raport cu vârsta: exemplu - în
imunodeficienţa felinelor, produsă de virusul FIV (subfamilia Lentivirinae, genul
Lentivirus), aceasta este de 10% în primul an de viaţă, 20% la 4 ani şi 30% la 9 ani.
d) Sexul
Poate influenţa apariţia şi evoluţia unor boli, prin specificul structurilor

morfologice sau endocrine. Astfel, la masculi pot să apară orhite/epididimite
(orhiepididimita infecţioasă a berbecilor, orhite brucelice şi altele), iar la femele pot
să apară vaginite/metrite/endometrite (vulvovaginita pustuloasă a bovinelor, metrita
contagioasă ecvină). Masculii pot fi mai predispuşi la unele infecţii, comparativ cu
femelele: exemplu - în imunodeficienţa felinelor, situaţia se prezintă astfel: SUA
3,6% la ♀ şi 10,6% la ♂; în Germania 23% la ♀ 77% la ♂, în Norvegia 2,1% la ♀
şi 14,7% la ♂. În corelaţie cu sistemul endocrin, se menţionează că unii hormoni
pot influenţa receptivitatea animalelor. Astfel imunodeficitele secundare sunt mai
frecvente la femele ca urmare a acţiunii imunosupresoare indusă de hormonii de
gestaţie.
e) Starea fiziologică
Anumite stări fiziologice ca gestaţia sau lactaţia pot constitui suportul

apariţiei unor boli infecţioase sau parazitare: avorturi infecţioase (brucelic,
listerian, leptospiric, myagawanelic, salmonelic), avorturi parazitare
(trichomonoza), mamitele infecţioase (stafilococică, streptococică, piobacilară,
colibacilară, micoplasmică). Pe de altă parte unele etape din viţa animalelor se
caracterizează prin modificarea receptivităţii faţă de acţiunea agenţilor patogeni.
103
Astfel în primele zile după parturiţie se înregistrează o stare de imunodeficienţă

fiziologică, care este însoţită de sporirea sensibilităţii la acţiunea unor agenţi
patogeni (enterovirusuri, rotavirusuri, coronavirusuri, colibacili). Alte faze din
ciclul de exploatare, cum este înţărcarea, este însoţită de o scădere pronunţată a
rezistenţei individuale şi predispunerea la bolile înţărcării (salmoneloza, boala
edemelor etc.). Au fost demonstrate modificări semnificative ale statusului imun,
hormonal şi ale profilului metabolic, în funcţie de unele stări fiziologice, cum sunt
gestaţia, parturiţia, perioada post-partum.
f) Rezistenţa individuală
În cadrul unei populaţii expusă unei anumite boli transmisibile, nu toţi

indivizii din populaţia atinsă fac boala. Se cunoaşte că, întotdeauna procentul de
morbiditate prezintă un grad de variabilitate şi rareori este de 100% (virozele
majore se apropie de 90-100%).
Rezistenţa unor indivizi se poate datora mai multor cauze dintre care
amintim: doză infectantă prea mică, atenuarea virulenţei agentului cauzal,
modificarea receptivităţii ţesuturilor, producerea de efectori imuni (imunoglobuline
sau celule de tip Tc, K şi NK), care se opun agresiunii microbiene. Astfel de
fenomene de rezistenţă au fost descrise chiar în boli foarte grave cum sunt turbarea,
antraxul, anemia infecţioasă ecvină, pesta porcină clasică, pesta porcină africană.
Asemenea situaţii au fost constatate atât în infecţii naturale, dar mai ales în infecţii
experimentale când, doza şi calea de infecţie, sunt riguros controlate, iar virulenţa
tulpinilor cunoscută. Agentul patogen trebuie să atingă un anumit prag de infecţie.
Exemplu: Chauveau a demonstrat încă din secolul trecut că infecţia
experimentală cu Bacillus anthracis la oaie se corelează cu numărul de spori
inoculaţi:
– 100 de spori nu produc boala;
– 600 de spori produc uneori boala;
– 1000 de spori produc întotdeauna boala.
Legat de factorul individual se recunosc boli ale indivizilor în stare bună de

întreţinere (boala edemelor la porc, cărbunele emfizematos la bovine, sindromul
vacii grase), precum şi boli ale animalelor cu stare de întreţinere necorespunzătoare
(necrobaciloza, piobaciloza, colibaciloza şi altele). Animalele de dimensiuni mari
din rasele grele sunt mai susceptibile la osteosarcoame şi alte afecţiuni ale
sistemului osos şi ale sistemului muscular. De asemenea vacile din rasele grele sunt
mai predispuse la distocii.
9.3.1.2. Factorii extrinseci
Definesc acea categorie de factori care ţin de mediul exterior, unii dintre ei
fiind incluşi în ceea ce se cunoaşte sub numele de factori de risc. Agresiunea
factorilor din mediul înconjurător este pe cât de complexă, pe atât de variată. Ei
104
acţionează, de regulă, asupra unui număr mare de animale, generând declanşarea de

îmbolnăviri cu caracter exploziv sau trenant, cu multiple implicaţii epidemiologice.
Factorii extrinseci pot fi grupaţi astfel:
a) Factori geoclimatici
Aceştia pot fi reprezentaţi de condiţii climatice şi geografice.

– Temperaturi mai crescute sau mai coborâte: în condiţiile menţinerii pe
perioade mai lungi de timp favorizează unele îmbolnăviri. Pentru primul caz
exemplificăm cu rujetul la porc, iar pentru cel de al doilea cu pasteureloza la porc şi
iepuri, salmoneloza, gastroenterita transmisibilă a porcului. O importanţă deosebită
o au schimbările bruşte de temperatură, ploile reci, umezeala excesivă, fiind
favorizate îndeosebi afecţiunile respiratorii şi chiar unele boli septicemice
(exemple: pneumoniile infecţioase, pasteureloza bovină, holera aviară etc.)
– Condiţii de secetă deosebită: favorizează apariţia bolilor telurice, mai
ales când animalele păşunează pe păşuni aride, înghiţind odată cu iarba uscată şi o
parte din pământ. Pe de altă parte, vegetaţia uscată favorizează producerea de
leziuni ale mucoasei bucale, la nivelul cărora germenii se fixează cu uşurinţă
(exemple: bolile telurice - antraxul, cărbunele enfizematos).
– Zone inundabile: apele acumulate în urma ploilor abundente ce determină
revărsarea râurilor în care se colectează ape menajere, dejecţii cu o multitudine de
microorganisme, pot constitui punctul de plecare a numeroase îmbolnăviri ce
îmbracă în scurt timp un caracter epidemic (exemple: vibrioze, leptospiroză,
salmoneloză).
– Zone împădurite: în astfel de zone îşi au habitatul animale sălbatice care
pot întreţine anumiţi agenţi microbieni. Cele mai concludente exemple sunt cele
referitoare la turbarea silvatică, la carnivore sălbatice (lup, vulpe şi alte carnivore),
pesta porcină la mistreţi, trichineloza la urs. În măsura în care animalele sălbatice
bolnave, cadavrele acestora vin în contact cu animalele domestice sau cu sursele de
hrană/apă care se contaminează, pot transmite agenţii etiologici în mod direct
(turbarea prin muşcătură, trichineloza prin consum de carne de urs), sau în mod
indirect (furaje, apă, obiecte contaminate).
– Zone cu o anumită vegetaţie: în astfel de zone apar îmbolnăviri sporadice
sau endemice, în corelaţie cu prezenţa anumitor plante, care au un conţinut ridicat
în substanţe cu potenţial toxigen: alcaloizi, glucozizi, toxalbumine, saponine,
solanină, neurotoxice, hepatotoxice, vezicante, estrogene, anticoagulante,
strumigene etc.
b) Factori de natură alimentară
Aceştia influenţează foarte mult declanşarea şi evoluţia a numeroase boli

infecto-contagioase şi parazitare care evoluează cu caracter de masă. Importanţa
cea mai remarcabilă o au dezechilibrele alimentare, sub raportul conţinutului în
proteine, vitamine, săruri minerale (17).
105
În lipsa acestora, a cantităţilor insuficiente sau a modificării raporturilor

dintre diferite elemente, se creează premizele producerii de perturbări metabolice,
mai mult sau mai puţin accentuate, ce se reflectă în mod negativ în scăderea
capacităţii de rezistenţă a organismelor. Scade capacitatea de sinteză a factorilor
umorali şi capacitatea de răspuns imun faţă de diferiţi stimuli antigenici, încât
organismele nu pot fi protejate satisfăcător în urma imunizărilor. Asemenea
organisme sunt, de asemenea, invadate cu multă uşurinţă de diverşi paraziţi externi
sau interni.
Organismele ce suferă de malnutriţie sunt predispuse la imunodeficienţe
secundare, nemaifiind capabile să facă faţă celor mai banale microorganisme.
Acestea devin vulnerabile la aşa numiţii ―germeni oportunişti‖ care sunt capabili să
determine adevărate explozii epidemice.
c) Factori ce ţin de întreţinerea animalelor
Din această categorie amintim: supraaglomerarea, ventilaţia

necorespunzătoare, umiditatea crescută, condiţii de odihnă inadecvate, pardoseală
necorespunzătoare (prea lucioasă sau cu neregularităţi), grătare rupte, distanţate
necorespunzător, prezenţa în adăposturi de obiecte tăioase, ruginite, cauzatoare de
traumatisme şi, implicit, a unor porţi de intrare pentru microorganisme.
Bolile care au la origine asemenea condiţii sunt foarte numeroase şi deseori
au un caracter de focar, strict localizat, la adăpostul/adăposturile ce nu îndeplinesc
condiţii corespunzătoare întreţinerii animalelor (exemple: piobaciloza,
necrobaciloza, dermatitele, mamitele şi altele).
d) Factori ce ţin de exploatarea neraţională
Dintre aceştia amintim:

– transporturile lungi şi obositoare (exemple: febra de transport,
pasteureloza, rujetul),
– supunerea la eforturi susţinute (exemple: anemia infecţioasă ecvină în
perioadele de primăvară – vară, pasteureloza bovină);
– exploatarea intensivă în direcţia obţinerii unor producţii sporite (exemple:
mamitele la vacile bune producătoare de lapte, sindromul căderii ouatului,
sindromul opririi în creştere descris la puii de găină şi curcă),
– nerespectarea tehnologiilor de creştere, prin înţărcarea prea timpurie,
densitatea crescută în adăposturi, amestecarea animalelor de vârste diferite,
administrarea de alimente neadecvate speciei, etc.
– formarea efectivelor cu animale de colectură, cu punerea în contact de
animale de provenienţe diferite, fiecare aducând o anumită ―zestre microbiologică‖
şi care dispun de o rezistenţă naturală şi status imunologic incapabile să facă faţă
agresiunii microbiene şi presiunii de contaminare din noua colectivitate.
Toţi aceşti factori acţionează în mod complex cu efecte negative imediate
sau care se vor manifesta în timp, declanşând îmbolnăviri cu caracter endemic.
106
10. PROCESUL EPIDEMIOLOGIC ÎN BOLILE NETRANSMISIBILE
Procesul epidemiologic în bolile netransmisibile, prezintă particularităţi

imprimate mai ales de faptul că organismul animal se poate afla în anumite condiţii
de risc, impuse de natura relaţiilor ecologice, dominate de fenomenul de poluare a
mediului înconjurător.
Starea epidemică conform unei definiţii OMS, este următoarea ―apariţia
într-o populaţie a unui grup de boli de natură similară, asemănătoare,
transmisibile sau netransmisibile, cu o frecvenţă net superioară frecvenţei normal
aşteptate‖. Întrucât epidemiologia şi-a lărgit sfera de cuprindere, terminologia
epidemiologică clasică trebuie reconsiderată în raport cu conţinutul actual al
epidemiologiei. Astfel, termenii ―rezervor de infecţie‖ devine ―sursă
epidemiogenă‖, ―focar de infecţie‖ devine ―focar epidemiogen‖, ―agent patogen‖
devine ―agent de agresiune‖.
Bolile netransmisibile cu extindere de masă, sunt astăzi cauza majoră de
morbiditate şi mortalitate generală, cu implicaţii economice deosebite. În condiţiile
actuale, populaţiile de animale, cel puţin în anumite zone geografice, sunt expuse la
numeroşi factori de agresiune, care tind să altereze starea lor de sănătate. Factorii
de agresiune în BNT sunt reprezentaţi de diferiţi poluanţi, radiaţii, zgomot, toxici
etc. Aceştia pot acţiona brutal cu exprimări clinice imediate sau pot acţiona lent,
cumulativ cu repercusiuni în timp, adesea imprevizibile (20, 21).
În cadrul relaţiilor cu totul noi şi particulare din ecosistemele umane şi
animale, generate de revoluţia tehnico-ştiinţifică şi fenomenele pe care le
antrenează aceasta, organismele animale sunt adesea mai bine protejate faţă de
bolile transmisibile şi au devenit mai vulnerabile în faţa patologiei bolilor
netransmisibile. Aceasta include boli legate în mod deosebit de condiţiile
necorespunzătoare de exploatare, de alimentaţie şi de intervenţia mai mult sau mai
puţin brutală a unui important număr de factori de mediu, devenind operant
conceptul de ―ecopatologie‖.
În consecinţă, cauzalitatea în cele mai multe din bolile netransmisibile este
rar unică sau simplă, deoarece asupra unei colectivităţi acţionează constant un
complex de factori cauzali. Procesul epidemiologic în bolile netransmisibile este
conceput sub forma unui triunghi (triunghi epidemiologic) cu următorii factori:
sursa generatoare de agenţi cauzatori de boală, căile şi mecanismele de acţiune a
agenţilor cauzali şi populaţia receptivă (schema nr. 12).
În concepţia epidemiologică actuală, bolile netransmisibile au cel mai
adesea un determinism plurifactorial. Chiar dacă se recunoaşte un agent cauzal
primar (cauză primară) pe lângă acesta intervin adesea numeroşi factori adjuvanţi,
care pot avea un rol hotărâtor în declanşarea bolii sau îmbolnăvirilor respective (5,
21).
107
Interrelaţiile dintre elementele componente ale procesului epidemiologic

în bolile netransmisibile
Schema nr. 12
Sursa
generatoare de Căi şi
agenţi cauzatori mecanisme de
de boală transmitere a
agenţilor cauzali
Populaţia
receptivă
10.2. FACTORII DE RISC
Epidemiologia modernă a bolilor netransmisibile a impus un nou concept şi

anume acela al ―factorilor de risc‖. Aceştia măresc susceptibilitatea organismelor la
îmbolnăviri, iar semnificaţia lor în apariţia unor boli se stabileşte de regulă prin
tehnici de calcul statistic. Cercetarea stărilor morbide de masă în dinamica lor
epidemiologică, încearcă să stabilească legăturile cauzale dintre boală şi factorii de
risc în toată complexitatea lor (20, 31, 57, 66, 70).
Factorii de risc sunt reprezentaţi de totalitatea elementelor de mediu care sporesc

posibilităţile de apariţie a unor fenomene patologice cu extindere populaţională.
Termenul de ―factor de risc‖ trebuie să fie rezervat oricărui factor exogen

sau endogen, care este capabil să imprime un caracter de masă unei anumite
îmbolnăviri. Factorii de risc, adică factorii care măresc susceptibilitatea
organismelor la îmbolnăviri, sunt foarte eterogeni. Natura acestora diferă de la o
boală la alta, dar unii dintre ei pot fi comuni mai multor boli.
Noţiunea de factor de risc pentru o boală este o noţiune generală. Atunci
când într-o situaţie concretă un factor de risc a fost identificat ca responsabil de
apariţia bolii, el devine factor cauzal.
În afară de ―factori de risc‖ se mai utilizează şi termenul de ―markeri de
risc‖ care spre deosebire de primii, reprezintă un caracter intrinsec al unui individ
sau a unei populaţii şi care nu se poate evita la un moment dat. Exemplu: dacă
poluarea, dezechilibrele alimentare, diverse substanţe toxice, sunt factori de risc,
vârsta şi sexul sunt markeri de risc, adică elemente care nu se pot schimba, care au
108
o anumită evoluţie în timp şi pot la un moment dat, sub influenţa unor factori de
risc, să favorizeze apariţia unor îmbolnăviri.
O deosebită importanţă, în acest context, o are problema incidenţei
epidemice şi a celei neepidemice. Pentru a sesiza apariţia unei ―anumite epidemii‖
sau ―stări epidemice‖ a unei boli netransmisibile este necesară cunoaşterea
frecvenţei şi distribuţiei obişnuite a bolii, în fază neepidemică.
Epidemie înseamnă o frecvenţă în exces faţă de frecvenţa obişnuită a boli.
În consecinţă, pentru a se putea stabili că există ―un exces‖ de morbiditate

sau de mortalitate, trebuie să se cunoască frecvenţa bolilor în aceeaşi populaţie şi în
altele, în aceleaşi perioade sau în perioade diferite, pentru a putea face comparaţiile
necesare.
Noţiunea de risc crescut la îmbolnăvire implică: identificarea, depistarea
sistematică, înregistrarea grupurilor expuse riscului şi supravegherea lor prin
controale ulterioare. Metodele epidemiologice, în majoritatea lor, folosesc cu bune
rezultate studiul riscurilor ce pot determina bolile netransmisibile.
Studiul epidemiologic al bolilor netransmisibile a dus la elaborarea teorii
etiologiei multifactoriale, la ideea determinismului plurifactorial al bolilor
netransmisibile. Factorul etiologic, ca element cauzal, nu se manifestă în cadrul
unui determinism linear, ci presupune asocierea unui complex de condiţii, în
contextul cărora el se poate exprima (exterioriza). Cauza determinantă este o
condiţie necesară, obligatorie şi hotărâtoare în procesul epidemiologic, dar nu
suficientă pentru a se exprima dacă populaţia respectivă nu este expusă factorilor
de risc.
Etiologia multifactorială, este mai mult o regulă, decât o excepţie în
producerea bolilor netransmisibile. Conform acestui concept procesele morbide de
masă în bolile netrasmisibile comportă o etiologie, un mecanism, ce se finalizează
prin producerea unor efecte patologice. Prin analogie cu bolile transmisibile şi în
bolile netransmisibile este necesar să se creeze ―momente critice‖ în care boala
poate apărea, ca urmare a întrunirii simultane a factorilor generatori de boală.
Înlănţuirea acestor factori, combinaţiile complexe dintre ei, dinamizarea lor prin
intervenţia factorilor de risc, imprimă procesului epidemiologic din bolile
netransmisibile nenumărate forme de manifestare.
10.3. METODE DE STUDIU IN EPIDEMIOLOGIA BOLILOR NETRANSMISIBILE
În cercetarea epidemiologică a bolilor netransmisibile se urmăreşte

stabilirea asociaţiilor cauzale, care permit elaborarea măsurilor preventive.
– Metoda diferenţei. Constă în studiul deosebirilor între frecvenţa unei boli
(incidenţă, prevalenţă) în două populaţii sau teritorii şi în raport cu un anumit
factor. Dacă factorul respectiv este identificat într-o circumstanţă şi absent în alta,
acest factor poate constitui cauza bolii, exemplu: diferenţele de morbiditate privind
109
bronşita cronică într-o zonă poluată, în comparaţie cu o zonă nepoluată, presupune

ca factor cauzal poluarea aerului.
– Metoda concordanţei. Constă în a demonstra asocieri concordante, în
timp şi spaţiu, între un factor comun care este asociat unei boli ce apare în
circumstanţe diferite. Exemplu: poluarea aerului cu Pb se produce în acele zone în
care acest agent cauzal apare în aer, alimente, apă, în cantităţi ce depăşesc gradul
de toleranţă. Studiile epidemiologice efectuate au arătat că factorul presupus cauzal
(Pb în cazul de faţă) este în relaţie directă cu efectul său. Pb este admis 0,0007
mg/m3 aer în 24 de ore. În intoxicaţia cronică se produc grave perturbări în
procesele de osificare ale oaselor, care devin uşor friabile. În oase, Pb se
acumulează în cantităţi apreciabile. Intoxicaţia începe când în sânge s-a acumulat
un conţinut de 0,09 – 0,3 mg/100 ml sânge.
– Metoda analogiei. Constă în a presupune existenţa unei cauze comune în
situaţia când o boală se întâlneşte cu o incidenţă, distribuţie şi propagare, similară
alteia. De regulă metoda analogiei îşi găseşte aplicabilitate pentru bolile bine
conturate ca entităţi nosologice. Amintim în acest sens bolile alergice cu
manifestare clinică respiratorie: rinita alergică, granulomul nazal la bovine, astmul
bronhial, pneumopatiile alergice şi altele. Cauza comună pentru aceste afecţiuni
este considerată inhalarea unor alergeni, mai frecvent fiind incriminat praful, spori
de miceţi, polen sau alţi alergeni. În marea majoritate a cazurilor aceşti alergeni în
urma inhalării vor determina reacţii de tip Arthus (tip III) sau de tip anafilactic (tip
I). Trebuie avut totuşi în vedere posibilele confuzii cu viroze respiratorii, mai ales
în formele acute de boală.
– Metoda variaţiei concomitente. Se bazează pe cercetarea frecvenţei
cazurilor în raport cu intensitatea intervenţiei factorului presupus cauzator.
Exemplu: poluarea radioactivă a aerului se va însoţi de sporirea numărului de
cazuri, dar cu grade diferite de intensitate în raport cu variaţia sursei de
contaminare.
Metodele enunţate, de cele mai multe ori asociate între ele, sunt utilizate în
investigaţiile epidemiologice de tip descriptiv, având drept scop ca, pe baza
studiilor statistice care arată existenţa acestor fenomene, să permită formularea de
ipoteze care, stabilind asociaţii cauzale, să reflecte în adoptarea celor mai adecvate
măsuri de combatere şi prevenire (21).
10.4. INTERRELAŢIILE DINTRE FACTORII DE AGRESIUNE ÎN BOLILE NETRANSMISIBILE
Factorii cauzali ai unor efecte morbide din categoria bolilor netransmisibile,

pot intra în anumite relaţii între ei, influenţând în final mărimea efectului şi
intensitatea fenomenului. În mod simplificat considerând factorii cauzali luaţi doi
câte doi, aceştia pot intra în următoarele relaţii:
– de însumare, când efectul produs reprezintă suma celor doi factori;
– de potenţare, în cazul în care efectul întrece suma celor doi factori;
– de antagonism, în cazul că efectul este inferior sumei celor doi factori;
110
– de indiferenţă, când factorii acţionează separat, fără a se influenţa

reciproc.
În epidemiologie, studiul asocierii între diferite categorii de evenimente
devine esenţial pentru cercetarea relaţiilor de cauzalitate. Se poate numi cauzală o
relaţie (o asociere) între două categorii de evenimente, de aşa natură încât o
modificare a frecvenţei sau calităţii unuia din factori, să fie urmată de modificarea
celuilalt.
Diferitele categorii de evenimente se pot asocia astfel:
– evenimente epidemiologice care evoluează independent într-o populaţie,
fără a se putea stabili între ele asociaţii semnificative din punct de vedere statistic;
– evenimente epidemiologice care evoluează concomitent sau unul îl
precede pe celălalt şi între care se poate stabili asociaţii statistice.
Stabilirea unei asociaţii statistice între două sau mai multe evenimente
conduc la o relaţie cauzală, impunând verificarea fenomenului epidemiologic în
raport cu timpul, locul şi constanta de asociere.
În raport cu timpul se va stabili ordinea cronologică a evenimentelor. Se
urmăreşte a se stabili dacă expunerea la factorul x, precede în timp debutul bolii, în
sensul că o ―categorie cauzală‖ precede întotdeauna ―categoria efect‖.
În raport cu locul se va analiza existenţa unor relaţii între anumiţi factori de
risc în diverse teritorii şi existenţa unei patologii anumite: exemple – antracoza,
silicoza, saturnismul etc., care apar la valori endemice sau epidemice, în raport cu
gradul de poluare cu aceste pulberi şi gradul de expunere la acţiunea lor.
În raport cu constanta de asociere se va ţine seama de efectul rezultat din
asociere. În acest sens efectul poate fi pozitiv în cazul însumării sau potenţării
factorilor sau de diminuare în cazul unor relaţii de antagonism sau indiferenţă.
Toate asocierile trebuie analizate cu mult discernământ, pentru că efecte
clinice similare, nu presupune automat o aceeaşi asociere de factori. O apreciere
sumară poate conduce la un diagnostic greşit, reflectat prin aplicarea de măsuri de
tratament şi combatere total ineficiente.
Organizarea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor netransmisibile
nu este posibilă fără organizarea unor sisteme informaţionale şi de observare
permanentă a variatelor fenomene de sănătate, atât la nivel naţional, cât şi la nivel
internaţional.
111
11. DINAMICA EPIDEMIOLOGICĂ A BOLILOR TRANSMISIBILE
Bolile ce evoluează în populaţiile de animale prezintă caracteristici

diferenţiate ale prezenţei lor, atât în anumite perioade de timp (evoluţia temporală),
cât şi în anumite teritorii (evoluţia spaţială). Între aspectele temporale şi spaţiale se
stabilesc adesea corelaţii epidemiologice care pot fi evaluate prin utilizarea unor
metode biomatematice şi biostatistice. Atât bolile transmisibile, cât şi cele
netransmisibile, pot să apară sau se pot răspândi într-o populaţie, în funcţie de mai
multe variabile (spaţiu, timp, agenţi microbieni sau de agresiune, structura
populaţională).
Complexitatea proceselor epidemiologice a bolilor transmisibile se reflectă
în diversitatea formelor de manifestare, de apariţie, de evoluţie şi stingere a
acestora. Intensitatea, masivitatea, extensivitatea, difuzibilitatea, severitatea şi
durata de evoluţie a unei maladii depind de circumstanţele spaţiale şi temporale, şi
de factorii care ţin de agenţii de agresiune, structura populaţiilor şi condiţiile
ecologice concrete.
Epidemiile, la modul general, în raport cu modul de apariţie şi durată, pot fi:
– epidemii cu debut exploziv ce se produc când contactul infectant se
realizează în masă, într-o populaţie foarte receptivă, cu un agent patogen ce posedă
o patogenitate forte (virulenţă şi/sau toxine), pătrunderea în organism a agentului
etiologic se face pe cale digestivă sau respiratorie, prin intermediul apei, furajelor,
alimentelor contaminate;
– epidemii cu debut lent (insidios) ce se produc atunci când populaţia
afectată nu este omogenă din punct de vedere al receptivităţii, când aceasta este
dispersată teritorial sau când contactele infectante sunt intermitente şi pe grupe
mici de indivizi. Acest tip de epidemii se întâlnesc şi în cazul în care agenţii
patogeni se găsesc intermitent în mediul extern, în doze mici sau care prezintă o
virulenţă redusă. Mecanismul de transmitere a infecţiilor din această categorie se
realizează, de regulă, prin contact;
– epidemii pe termen scurt se caracterizează prin dezvoltarea unui proces
epidemiologic în care incidenţa cazurilor creşte rapid, se menţine o perioadă de
timp în platou, apoi scade rapid; asemenea moduri de evoluţie se întâlnesc în
epidemiile produse de germeni cu o intensă capacitate de dispersie şi progresie, în
efective de animale dense, şi care determină animalelor ce trec prin boală o stare de
rezistenţă imună.
– epidemii pe termen lung în care numărul cazurilor creşte lent, animalele
bolnave prezintă forme clinice cu evoluţie cronică, germenii incriminaţi în etiologie
sunt rezistenţi în mediul exterior, fiind foarte greu de combătut. În această categorie
putem aminti unele boli cronice (tuberculoza, leucoza enzootică bovină, scrapie,
encefalopatiile spongiforme), care s-au răspândit lent şi care în prezent constituie o
problemă epidemiologică majoră pentru numeroase ţări.
112
11.2. EVOLUŢIA SPAŢIALĂ
Manifestările procesului epidemiologic sunt în mod obişnuit evaluate după

incidenţa şi prevalenţa îmbolnăvirilor într-o colectivitate, ce ocupă un anumit areal
geografic.
Evoluţia spaţială a îmbolnăvirilor poate îmbrăca următoarele forme:
sporadică, endemică (enzootică), epidemică (epizootică), pandemică (panzootică).
Această clasificare nu trebuie înţeleasă în sens de delimitare strictă, ci ca pe un
proces complex, fiind deseori descrise aşa numitele ―forme intricate‖ (sporadico-
endemice, endemo-epidemice, epidemico-pandemice).
11.2.1. Evoluţia sporadică
În manifestarea sporadică procesele morbide apar sub forma unui număr

mic de îmbolnăviri distribuite pe un teritoriu întins, înregistrate la intervale mari de
timp şi fără legătură aparentă între ele. Acest tip de apariţie şi evoluţie a cazurilor
sugerează că în producerea bolilor sporadice intervine o înlănţuire de factori,
suficient de numeroşi, pentru ca numai câţiva indivizi să se îmbolnăvească. Lanţul
de evenimente presupune intervenţia unui factor, a unui mecanism de transmitere, a
unor condiţii particulare în patogeneză care se realizează cu greutate.
Exemple:
– în turbare: este necesar contactul direct şi transmiterea prin muşcătură-
zgârietură, ca şi durata scurtă a bolii de 3-8 zile, cu sfârşit letal; dacă în timpul
evoluţiei bolii, animalul bolnav nu reuşeşte să realizeze transmiterea, iese din lanţul
epidemic. Boala poate îmbrăca şi caracterul unor mici enzootii când un animal
turbat pătrunde într-o populaţie densă de animale (turmă) reuşind să transmită
boala la mai mulţi indivizi;
– în tetanos este necesară prezenţa sporilor în sursa de infecţie, cel mai
frecvent solul, apoi un traumatism profund care să creeze condiţii de anaerobioză;
boala poate să apară şi sub formă de mici enzootii când, la mai multe animale se
produc plăgi chirurgicale care sunt expuse la contaminări (după castrări, tăieri de
cozi, tundere, operaţiuni ce se fac în masă);
– în cărbunele emfizematos: este necesară producerea unui traumatism
închis (o contuzie) pe masele mari musculare şi crearea de condiţii de anaerobioză;
– alte exemple: mamita gangrenoasă a oilor şi caprelor, coriza gangrenoasă,
boala edemelor, bradsot etc.
Germenii care produc boli cu caracter sporadic dispun de elemente de
patogenitate puternice/forte ce le permit ca, în momentul când au pătruns în
organism şi au fost create condiţiile specifice ce le permit multiplicarea, să producă
boala cu evoluţie gravă, cel mai adesea mortală.
113
11.2.2. Evoluţia endemică (enzootică)
Acest tip de evoluţie se caracterizează prin apariţia unui număr redus de

cazuri, cu extindere într-o populaţie receptivă dintr-o anumită zonă, efectiv sau
adăpost, cu sau fără tendinţă de difuzare în afara focarului. Evoluţia
endemică/enzootică se poate întâlni sub cel puţin trei ipostaze:
a) Infecţii cu germeni oportunişti. Un asemenea mod de evoluţie survine în
cazul existenţei unei populaţii receptive, concentrată într-un anumit areal
(ferma/adăpost) asupra căreia acţionează o serie de factori favorizanţi (igienici,
tehnologici, alimentari) care duc la scăderea rezistenţei organismului la toate
animalele aflate într-un anumit spaţiu. În asemenea condiţii, germenii microbieni
oportunişti au capacitatea de a se multiplica intens, se creează o densitate
microbiană sporită, mai ales în adăposturi închise, realizându-se o adevărată
presiune de contaminare asupra populaţiei de animale din spaţiile respective.
Difuzarea în focar se realizează rapid, atât în mod direct, cât şi indirect, prin
intermediul surselor secundare de infecţie (apă, aer, furaje). În evoluţia cu germeni
oportunişti se pot întâlni două aspecte, în corelaţie cu debutul bolii şi patogenitatea
tulpinilor microbiene.
– Evoluţie explozivă ce se constată la debutul enzootiei când se
înregistrează într-un timp scurt (1-3 zile) numeroase cazuri de îmbolnăviri cu
evoluţie gravă (evoluţie acută şi supraacută) adesea mortală. În condiţiile unei
densităţi sporite a populaţiei de animale, cu numeroşi eliminatori de germeni, se
poate realiza exaltarea virulenţei germenilor, care devin capabili să producă
îmbolnăviri şi la animale cu o rezistenţă organică bună.
– Evoluţia trenantă ce se constată spre sfârşitul enzootiei când numărul de
cazuri se reduce, cu exprimarea unor forme clinice cu evoluţie mai lentă (forme
subacute şi cronice). Procentul de mortalitate este redus, animalele reuşesc să
treacă prin boală, dar rămân tarate cu numeroase sechele, fiind total neeconomice
pentru a fi menţinute în efectiv. Mai mult, acestea rămân de cele mai multe ori
purtătoare şi eliminatoare de germeni (exemple tipice de boli cu evoluţie enzootică:
pasteureloza, salmoneloza, colibaciloza, necrobaciloza, piobaciloza şi altele).
b) Infecţii cu germeni cu patogenitate ridicată. Cu toate că germenii
dispun de elemente de patogenitate ridicată, îmbolnăvirile îmbracă doar un caracter
enzootic sau chiar sporadic. Germenii respectivi au capacitate patogenă certă, au o
rezistenţă crescută la condiţiile de mediu, există un număr mare de animale
receptive, moduri diverse de transmitere, însă evoluţia este doar enzootică. Această
modalitate de evoluţie se explică prin întrunirea următoarelor circumstanţe:
perioadă de incubaţie lungă (luni sau chiar ani de zile), instalarea lentă a
simptomelor, evoluţie cronică lentă chiar inaparentă, depistări sistematice cu
eliminarea din efectiv a indivizilor bolnavi, inducerea unei rezistenţe specifice de
tipul premuniţiei care se ―opune‖ evoluţiei unor forme grave de boală, cel puţin în
anumite faze (exemple tipice de astfel de boli sunt: tuberculoza, paratuberculoza,
bruceloza, morva, leucoza enzootică, anemia infecţioasă, encefalopatia
spongiformă şi altele).
114
Bolile de acest tip, în lipsa aplicării unor măsuri adecvate de combatere, au

tendinţa de a se extinde în întregul efectiv, dar au şi tendinţă de difuzare în afara
focarului, atât prin animalele purtătoare şi eliminatoare, cât şi prin surse secundare
contaminate (furaje, apă, obiecte contaminate, vehicule sau alţi vehiculatori).
c) Infecţii cu germeni transmişi prin vectori. Asemenea infecţii au,
obişnuit, un caracter strict limitat la arealul de viaţă al insectelor transmiţătoare.
Este de presupus existenţa unei focalităţi naturale cu prezenţa germenilor la unele
gazde vertebrate sau în unii vectori şi existenţa unor posibilităţi de transmitere la
animalele domestice.
În condiţiile unor factori geoclimatici favorabili ce permit înmulţirea
exagerată a unor vectori sau animale rezervor, se creează premizele unei izbucniri
epidemice, dar care rămân strict localizate: exemple tipice de astfel de boli sunt:
babesiozele, nutalioza, borelioza (boala Lyme), encefalitele cailor şi altele.
11.2.3. Evoluţia epidemică (epizootică)
Este forma caracterizată prin difuzibilitate accentuată în focar şi în afara

focarului. Elementele de ordin epidemiologic ce favorizează apariţia şi evoluţia
unei astfel de boli sunt următoarele:
- existenţa, la un moment dat, a unui fenomen apreciat drept ―moment
critic‖ caracterizat prin existenţa a numeroase izvoare de infecţie;
- germenii implicaţi generează îmbolnăviri cu evoluţie acută şi
supraacută, cu eliminarea de germeni prin secreţii şi excreţii;
- rezistenţa mare a germenilor în mediul exterior, de regulă săptămâni sau
luni de zile;
- existenţa unei populaţii receptive, descoperită din punct de vedere
imunologic, faţă de agenţii microbieni implicaţi în etiologie;
- posibilităţi de pătrundere a agenţilor microbieni în organism pe căile
naturale, cel mai adesea digestivă, respiratorie, conjunctivală;
- afectarea animalelor de vârste diferite dintr-o specie sau din mai multe
specii;
- difuzarea în focar şi în afara focarelor se realizează uşor prin izvoare
primare (animale bolnave, produse şi subproduse) şi izvoare secundare
(apă, furaje, vehicule), ca şi prin animale nereceptive şi prin vectori.
În asemenea condiţii favorabile, considerate ca dinamizatoare pentru
procesul epidemiologic, se pot înregistra, într-o perioadă scurtă de timp, numeroase
cazuri tipice de îmbolnăvire. Debutul unor astfel de boli este, de regulă, brusc şi
exploziv, de cele mai multe ori alarmant din punct de vedere clinic. Procentul de
morbiditate creşte brusc după depistarea primelor cazuri, ajungând la valori de până
la 70-80%, chiar 100%. Durata unei astfel de epidemii în focarul primar este în
medie de 1-3 săptămâni, după care numărul de cazuri începe să scadă.
În cursul unei epidemii, infecţia microbiană determină imunizarea unui
procent important din populaţie (herd immunity) atât prin îmbolnăvirile clinic
115
manifestate, cât şi prin cele subclinice sau inaparente, sau prin acţiuni de imunizare
artificială.
Epuizarea fondului de gazde receptive duce la stingerea epidemiei, urmată
de o perioadă interepidemică, mai lungă sau mai scurtă, depinzând de natura
infecţiei şi rapiditatea acumulării de noi loturi de receptivi: exemple de boli
epizootice - pesta porcină clasică, pesta porcină africană, boala de Newcastle,
influenţa aviară, pesta bovină, pesta ecvină, boala hemoragică a iepurilor şi altele.
11.2.4. Evoluţia pandemică (panzootică)
Pandemia, ca formă de manifestare a unui proces epidemiologic, presupune

afectarea, într-o anumită perioadă de timp, în general, de câteva săptămâni până la
câteva luni, a unei populaţii din arii geografice întinse reprezentând ţări, continente
sau globul în întregime. Uneori se repetă la intervale de câţiva ani, sub formă de
valuri epidemice. Bolile cu evoluţie pandemică fac parte din categoria virozelor
majore, unele cu caracter emergent şi prezintă următoarele caracteristici:
– sunt produse de agenţi microbieni care, din punct de vedere biologic
prezintă fenomenul de modulare, derivă, variaţie sau pluralitate
antigenică şi au o rezistenţă remarcabilă la factorii mediului extern;
– afectează, de regulă, mai multe specii de animale şi categorii de vârstă
diferite, care creează un fond important de receptori, descoperiţi din
punct de vedere imunologic;
– prezintă perioade de incubaţie scurte de 2-5 zile, cu forme viremice de
boală, cu eliminări masive de germeni prin toate secreţiile şi excreţiile,
asigurându-se cicluri rapide de contagiune cu apariţia de noi focare de
boală;
– difuzează în focar şi în afara focarului extrem de uşor, atât direct prin
coabitare, cât şi indirect prin intermediul surselor secundare de infecţie;
– difuzează uşor la distanţă mare prin curenţi de aer, praf, apă, mijloace
de transport, diverşi vectori sau vehiculatori;
– pătrunderea în organism a agenţilor patogeni se face, de regulă, pe cale
digestivă şi respiratorie, odată cu alimentele, apa, aerul contaminate;
– se creează uşor fenomenul de presiune de contaminare şi amplificare,
încât de la un focar primar, se produc într-un timp scurt numeroase
focare secundare, chiar terţiare.
La aceste condiţii se pot asocia şi factorii amintiţi la evoluţia epidemică care
contribuie decisiv la dinamizarea proceselor epidemiologice pandemice. La ora
actuală, numărul pandemiilor este destul de redus, datorită măsurilor de epidemio-
supraveghere, cât şi a aplicării prompte şi ferme a unor măsuri de combatere în
cazul apariţiei lor: exemple de boli cu caracter pandemic sunt: febra aftoasă,
influenţele (gripa aviară), unele arboviroze (encefalita cu virusul West Nile).
116
11.2.5. Evoluţia anademică (anazootică)
Defineşte evoluţia unei boli sporadice, endemice sau epidemice care, de

fapt, nu corespunde unei circulaţii a unui agent patogen între indivizii unei
populaţii, toate cazurile având o cauză şi o origine comună. În consecinţă,
constatarea unui număr mare de cazuri dintr-o boală, la un moment dat, nu este
suficientă pentru a o defini ca epidemie. În bolile contagioase transmisibile se
constată existenţa unui lanţ de transmitere a agentului patogen, pe când în evoluţia
anademică/anazootică toate cazurile au un singur punct de plecare, o singură
origine. Exemple: diferitele cazuri de pestă umană contractate cu ocazia
înţepăturilor de purici de şobolani, nu au nici o legătură între ele. Boala legionarilor
descrisă la om are legătură cu sistemele de climatizare a aerului, piscine, conducte
de apă etc., care oferă condiţii prielnice multiplicarii legionelelor. Antraxul
evoluează ca anademie, când apariţia de cazuri este legată de comercializarea
alimentelor contaminate. Boala lui Aujeszky evoluează ca anazootie, la alte specii
decât porcul (care constituie ―fund de sac epidemiologic‖), întrucât îmbolnăviri
apar numai după contaminarea prin coabitare cu porcii sau consumarea de carne de
porc crudă. Cazurile de encefalopatie spongiformă bovină apărute în urma
consumului de făină de carne contaminată constituie un exemplu tipic de anazootie.
Toxiinfecţiile şi intoxicaţiile alimentare colective (salmonelice, stafilococcice,
botulinice etc.), sau cele apărute consecutiv poluării chimice, sunt considerate
anademii (49, 50).
Interesul practic al acestui concept constă în a releva rapid cauza veritabilă a
bolii, care este unică şi este suficient a o descoperi şi a o combate, pentru a opri
evoluţia bolii respective de o manieră eficace. Diferitele moduri de evoluţie spaţială
sunt prezentate în schema nr. 13.
Evoluţia sporadică, enzootică, epizootică şi anazootică a bolilor

Schema nr. 13
Boală sporadică Evoluţie
Număr de focare
Boală enzootică anazootică

Boală epizootică
Lanţ epidemic
Perioade de timp
117
11.3. EVOLUŢIA TEMPORALĂ
În acest cadru se fac precizări asupra evoluţiei bolilor în funcţie de anumite

perioade ale anului şi/sau evoluţia pe parcursul mai multor ani. Ca principiu, se
poate preciza că bolile epidemice pot avea o evoluţie nesezonieră sau sezonieră.
11.3.1. Evoluţia nesezonieră
Evoluţia nesezonieră este caracteristică unor boli majore epidemice, care

afectează un număr mare de animale şi care, cel mai adesea, sunt grave din punct
de vedere clinic şi/sau al pierderilor pe care le antrenează. Ele pot evolua în oricare
perioadă a anului, fără a fi corelate cu anumit sezon: exemple - pesta porcină
clasică, boala de Newcastle, boala lui Aujeszky şi altele. Pot apare unele fluctuaţii
în evoluţia lor, dar acestea nu sunt legate de anumite condiţii ale unui sezon, ci
intervenţiei altor factori cum ar fi circulaţia mai intensă a oamenilor, animalelor,
vehiculelor, vectorilor etc.
11.3.2. Evoluţia sezonieră
În acest caz evoluţia bolilor se corelează uneori destul de strict cu anumite

perioade ale anului, intervenind anumiţi factori legaţi de sezon.
– Evoluţia în sezon călduros. O asemenea evoluţie se caracterizează printr-
un număr sporit de cazuri, corelate cu perioadele călduroase ale anului. Se invocă
stresul caloric (exemplu: rujetul), o proliferare intensă a vectorilor (exemple:
babesioze, spirochetoze, arboviroze, mixomatoza, boala Lyme etc.), o hrănire
excesivă cu furaje verzi (exemplu: enterotoxiemia anaerobă a oilor), hrănirea pe
păşuni cu vegetaţie săracă şi uscată ce permite ingerarea unei cantităţi de pământ
(exemplu: antraxul). Se poate vorbi în aceste cazuri de ―pic estival‖.
– Evoluţia în sezon de iarnă. În acest caz, îmbolnăvirile sunt favorizate de
frigul din adăposturi, apa rece, furajarea cu furaje reci, îngheţate. Tineretul este cu
precădere expus, făcând frecvent ―pneumonii afrigore‖ care, în condiţiile de
presiune microbiană din adăposturi, îmbracă frecvent un caracter endemic, chiar
epidemic.
În corelaţie cu sezonul de iarnă trebuie amintit şi avortul salmonelic al oilor,
care se declanşează pe fondul unor condiţii nefavorabile, fiind astfel favorizată
patogenitatea şi propagarea salmonelelor. Se poate vorbi, în aceste cazuri, de ―pic
hibernal‖.
– Evoluţia în sezon de trecere. Unele boli se declanşează în perioadele de
trecere de la un sezon la altul. Un exemplu tipic este listerioza ovină care, de
regulă, apare în sezonul de trecere de la iarnă la primăvară. Frigul, schimbările de
temperatură, hrănirea excesivă cu nutreţ însilozat, favorizează patogenitatea
listeriilor, declanşându-se adevărate enzootii de listerioză.
118
– Ciclu sezonier. Repetarea aceloraşi circumstanţe ecologice de expunere

la agentul patogen şi crearea posibilităţilor de transmitere a acestuia, explică
revenirea bolii la perioade regulate: exemplu - turbarea la vulpi are două picuri:
- picul de primăvară care apare în perioada rutului (împerechere), când are
loc o aglomerarea a vulpilor în anumite locuri, având loc frecvente bătăi între
masculi, fiind astfel favorizată transmiterea virusului;
- picul de toamnă care se declanşează odată cu răspândirea tineretului în
areal, când au loc frecvente încăierări pentru hrană şi teritoriu, fiind, de asemenea,
favorizată transmiterea virusului.
11.3.3. Evoluţia pe mai mulţi ani
Înregistrarea numărului de cazuri pe perioade de mai mulţi ani poate releva

unele aspecte importante privitor la evoluţia bolilor epidemice, îndeosebi asupra
existenţei rezervorului de germeni, a modalităţilor de transmitere şi a receptivităţii
populaţiei. Prelucrarea datelor poate evidenţia trei aspecte privind dinamica
procesului epidemiologic: creşterea, stagnarea, diminuarea.
11.3.3.1. Creşterea numărului de cazuri
Numărul de cazuri sporeşte de la un an la altul. Aceasta înseamnă că

agentul patogen nu întâmpină obstacole care să-i poată diminua capacitatea
patogenă şi de transmitere, ca şi existenţa unei populaţii extrem de receptive.
Aspectul sporirii numărului de cazuri are drept condiţii favorizante următoarele:
- agent patogen cu patogenitate ridicată;
- posibilitatea de a se menţine în gazde sau în mediul exterior ca urmare a
unei
rezistenţe ridicate;
- schimbarea permanentă a gazdelor receptive, încât agentul patogen
evoluează mereu pe organisme total descoperite sub raport imunologic;
- lipsa aplicării unor mijloace eficiente de profilaxie şi combatere
(exemple: SIDA la om, encefalopatia spongiformă bovină, Lyme
disease);
- existenţa unor condiţii naturale care favorizează sporirea densităţii
populaţionale şi, implicit, a posibilităţilor de transmitere.
Exemple:
Turbarea la noi în ţară, în anii 2000-2001 a îmbrăcat un caracter endemic la
vulpe, această specie constituind principalul rezervor natural în condiţiile silvatice
ale ţării noastre. Toamna anului 2000 a fost o toamnă lungă, cu temperatură blândă,
cu condiţii adecvate înmulţiri exagerate a rozătoarelor (şoareci, iepuri). Această
abundenţă de ―hrană‖ a favorizat înmulţirea vulpilor, ceea ce, implicit, a dus la
aglomerarea lor în anumite areale. Astfel s-au creat condiţii propice de transmitere
a virusului rabic, ceea ce, în plan epidemiologic, s-a caracterizat prin creşterea
numărului de cazuri faţă de anii precedenţi, când cazurile de turbare la vulpe erau
119
cu totul sporadice. În situaţia epidemiologică nou creată şi, cunoscând că vulpea

face forme atipice de boală, au apărut cazuri de turbare la animalele domestice,
câine, pisică, capră, mânz, de la care s-au produs contaminări umane. Iată cum o
situaţie ecologică a imprimat un anumit demers epidemiologic al unei boli.
11.3.3.2. Stagnarea numărului de cazuri
Această situaţie se caracterizează prin menţinerea relativ constantă a

numărului de cazuri de la un an la altul. O asemenea evoluţie se explică prin
următoarea cauzalitate:
- măsuri de combatere ineficiente;
- posibilităţi reduse de difuzare în afara focarului, dar cu persistenţă în focar;
- existenţa unor vectori strict localizaţi pe un anumit areal;
- existenţa unor purtători şi eliminatori de germeni permanenţi.
Unele dintre bolile cu caracter stagnant au şi tendinţă de permanentizare în
efectiv, apărând ani la rând. O asemenea situaţie se întâlneşte în cazul
anaerobiozelor provocate de germenii din genul Clostridium. Aceştia, sub formă de
spori, se menţin în mediul exterior, de unde ajung în tubul digestiv, pentru a se
elimina din nou prin materiile fecale. În condiţiile în care nu se procedează la
imunizarea femelelor sau serumizarea nou-născuţilor, îmbolnăvirile evoluează cu
caracter endemic (exemple: enterotoxiemiile anaerobe la miei, purcei, viţei).
In privinţa tuberculozei la om se estimează că în prezent, în lume, se găsesc
aproximativ 50 de milioane de persoane infectate, dintre care 1,7 - 3 milioane mor
în fiecare an, ceea ce justifică teama faţă de această boală. Banca Mondială
estimează că, în perioada 2000-2020, cifra celor infectaţi va ajunge la un miliard,
iar alte 200 de milioane se vor îmbolnăvi. Dacă nu se va intensifica lupta împotriva
ei, tuberculoza va cauza moartea a 35 de milioane de oameni.
Conform unei anchete efectuată de Euro TB, publicată de Institutul
Naţional de Supraveghere Sanitară, ţările europene sunt cu atât mai vulnerabile, cu
cât este vorba de o boală ―uitată‖. Dacă în ţările vestice boala este rară, încadrându-
se între 5 şi 12 cazuri la 100.000 de locuitori, situaţia devin alarmantă în ţările
estice, unde cifrele se încadrează între 17,6 şi 90 de îmbolnăviri la 100.000 de
locuitori. Rezultatele aparent bune în ţările din Europa de Vest sunt în pericol
iminent de a se modifica, în sensul creşterii numărului de cazuri, din cauza
presiunii ce se exercită dinspre Europa de Est. Dezmembrarea fostelor structuri de
supraveghere şi depistare din aceste ţări, combinată cu o imigraţie tot mai mare şi o
scădere a numărului de specialişti, agravează ameninţarea. Creşterea numărului de
cazuri ―importate‖, apariţia şi răspândirea rapidă a tulpinilor multirezistente şi
apariţia unor grupuri de risc (deţinuţi, bolnavi psihici, persoane infectate cu HIV
etc.), reprezintă tot atâţia factori agravanţi.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), alături de Banca Mondială, a
iniţiat planul mondial ―Să stopăm tuberculoza‖, şi a fost adoptată ―Rezoluţia de la
Washington‖, din octombrie 2001, care îşi propune eradicarea acestei boli la nivel
mondial, în următorii 50 de ani. În acest scop, se solicită într-un mod imperativ
120
aplicarea următoarelor măsuri: diagnosticarea şi tratarea tuturor indivizilor bolnavi;

întreruperea lanţului de transmitere prin identificarea focarelor; acordarea unei
atenţii sporite grupelor de risc (imigranţi, refugiaţi, strămutaţi, deţinuţi, bolnavi
instituţionalizaţi, persoane fără locuinţă); măsuri administrative în şcoli şi spitale
pentru a stopa transmiterea bolii; gestionarea focarelor epidemice identificând
subiecţii purtători, eliminatori şi efectuarea chimioprofilaxiei; guvernele trebuie să
aibă un sistem de declarare şi înregistrare a cazurilor şi, în special, un program
adecvat de eradicare, finanţat corespunzător.
Adăugăm la acestea atenţia sporită ce trebuie acordată tuberculozei la
animale, cunoscând că boala este prevalentă la unele specii, iar bacilii tuberculozei,
mai ales cei de origine bovină sunt deosebit de patogeni pentru om şi se pot
transmite atât direct, cât şi prin intermediul surselor secundare de infecţie.
Cât priveşte ţara noastră, date recente, subliniază că tuberculoza la om în
anul 2002, a prezentat cea mai mare incidenţă din ultimele trei decenii, respectiv
138,7 cazuri la 100.000 de locuitori, cifră cu care România se plasează pe locul 1 în
Europa. Reducerea capacităţii de muncă a persoanelor afectate, cheltuielile făcute
cu spitalizarea şi administrarea de tuberculostatice, decesele frecvente, justifică
aplicarea unui vast program de profilaxie şi combatere, bine conceput şi articulat,
cât şi o susţinere financiară adecvată.
11.3.3.3. Diminuarea numărului de cazuri
Se caracterizează prin reducerea numărului de cazuri, până la încetarea

completă. Diminuarea este un deziderat epidemiologic ―de dorit‖ de către toate
serviciile veterinare şi crescătorii de animale, şi se bazează pe aplicarea corectă a
măsurilor de combatere şi profilaxie. Acestea, pentru a fi eficiente, trebuie orientate
pe următoarele două mari direcţii:
a) tratarea animalelor bolnave (în bolile în care este recomandat şi posibil
de efectuat un tratament), urmărind sterilizarea organismelor, eliminându-se astfel
sursa de contaminare; se va ţine seama şi de preţul de cost al tratamentelor
efectuate;
b) imunizarea animalelor pentru ca acestea să fie în permanenţă ―acoperite‖
imunologic, pentru a fi în concordanţă cu legea lui Charles Nicolle; imunizările se
vor aplica preventiv conform ―Programului acţiunilor strategice de supraveghere,
profilaxie şi combatere a bolilor la animale‖, iar în caz de apariţie a îmbolnăvirilor,
se vor aplica vaccinări de necesitate (dacă există vaccinuri şi se justifică din punct
de vedere economic).
Exemple de boli de dată mai recentă, ce au diminuat ca urmare a aplicării
unor programe corecte şi judicioase de vaccinare: boala lui Marek, parvoviroza
canină, paratuberculoza.
121
11.3.3.4. Liniştea interepizootică
Se caracterizează prin absenţa cazurilor de boală, pentru perioade mai lungi

de timp. O asemenea situaţie survine în următoarele circumstanţe:
– dispariţia agentului etiologic;
– întreruperea posibilităţilor de transmitere (absenţa vectorilor);
– modificarea receptivităţii populaţiei;
– rezervorul şi gazda receptivă nu mai sunt în acelaşi biotop.
Perioadele de linişte interepizootică se corelează cu aplicarea cât mai
corectă a măsurilor preventive antiepidemice, vizând păstrarea indemnităţii
efectivelor. Perioade de linişte interepizootică se întâlnesc, cu precădere, în bolile
epidemico-pandemice, cum sunt febra aftoasă, pesta porcină africană, tularemia,
malaria, gripa aviară etc.
Menţionăm în acest sens gripa aviară (cunoscută anterior sub numele de
pesta aviară), boală cauzat de un virus din familia Orthomyxoviride, genul
Influenzavirus (tipul H5N1) care a reapărut în anul 2003, cu aspect de pandemie,
după o perioadă îndelungată de linişte interepizootică. Boala actuală a reapărut în
China, de unde s-a extins în alte ţări asiatice (Thailanda, Vietnam, Coreea de Sud,
Japonia, Pakistan), impunând aplicarea unor măsuri severe de profilaxie şi
combatere.
La noi în ţară ultimul focar a fost semnalat în anul 1942, sub numele de
boala de Filaret. Boala a reapărut în anul 2005-2006, sursă de infecţie fiind păsările
sălbatice din Delta Dunării, îndeosebi gâştele sălbatice: Branta ruficollis (gâsca cu
gâtul roşu), Anser albifrons (gârliţa mare) şi Anser anser (gâsca de vară). Boala a
evoluat sub două valuri epidemice. Primul val (octombrie 2005 – martie 2006) a
cuprins 8 judeţe din partea de Sud a ţării (Tulcea, Constanţa, Brăila, Buzău,
Ialomiţa, Dâmboviţa, Călăraşi, Dolj), primul focar fiind înregistrat în localitatea
Ciamurlia de Jos, judeţul Tulcea (07. 10. 2005). Au fost afectate 16 localităţi, 7141
de gospodării, fiind ucise un număr de 142.192 păsări. Prin măsurile antiepidemice
severe care au fost luate epidemia s-a stins. Cel de al doilea val s-a declanşat în
iulie 2006, cuprinzând judeţe din zona centrală a ţării, producând pagube
economice mari în ferme de creştere intensivă. Boala reapare în anul 2007 (27 nov.
2007) primul focar fiind identificat în localitatea Murighiol, aplicându-se primele
măsuri antiepidemice severe cu sacrificarea păsărilor din gospodăria respectivă şi
instituirea măsurilor de carantină.
11.3.3.5. Evoluţia ciclică
Explicaţia cea mai generală este cea a unui fenomen dinamic populaţional.
Se caracterizează prin apariţia de fenomene epidemiologice ciclice, ce se repetă la
intervale mai mult sau mai puţin regulate. Această modalitate de evoluţie se explică
prin reînnoirea populaţiilor de animale receptive, cât şi scăderea protecţiei imune
indusă prin trecerea prin boală. O altă cauză a evoluţiei ciclice este legată de
122
schimbările intervenite în legătură cu posibilităţile de realizare a contactului

animalelor susceptibile cu sursele de factori etiologici. Numeroase alte elemente
care modifică periodic situaţia surselor de infecţie, a modalităţilor de transmitere şi
structura populaţiei receptive, determină aspectul evolutiv sub forma unor cicluri.
– Turbarea la vulpi poate evolua sub forma unor cicluri care se repetă din 4
în 4 ani. Intervalul este necesar pentru reînnoirea populaţiei de vulpi, iniţial
receptive, care va permite o nouă circulaţie a virusului.
– Febra aftoasă evoluează adesea sub forma unor valuri care se succed la
intervale de 3-4 ani, afectând populaţii mari de animale, după care se sting. Această
modalitate de evoluţie se explică prin fenomene imunologice şi schimbarea
generaţiilor de animale receptive. Animalele trecute prin boală dobândesc imunitate
care durează 3-5 ani, dar completă numai faţă de tipul, respectiv varianta de virus
în cauză. Treptat imunitatea consecutivă trecerii prin boală scade şi animalele devin
din nou receptive, iar pe de altă parte apar noi populaţiile de animale care sunt total
descoperite imunologic şi prezintă o receptivitate maximă la boală.
123
12. CARACTERISTICILE BOLILOR TRANSMISIBILE

DE NATURĂ INFECŢIOASĂ
Făcând abstracţie de caracterele particulare ale fiecărei boli infecţioase

determinată de etiologia specifică, se recunosc, în cadrul acestora, şi unele
caractere generale, proprii tuturor bolilor contagioase transmisibile.
12.1. NATURA ANIMATĂ
Este corelată cu intervenţia în etiologie a unor agenţii microbieni (virusuri,

rickettsii, micoplasme, bacterii) sau parazitari, prin a căror acţiunea sau intervenţie,
se creează un focar epidemic (outbreak), care defineşte o izbucnire epidemică,
iniţial limitată la o mică zonă sau colectivitate, dar cu tendinţă certă de extindere.
12.2. CONTAGIOZITATEA ŞI TRANSMISIBILITATEA
Defineşte caracterul sau capacitatea agentului etiologic de a se transmite de

la un organism bolnav la unul sănătos, prin contaminare directă sau indirectă.
Contagiozitatea, fenomen foarte important din punct de vedere epidemiologic, este
condiţionată de caracterele şi proprietăţile agenţilor infecţioşi (virulenţa), de
modalităţile de transmitere şi de receptivitatea populaţiei. În general se recunosc
trei grade de contagiozitate şi anume:
– contagiozitate foarte mare când, datorită virulenţei ridicate a agentului
patogen, a eliminării lui în cantităţi mari în mediul exterior şi a uşurinţei de
pătrundere în organismul animal, acesta poate fi transmis cu multă simplitate, nu
numai la animalele din imediata vecinătate, ci şi la distanţe mari, cuprinzând într-
un timp scurt un număr mare de indivizi receptivi;
– contagiozitate moderată se întâlneşte în infecţiile cu germeni cu virulenţă
mai slabă, care au capacitatea mai redusă de propagare şi este mult influenţată de
intervenţia factorilor favorizanţi. În funcţie de implicarea acestora, îmbolnăvirile au
o extindere mai mare sau mai restrânsă;
– contagiozitate redusă sau slabă, se întâlneşte în bolile sporadico-
enzootice când producerea infecţiei este limitată prin intervenţia unor factori greu
de realizat sau de depăşit;
– lipsa contagiozităţii se constată în aşa numitele boli infecţioase. În aceste
boli, deşi agenţii etiologici dispun de elemente forte de patogenitate, nu pot realiza
transmisibilitatea, datorită faptului că nu sunt eliminaţi de către animalul bolnav
(exemplu: tetanos, botulism). În consecinţă animalul sănătos, deşi se află în contact
direct cu animalul bolnav, nu va contracta boala, întrucât nu se realizează un
anumit factor sau condiţie care să asigure formarea unui ―lanţ epidemic‖ (exemplu:
în tetanos, animalul dacă are o plagă ce îndeplineşte condiţii de anaerobioză,
124
contaminarea se realizează cu spori tetanici din mediu şi nu cu cei prezenţi la

animalul bolnav, existenţi în plagă tetanigenă).
Pentru a stabili corect contagiozitatea, se poate calcula un ―indice de
contagiozitate‖, care exprimă ―procentul de îmbolnăviri printr-o anumită boală
contagioasă într-o populaţie sigur receptivă, în condiţii propice de transmitere a
agentului patogen‖.
Analizând modalităţile de transmitere a agenţilor patogeni, se poate
menţiona că bolile pot fi contractate în trei moduri diferite:
– prin contact direct;
– prin contact indirect;
– prin inoculare.
Primele două categorii de boli, pentru a căror transmitere contactul este
suficient, sunt definite ca boli contagioase (lat. contagium – contact), iar cea de a
treia categorie, care necesită o gazdă intermediară, sunt definite ca boli
transmisibile (ex. toate arbovirozele, numeroase parazitoze) (37).
12.3. INOCULABILITATEA
Defineşte capacitatea unui agent patogen care, în urma unei inoculări

experimentale, este capabil de a reproduce boala, cu simptome şi leziuni identice cu
cele din boala naturală. Deşi inoculabilitatea se constituie ca element important în
demonstrarea naturii infecţioase a unei boli, nu se poate realiza întotdeauna din
următoarele motive:
 agentul etiologic singur nu reuşeşte să reproducă boala, necesitând şi
intervenţia altor factori care scapă în cazul unei infecţii experimentale
(exemple: rujetul la porc, se transmite mai uşor în condiţii de imunosupresie
cu corticosteroizi; patogenitatea prototecilor se manifestă la indivizii cu
diferite imunodeficite, iar în condiţii experimentale, prin realizarea
imunosupresiei cu corticosteroizi) (35, 36);
 agentul etiologic nu se poate cultiva şi nu se dispune de masa microbiană
necesară pentru reproducerea experimentală: exemple - enterita proliferativă
a porcului, agent etiologic Lawsonia intracellularis, pneumonia la om cu
Legionella pneumophyla, lepra la om produsă de Mycobacterium leprae;
boala hemoragică a iepurilor produsă de virus specific din familia
Caliciviridae, genul Lagovirus (rabbit haemorragic disease virus).
 animalele folosite la demonstrarea inoculabilităţii sunt rezistente, fie
datorită unei rezistenţe naturale sau instalării unei imunităţi datorită unor
infecţii subclinice;
 reproducerea experimentală conduce la crearea unor purtători şi eliminatori
de germeni care pot provoca apariţia unor noi focare de boală, devenind
astfel un factor de risc, motiv pentru care la reproducere se apelează numai
în situaţii extreme.
125
12.4. INDUCEREA DE MODIFICĂRI FIZIOPATOLOGICE
Se produc ca o consecinţă a multiplicării germenilor şi a acţiunii diferitelor

secreţii cu rol toxic, agresiv, hipersensibilizant, imunosupresiv. Dintre aceste
modificări sunt precizate următoarele:
– creşterea temperaturii corporale peste limitele normale (hipertermie sau
sindrom de febră);
– leucopenie în viroze şi în faza iniţială a infecţiilor cu germeni Gram
negativi;
– leucocitoză în infecţiile cu germeni Gram pozitivi;
– neutrofilie în infecţiile cu germeni piogeni;
– limfocitoză în unele viroze (leucoze);
– monocitoză în listerioză (prezentă la monogastrice şi animale de laborator);
– scăderea numărului de elemente roşii în diferitele forme de anemie, ca
urmare a acţiunii directe asupra globulelor roşii (anemie infecţioasă,
leptospiroză) sau anemia este urmarea scăderii rezistenţei generale a
organismului.
12.5. RESTRUCTURĂRI IMUNOLOGICE
Se instalează ca urmare a conflictului cu diverse antigene de origine

bacteriană, virală, parazitară sau de altă natură. Se produc efectori imuni (anticorpi
sau celule efectoare) care pot avea un efect favorabil ducând la anihilarea agentului
etiologic sau se produc complexe imune care protejează agentul etiologic
asigurându-i persistenţa, animalul devenind purtător şi eliminator de germeni
(exemple: anemia infecţioasă ecvină, coriomeningita limfocitară a şoarecilor). Pe
de altă parte, se pot instala stări de hipersensibilitate de tip I, II, III sau IV, iar prin
depunerea complexelor imune se produc leziuni autoimune.
Depistarea efectorilor imuni, îndeosebi a anticorpilor, prin diferite tehnici
imunologice, constituie una dintre metodele cel mai des utilizate, atât pentru
diagnostic, cât şi pentru supravegherea imunologică prin teste screening, ţinând
seama de înalta specificitate de recunoaştere dintre antigen şi anticorp.
12.6. IMPLICAŢII EPIDEMIOLOGICE
În cazul evoluţiei unei boli infecţioase pot să apară următoarele situaţii cu

implicaţii epidemiologice:
– Recrudescenţa : defineşte intensificarea simptomelor bolii în decursul
perioadei de declin al acesteia înainte de a fi intrat în convalescenţă;
– Recădere: numită şi reşută sau recidivă, presupune reapariţia
simptomelor ale aceleaşi boli, în perioada de convalescenţă;
– Reîmbolnăvire: numită şi reinfecţie defineşte apariţia unei boli datorată
aceluiaşi agent patogen, la un animal care a mai suferit de boala respectivă şi care
aparent s-a vindecat.
126
Prezintă importanţă şi crearea de focare de infecţie de lungă durată, ca

urmare a apariţiei unor organisme/gazde purtătoare şi eliminatoare de germeni; în
cazul virozelor ca urmare a fenomenului de persistenţă virală (ex. anemia
infecţioasă ecvină), iar în cazul bacteriozelor ca urmare a localizării
intracitoplasmatice a unor germeni (Listeria, Salmonella, Brucella etc.).
127
13. ETAPELE EVOLUTIVE ALE UNEI EPIDEMII
În derularea unei epidemii/epizootii se disting trei etape şi anume:

– naşterea epidemiei (naissance)
– dezvoltarea epidemiei (dèveloppement)
– stingerea epidemiei (extinction)
13.1. NAŞTEREA EPIDEMIEI
Condiţia naşterii unei epidemii este aparent simplă, atunci când sunt reuniţi
trei factori şi anume:
– populaţia receptivă,
– un agent patogen cu vocaţie epidemică,
– existenţa unor factori de contagiune.
Modul în care se derulează acest eveniment epidemiologic se corelează şi
cu alţi factori care pot să grăbească sau, din contră, să frâneze sau chiar să anihileze
izbucnirea unei epidemii. În practică situaţia se prezintă diferenţiat după cum
mediul este indemn sau este deja contaminat.
13.1.1. Naşterea epidemiei în mediu indemn
Analiza apariţiei unei epidemii se face la nivelul ţării sau al unei exploatări.
13.1.1.1. La nivelul ţării
Teritoriul ţării este indemn de un anumit agent patogen, dar acesta există în
ţările învecinate, pe areale mai mult sau mai puţin extinse. Presiunea de
contaminare se realizează, la un moment dat, prin apariţia a numeroase surse de
infecţie, fie că este vorba de subiecţi bolnavi, purtători şi eliminatori de germeni,
fie de produse animale contaminate. Acestea se corelează cu existenţa unor
mecanisme de transmitere favorabile cum ar fi diverşi factori vehiculatori, animale
refractare, sau posibilităţi de difuzare prin aer (vânturi, curenţi de aer favorabili)
sau prin transporturi internaţionale.
Odată agentul etiologic pătruns în teritoriul indemn, epidemia se dezvoltă
prin amplificarea infecţiei. Gravitatea unor epidemii justifică măsurile ce se aplică
la graniţe pentru a preveni pătrunderea unor agenţi patogeni, care sunt capabili să
producă boli cu consecinţe dramatice: exemplu - Franţa în februarie 2001 a impus
uciderea a 20.000 oi pentru a preveni pătrunderea epidemiei de febră aftoasă din
Anglia (parte din oi erau importate din Anglia).
Sursele de introducere a unui agent patogen într-o ţară indemnă, corelate cu
posibilităţile de control la frontieră, se împart în două mari categorii:
128
a) surse ce pot fi stăpânite prin controale efectuate la frontieră; acestea ţin

de importul de animale, importul de produse la origine animală şi de furaje,
vehicule şi oameni în traficul obişnuit transfrontalier;
b) surse ce nu pot fi controlate la frontieră; acestea ţin de condiţiile
meteorologice (curenţi de aer, vânt, particule de praf), animale sălbatice, păsări
migratoare, diverşi vectori.
Semnificaţia factorilor
Schema nr. 14
Factori ce pot fi controlaţi la Factori ce nu pot fi

frontieră controlaţi la frontieră
Importuri de animale Păsări migratoare
Importuri de produse de Vânt, curenţi de aer,

origine animală praf
Ţară indemnă
Trafic de vehicule Animale sălbatice
Trafic uman Diverşi vectori
Schimburile de animale şi de produse de origine animală depind, din punct

de vedere sanitar, de un ansamblu de factori care trebuie să fie îndepliniţi pentru
asigurarea fluidităţii acestor schimburi, exceptând cazul când aceste schimburi
reprezintă riscuri pentru sănătatea publică şi sănătatea animală.
În analiza factorilor ce pot fi controlaţi trebuie să se ţină seama de
următoarele elemente legate de teritoriul/ţara care prezintă risc de contaminare
pentru teritoriul ţării noastre:
– informaţii asupra situaţiei zoo-sanitare din ţara respectivă pentru a
cunoaşte dacă este indemnă sau dispune de zone indemne de bolile din lista A;
– regularitatea şi rapiditatea circulaţiei informaţiilor asupra bolilor
contagioase;
– posibilitatea aplicării măsurilor de profilaxie cu privire la bolile aflate pe
lista A şi, dacă este necesar, şi a altor boli;
– informaţii asupra organizării şi structurii serviciilor veterinare şi asupra
puterii de decizie de care dispun aceste servicii.
Schimburile internaţionale implică o continuă responsabilitate etică. De
aceea, dacă în timpul normal de incubaţie a unei boli, aceasta apare după realizarea
129
unui export, administraţia veterinară are obligaţia ca, în cazul apariţiei sau
reapariţiei în efectivele de animale a amintitei boli (care a fost inclusă în certificatul
zoo-sanitar internaţional), de a semnala situaţia nou creată ţării importatoare.
Astfel, animalele importate pot fi examinate şi vor putea fi luate măsurile necesare
pentru a limita propagarea bolii. De asemenea, dacă o boală apare într-un efectiv de
animale importat, administraţia veterinară a ţării exportatoare ar trebui avertizată
pentru a-i permite efectuarea unei anchete, deoarece ar putea fi vorba de o primă
informaţie asupra apariţiei maladiei într-un efectiv ce până atunci a fost indemn.
Administraţia veterinară a ţării importatoare are dreptul de cunoaşte rezultatul
anchetei, deoarece originea bolii ar putea să nu fie în ţara exportatoare (43, 44).
Pentru a preveni pătrunderea agenţilor epidemiologici din ţările în care
evoluează unele boli epidemice, îndeosebi cele de pe lista A, în ţara noastră se vor
respecta prevederile prevăzute în codul Zoo-sanitar Internaţional, editat de OIE
(61).
13.1.1.2. La nivelul unui efectiv/unei exploatări
Cauzele introduceri unui agent patogen - într-o exploatare indemnă sunt

numeroase, dar pot fi grupate astfel:
– animale bolnave;
– animale purtătoare şi eliminatoare;
– animale nereceptive dar purtătoare pasive;
– produse de origine animală, furaje contaminate;
– omul şi diverse vehicule;
– elemente de mediu (vânt, vectori, animale sălbatice, păsări migratoare).
Conform conceptului ―fortăreţei‖ animalele dintr-o fermă/unitate indemnă
sunt supuse în permanenţă diverşilor factori de agresiune (infecţioşi şi neinfecţioşi),
care tind să tulbure homeostazia populaţiei de animale din exploatarea respectivă
(50, 62).
Se deduce importanţa aplicării severe a unor măsuri, care au ca obiectiv
declarat, evitarea pătrunderii unui agent epidemic în efectivul indemn. Între
măsurile ce se cer aplicate amintim următoarele:
– carantina profilactică aplicată conform normelor prevăzute în Legea
sanitară veterinară şi supunerea animalelor la teste de diagnostic, conform
indicaţiilor din planul strategic al acţiunilor sanitare veterinare;
– împrejmuirea adăposturilor/fermelor (mai ales cele de porci, păsări şi
animale de blană), pentru a evita contactul cu animale sălbatice şi eratice;
– amenajarea dezinfectoarelor la porţile principale de acces în unităţi
pentru dezinfecţia vehiculelor şi persoanelor străine;
– amenajarea şi funcţionarea filtrului sanitar veterinar, pentru personalul
din unitate, care deserveşte populaţia de animale şi pentru orice persoană care
pătrunde sau urmează să vină în contact cu animalele;
– efectuarea periodică a dezinfecţiei şi dezinsecţiei pentru a reduce
microbismul din adăposturi şi pentru a evita sau distruge diverşi vectori;
130
– aplicarea sistematică a deratizărilor cunoscând importanţa şoarecilor şi

şobolanilor în difuzarea diverşilor agenţi etiologici.
Modalitatea de intervenţie a acestor factori şi posibilităţile de contracarare
sunt redate în schema nr. 15, numită şi modelul ―fortăreţei‖.
Modelul „fortaretei‖
Schema nr. 15
INDEMN
Animale receptive Vânt şi păsări migratoare

(carantină) (construcţii închise)
Produse de orgine animală Animale sălbatice şi eratice

(sterilizare) (împrejmuiri)
(Construcţii închise)
Exploatare
indemnă
Agenţi economici Păsări sălbatice diverse

(filtru sanitar) (construcţii închise)
Vehicule (dezinfecţii) Vectori diverşi (dezinsecţii)
Posibile măsuri de prevenire
Toate aceste măsuri se vor aplica în corelaţie cu specia de animale din

exploatare, tehnologia de creştere, condiţiile meteorologice. Este de datoria
personalului veterinar şi a fermierilor de a veghea strict la aplicarea lor, întrucât
orice ―breşă‖ se constituie într-o posibilă introducere ―ilicită‖ a agenţilor etiologici.
13.1.2. Naşterea unei epidemii în mediu contaminat
Într-o asemenea situaţie se consideră că agentul patogen este prezent într-o

anumită zonă sau regiune, dar nu a afectat încă toată populaţia receptivă.
Extinderea numărului de cazuri, întreţinută de posibilităţile de difuzare şi
amplificare, este favorizată de o serie de variaţii care se clasifică în variaţii
cantitative şi variaţii calitative.
131
13.1.2.1. Variaţii cantitative
Omul a avut tendinţa să modifice biosfera încă de la apariţia lui.

Expansiunea numerică şi spaţială a speciei umane, progresul tehnic şi ştiinţific,
necesităţile de hrană, au amplificat mereu acţiunile care au creat dezechilibre
ecologice. Absorbit de interesele economice, omul a pus în funcţiune tehnici
înaintate de exterminare a unor animale şi nu are acum tehnici eficiente să scape de
purici, ploşniţe, căpuşe, ţânţari, gândaci de bucătărie, lăcuste, şobolani şi şoareci,
specii care au importante implicaţii epidemiologice, fie ca rezervoare sau
propagatori ai multor agenţi patogeni.
Dacă se ia ca exemplu şobolanul cenuşiu (Rattus norvegicus), se precizează
că această specie sinantropă, s-a răspândit în Europa în ultimii 300 de ani. Este un
animal căruia îi convine orice biotop (euritrop), cosmopolit, mănâncă orice
(euritrof), poate suporta interacţiuni cu multe alte specii (euriece), invadează şi
devorează totul, încât se poate spune că este ―acasă‖ pe întreaga planetă. În
combatere s-a pus în funcţiune arma chimică, însă rezultatul este departe de cel
scontat. Unii şobolani s-au intoxicat şi au murit, dar unii au supravieţuit şi au
câştigat proprietatea de a evita momelile. Nici încercarea de îmbolnăvire cu
Salmonella typhi nu a dat rezultate, ci din contră, mulţi au devenit purtători şi
eliminatori de salmonele, contribuind masiv la contaminarea alimentelor şi a
surselor de apă.
Variaţiile cantitative se pot exprima în următoarele direcţii:
13.1.2.1.1. Sporirea densităţii rezervorului
Presupune o acumulare imensă de animale rezervor care elimină agenţii

infecţioşi crescând presiunea de contaminare. Un astfel de exemplu este descris cu
precădere în tularemie (franciseloză). Este o boală cu focalitate naturală, fiind
incriminate peste 24 de specii de rozătoare, mai ales din familia Muridae
(hârciogul, şobolanul de apă, şoarecele de câmp şi de casă, şobolanul cenuşiu) şi
familia Sciuridae (veveriţa). Când există condiţii favorabile de înmulţire exagerată
a rozătoarelor, la acestea poate să apară franciseloza (Francisella tularensis). De la
un rozător la altul, boala se transmite prin urină, fecale, cadavre, canibalism,
contact şi prin intermediul ectoparaziţilor. La şobolani şi la şoareci, procentul de
mortalitate poate ajunge la 80%. Această creştere exagerată a rezervoarelor de
germeni realizează contaminarea intensă a elementelor din mediul ambiant, mai
ales solul, furajele. Într-un astfel de mediu contaminat, premizele ca boala să apară
şi la animale, mai ales la iepurii de casă şi de câmp, oi, câini, pisici, cai şi chiar la
păsări sunt mari. Boala ce se declanşează la animale, va avea o arie de extindere ce
se suprapune, de regulă, peste cea invadată de rozătoare. Infecţia se poate
transmite şi la om, chiar în urma unei simple atingeri a corpului animalelor bolnave
sau a cadavrelor (3, 18, 39).
132
13.1.2.1.2. Sporirea densităţii vectorilor
În anumite condiţii geoclimatice (căldură, umiditate) sau condiţii

necorespunzătoare de igienă, cu aglomerări mari de animale, se creează condiţii
favorabile înmulţirii exagerate a vectorilor hematofagi (ţânţari, căpuşe, păduchi,
purici, stomocşi sau alte insecte înţepătoare hematofage). Corelat cu aceste condiţii
trebuie să existe o populaţie receptivă, care trăieşte în zonele unde sunt prezente
insectele respective.
În condiţii favorabile de mediu, insectele hematofage se multiplică intens,
invadând practic mediul, atacând animalele care au habitatul în aceste zone. Boala
declanşată îmbracă un caracter endemic, cu un procent ridicat de morbiditate,
suprapunându-se, ca areal de extindere, peste cel în care trăiesc insectele
respective.
Din grupul bolilor ce se corelează cu sporirea densităţii vectorilor amintim:
boreliozele, rickettsiozele şi arbovirozele.
Speciile din genul Borellia se transmit prin intermediul diferitelor specii de
căpuşe (Ixodes, Dermacentor, Amblyomma, Rhipicephalus, Margaropus,
Boophilus, Ornithodorus şi altele): exemplu - boala ―Lyme disease‖ întâlnită la
oameni şi animale, produsă de Borellia burgdorferi. Rezervorul natural este
reprezentat de diferite specii de rozătoare şi chiar căprioarele, iar în transmitere
intervin căpuşele din genurile Ixodes, Dermacentor, Amblyomma. La oameni, boala
a crescut de aproape 20 de ori din 1982 şi a avut în permanenţă tendinţă de
extindere (65).
Speciile familiei Rickettsiaceae sunt extrem de numeroase şi se divid în mai
multe genuri: Rickettsia, Cocxiella, Erlichia, Piscirickettsia, Cowdria, Rochalimea,
Neorickettsia. Unele dintre aceste richeţii au o localizare strictă la anumite teritorii,
în corelaţie cu răspândirea rezervorului natural şi prezenţa vectorilor, boala primind
denumirea locului sau zonei respective: exemplu - febra pătată a munţilor stâncoşi
(Rickettsia rickettsii) (34).
Alte boli importante, cu posibilităţi de extindere rapidă în raport cu prezenţa
vectorilor amintim: tifosul exantematic la om produs de R. prowazekii (transmis de
păduchi), febra Q la om şi animale produsă de Cocxiella burnetti, transmisă de mai
multe specii de căpuşe, tifosul murin produs de R. typhi (R. moseri) este larg
răspândit în lume, dar sub formă de cazuri sporadice, izolate sau grupate în timp şi
spaţiu, în mici focare localizate. Rozătoarele şi alte animale mici şi animale
domestice pot transporta puricii infectaţi facilitând contactul cu oamenii. Puricele
de şobolan (Xenopsylla cheopsis) contaminează prin muşcătură sau contaminarea
are lor prin inhalarea de fecale uscate de purici.
În cazul bolilor transmise prin ţânţari amintim îndeosebi virozele, produse
de virusuri încadrate în grupa Arbovirus (virusuri transmise prin artropode): febra
galbenă la om, encefalomielitele ecvine americane (de est, de vest, de Venezuela),
encefalomielita ecvină japoneză, encefalita de Saint-Louis, encefalomielita oilor,
meningoencefalita curcilor, mixomatoza iepurilor etc. (39).
133
În cazul bolilor transmise prin căpuşe şi a căror evoluţie epidemică se

corelează adesea cu sporirea densităţii vectorilor, amintim sporozoozele
(piroplasmoze). Transmisibilitatea piroplasmozelor prin căpuşe Ixodidae le
condiţionează aria de răspândire în anumite regiuni geografice populate de acestea,
în organismul cărora se dezvoltă anumite stadii evolutive parazitare. Specificitatea
strânsă a paraziţilor implică anumite caracteristici epidemiologice, cât şi de
patogenitate, cunoscută fiind gravitatea focarelor de babesioză în zonele temperate
şi a celor de theilerioză la animalele din zonele tropicale (46).
13.1.2.1.3. Sporirea densităţii gazdelor
Este un factor care influenţează mult evoluţia epidemică a unor boli. Cu cât
densitatea populaţională este mai mare, cu atât riscul de ―fixare‖ a unui agent
epidemiologic creşte. O boală cu evoluţie epidemică se declanşează de cele mai
multe ori acolo unde densitatea populaţională este sporită. În aceste condiţii agentul
patogen are posibilitatea unei difuzări rapide de la un organism la altul, crearea
unor surse de infecţie numeroase, ceea ce conduce la realizarea procesului de
amplificare.
Sporirea densităţii gazdelor se produce în condiţii naturale când o populaţie
de animale se multiplică foarte intens, fie din cauza unor condiţii de hrană excesive
sau dispariţia animalelor prădătoare, iar în condiţii artificiale în condiţiile
sistemelor intensive de creştere, aspecte frecvent întâlnite în ferme de viţei, miei,
purcei, păsări, peşti.
În condiţii de supraaglomerare există toate şansele, ca agenţii microbieni să
se fixeze cu uşurinţă, să se transmită cu rapiditate, să-şi exalte virulenţa şi să
determine îmbolnăviri cu o evoluţie epidemică. Exemplu: enzootie de rujet la porc
în condiţii de supraaglomerare (adăposturi), umiditate excesivă, temperatură
ridicată şi hrănire abundentă, în perioada de toamnă târzie (luna noiembrie).
Mortalitatea s-a ridicat la 18-24 capete pe zi, la porci în greutate de 80-100 kg (36).
13.1.2.2. Variaţii calitative
Progresele realizate de ştiinţă în diverse domenii, cum sunt industrializarea,

modernizarea agriculturii, obţinerea resurselor energetice şi alimentare, apoi
migraţiile, atât umane cât şi animale, schimbarea unor concepţii despre viaţă, au
antrenat şi unele modificări calitative ale microorganismelor, cu consecinţe
importante pentru epidemiologie.
13.1.2.2.1. Schimbarea bruscă a modului de transmitere
O asemenea modalitate este descrisă în pesta umană produsă de Yersinia

pestis. Primele cazuri apar consecutiv înţepăturilor produse de puricii de şobolani:
Ceratophyllus fasciatus, care parazitează pe rathus norvegicus şi Xenopsylla
cheopsis ce parazitează pe Rathus rathus. Există o relaţie strânsă între epidemia de
134
pestă a şobolanilor şi epidemiile de pestă la om, pe care acestea le pot anticipa. Dar
contagiunea interumană nu este eficientă pe această cale şi ar rămâne cantonată
doar la câteva cazuri.
În momentul în care la om este afectat pulmonul, creşte foarte mult excreţia
de germeni, fiind favorizată contagiunea pe cale respiratorie, ceea ce facilitează o
difuziune rapidă şi în masă a bolii, cu caracter tipic de epidemie. Un factor
important care menţine potenţialul epidemiogen este şi rezistenţa ridicată a
agentului etiologic în mediul exterior, care supravieţuieşte până la 8 luni în
cadavrele îngropate în pământ îngheţat şi 900 de zile în corpul puricilor morţi.
13.1.2.2.2. Apariţia de mutante
Pe parcursul evoluţiei unui proces epidemiologic, agentul patogen poate

suferi mutaţii care să-i permită noi recrudescenţe ale bolii, cu caracter exploziv,
epidemic. Apariţia de mutante cu implicaţii epidemiologice trebuie cunoscute cel
puţin sub două aspecte:
a) Mutante cu structură antigenică schimbată
Sub denumirea de variaţie antigenică este cunoscut mecanismul prin care

anumite specii de microorganisme parazite, sintetizează succesiv un număr mare de
variante diferite ale moleculelor de suprafaţă, pentru a scăpa de apărarea imună a
organismului gazdă. Ele asigură totdeauna supravieţuirea unei părţi din populaţia
de microorganisme, chiar în prezenţa unui răspuns imun foarte activ (60).
Variaţia antigenică este un mecanism prin care microorganismul infectant,
câştigă un avantaj selectiv prin modificarea periodică a profilului antigenic, astfel
încât evită eliminarea sa prin răspunsul imun al gazdei parazitate.
Fenomenul a fost evidenţiat atât în infecţii virale (virusul febrei aftoase,
virusul pestei porcine africane, virusul anemiei infecţioase ecvine etc.), cât şi în
cazul multiplicării unor agenţi bacterieni sau parazitari din genurile Borellia,
Plasmodium şi Trypanosoma (2, 7, 8, 12, 33, 56).
Se apreciază că fiecare din aceste categorii de microorganisme, pot exprima
un spectru larg de determinanţi antigenici de suprafaţă, iar anticorpii sintetizaţi de
gazdă exercită un efect selectiv permiţând replicarea persistentă şi dominantă a
acelor variante care nu sunt neutralizate de anticorpi. Utilizarea anticorpilor
monoclonali, care reuşesc să discrimineze între epitopii aceluiaşi antigen, a indicat
răspândirea acestui fenomen chiar în cazul virusurilor cunoscute ca monotipice
(12).
Baza moleculară a derivei antigenice, constă în acumularea mutaţiilor
punctiforme într-o regiune specifică a genomului viral şi anume, cea care codifică
proteinele de înveliş. Mutaţiile alterează situsurile de interacţiune a acestor proteine
cu anticorpii sero-neutralizanţi. Evaluările actuale estimează că în interacţiunea cu
anticorpi sero-neutralizanţi pot fi implicaţi 3-4 epitopi, fiecare conţinând un număr
mic de aminoacizi (12).
135
Fenomenul variaţiei antigenice este bine cunoscut la paraziţii din genul

Trypanosoma. Speciile şi populaţiile genului prezintă un înveliş extern gros, ce
acoperă membrana celulară a parazitului. S-a dovedit că fiecare clonă, poartă pe
suprafaţă o glicoproteină, biochimic şi antigenic atât de diferită, încât ar putea
reprezenta produsele unor gene diferite.
Genul Trypanosoma este reprezentat de protozoare flagelate, parazite la
toate clasele majore de vertebrate. Patologia umană înregistrează două boli
importante şi anume:
– boala somnului africană produsă de două subspecii de Trypanosoma (T.
brucei subsp. gambiense şi T. brucei subsp. rhodensiense), virtual identice din
punct de vedere structural şi biochimic;
– boala Chagas răspândită în America de Sud produsă de T. cruzi
Tripanosomele africane circulă în natură între mamifere şi om, prin
intermediul muştei tse-tse (Glossina spp.) care infectează sugând sângele unui
animal infectat. T. brucei este un parazit monocelular, pleomorf, datorită fazelor
din ciclul normal de evoluţie. La începutul infecţiei cu T. brucei, organismele
umane şi animale, se apără producând un răspuns imun însoţit de sinteza de
anticorpi, faţă de glicoproteinele prezente, în faza respectivă, pe suprafaţa
paraziţilor infectanţi. Ca urmare, aproximativ 99% dintre aceştia mor, dar cele
câteva tripanozome care supravieţuiesc îşi formează un nou tip de proteină GSV
(glycoproteins variant surface), faţă de care anticorpii formaţi anterior sunt
ineficienţi. Ele se multiplică şi, în consecinţă, apare o nouă populaţie de paraziţi
care poartă un tip nou de proteină GSV. Aceştia induc un nou răspuns imun
determinând sinteza unui nou tip de anticorpi, care distrug din nou aproximativ
99% din populaţia de tripanozome, dar cele care, între timp, şi-au schimbat tipul de
proteină GSV, rămân viabile şi generează o altă populaţie modificată (un nou
heterotip).
Infecţia continuă cu recăderi şi parazitemii masive, determinate de
variantele antigenice nou apărute, care alternează cu remisiuni determinate de
intervenţia răspunsului imun. Niciodată, însă, acţiunea acestuia nu reuşeşte să
distrugă toate tripanozomele, astfel că ciclul se reia până când paraziţii invadează
SNC, producând reacţii inflamatorii meningeale, letargie, comă şi moartea gazdei.
In cazul bacteriilor din genul Bordetella s-a constatat că în mecanismul de
reglare a patogenităţii un rol important îl are complexul BvgAS (Bordetella
virulence genes) care mediază tranziţia între fenotipul virulent (Bvg+) şi cel
avirulent (Bvgˉˉˉ), prin două fenomene numite modulaţia antigenică, respectiv
variaţia de fază. Modulaţia antigenică este o activare şi dezactivare reversibilă a
expresiei factorilor de patogenitate ca răspuns la semnalele primite din mediu, cum
ar fi temperatura, sulfatul de Mg sau acidul nicotinic şi este consecinţa unor reacţii
de fosforilare şi defosforilare la nivelul sistemului BgvAS. Faza Bvg+ este necesară
şi suficientă pentru ca bacteriile din genul Bordetella să producă infecţii
respiratorii. BvgAS funcţionează ca un reostat, care se ajustează în funcţie de
intensitatea semnalelor şi nu în funcţie de multitudinea acestora. Acest control
complex exercitat de BvgAS permite existenţa unui spectru foarte larg de
136
fenotipuri de bordetele. Studiul sistemului BgvAS va oferi informaţii cruciale în

înţelegerea mecanismelor patogenetice la bordetele şi implicaţia acestui sistem în
determinarea specificităţii de specie gazdă şi va fi utilă în detalierea interacţiunilor
Bordetella spp. – organism gazdă.
Fenomenul modificărilor în configuraţia antigenică de suprafaţă este întâlnit
şi în cazul virusurilor, fiind foarte mult studiat la virusul febrei aftoase (familia
Picornaviridae, genul Aphtovirus) şi virusurile gripale (familia Orthomyxoviridae,
genul Influenzavirus). Studii recente, executate pe genomul virusurilor cu ARN, au
demonstrat că potenţialul mutagen ridicat şi variabilitatea deosebită a acestor
antigene, se datorează ratei ridicate de transmitere eronată a propriului acid nucleic.
În cazul virusului febrei aftoase este cunoscut încă din 1922, fenomenul de
pluralitate antigenică, fiind descrise tipurile A, O, C, SAT1, SAT2, SAT3 şi Asia 1,
ca şi variantele aferente fiecărui tip. Analizând comparativ genomurile tipurilor de
virus aftos A, O şi C, prin metode de hibridare, s-a stabilit că gradul de omologie în
secvenţa ARN-ului acestora, este cuprinsă între 44-70%, confirmându-se astfel
eterogenitatea genetică a populaţiilor de virus aftos. Asociată cu aceasta se descrie
şi variaţia antigenică. În consecinţă, este foarte bine stabilită şi cunoscută
eterogenitatea virusului aftos ca şi lipsa imunităţii încrucişate intertipice.
Cercetările recente au stabilit existenţa a peste 65 de subtipuri, în cadrul celor 7
serotipuri majore (12). Virusul aftos evidenţiază mai mulţi epitopi localizaţi diferit
de la un serotip la altul, dependenţi sau independenţi de conformaţia virionului.
Determinantul antigenic major (proteina VP) este foarte flexibilă, putând adopta cu
uşurinţa conformaţii imunogenice nerecunoscute de către anticorpi. Se poate spune
că fiecare populaţie de virus aftos, fiecare tulpină izolată din focar, este eterogenă,
nu numai din punct de vedere genetic, dar şi antigenic (11, 12).
În cazul virusurilor gripale (Orthomyxovirus influenze) cercetările de
laborator şi epidemiologice, au permis descrierea a două mecanisme majore de
variaţie antigenică:
– antigenic drift (deriva antigenică) - corespunde unei modificări limitate
în structura genomului viral, în principal, de mutaţii punctiforme. Ele sunt asociate
cu modificări în structura spiculelor virale (hemaglutinine şi neuraminidaze), care
au rol esenţial în infectarea celulelor sensibile. Mecanismul asigură apariţia de noi
variante ale aceluiaşi tip de virus gripal, insensibile în reacţiile de seroneutralizare
la acţiunea anticorpilor produşi de virusul originar.
– antigenic shift (substituirea antigenică) – corespunde unei reasortări a
segmentelor de ARN genomic, când o celulă este infectată simultan de două
virusuri diferite, având loc modificări majore în structura glicoproteinelor virale.
Acest fenomen ar fi răspunzător de apariţia de noi tulpini de virus gripal de-a
lungul lunilor (cel puţin 6 luni) sau chiar al anilor. Caracterizate prin prezenţa unor
hemaglutinine şi/sau neuraminidaze de tip nou, aceste tulpini ar fi rezultatul unor
reasortări genetice (pseudo-recombinări), între un virus gripal uman şi un virus
gripal de origine animală (cal, porc şi mai ales pasăre). Virusul nou format este
supus ―presiunii imunologice‖ care tinde să selecţioneze mutantele rezistente la
seroneutralizare (60).
137
Mecanismele mai sus descrise au stat la baza evoluţiei epidemice a

influenţei aviare (gripa aviară), declanşată în anul 2004. Virusurile care produc
influenţa aviară sunt încadrate în familia Orthomyxoviridae, genul Orthomyxovirus
şi sunt clasificate în trei tipuri, notate cu literele A, B şi C. Virusul de tip A este
responsabil de producerea de îmbolnăviri epidemice la cai, porci şi păsări, celelalte
două tipuri nu afectează animalele domestice.
Virusurile gripale prezintă la suprafaţă două tipuri de spiculi de natură
glicoproteică, denumiţi hemaglutinine (H) şi neuraminidaze (N). Acestea diferă din
punct de vedere antigenic, fiind descrise până în prezent 15 tipuri de hemaglutinine
şi 9 de neuraminidază. Combinaţiile care au cauzat epidemii severe au fost H7N7,
H9N2, H5N2. Tipul H7N1 care a evoluat în Italia, a provocat moartea sau a impus
distrugerea a 13 milioane de păsări. În epidemia din anul 2004, apărută în ţările
asiatice (China, Vietnam, Koreea) s-a identificat un tip nou, foarte patogen,
denumit H5N1, care avea o înaltă patogenitate, provocând mari pierderi economice
în efectivele de păsări, cât şi îmbolnăviri la oameni, urmate de decese. Acest virus a
apărut şi în ţara noastră şi a provocat epidemia ce a evoluat în anii 2005-2006,
provocând mari pagube economice şi perturbarea relaţiilor comerciale.
b) Mutante rezistente la antibiotice
Termenul de rezistenţă microbiană, în acest cadru, defineşte capacitatea

unor germeni patogeni de a supravieţui şi de a se multiplica în prezenţa
antibioticelor. Germenii rezistenţi sunt sau devin ―indiferenţi/toleranţi‖ la
antibiotice, sustrăgându-se prin variate modalităţi efectului antibacterian scontat
după administrarea de doze uzuale, netoxice.
Rezistenţa microbiană naturală (de specie) sau dobândită (prin apariţia
mutantelor rezistente), trebuie deosebită de pseudorezistenţă (falsa rezistenţă),
întâlnită în practica tratamentelor clinice.
Pseudorezistenţa (falsa rezistenţă) se constată la bolnavi trataţi cu
antibiotice, fără a obţine efectul antimicrobian scontat, capabil să stăvilească şi să
anihileze infecţia. Asemenea aspecte pot surveni cel puţin în două situaţii:
a) în cazul unor infecţii cu germeni sensibili in vitro, dar care in vivo se
dovedesc insensibili, din cauza prezenţei unor focare greu sterilizabile, ţesuturi
nevascularizate, bariere seroase, inactivarea antibioticului, pH nefavorabil etc., cât
şi din cauza aplicării incorecte a antibioterapiei, fără o minimă investigaţie
bacteriologică (antibiotice inadecvate etiologiei, căi şi intervale nepotrivite, dozaj
necorespunzător etc.).
b) în cazul unor infecţii cu germeni sensibili in vitro, dar insensibili faţă de
antibioticele prescrise, prin capacitatea acestora de a se adapta metabolic, devenind
temporar insensibili la antibiotice. Astfel, ―persisterii‖ (germeni care dorm, restanţi,
reziduali), neeradicaţi la un tratament antibacterian anterior, se adaptează
condiţiilor locale, determinând ulterior recăderi (infecţii urinare, genitale,
respiratorii, osteomielite).
138
Rezistenţa microbiană absolută defineşte o rezistenţă naturală a unui

microorganism faţă de un antibiotic, acesta din urmă fiind incapabil să-i oprească
multiplicarea sau poate realiza oprirea multiplicării, dar numai cu doze mari, toxice
pentru organism. Rezistenţa naturală este, deci, totală la unele antibiotice: exemple
- micoplasmele sunt rezistente la peniciline, anaerobii sunt rezistenţi la
aminoglicozide.
Rezistenţa microbiană dobândită este de o importanţă majoră. Aceasta se
poate realiza prin mai multe modalităţi:
– mutaţii cromozomiale: sunt induse de agenţi mutageni, în special
antibiotice, sunt spontane, genotipice, cu transmitere verticală, apar brusc, de
regulă la un singur antibiotic, dar sunt definite, apar rar (cca. 10%);
– mutaţii extracromozomiale: se realizează prin plasmide R, transducţie
fagică şi prin transformare, sunt mult mai frecvente (cca. 90%).
Rezistenţa dobândită poate fi de mai multe tipuri: monorezistenţa –
rezistenţă la un singur antibiotic, plurirezistenţa sau rezistenţa multiplă – rezistenţă
la mai multe antibiotice, rezistenţă încrucişată – rezistenţa la un antibiotic dintr-un
grup atrage rezistenţa la toate celelalte antibiotice ale grupului (este frecventă în
cazul sulfamidelor).
În condiţiile utilizării unor astfel de antibiotice în terapie, acestea vor
acţiona asupra unei populaţii eterogene, jucând rol ―de presor de selecţie‖ adică va
distruge tulpinile sensibile, selectându-le pe cele rezistente.
Implicaţiile clinice, terapeutice şi epidemiologice ale fenomenului de
rezistenţă bacteriană sunt incalculabile. Selectarea tulpinilor rezistente prin
antibioterapia excesivă (abuzivă) exercitată cu precădere în spitale, duce la aspecte
negative variate: infecţii severe cu germeni rezistenţi; infecţii cu extindere
epidemică generate de germeni ―de spital‖; riscul devalorizării până la ineficienţă a
antibioticelor.
Cunoaşterea germenilor care au dobândit rezistenţă are practic o importanţă
covârşitoare. Fenomenul observat în practica tratamentelor (eşecuri terapeutice) şi
demonstrat prin antibiograme poate fi evaluat statistic (calitativ şi cantitativ) prin
buletine de antibiograme (monitorizare), publicate periodic de laboratoare
competente. Acestea vin în ajutorul medicului, furnizând date actuale asupra
modificărilor survenite în spectrul antibacterian iniţial al antibioticelor, informaţie
esenţială în instituirea unor tratamente raţionale/eficiente şi de prevenire a
implicaţiilor epidemiologice de răspândire a germenilor antibiorezistenţi (1). În
Franţa s-a constituit reţeaua RESAPATH care are ca obiectiv monitorizarea
fenomenului de antibiorezistenţă la bacteriile izolate de la bovine, porcine şi păsări
(23).
139
13.2. DEZVOLTAREA UNEI EPIDEMII
13.2.1. Amplificarea epidemiei
O boală transmisibilă odată declanşată într-un teritoriu, are tendinţa de a se

extinde. Acest mod de răspândire este caracteristic bolilor foarte contagioase în
care fiecare animal bolnav se află la originea a numeroase cazuri secundare (zeci,
chiar sute), ceea ce favorizează progresia geometrică. Pe plan epidemiologic
(epidemiologie analitică) acest mod de propagare presupune existenţa unor
multiple circumstanţe de contagiune: surse şi materii virulente numeroase,
modalităţi de contagiune multiple, număr sporit de cazuri/unitatea de timp,
rezistenţă ridicată a agentului cauzal în mediu.
Pentru a înţelege acest fenomen se imaginează o populaţie constituită din
animale imobile, regulat dispersate în spaţiu, între care se introduce un caz de boală
epidemică. Vecinii direcţi vor fi contaminaţi primii, care la rândul lor vor fi
responsabili de contaminarea vecinilor lor, până când boala se extinde la întregul
efectiv într-o progresie geometrică. Amplificarea este redată în schema nr. 16.
Pentru bolile cu caracter epidemico-pandemic trebuie evitat ca agentul
etiologic să difuzeze din unitatea sau exploatarea atinsă, iar dacă a reuşit să iese
trebuie instituite măsuri severe, pentru a-l împiedica să se extindă.
Pentru a îndeplini acest deziderat, se vor institui măsuri severe de carantină,
aplicarea de măsuri restrictive privind circulaţia animalelor şi produselor de origine
animală şi vegetală, interdicţii privind aglomerările de oameni şi animale, cum ar fi
târguri, pieţe, expoziţii etc. Aceste măsuri, considerate draconice, sunt absolut
indispensabile pentru a împiedica producerea fenomenului de amplificare.
Ansamblul de fenomene ce permit creşterea posibilităţilor de difuziune a unui

agent patogen, fie prin creşterea masei virulente existente în natură, fie prin
multiplicarea circumstanţelor de transmitere, se definesc cu termenul de
amplificare.
BOALĂ EPIDEMICĂ
Obiectiv
OPRIREA DIFUZĂRII
AGENTULUI ETIOLOGIC
140
Schema amplificării într-o boală epidemică

Schema nr. 16
Zonă contaminată Evoluţia în zona recent contaminată F.

S.
Difuzare pe
Animale infectate
distanţă scurtă:
- vehicule F.
- alte animale S.
- oameni
FOCAR F.
Obiecte şi PRIMAR S.
materiale Animale
contaminate bolnave
F.
S.
Difuzare pe
distanţă lungă:
- transporturi
Multiplicare internaţionale F.
agentului etiologic, S.
Produse virulente - vânturi
presiune de - păsări
contaminare sporită migratoare F.
S.
Focare secundare
13.2.2. Prioritatea de diagnostic
Având în vedere importanţa economică şi socială a unei boli epidemice,

diagnosticul precoce al acesteia devine o necesitate absolută. Noţiunea de timp în
contextul acesta devine capitală din punct de vedere practic, căci fiecare zi
întârziere în precizarea diagnosticului are drept consecinţă creşterea considerabilă a
numărului de cazuri. Ignorarea acestui aspect va crea dificultăţi din ce în ce mai
mari în controlul sau stăpânirea bolii, astfel că măsurile antiepidemice devin extrem
de dificil de aplicat, dacă nu chiar iluzorii.
Prin urmare, orice suspiciune de boală epidemică va fi investigată cu
prioritate, chiar dacă suspiciunea nu este decât ipotetică. Această atitudine, chiar
dacă poate fi considerată ca o prudenţă excesivă, are menirea de stabilire a
diagnosticului cât mai rapid şi precis, pentru a frâna sau de a opri epidemia prin
măsuri antiepidemice corecte şi eficiente, înainte de a se extinde excesiv şi de a
crea pagube, adesea foarte greu de estimat.
141
BOALĂ EPIDEMICĂ
Obiectiv
PRIORITATE DE
DIAGNOSTIC
13.3. STINGEREA UNEI EPIDEMII
Extinderea exponenţială a unei epidemii nu poate fi nelimitată. Mijloacele

de luptă antiepidemică au ca obiectiv principal limitarea difuzării bolii sau
eradicarea ei. În absenţa aplicării acestor măsuri s-ar putea crede că mersul bolii ar
putea fi oprit numai când toată populaţia ar fi atinsă. S-a dovedit însă, că epidemia
poate fi oprită prin intervenţia a două mecanisme: unul este denumit ―efectul
imunităţii de grup‖, iar cel de al doilea ―mecanismul autostingerii‖ (62).
13.3.1. Efectul imunităţii de grup
Vaccinarea pe scară largă contra anumitor boli animale a fost utilizată de

mai multe decenii în numeroase ţări, ca mijloc esenţial în prevenirea şi combaterea
acestor boli. Vaccinarea a contribuit de o manieră categorică la regresul sau chiar
la eradicarea unor boli foarte grave, în diferite zone ale globului. Paradoxal (cel
puţin în aparenţă), în anumite ţări ―bogate‖ politica faţă de utilizarea vaccinării
animalelor este total schimbată.
Dacă timp de decenii, prin eforturi ştiinţifice şi materiale considerabile, au
fost obţinute vaccinuri eficiente contra unor boli majore, atât bacteriene, cât şi
virale, cu o eficacitate deosebită în imunizarea animalelor (exemple: anticărbunos,
antiaftos, antirabic, antitetanic, antipestos porcin etc.), la ora actuală, mai ales în
Uniunea Europeană, s-a adoptat o atitudine total opusă, constând în interzicerea
recurgerii la vaccinare, cel puţin faţă de unele boli (exemple: contra febrei aftoase,
contra pestei porcine clasice). Această atitudine ridică însă numeroase întrebări şi
trebuie foarte judicios aplicată, altfel implicaţiile epidemiologice pot fi majore (52).
 Dacă se optează pentru interzicerea lor, trebuie să se clarifice următoarele:
- ce alternativă există?
- care sunt costurile?
- ce implicaţii epidemiologice rezultă?
- toate ţările sunt pregătite să o aplice?
 Dacă se reţine folosirea vaccinării, trebuie avute în vedere următoarele:
- calitatea vaccinurilor?
142
- la ce moment se folosesc?
- pe ce spaţiu?
- calitatea răspunsului imun?
- momentul opririi acţiunii?
- care sunt costurile?
Principiul imunităţii de grup porneşte de la ideea că, prin aplicarea unui
program de imunizare adecvat, poate exista un control al evoluţiei epidemiilor (62).
Dacă populaţia este nevaccinată, teoretic toată populaţia receptivă poate fi
atinsă. Pentru a se evita o asemenea posibilitate, cu toate consecinţele ce decurg de
aici, pentru unele boli, imunizarea reprezintă soluţia ideală. S-a constatat că chiar în
condiţiile practicării imunizării, pot să apară îmbolnăviri, dar acestea au caracter
sporadic. Acest aspect este explicat prin legea lui Charles-Nicolle. Această lege
precizează că, din cauza reînnoirii populaţiilor care rămân descoperite imunologic,
a existenţei subiecţilor ce răspund nesatisfăcător la stimulul imunogen (vaccinare),
prezenţa de indivizi cu imunodeficite secundare sau indivizi care, din diverse
motive ―scapă― vaccinării, vor exista în permanenţă organisme/indivizi receptivi la
boală. Dar chiar dacă apar îmbolnăviri, acestea nu mai pot evolua cu un caracter
epidemic (62).
Din legea lui Charles Nicolle rezultă un principiu cu caracter practic,
conform căruia este de dorit ca, după imunizări, să rămână cât mai puţini indivizi
neprotejaţi specific. Se apreciază că dacă 80% din indivizi s-au imunizat nu se mai
produce o epidemie (pas d‘epidemie).
80% ANIMALE
IMUNIZATE
SE EVITA PRODUCEREA
UNEI EPIDEMII
Pe de altă parte, se recomandă ca vaccinările să fie făcute sistematic,

conform acţiunilor prevăzute în planul strategic al acţiunilor sanitare veterinare,
respectând valabilitatea produselor, doza, calea de administrare şi rapelurile
prevăzute în instrucţiuni.
13.3.2. Principiul auto-stingerii
Acest principiu porneşte de la constatarea că orice epidemie ce a evoluat s-a

sfârşit la un moment dat, fără a fi atins totalitatea indivizilor unei populaţii. Cauzele
pot fi următoarele:
143
– existenţa unor indivizi rezistenţi natural;

– expunerea la doze contaminate slabe, neinfectante, dar imunizante;
– scăderea patogenităţii agentului etiologic;
– modificarea receptivităţii tisulare, astfel încât agentul etiologic nu se mai
poate fixa şi coloniza.
Principiul autostingerii poate fi luat în considerare, dar numai teoretic,
întrucât trebuie luate în atenţie toate posibilităţile de luptă antiepidemică, pentru a
stopa evoluţia bolii, oricât de drastice ar fi măsurile ce trebuiesc aplicate: exemplu –
în epidemiile de pestă porcină africană ce au apărut în diferite ţări, s-a impus
ucidereaa numeroşi porci. În Portugalia în intervalul din 1957 până în 1978 au fost
ucisi 670.000; în Spania 104.771 (1960), în Coasta de Fildeş 100.000 (1996).
Alături de aceste pierderi, trebuie subliniate pagubele produse prin mortalităţi,
stânjenirea parţială a activităţilor economice din interiorul zonelor şi ţărilor
contaminate, cheltuielile făcute cu aplicarea măsurilor de prevenire şi combatere,
perturbarea schimburilor comerciale dintre ţări.
Stingerea unei epidemii nu echivalează cu lichidarea ei, deoarece există
întotdeauna posibilităţi de supravieţuire sau de menţinere a agentului etiologic la
purtători, vectori sau în mediul înconjurător, existând riscul reizbucnirii bolii.
În febra aftoasă, după dispariţia semnelor clinice, multe din animalele
trecute prin boală rămân infectate persistent, astfel peste 80% din bovine capătă
acest statut pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, atingând un maxim
de 3 ani la bovine, 9 luni la ovine şi 4 luni la capră şi poate depăşi 5 ani la bivolul
african (11, 12).
Anchetele longitudinale care au la bază primele experienţe europene
referitoare la febra aftoasă şi observaţii mai recente efectuate în Africa australă, au
dovedit existenţa câtorva rare exemplare de bovine purtătoare, capabile să
declanşeze focare de febră aftoasă, la mai mult de 2 ani distanţă din momentul în
care s-au infectat. Infecţii persistente cu o durată variabilă au fost identificate la un
anumit număr de rumegătoare aparţinând altor specii, domestice şi sălbatice, dar nu
s-a demonstrat niciodată că acestea ar fi la originea focarelor. Elefanţii, aricii,
capybara, multe rumegătoare şi rozătoare sălbatice sunt considerate ca rezervoare
pentru animalele domestice (12).
În pesta porcină africană, virusul poate persista în corpul căpuşelor din
genul Ornithodorus (O. erraticus şi O. moubata) perioade foarte lungi de timp,
dacă nu indefinit. Este demonstrat că virusul rămâne viu şi patogen pentru porc, cel
puţin 6-12 luni, de la pătrunderea în corpul căpuşei. Pornind de la această
constatare, autorii spanioli susţin că, în anii 1962-1963, multe din focarele de p.p.a.
din sud-vestul Spaniei au apărut ca urmare a transmiterii bolii de O. erraticus. În
această boală, porcii sălbatici africani joacă un rol important în epidemiologia bolii,
ca purtători latenţi de virus. Aceste animale (facocerii şi potamocerii) sunt
purtătoare şi eliminatoare de virus, deci surse naturale permanente de infecţie (2).
Asemenea situaţii se întâlnesc şi în alte boli, dar au o importanţă deosebită
din punct de vedere epidemiologic în virozele majore, boli emergente, ce au o mare
144
putere de difuziune, antrenând pierderi economice însemnate atât directe, cât şi

indirecte.
Din aceste considerente, lupta antiepidemică trebuie să fie foarte bine
organizată, atât pe plan internaţional, prin organismele specializate (îndeosebi
OIE), cât şi la nivel naţional, prin reţeaua sanitară veterinară centrală şi teritorială.
145
14. PROGRESIA BOLILOR EPIDEMICE
14.1. PROGRESIA ÎN TERITORIU
Propagarea sau progresia bolilor în teritoriu se face în corelaţie cu numărul

de gazde receptive (densitatea, mărimea efectivelor) şi modalităţile de transmitere.
Boala se poate propaga sau disemina (schema nr. 17).
Lipsa progresiei. Se întâlneşte în bolile sporadice sau mici enzootii, care
rămân cantonate la anumite efective, la anumite zone şi chiar au tendinţa de a
apărea ani la rând în lipsa aplicării unor măsuri eficiente de prevenire. Caracterul
staţionar al acestor boli este influenţat de următorii factori:
– apariţia anuală a unei populaţii receptive provenită din animalele nou-
născute;
– intervenţia strict localizată a unor vectori la anumite areale în care există
condiţii care le permite multiplicarea şi supravieţuirea numai în aceste locuri;
– existenţa unor surse de sol contaminate cu un anumit germen ce persistă
în aceste surse de ani de zile; astfel se deosebesc zone tetanigene, zone cu antrax,
zone cu cărbune emfizematos.
Ilustrarea schematică a diferenţei dintre propagare şi diseminare

Schema nr. 17
Propagare Diseminare
Progresia lentă. Este numită şi în pată de ulei (tache d‘huile). Se întâlneşte

în efectivele în care densitatea populaţională este mare şi în bolile produse de
germeni cu rezistenţă ridicată la condiţiile de mediu, iar exprimarea clinică a bolii
se produce lent, în timp de luni sau chiar ani de zile: exemple tipice - tuberculoza,
paratuberculoza, LEB, în condiţiile menţinerii animalelor în stabulaţie permanentă
(legate la iesle cu păstrarea locurilor). Dacă animalele bolnave nu sunt eliminate
din efectiv, boala se extinde treptat (ca o pată de ulei), cuprinzând treptat întregul
efectiv.
Progresia rapidă regulată. Apare în populaţiile dense de animale când
există posibilitatea unei transmiteri directe a agentului patogen, în aşa fel încât
146
animalul bolnav contaminează vecinii din imediata apropiere, iar aceştia, la rândul
lor, îmbolnăvesc alţi indivizi, până când întregul efectiv se contaminează. Poate
prezenta o asemenea progresie bolile foarte contagioase: exemple - febra aftoasă,
pesta porcină, boala de Newcastle, holera aviară. Rapiditatea transmiterii bolii este
în relaţie directă cu durata scurtă a perioadei de incubaţie.
Progresia rapidă neregulată. Apare în teritoriile în care există o populaţie
receptivă, dar care este răspândită neuniform în teritoriu. Progresia se realizează
prin animale bolnave, produse şi subproduse, animale nereceptive, vectori sau alţi
vehiculatori. În funcţie de relaţiile dintre unităţi, ferme sau de evoluţia
întâmplătoare a circuitelor epidemiologice, progresia se poate realiza de o manieră
neregulată, cu apariţia de numeroase cazuri, mai mult sau mai puţin grupate.
Progresia în valuri succesive. Agentul patogen al unei boli care evoluează
prin valuri succesive nu se poate întreţine în natură decât prin pasaje continue pe
animale. Exemplul tipic este reprezentat de turbarea la vulpi, specie care întreţine
virusul rabic în natură. În condiţiile unei densităţi populaţionale suficient de mari,
virusul rabic se poate propaga rapid, cazurile sunt frecvente, cu aspect de val şi cu
un număr mare de mortalităţii, ce duce la scăderea numărului de vulpi. După
trecerea primului val, numărul cazurilor de boală se reduce foarte mult, iar lanţul
epidemic se realizează cu mare dificultate. Treptat, populaţia de vulpi începe din
nou să crească, încât procesul epidemiologic se poate realiza din nou sub forma
unui val de turbare.
Acest mod de transmitere poate fi explicat şi prin pragul minim de
densitate, teorie elaborată de Kendall (cit. Vior 1999). În cazul turbării, în funcţie
de capacitatea de transmitere, situaţia este următoarea:
– dacă o vulpe infectată transmite virusul la mai mult de o vulpe, înainte de
a muri, boala se răspândeşte exponenţial;
– dacă o vulpe infectată transmite virusul la o singură vulpe, înainte de a
muri, boala se menţine la un nivel relativ constant;
– dacă o vulpe infectată transmite virusul la mai puţin de o vulpe, înainte
de a muri, incidenţa bolii se reduce.
14.2. DISPERSIA
Defineşte diseminarea agentului etiologic al unei bolii, în relaţie cu

deplasarea agentului patogen, la scurtă sau la mare distanţă.
14.2.1. Dispersia pe distanţe scurte
Se realizează prin animale purtătoare şi eliminatoare, animale rezervor, prin

produse şi subproduse contaminate, ca şi prin intermediul unor surse secundare
cum sunt aerul, furajele, diverse obiecte contaminate. Se dispersează astfel cele mai
multe dintre bolile infecţioase: boala lui Aujeszky la porc, sindromul de
infecunditate şi respirator al porcului (PRRS), sindromul respirator şi encefalitic al
147
porcului (PRES), tuberculoza, morva, melioidoza, tularemia, pasteureloza,

micoplasmoza, bolile parazitare etc.
14.2.2. Dispersia pe distanţe mari
Se consideră dispersie pe distanţe mari când un agent etiologic este

răspândit pe distanţe de mai mult de zeci de kilometri. Se poate realiza în mod
natural sau artificial. Modalităţile cele mai frecvente sunt următoarele:
♦ Dispersia naturală. Se realizează prin vânt, vectori şi păsări migratoare.
Vântul. Deplasează mase mari de aer contaminat, dispersând aerosolii
virulenţi pe direcţia unor curenţi de aer, la distanţe de zeci de kilometri. S-a dovedit
dispersia virusului bolii de Newcastle la mai mult de 80 km, iar a virusul febrei
aftoase la distanţă de peste 250 km. S-a observat că focarele nou apărute erau
situate dominant pe direcţia de deplasare a curenţilor de aer. În funcţie de
intensitatea vântului, distanţele se pot mări considerabil. Acest mod de contaminare
este influenţat de temperatură, umiditate, uscăciune şi radiaţiile ultraviolete.
Vectorii. Aceştia pot fi transportaţi de vânturi favorabile la distanţe mari.
Dacă sunt contaminaţi, consecutiv hrănirii cu sânge/secreţii de la animalele
bolnave, există toate şansele de difuzare la distanţă prin intermediul acestor vectori.
În această categorie sunt amintiţi îndeosebi ţânţarii, care pot fi foarte uşor antrenaţi
şi duşi de curenţii de aer. Este amintit, în acest sens, ―transportul‖ pestei ecvine din
Maroc în Spania în anul 1966. Pentru a trage concluzii din acest punct de vedere se
studiază viteza vântului, direcţia, variaţiile corespondente în funcţie de elementele
topografice, vegetaţia, perioada anului. Supravegherea epidemiologică a unor astfel
de boli se realizează, la ora actuală, prin intermediul sateliţilor (febra văii Rift,
encefalita West-Nile).
Păsările migratoare. Au un rol important în difuzarea diferiţilor agenţi
etiologici. Ele pot ―transporta‖ aceşti germeni, fie de o manieră activă (când sunt
contaminate sau sunt purtătoare), fie de o manieră pasivă, când pe corpul lor se
găsesc diverşi vectori hematofagi, care sunt contaminaţi (căpuşe, ţânţari). Sunt
difuzate astfel, mai ales virusurile grupei arbovirusuri (arthropode born viruses),
unele bacterii (boreliile, vibrionii), precum şi unii acarieni. Relaţia rezervor (păsări)
– transmiţători hematofagi (ţânţari) este foarte sugestiv redată în encefalita West-
Nile, boala care la ora actuală are o expansiune continuă, cuprinzând teritorii
întinse.
Liliecii hematofagi şi cei frugivori. S-a demonstrat rolul acestora în
transmiterea unor viroze importante, atât pentru animale cât şi pentru oameni. Aşa
sunt infecţiile cu virusurile Nipah şi Hendra (familia Paramyxoviridae, genul
Henipavirus). Virusul Nipah produce un sindrom encefalitic şi respirator la porc
(PRES) şi om, iar virusul Hendra un sindrom encefalitic la cal şi om. Pentru
ambele virusuri se consideră că rezervorul natural îl constituie specii de lilieci,
megachiroptere din genul Pteropus.
♦ Dispersia artificială. În condiţiile actuale de globalizare a schimburilor
comerciale, acestea au căpătat un ―rol epidemiologic‖ extrem de important în
148
difuzarea agenţilor etiologici. Schimburile comerciale sunt, la ora actuală, foarte

intense, se fac la distanţe mari şi cu o mare rapiditate, mai ales pe cale aeriană. În
aceste condiţii, un agent etiologic poate ―ajunge‖ în decurs de câteva ore (2-24), în
puncte cardinale cât mai diverse şi la distanţe considerabile.
Urmărindu-se rutele comerciale se poate face o corelaţie directă cu apariţia
unor focare de boală - exemple :
– pesta porcină africană în anul 1979 a cunoscut o dezvoltare considerabilă
în lume atingând Brazilia, Republica Dominicană, Havaii, Sardinia, Malta. De
fiecare dată utilizarea în hrana porcilor a apelor grase rezultate de la serviciile
restaurantelor de pe liniile aeriene care utilizau preparate din carne provenite de la
porci atinşi de p.p.a, au stat la originea izbucnirii unor noi focare de boală;
– sindromul acut sever respirator la om (pneumonia atipică) apărut în luna
martie 2003 în China, s-a răspândit la distanţă, în decurs de 20-30 zile, în peste 30
de ţări de pe toate continentele, îndeosebi prin intermediul transportului aerian.
După ţările asiatice, cele mai multe cazuri s-au înregistrat în Canada.
149
15. EVOLUŢIA EPIDEMIOLOGICĂ A BOLILOR
Datele epidemiologice de ansamblu asupra bolilor transmisibile precizează

că actualele caracteristici ale acestora nu sunt imuabile. Ceea ce apare ca echilibru
ecologic stabil, este, în fapt, o evoluţie imperceptibilă. Mai mult, activitatea omului
modifică considerabil mediul, ceea ce se răsfrânge şi asupra evoluţiei bolilor.
15.1. NAŞTEREA UNEI BOLI
Există puţine date care atestă naşterea autentică a unei boli, ca urmare a
apariţiei unui nou agent etiologic. Se poate, totuşi, preciza apariţia unor boli noi,
cum sunt SIDA/AIDS, imunodeficienţele la animale (BIV, FIV, SIV),
encefalopatiile spongiforme, boala hemoragică a iepurilor, Sindromul respirator şi
encefalitic al porcului (PRES), Sindromul de reproducţie şi respirator al porcului
(PRRS), Sindromul acut respirator sever (SARS) şi altele.
– Boala hemoragică a iepurilor este semnalată pentru prima dată în 1984
în China, de unde s-a extins în numeroase ţări din Europa, Asia şi America. În ţara
noastră se semnalează în 1990. Agentul etiologic este un virus din familia
Picornaviridae, genul Calicivirus. Boala este specifică iepurilor domestici, nefiind
influenţată de rasă, tip de alimentaţie sau condiţiile de igienă. Sunt afectaţi cu
predilecţie iepurii de peste 2 luni, morbiditatea ajungând la 100%, iar mortalitatea
la 75-100%. Transmiterea se poate realiza atât direct prin contact, cât şi indirect
prin insecte, rozătoare, ca şi prin intermediul iepurilor de câmp.
– Imunodeficienţa lentivirală a bovinelor, s-a diagnosticat în 1984 având o
incidenţă de 4-11% în efectivele de vaci de lapte, iar la feline s-a descris în 1989
având o incidenţă cuprinsă între 3 şi 30%.
– Enterita proliferativă a porcului produsă de Lawsonia intracellularis, a
fost recunoscută ca patologie specifică porcului, începând cu anul 1970. În afară de
porc, la care boala poate îmbrăca un caracter endemic, s-au mai semnalat cazuri la
cal, câine, cobai, dihor alb, hamster, iepure, oaie, şobolan, vulpe albastră şi emu
(Dromaius novaehollandiae). Se poate presupune că boala a existat şi înainte de
1970, dar a putut fi definită ca entitate bine conturată, doar când posibilităţile
tehnice de investigaţie au permis identificarea şi caracterizarea agentului etiologic
(cultivare, PCR, fluorescenţă cu anticorpi monoclonali).
– Sindromul respirator şi encefalitic al porcului (PRES) a fost descris în
anul 1998 în Malaezia, un rol important în transmitere avându-l liliecii hematofagi
din genul Megachiroptera. Boala se manifestă clinic la masculi prin tulburări
respiratorii, iar la femele prin tulburări nervoase şi avort. Morbiditatea ajunge la
100%, iar mortalitatea este variabilă în funcţie de vârstă, încadrându-se între 5-
40%. La oameni (îndeosebi îngrijitorii de porci), evoluează cu sindrom encefalitic
fatal. Agentul etiologic este virusul Nipah (familia Paramyxoviridae, genul
Henipavirus).
150
– Sindromul de reproducţie şi respirator al porcului (PRRS) a fost

diagnosticat pentru prima data în anul 1987, in SUA, fiind cunoscut iniţial sub
denumirea de „boala misterioasă a porcului‖, datorită naturii necunoscute a
agentului cauzal, însă curând după aceea a fost denumit „sindromul de infertilitate
si respirator al porcului‖ (Porcine Reproductive and Respiratory Syndrome). În
Europa, boala a fost diagnosticată mai târziu, în 1990. Se manifestă clinic prin
tulburări de natură reproductivă, (infertilitate si avort) la scroafe şi prin tulburări
respiratorii la purcei si grăsuni, cât şi o coloraţie albastră a urechilor, care a atras şi
denumirea de boala urechilor albastre. Boala a fost diagnosticată şi recunoscută
oficial in România în anul 1998, când a fost raportat un singur focar. Anchete
serologice recente, precizează că boala este destul de răspândită. Virusul PRRS este
clasificat la ora actuală ca aparţinând unui nou ordin - Nidovirales, familia
Arteriviridae, genul Arterivirus.
– Sindromul acut respirator sever (SARS) s-a diagnosticat la om în anul
2003, primul focar fiind semnalat în China, în luna martie. Pe baza observaţiilor
epidemiologice s-a constatat că agentul etiologic are o mare putere de difuziune,
extinzându-se în decurs de 2-3 săptămâni în mai multe provincii chineze, apoi a
difuzat în ţările învecinate şi, în continuare, în peste 27 de ţări din toate
continentele. La noi în ţară primul caz a fost suspectat la o femeie care a venit din
China. Cercetările de laborator au stabilit că boala este de natură virotică, fiind
implicat un virus, probabil, din familia Orthomyxoviridae, distinct de celelalte
virusuri cunoscute până în prezent, considerat un mutant provenit de la o specie de
zibeline. Boala evoluează cu simptome respiratorii severe, provocând îmbolnăvirea
unui număr de 7000 de persoane şi peste 600 decese, în intervalul de cca. 7-8
săptămâni de la semnalarea apariţiei bolii, iar numărul victimelor creşte de la o zi la
alta. Acest fapt a alertat serviciile medicale din toată lumea, fiind adoptate măsuri
severe de prevenţie şi control, mai ales în zona aeroporturilor internaţionale.
Epidemia a creat panică şi a determinat anularea unor întâlniri internaţionale,
întruniri sportive, închiderea unor şcoli, a provocat perturbarea relaţiilor
comerciale, turistice etc. Pentru a evita răspândirea virusului s-au instituit măsuri
severe de circulaţie, purtarea de măşti pe faţă, efectuarea de dezinfecţii în
mijloacele de transport în comun, ascensoare etc. Cu toate acestea, în lunile mai şi
iunie ale anului 2003, epidemia era încă în plină expansiune, răspândindu-se în 28
de ţări, fiind înregistrate 7000 de cazuri de boală şi 623 decese. Stagnarea şi
declinul au început în luna iulie a aceluiaşi an, când au început să fie ridicate
măsurile restrictive din toate ţările. Boala a reapărut în martie-aprilie 2004, dar cu o
incidenţă mult mai redusă.
15.2. EVOLUŢIA UNEI BOLI
O boală epidemică, după ce a apărut va avea o perioadă de evoluţie care, în

timp, poate fi foarte diferită. Există boli epidemice, care evoluează odată cu
populaţiile umane şi/sau animale, din vremuri imemorabile şi, cu toate eforturile
făcute de omenire pentru combaterea sau eradicare lor, nu s-a putut realiza acest
151
lucru. Amintim dintre acestea tuberculoza, malaria, sifilisul, variola, turbarea şi

altele. Evident că, în funcţie de ţară, de gradul de civilizaţie, de posibilităţile
economice, de modul de organizare a serviciilor sanitare şi veterinare, şi de alţi
factori, s-au înregistrat succese mai mici sau mai mari, ajungându-se până la
eradicare în unele teritorii.
Se menţionează, însă că, multe din aceste boli au suferit, în decursul
timpului, o schimbarea semnificativă a modului de evoluţie. Aceste schimbări s-au
produs atât din punct de vedere al dinamicii epidemice, cât şi al aspectului morfo-
clinic. Cauzele care conduc la aceste schimbări ţin, pe de o parte, de populaţiile de
animale, iar pe de altă parte de modificările agentului etiologic. La unele boli,
modificările survin pe parcursul mai multor ani de evoluţie, la altele se produc
chiar pe parcursul unei singure izbucniri epidemice.
Dintre bolile care şi-au modificat modul de evoluţie pe parcursul mai
multor ani exemplificăm cu evoluţia pestei porcine africane în Europa şi bruceloza.
Pesta porcină africană apărută iniţial în ţările europene a avut un caracter
exploziv, boala difuzând pe teritorii mari, într-un timp foarte scurt, iar mortalitatea
în teritoriile atinse era, de regulă, de 100%. Evoluţia bolii era, de obicei, supraacută
şi acută, iar simptomele şi modificările anatomopatologice erau brutale şi bine
exprimate, încât diagnosticul, în asemenea situaţii, se punea fără dificultate.
Caracterul exploziv şi grav al epidemiilor primare din ţările europene s-a
datorat virulenţei mari şi a însuşirilor patogenetice ridicate a tulpinilor de virus
importate din Africa. Treptat, după 2-3 ani, evoluţia bolii şi caracterul epidemiilor
s-au schimbat. Virulenţa virusului, care circula în teren, a scăzut simţitor, au apărut
tot mai frecvente forme subacute şi cronice de boală, cu leziuni cronice ale pielii,
pulmonului, pericardului şi articulaţiilor. După încă 4-5 ani au apărut infecţii
neletale, fără exprimare clinică încât pentru precizarea diagnosticului se impuneau
investigaţii de laborator complexe (2).
Circulaţia în Spania şi Portugalia a unor tulpini cu virulenţă scăzută, care
au trecut în Franţă şi Italia, au făcut ca, în aceste ţări, încă de la început, boala să
aibă un caracter insidios, ridicând atât probleme de diagnostic, cât şi de combatere.
Schimbarea caracterului tulpinilor de virus se explică prin:
– folosirea pe scară largă, ca vaccinuri, a tulpinilor de virus viu, atenuate;
– atenuarea virulenţei tulpinilor iniţiale (africane) ca urmare a trecerii lor
repetate pe porcul domestic, gazdă nouă şi nenaturală pentru virusul p.p.a;
Această schimbare a caracterului exploziv al epidemiilor de p.p.a. nu a avut
loc şi în ţările Africii sau aceasta s-a întâmplat într-o foarte mică măsură. Aceasta
s-ar datora următorilor factori principali (2):
– sursa de infecţie obişnuită pentru ţările şi provinciile din Africa este
constituită din suideele sălbatice, virusul găzduit de acestea fiind întotdeauna foarte
virulent pentru porcii domestici;
– în ţările Africii există, spre deosebire de cele ale Europei, o variaţie
antigenică a tulpinilor de virus, rezultată ca efect al selecţiei ocazionate de
transmiterea virusului de la porcii sălbatici la cei domestici;
152
– în Africa nu s-au folosit tulpini atenuate de virus în scopul vaccinării

porcilor.
Bruceloza, când apare pentru prima dată într-un efectiv indemn poate
debuta cu avorturi în masă, cu procent mare de femele ce avortează la vârste
timpurii ale gestaţiei (30-50% la bovine, 80-90% la scroafe şi chiar 90% la căţele).
În această fază epidemică, serologia este pozitivă la o mare proporţie de animale,
iar excreţia germenilor este masivă. La aceeaşi populaţie de vaci sau scroafe,
gestaţia următoare decurge aproape normal, semnalându-se numai retenţii
placentare la bovine. După primul episod de avorturi, condiţia clinică se
normalizează, dar se constată fătări de produşi neviabili, tulburări ale ciclului
sexual şi sterilitate îndelungată. Până la intrarea în circuitul de reproducţie a unei
noi generaţii de animale, bruceloza poate deveni inaparentă, dar cuprinde lent
întregul efectiv. Serologia se poate negativa, iar alergia fluctuează sau se stinge,
fără ca infecţia să dispară. Se maschează astfel esenţa ei etiologică, dacă nu se fac
examene de laborator (30, 34).
Dintre bolile care îşi modifică modul de evoluţie pe parcursul unui singur
ciclu epidemic amintim holera aviară. Evoluţia bolii se corelează cu patogenitatea
tulpinilor şi brutalitate de intervenţie a factorilor favorizanţi. La debutul bolii, într-
un efectiv indemn (infecţie exogenă), cu tulpini foarte virulente, se constată un
debut brusc şi exploziv, cu forme supraacute şi acute, cu morbiditate şi mortalitate
ridicate. Treptat se constată o atenuare a virulenţei tulpinilor, evoluţia bolii
devenind mai lentă, cu forme subacute şi cronice, cu pierderi prin mortalitate
reduse, însă păsările vor deveni purtătoare şi eliminatoare de pasteurele.
Fenomenul schimbării modului de evoluţie poate fi însă şi invers, în sensul
că o boală fără importanţă epidemiologică, poate căpăta brusc alura unei boli
epidemice, grave, ca o consecinţă a schimbării unor condiţii de mediu. Exemplu:
boala legionarilor produsă de Legionella pneumophyla era cunoscută încă din 1943,
dar cazurile erau rare şi deseori neelucidate. Odată cu îmbunătăţirea condiţiilor de
confort, în relaţie cu contaminarea instalaţiilor de aer condiţionat, a celor de
menţinere a umidităţii pentru legume în spaţiile alimentare, a băilor Yaccuzzi,
boala a devenit gravă din punct de vedere epidemiologic, căpătând o alură
epidemică în grupa pneumoniilor infecţioase.
Modificarea modului de evoluţie se înregistrează şi în alte boli, atât
bacteriene cât şi virale. În general, se poate afirma că, în bolile provocate de
germeni capabili să inducă/provoace septicemii, debutul este, de regulă, brusc şi
exploziv, cu forme supraacute şi acute, cu morbiditate şi mortalitate ridicată. După
primul val epidemic, când sunt eliminate organismele cele mai sensibile, se
constată că, treptat, îmbolnăvirile capătă un aspect trenant, cu forme subacute,
cronice şi chiar inaparente, cu mortalitate redusă.
Schimbarea modului de evoluţie a bolilor se datorează, pe de o parte,
schimbării patogenităţii agentului etiologic, iar pe de altă parte restructurărilor
biologice ce se produc în populaţia de animale receptive (schimbarea receptorilor,
prezenţa efectorilor imuni, sporirea capacităţii de fagocitoză, acţiunea factorilor
serici).
153
Modificarea în timp a evoluţiei bolilor poate fi explicată şi prin ―undele

epidemice― descrise de Kendall (cit. Vior - 1999). Prin acest termen este descrisă
posibilitatea de evoluţie a unor boli, caracterizată prin apariţia şi dezvoltarea
proceselor epidemiologice în valuri succesive (schema nr. 18).
Modificarea în timp a curbelor de evoluţie epidemiologică

Schema nr. 18
1
1. Unda primară
2. Unda secundară
3. Unda terţiară
Aspectul valurilor epidemice se modifică pe măsura dezvoltării procesului

epidemiologic. Iniţial se observă unde cu amplitudine ridicată, deci cu o mare
incidenţă, cu o evidentă concentrare spaţială şi temporală, şi cu o creştere,
respectiv descreştere rapidă a ritmului de apariţie a noilor cazuri. Diferenţele dintre
valurile succesive sunt exprimate prin amplitudine, concentrarea cazurilor şi
rapiditatea creşterii sau reducerii incidenţei. Toate aceste caracteristici scad în
intensitate, de la primul la al doilea şi al treilea val (57, 58).
15.3. MOARTEA UNEI BOLI
Dispariţia bolilor infecto-contagioase este un deziderat dorit şi urmărit de

umanitate, dar realizarea lui pare practic imposibilă. Boli care se părea că au
dispărut pentru totdeauna, au început să reapară în diferite zone geografice
(exemple: variola, ciuma, morva, malaria şi altele). Se poate doar vorbi de dispariţia
temporară a unor boli şi instalarea unei lungi perioade de linişte interepizootică
pentru o durată mai scurtă sau mai lungă de timp.
La modul real se poate vorbi de moartea unei boli în următoarele 3
circumstanţe, care ţin de fapt de ruperea/întreruperea lanţului epidemic:
154
– dispariţia agentului etiologic şi a posibilităţilor de întreţinere;

– întreruperea definitivă a posibilităţilor de transmitere;
– dispariţia gazdelor receptive.
În medicina veterinară, prin măsuri drastice de combatere şi aplicare
sistematică a unor măsuri de epidemiosupraveghere, s-a putut ajunge la eradicarea
unor boli pe teritorii întinse (ţări, continente), dar nu s-a ajuns la o ―moarte propriu-
zisă‖ în adevăratul înţeles al morţii.
155
16. CONCEPŢIA EPIDEMIOLOGICĂ PRIVIND ETIOLOGIA BOLILOR

TRANSMISIBILE
Din acest punct de vedere se recunosc două concepte şi anume: concepţia

monofactorială şi plurifactorială.
16.1. CONCEPŢIA MONOFACTORIALĂ
Conform acestui concept, starea de boală este produsă prin intervenţia

esenţială a unui singur agent sau factor patogen. Microorganismele care sunt dotate
cu factori de patogenitate foarte puternici, cu specificitate de fixare şi alterare a
unui organ, ţesut sau celule şi perturbarea funcţiilor respective, determină ceea ce
se denumeşte ―entitate clinică‖. Boala exprimată clinic, consecutiv acţiunii unui
anumit agent patogen, prezintă elemente particulare de ordin clinic şi/sau
anatomopatologic prin care se diferenţiază de alte entităţi clinice.
Exemple de boli cu simptomatologie caracteristică sau patognomonică:
tetanosul, botulismul, cărbunele emfizematos, boala lui Aujeszky (excepţie porcii),
rujetul (forma urticariformă), ectima contagioasă, mamita gangrenoasă, variola
aviară şi altele.
Exemple de boli cu manifestări morfopatologice caracteristice sau
patognomonice: pesta porcină clasică, boala de Newcastle, puloroza, tifoza aviară,
rujetul, paratuberculoza, antraxul şi altele.
Pentru aceste boli se apreciază că ar fi suficient ca agentul cauzal să ajungă
să infecteze gazdele receptive, pentru a se produce boala. S-a demonstrat, însă, că
şi în aceste boli intervin o serie de elemente sau factori care pot in influenţa
declanşarea reală a bolii (doza de germeni, virulenţa tulpinii, calea de pătrundere,
rezistenţa organismului etc.).
În concepţia monofactorială, microorganismul patogen constituie elementul
esenţial al procesului epidemiogen. Aceste microorganisme sunt dotate cu elemente
de patogenitate puternice ce le permit fixarea, colonizarea, multiplicarea şi invazia
gazdelor. Elementele principale de patogenitate sunt virulenţa şi toxicitatea, dar
factorii care asigură virulenţa şi gradul de virulenţă diferă mult de la o specie
microbiană la alta. Procesul infecţios, ca expresie anatomo-clinică, tisulară,
celulară, umorală, moleculară a conflictului microorganism gazdă implică
interacţiuni competitive complexe.
Elementele conflictului ―microorganism-gazdă‖ se descriu, prin tradiţie, în
limbajul strategiei militare. Organismul gazdă pune în funcţiune sisteme de apărare,
bariere cutanate şi mucoase, bariere chimice, biologice, ecologice
(microbiocenoze), mecanisme de apărare tisulare şi mecanisme imunologice
specifice. Microorganismul patogen acţionează prin factori care să permită
aderenţa, colonizarea, invazia, prin factori care să evite fagocitoza sau
neutralizarea prin anticorpi specifici.
156
În boala cu determinism monofactorial, după ce s-a determinat natura

agentului transmisibil, este necesar să se cunoască sursele de agenţi (materii
virulente), ţintele (gazdele) şi modurile de transmitere.
În plan epidemiologic, concepţia monofactorială încearcă să răspundă la
întrebările: unde?, cum?, cine?
a) unde se află agentul patogen ? ―—— studiul surselor de infecţie;
b) cum se transmite agentul patogen ? ―—— studiul modului de
transmitere;
c) cine este susceptibil a contracta infecţia ? ―—— studiul condiţiilor
de receptivitate a gazdelor;
UNDE? CUM? CINE?
Sursele de Receptivitat
infecţie ea gazdelor
Mod de transmitere
Rezumând conceptul epidemiologic monofactorial precizăm că,

patogenitatea unei bacterii poate fi dată de un unic factor sau de mai mulţi factori
de virulenţă şi/sau toxici.
Pentru microorganismele dotate cu un unic factor de patogenitate, pierderea
lui este egală cu pierderea întregii patogenităţi (exemplu: bacilul difteric pierde
odată cu fagul temperat şi toxinogeneza, elementul esenţial al patogenităţii).
Schema etiologiei monofactoriale a bolilor

Schema nr.19
Boala infecţioasă Microorganism
Diagnostic
Tratament
Măsuri Imunizare
antiepidemice Eliminare
Oprirea evoluţiei bolii
157
Pentru microorganismele dotate cu mai mulţi factori de patogenitate,

pierderea unuia sau altuia determină numai variaţii ale gradului de patogenitate,
respectiv de la tulpini cu o patogenitate forte, se poate ajunge până la tulpini total
apatogene.
Toate aceste elemente au o deosebită importanţă epidemiologică întrucât
permite explicarea atât a diminuării/opririi evoluţiei unei epidemii, dar şi apariţia
lor bruscă după perioade mai lungi sau mai scurte de linişte interepizootică, ca
urmare a câştigării factorului de patogenitate pierdut.
Conform conceptului monofactorial al bolilor, ar fi suficient descoperirea şi
studiul agentului cauzal, pentru a putea aplica cele mai adecvate măsuri de
combatere şi de epidemiosupraveghere (schema nr. 19).
16.2. CONCEPŢIA PLURIFACTORIALĂ
Bolile cu o etiologie monofactorială, bine conturate ca entităţi clinico-

anatomice, au început să regreseze, îndeosebi datorită utilizării unor produse
biologice eficiente (vaccinuri şi seruri), ceea ce a făcut ca importanţa lor economică
şi socială să scadă.
S-a constatat că, odată cu schimbarea modului de creştere a animalelor, în
condiţii artificializate, cu o densitate sporită pe unitatea de suprafaţă, şi-au făcut
apariţia o serie de boli, cu o etiologie complexă, încadrate în categoria bolilor cu
cauzalitate ―plurifactorială‖. Aceste boli, destul de răspândite la ora actuală, ridică
probleme dificile sub raportul diagnosticului, cât şi al instituirii unor mijloace
eficiente de profilaxie şi combatere.
Complexitatea proceselor epidemiologice plurifactoriale poate fi sintetizată
prin enunţarea următoarelor deziderate:
– un efect rezultă dintr-o ţesătură complexă de procese anterioare;
– cauză poate produce efecte cu multiple ramificaţii;
– acumularea în timp a acţiunii diferiţilor factori favorizanţi poate avea
efecte cu repercusiuni imediate, dar şi îndepărtate, adeseori imprevizibile.
În contextul concepţiei plurifactoriale a bolilor, noţiunea de ―cauze
favorizante‖ şi de germeni ―profitori de ocazie‖ (oportunişti), nu permite explicarea
într-un mod satisfăcător a tuturor situaţiilor epidemiologice. A fost avansată ideea
unui ―factor de grup‖ cu precizarea că rezultanta fenomenului de grup nu este egală
cu suma efectelor fiecăruia din elementele grupului. Pentru a acoperi această
complexitate se vorbeşte de o ―patologie de grup‖ în care se relevă rolul complex al
factorilor de mediu în determinismul fenomenelor patologice.
Îmbolnăvirile cu etiologie plurifactorială se limitează, cel mai adesea, la o
fermă/unitate, neprezentând caracter de difuzibilitate în afara focarului. Dacă un
complex de factori apar într-o fermă, îmbolnăvirile se declanşează şi se limitează la
unitatea respectivă. Dacă aceeaşi factori apar într-o altă fermă, îmbolnăvirile se
instalează şi în unitatea respectivă. Aspectele clinice pot fi identice sau
asemănătoare, dar, sub raport etiologic, cel puţin cantitativ, există diferenţe de la un
focar la altul.
158
În acest context, s-a relevat rolul complex al factorilor favorizanţi şi al

interrelaţiilor dintre aceştia, care îşi manifestă mai pregnant acţiunea nocivă în
cadrul marilor aglomerări industriale, îndeosebi cele de viţei, purcei, păsări, iepuri,
peşti.
Epidemiologia modernă a impus un nou concept şi anume acela al
―factorilor de risc‖. În concepţia epidemiologică actuală, numeroase boli au un
determinism ―plurifactorial‖ ceea ce înseamnă că, pe lângă agentul cauzal (cauză
primară), intervin adesea numeroşi factori adjuvanţi, care au uneori chiar un rol
hotărâtor în declanşarea şi, mai ales, în evoluţia bolii. Conform acestui concept,
boala în sine şi mai ales diagnosticul se confruntă cu numeroase dificultăţi, iar
identificarea şi ierarhizarea cauzelor devin o problemă de probabilitate, care nu
poate fi rezolvată decât prin metode statistico-epidemiologice. În cazul bolilor cu
determinism plurifactorial, trebuie să se determine, cu ajutorul ipotezelor ce decurg
din epidemiologia descriptivă, factorii asociaţi cu apariţia şi dezvoltarea bolii, apoi
să se încerce demonstrarea unei relaţii de tip ―cauză-efect‖, între factorii presupuşi
de risc şi boală, ceea ce adesea este destul de dificil. Conceptul de
multifactorialitate nu discreditează doctrina clasică a specificităţii, ci din contră,
reprezintă o extindere a ei, permiţând o comprehensiune ştiinţifică mai aproape de
complexitatea lor a unor procese epidemiologice. Din întâlnirea dintre ecologie şi
patologie, s-a dezvoltat o nouă disciplină sintetică aplicată la patologie, numită
ecopatologie.
16.2.1. Conceptul de ecologie şi ecopatologie
Ecologia este considerată ca o ştiinţă a raporturilor dintre organismele vii şi

mediu şi poate fi redată în relaţia următoare:
Organisme vii Mediu
ECOLOGIE
În schema de mai sus, săgeţile simbolizează relaţiile şi echilibrul dinamic

dintre elementele componente. Acest echilibru poate fi întrerupt prin intervenţia
unui factor perturbator care interacţionează cu unul sau altul din cele două
componente. În aceste condiţii, relaţia poate fi schematizată astfel:
Organisme vii Mediu
ELEMENT PERTURBATOR
159
Echilibrul poate fi, deci, modificat. Dacă vieţuitoarele manifestă semne

patologice, elementul perturbator este catalogat ca patogen. Cum acesta intervine în
relaţie în sens matematic, el poate fi considerat ca responsabil al modificărilor
survenite. Din cele expuse rezultă schema ecopatologiei:
Organisme vii Mediu
FACTOR PATOGEN
ECOPATOLOGIE
Ecopatologia este o noţiune ce explică patologia, ca fiind un proces deosebit

de complex, rezultanta patologică fiind un determinism al interrelaţiilor multiple,
dintre factorii de mediu şi organismele vii. Foarte adesea, aceştia sunt factori
multipli, iar bolile corespondente sunt denumite ―plurifactoriale‖.
Factorul patogen incriminat, în mod direct, nu este totdeauna cunoscut, sau
nici nu poate fi cunoscut, dar în ―circumstanţe asociate‖ se întrunesc condiţiile
care îi permit să se poată exprima, prin punerea în valoare a elementelor de
patogenitate, de o manieră parţială sau totală. Acest termen de ―circumstanţe‖ nu
permite a aprecia cu certitudine natura factorului patogen şi nici gradul precis de
intervenţie în mecanismul etiopatogenetic. In consecinţă ―eco-pato-sistemul‖ poate
fi redat astfel:
Organisme vii Mediu
CIRCUMSTANŢE PATOGENE
Concepţia ecopatologică descompune problema patologiei într-o cascadă

de relaţii, care se derulează între trei elemente fundamentale:
Cauză Mecanism Consecinţă
În acest cadru factorul patogen sau ansamblul de factori patogeni, intervin

numai în provocarea perturbărilor în echilibrul unui ecosistem. Creşterea, în
condiţii din ce în ce mai artificiale, aproape total dependente de om, face ca
animalele să devină foarte vulnerabile la erori mecanice sau umane, care alterează
aceste condiţii de mediu.
Un exemplu arătând complexitatea acestor relaţii se referă la tulburările
digestive ale purceilor la înţărcare. Microorganismul căruia i se atribuie aceste
160
tulburări este, de regulă, Salmonella spp. Diversele tipuri sunt capabile să se

multiplice, mai ales în intestinul gros şi să provoace diaree, chiar moartea
indivizilor. Chiar dacă se consideră germenii din genul Salmonella ca veritabili
agenţi cauzali, multiplicarea lor în intestin este rezultatul unor grave perturbări
digestive, care pot avea cauze multiple, dintre care amintim:
– greutăţi diferite ale purceilor înţărcaţi;
– eterogenitatea lotului;
– modificări frecvente ale regimului termic din adăposturi;
– absenţa aşternutului;
– nivel alimentar necorespunzător al scroafelor de reproducţie;
– poluarea bacteriologică (microbiologică) a apei, aerului şi alimentelor;
– densitatea în momentul înţărcării
– existenţa unor perioade de diaree la purcei înainte de înţărcare
(gastroenterita transmisibilă, colibaciloza, anaerobioza sau altele).
Conform conceptului monofactorial ar fi suficient studiul agentului cauzal
pentru a trage toate concluziile necesare privind manifestările clinice şi
epidemiologice, ca şi aplicarea măsurilor antiepidemice ce se impun.
Aplicând această concepţie, s-a dovedit în numeroase ocazii, ineficienţa
măsurilor aplicate, ceea ce lăsa să se întrevadă că mecanismul etiopatogenetic este
mult mai complex. Luând în considerare conceptul plurifactorial sau al
ecopatologiei în aplicarea măsurilor antiepidemice, trebuie să se ia în considerare
diferitele interrelaţii dintre factorii favorizanţi, dezechilibrele ce se produc în
ecosistemul intestinal, perturbările fiziologice, la care se adaugă agentul cauzal
veritabil, cu toate componentele sale patogenetice (colonizare, multiplicare,
invazie, toxine şi alţi factori). Însumarea efectelor tuturor factorilor amintiţi, va
favoriza instalarea sindromului digestiv. În toate aceste cazuri cu etiologie
complexă, măsurile trebuie să vizeze atât combaterea agentului cauzal, cât şi
reechilibrarea ecosistemului.
16.2.2. Conceptul modelului hexagonal
Dependenţa diferitelor procese epidemiologice în conformitate cu conceptul

etiologiei plurifactoriale trebuie studiată după diferite modele, dintre care cel mai
cunoscut este ―modelul hexagonal‖. Acesta este alcătuit din următoarele
componente: animalul, adăpostirea, alimentaţia, fermierul, tehnologia de creştere şi
microbismul (schema nr. 20).
Factorul populaţie influenţează apariţia şi evoluţia bolilor. În pofida
ameliorării genetice, variabilitatea genetică rămâne încă prezentă în sânul
populaţiilor constituind principala cauză a eterogenităţii loturilor. Această
eterogenitate nu este convenabilă crescătorilor, deoarece loturile de animale nu vor
răspunde uniform aceloraşi condiţii standard de exploatare. Creşterea modernă a
animalelor se recomandă să se facă pe loturi cât mai omogene pe care să se poată
aplica în condiţii optime tehnologiile de exploatare.
161
Schema modelului hexagonal

Schema nr. 20
Animalele
1.
Microbismul 6. 2. Adăpostirea
Tehnologia 5. 3. Alimentaţia
4.
Fermierul
16.2.2.1. Animalele (populaţia)
Animalele sunt aduse în adăposturi de către om care le asigură anumite

condiţii de adăpostire şi hrană, în vederea obţinerii unei anumite producţii.
Se va avea în vedere faptul că, în condiţiile apariţiei unui agent patogen cu
vocaţie epidemică, posibilităţile de fixare a agentului patogen, cât şi posibilităţile
de contagiune cresc rapid, creându-se o intensă presiune de contaminare.
Factorul populaţional se analizează atât din punct de vedere individual, cât
şi grupului (efectivului/turmei). Mai întâi se face o analiză a structurii efectivului,
sub raportul mărimii (nr. de indivizi), categoriile de vârstă, modul de formare a
efectivului (achiziţii sau circuit închis) speciile şi rasele de animale şi relaţiile
dintre acestea.
Din punct de vedere individual se urmăreşte a se stabili dacă îmbolnăvirile
sau predispoziţia la boală, apare numai la unii indivizi, deşi condiţiile de întreţinere
sunt aceleaşi pentru toţi indivizii populaţiei. Există indivizi care fac uşor artrite,
bursite, rinite, abcese, adenite, retenţii placentare, prolaps rectal. Această
sensibilitate poate fi pusă în legătură cu o diminuare a mijloacelor de apărare
nespecifice, cum sunt pielea şi mucoasele, factorii umorali şi celulari, acestea fiind
uşor depăşite (mai ales la nivel local) de către diferite microorganisme, mai ales la
indivizi cu imunodeficite. Asemenea exemplare se recomandă a fi eliminate din
efective sau exploatate în loturi separate pentru a fi recondiţionate şi apoi eliminate.
Altfel, de regulă, ele sunt afectate primele în cazul pătrunderii în efectiv a unor
agenţi cu patogenitate mai ridicată sau chiar sub acţiunea unor germeni oportunişti.
Din punct de vedere al grupului trebuie precizat că, unele boli evoluează
mai frecvent în anumite populaţii, fie corelat cu anumiţi factori intrinseci, fie cu
162
factori extrinseci. Exemplu: bruceloza se modelează spre extensiune rapidă şi

exprimări acute dacă populaţia contaminată este adultă şi în plină producţie sau
spre difuziune lentă sub formă de infecţii latente la animalele tinere şi la populaţiile
neomogene ca vârstă. La data primului contact brucelos, acestea vor manifesta
infecţii în valuri succesive. Un studiu asupra brucelozei bovine corelat cu mărimea
efectivului a relevat următoarele:
 efective sub 6 vaci 14,15%
 efective sub 19 vaci 25,00%
 efective cu 20-25 vaci 36,9%
 efective cu peste 50 vaci 65,9%
Se precizează că nivelul producţiei şi densitatea efectivului contribuie
aparent la creşterea receptivităţii dar, în aceste cazuri, intervine sigur masivitatea
sursei de infecţie şi contactul foarte strâns al animalelor. În condiţii de densitate
sporită apar probleme de dominanţă, de teritoriu, de recunoaştere.
16.2.2.2. Adăpostirea
În funcţie de modul în care se realizează, ea poate interveni ca factor ce

predispune la boală sau din contră ca factor ce asigură sănătatea animalelor. Se vor
analiza aspectele constructive (tipul adăposturilor, materialele de construcţie) şi
condiţiile de microclimat (temperatura, umiditatea, compoziţia aerului). Un control
planificat/monitorizat al acestor factori din adăposturi, incluzând o verificare a
temperaturii, umidităţii, ventilaţiei, a vitezei curenţilor de aer, a concentraţiei
diferitelor gaze, ar avea un rol important în controlul apariţiei diferitelor
îmbolnăviri.
De exemplu în cazul bovinelor, stabulaţia liberă permite animalelor
efectuarea zilnică a unui ―regim‖ minim de mişcare, care facilitează o bună
funcţionare a diferitelor aparte şi sisteme ale organismului. Acest regim al
stabulaţiei libere are însă şi aspecte negative. Se aminteşte, în acest sens, o
propagare rapidă a bolilor infecţioase şi producerea frecventă a unor accidente
(desmorexii, luxaţii, fracturi, lovituri). Menţinerea bovinelor în regimul de
stabulaţie permanentă, asigură animalelor o ―linişte‖ mai bună, accesul la furaje şi
adăpare, un spaţiu de odihnă mai mult sau mai puţin corespunzător, in funcţie de
soluţia constructivă. Se elimină factorii ce favorizează accidentele amintite la
stabulaţia liberă, dar se favorizează răspândirea unor boli ―în pată de ulei‖ când
animalele bolnave se menţin în adăpost, fără a fi eliminate (exemplu: tuberculoza
cu transmitere aerogenă).
Adăposturile închise fac animalele dependente de mai mulţi factori care pot
influenţa apariţia îmbolnăvirilor. Atmosfera din adăposturi este dependentă de
sistemul de reînnoire a aerului (intrare, ieşire, viteză, cubaj, circuit). Aceşti
parametri trebuie să fie foarte precis calculaţi, în funcţie de tipul de producţie şi de
speciile care se cresc.
Curenţii de aer şi frigul din adăposturi determină pierderi importante de
căldură şi supun animalele la un efort permanent de adaptare care provoacă treptat
163
o epuizare a mijloacelor de apărare ale organismului, predispunând mai ales la

îmbolnăviri respiratorii.
Ambianţa din adăposturi trebuie să asigure un confort respirator şi termic
animalelor. Aerul trebuie să conţină suficient oxigen pentru a răspunde necesităţilor
respiratorii. În caz de insuficienţă, creşte frecvenţa mişcărilor respiratorii, cu toate
inconvenientele ce decurg de aici. O slabă calitate fizico-chimică a aerului are
profunde repercusiuni asupra arborelui respirator şi a defensivei sale. O
temperatură crescută duce la creşterea frecvenţei mişcărilor respiratorii şi
diminuează capacitatea de filtrare a aerului. O umiditate slabă usucă suprafaţa
căilor respiratorii anterioare, fiind astfel împiedicată reţinerea particulelor
suspendate în aer. Amoniacul provenit din dejecţii este toxic, el încetineşte
activitatea celulelor ciliate şi secretoare de mucus, favorizând apariţia leziunilor
(congestii, hemoragii) ale epiteliilor, mai ales a celui alveolar. Stresul termic
sensibilizează organismele la infecţii prin faptul că pierderile importante de căldură
conduc la un efort de adaptare care provoacă epuizare treptată, predispunând la
îmbolnăviri (vânt + umiditate = stres)
Toate aceste deficienţe provoacă leziuni ale mucoaselor respiratorii,
congestii, exudaţie, distrugeri ale cililor vibratili, permiţând atacul iniţial al
virusurilor şi, ulterior, al bacteriilor; mai mult, microorganismele penetrează cu
uşurinţă până în căile respiratorii şi alveole.
Se va acorda toată atenţia schimbării la timp a aşternutului. Acesta trebuie
să fie suficient cantitativ şi calitativ, în caz contrar el însuşi devine o sursă
generatoare de agenţi patogeni. Betonul este uşor de curăţat, dar este rău izolator
întreţinând frigul. El poate fi abraziv favorizând producerea de leziuni podale şi
artrite. Dacă este foarte neted (sclivisit) favorizează alunecările antrenând mai ales
desmorexii. Grătarele de beton permit eliminarea dejecţiilor, dar favorizează
producerea de leziuni podale, mai ales dacă spaţiile dintre ele nu sunt distanţate
corespunzător sau sunt rupte.
Echipamentele şi diversele utilaje din adăposturi pot favoriza şi chiar
provoca diferite manifestări patologice. Trebuie avut în vedere frontul de furajare,
aspectul constructiv al jgheaburilor, tipul adăpătorilor, modul de legare (în cazul
bovinelor, cabalinelor), instalaţiile de muls, echipamentele de evacuare a
dejecţiilor. Toate aceste elemente prin construcţia necorespunzătore şi funcţionarea
defectuoasă favorizează instalarea unor boli endemice cu localizare strictă la
adăposturile în care se întâlnesc aceste deficienţe. Simpla remediere a acestora va
conduce la dispariţia îmbolnăvirilor respective.
16.2.2.3. Alimentaţia
Este un factor cu implicaţii majore în apariţia îmbolnăvirilor. Există toate

temeiurile să se vorbească şi în medicina animalelor de o creştere certă a incidenţei
bolilor de nutriţie şi metabolism care îmbracă un aspect epidemic. Necesităţile
economice şi sociale au impus modificări substanţiale ale sistemelor de creştere a
animalelor, cu utilizarea tot mai intensă a unor alimente ―neconvenţionale‖, bogate
164
mai ales în glucide şi mai puţin echilibrate în aportul de proteină, vitamine,

minerale. S-a urmărit utilizarea unor sortimente de hrană a căror producere şi
administrare să se preteze la mecanizare şi chiar la automatizare, dar care, de
regulă, nu convin integral nevoilor organismului animal.
Pe de altă parte, selecţia riguroasă a unor animale, mai mult în direcţia
obţinerii unor mari performanţe productive şi mai puţin în cea a unor indivizi cu
mai mare capacitate de folosire a nutreţurilor ―neconvenţionale‖ a coincis cu
crearea de organisme realmente dereglate, cu metabolismul dirijat spre organele
efectoare ale producţiei, dar foarte susceptibile la îmbolnăviri atât metabolice, cât şi
nutriţionale, boli care au început să precumpănească, având mari implicaţii
economice şi sanitare.
În acest context trebuie făcută o distincţie între ―boală de nutriţie‖ şi ― boală
de metabolism‖. După Ghergariu şi col. (1997), ―boala de metabolism‖ defineşte
tulburările înnăscute sau câştigate, care fac nemetabolizabile, deci neutilizabile
pentru organism anumite clase de nutrienţi, iar ―boala de nutriţie‖ circumscrie
tulburările subclinice sau clinice determinate de imperfecţiunile calitative sau
cantitative ale hranei, fie că este vorba de carenţă, de excesul sau dezechilibrul
nutrienţilor pe care-i conţine. Trebuie precizat că dicotomia nu este absolută, în
sensul că bolile de nutriţie devin, mai devreme sau mai târziu şi boli de
metabolism.
Este cu adevărat surprinzător cât de puţine investigaţii sistematice s-au
întreprins în privinţa cunoaşterii cu exactitate a mecanismelor etiopatogenetice în
bolile de nutriţie şi metabolism la animale, în ciuda unanimităţii care există în a le
conferi importanţă majoră în epidemiologia exploatării intensive.
Utilizarea diferenţiată şi corectă a termenilor de ―boală de nutriţie‖ şi ―boală
de metabolism‖ se impune şi din considerente foarte practice, care condiţionează
prevenirea lor. În timp ce, în cazul primelor, măsurile de corectare a
imperfecţiunilor nutriţiei asigură preîntâmpinarea şi, deseori, chiar vindecarea lor,
în cazul dismetaboliilor simpla ameliorare a nutriţiei este ineficientă, fiind necesare
uneori chiar măsuri de eredoprofilaxie.
Desluşirea cât mai exactă şi cât mai completă a factorilor care duc la
instituirea tulburărilor de nutriţie şi metabolism constituie una din condiţiile majore
ale prevenirii şi combaterii lor. Este cert că bolile de nutriţie şi metabolism trebuie
considerate ca fiind boli multifactoriale care rezultă din acţiunea sinergică a unor
predispoziţii, a unor condiţii favorabile pe fondul cărora intervin cauzele
determinante propriu-zise.
Alimentaţia are un rol incontestabil şi profund asupra stării de sănătate a
animalelor. Ea poate fi ―patogenă‖ fie prin conţinerea/includerea unor principii
toxici, fie prin folosirea inadecvată, în raport cu specia, vârsta, starea fiziologică.
Bolile de nutriţie, în primul rând, şi cele de metabolism în al doilea rând,
evoluează rareori la indivizi izolaţi dintr-o populaţie. Prin faptul că un număr mare
de indivizi sunt expuşi unor condiţii identice de exploatare şi nutriţie, nu este deloc
surprinzător ca bolile nutriţionale pot să afecteze concomitent un număr important
de indivizi, ele dobândind un caracter ―endemic‖ ceea ce duce, din păcate, frecvent
165
la confuzii cu bolile transmisibile. Un aspect derutant, din punct de vedere

epidemiologic, îl constituie faptul că, deşi un număr mare de indivizi din sistemul
de exploatare intensivă beneficiază de o nutriţie similară, totuşi nu toţi fac forme
clinice de boală. Această variabilitate poate fi pusă pe seama susceptibilităţii
individuale, cât şi pe compoziţia extrem de variată a nutreţului de la o porţiune la
alta.
Aceste caracteristici epidemiologice trebuie avute în vedere negreşit în
efectuarea anchetei epidemiologice, metodă epidemiologică cheie în diagnosticul
acestor îmbolnăviri (17).
Nu ne propunem să prezentăm aici o patologie nutriţională şi metabolică,
aceasta constituind obiectul altei discipline. Ne vom referi la prezentarea unor
aspecte mai frecvent întâlnite, care favorizează evoluţia epidemică, atât a unor boli
netransmisibile, cât şi a celor transmisibile. Vor fi analizate aspectele calitative şi
cantitative.
Calitatea materiilor prime. O slabă calitate a acestora se răsfrânge asupra
sănătăţii animalelor, predispunându-le la îmbolnăviri.
Gradul de contaminare/poluare. Se urmăreşte contaminarea cu virusuri,
bacterii, miceţi, paraziţi: exemple - utilizarea furajelor mucegăite duce frecvent la
producerea de micotoxicoze; utilizarea de rădăcinoase murdărite cu pământ
favorizează instalarea unor boli telurice; folosirea de furaje îngheţate favorizează
bradsotul; utilizarea de deşeuri de abator nesterilizate poate determina producerea
unor boli transmisibile (tuberculoza, boala lui Aujeszky, salmoneloza), poluarea cu
diferite elemente minerale favorizează producerea de intoxicaţii.
Modul de conservare a furajelor. Condiţiile de conservare pot altera
compoziţia alimentelor făcându-le improprii pentru consum sau, dacă se consumă,
să predispună la îmbolnăviri. Exemple: silozul este un mod de conservare foarte
comod; dacă pH-ul nu este suficient de scăzut, listeriile (prezente obişnuit în
mediul înconjurător), pot să se dezvolte şi să provoace boala, includerea de cadavre
de rozătoare în siloz sau o sterilizare necorespunzătoare a conservelor pot duce la
apariţia botulismului şi a toxiinfecţiilor alimentare.
Modul de fabricaţie. Preparatele alimentare trebuie să aibă o anumită
compoziţie în proteine, vitamine, săruri minerale în funcţie de specie şi de
exploatare. Echilibrarea raţiei este capitală. Lipsurile sau excesul, pot genera
tulburări în funcţie de starea fiziologică a animalului. Exemplu: carenţele în
vitaminele B erau necunoscute la rumegătoarele care dispun de o floră ruminală
capabilă să le sintetizeze, dar vacile în lactaţie cu producţii mari, au necesităţi
superioare în aceste vitamine şi, în consecinţă, ele pot manifesta carenţe, dacă raţia
nu furnizează aportul necesar.
Omogenizarea preparatelor. Este dificil de realizat pentru ingredientele ce
se încorporează în cantităţi mici, aspect ce se referă mai ales la diferite săruri
minerale. Amestecurile industriale permit fluctuaţii de 0,5-2%. Repercusiunile sunt,
de altfel, cu atât mai importante, cu cât animalele sunt mai mici. Exemplu: NaCl ce
se adaugă în unele reţete poate determina intoxicaţii mai ales la porci şi păsări, fie
când se introduce într-o cantitate prea mare în raţie, fie când omogenizarea
166
furajului este necorespunzătoare şi, în consecinţă unele porţiuni din furaj conţin o
cantitate mai mare.
Structura granulară (mărimea granulelor) a unor furaje poate influenţa
apariţia unor boli. Este bine cunoscut faptul că granulele foarte fine, au un rol bine
determinat în apariţia ulcerului esofago-gastric la porc. Alimentele granulate sunt
fiziologic cel mai bine adaptate la fiziologia păsărilor, dar acestea pot declanşa, în
creşterea industrială, sindromul de pică. Administrarea de făinuri le solicită un efort
susţinut pentru a culege particulele mai mici ce le distrage suficient pentru a
preveni aceste tulburări legate de întreţinerea în spaţiul restrâns al bateriilor.
Granulele de lucernă constituie o hrană compactă, bogată în elemente nutritive şi
comod de distribuit. Sărăcia lor în fibre este responsabilă de producerea de
meteorizaţii la bovinele cărora li se administrează, din cauza reducerii salivaţiei şi
scăderea sau absenţa motricităţii rumenului. Alimentele distribuite porcilor sub
formă de făinuri pot degaja pulberi ce irită mucoasa nazală. Când umiditatea este
insuficientă, particulele rămân suspendate în aer şi predispun la tulburări
respiratorii.
Rezumând menţionăm următoarele: să se respecte calitatea materiilor prime
folosite la prepararea hranei, compoziţia în principii nutritivi (proteine, glucide,
vitamine, săruri minerale, oligoelemente), tehnologia de preparare (omogenizare,
tocare, sterilizare), modul de păstrare (în funcţie de natura furajelor/alimentelor:
camere uscate, aerisite, la întuneric, în frigidere/congelatoare, însilozare), modul de
livrare (granule, pulberi, conserve etc.).
Cantitatea furajelor/alimentelor. Cantităţile corespunzătoare necesităţilor
reale ale animalelor nu sunt întotdeauna bine cunoscute sau corecte, iar condiţiile
de creştere pot determina variaţii considerabile ale necesităţilor animalelor.
Sindromul vacii grase este o intoxicaţie cetonică, survenind la debutul
lactaţiei la subiecţii cu o înaltă productivitate. Rezultă un consum crescut din
grăsimile de rezervă pentru a acoperi deficitul energetic din raţie, insuficient în
raport cu necesităţile, cauzat şi de reducerea apetitului animalului. Condiţiile
instalării acestui sindrom sunt controlate printr-o alimentaţie mai puţin bogată
înainte de fătare.
Sindromul scroafei slabe este o boală care se produce la scroafele lactante
sau în debut de gestaţie, ce se caracterizează printr-o slăbire importantă şi printr-o
incapacitate ulterioară de a câştiga în greutate, înaintea unei gestaţii următoare.
Afecţiunea rezultă dintr-o acţiune combinată a parazitismului, temperaturii
ambiante scăzute şi o alimentaţie insuficientă, în particular în timpul lactaţiei. Se
produce o slăbire a 30-90% din scroafele şi vierii unui efectiv, care este
acompaniată de hipotermie (36-37,5oC), pică, nelinişte, abatere, iar mai târziu prin
dificultăţi de ridicare. Pielea poate fi murdară şi se pretează la producerea de
eroziuni superficiale. O dată cu progresul bolii pot apărea perioade de anestru şi o
infecunditate de lungă durată.
Rezumând trebuie precizat că, din punct de vedere cantitativ,
furajele/alimentele trebuie să corespundă speciei, vârstei şi tipului de exploatare; să
167
se respecte numărul de tainuri/zi şi cantităţile necesare, cât şi posibilitatea ca toate

animalele să aibă acces la frontul de furajare.
Adăparea. Calitatea apei este foarte importantă pentru sănătatea
animalelor. Ca elemente declanşatoare de mecanisme patogenetice amintim:
cantitatea insuficientă, temperatura scăzută, poluarea chimică şi bacteriologică.
Lipsa cantitativă a apei determină mai ales tulburări digestive: indigestii,
atonii ruminale etc. Dacă apa este toxică (exemplu prezenţa de nitraţi), primele care
vor fi afectate sunt animalele cu productivitate ridicată care sunt şi mari
consumatoare. Dacă apa este foarte rece poate declanşa colici, urmate de diaree. O
apă foarte poluată chimic şi bacteriologic, mai ales în crescătoriile de porci,
determină tulburări digestive (diaree) şi/sau tulburări de reproducţie.
Jgheaburile de adăpare şi de furajare trebuie să permită accesul tuturor
animalelor, în caz contrar animalele mai slabe sunt mereu eliminate de la sursa de
apă şi hrană, fiind primele expuse atacului microorganismelor. Pe de altă parte, au
loc bătăi permanente între indivizi (salturi, lovituri cu coarnele, lovituri cu capul,
muşcături), producându-se traumatisme, plăgi, luxaţii, desmorexii. Se creează astfel
porţi de intrare pentru diferite microorganisme.
Pe de altă parte, sursele de apă se pot uşor contamina cu diferite
microorganisme, stând la originea infecţiilor hidrice (leptospiroza, vibrioza,
salmoneloza, unele parazitoze etc.).
16.2.2.4. Crescătorul
Includerea lui în sistemul hexagonal este logică, considerând că acesta este

persoana care ―stăpâneşte‖ ansamblul componentelor descrise anterior. Creşterea şi
exploatarea animalelor presupune din partea acestuia competenţă, eficienţă,
disponibilitate. Priceperea crescătorului poate influenţa extrem de mult
ecopatologia prin cunoaşterea şi menţinerea în limite optime a factorilor de mediu
pentru ca aceştia să nu devină nişte ―aliaţi‖ ai agentului cauzal.
Influenţa crescătorului poate fi decisivă în apariţia şi evoluţia unei situaţii
epidemiologice într-un efectiv de animale. Aceasta depinde de pregătirea,
competenţa şi comportamentul său. Exploatarea raţională a unei unităţi de creştere
a animalelor nu se face la întâmplare. Crescătorul trebuie să posede anumite
cunoştinţe privind anatomia animalelor, necesităţile sub raportul furajării, adăpării,
unele aspecte privind reproducţia, fătarea/naşterea precum şi unele aspecte
referitoare la modalitatea de prevenire a îmbolnăvirilor. Această pregătire se poate
realiza sub diferite modalităţi de instruire, fiind de dorit ca astfel de cursuri să fie
organizate pe lângă şcoli veterinare şi să fie conduse de personal sanitar-veterinar.
În afara aspectelor enunţate, şcoala trebuie să orienteze cursanţii şi asupra gestiunii
şi economiei produselor animale.
În privinţa comportamentului crescătorului se precizează că acesta este
primul ―patologist‖ din fermă. El este observatorul privilegiat, având posibilitatea
să sesizeze primul existenţa unor perturbaţii în procesul de exploatare şi apariţia
unor îmbolnăviri. El caută să găsească o explicaţie la toate fenomenele apărute,
168
însă pertinenţa din analiza sa este în funcţie de cunoştinţele sale. Un crescător

avizat trebuie să ia primele măsuri în caz că se suspectează o boală cu extindere în
masă. El trebuie să aplice primele măsuri de izolare, de scoatere din adăposturi a
cadavrelor şi conservarea lor, să păstreze carcasele şi organele animalelor
sacrificate, să oprească din furajare/hrănire o alimentaţie ce i se pare suspectă.
Apoi, el trebuie să anunţe prin orice mijloc personalul veterinar asupra suspiciunii,
chiar dacă acesta nu se va confirma.
Un crescător avizat/instruit poate să fie în măsură să facă unele mici
intervenţii la animalele proprii. Exemple: administrarea unor medicamente pe cale
orală, instilaţii, administrări în apă sau furaje, dar nu trebuie să facă administrări de
medicamente injectabile sau operaţiuni de mică chirurgie. Acestea presupun deja
cunoştinţe mai ample, iar ei pot foarte uşor să greşească. Când ei se hazardează în a
efectua operaţiuni care ţin de competenţa personalului medical-veterinar pot
declanşa adevărate enzootii ale unor boli (exemple: tetanos, abcese, flegmoane,
endometrite, metrite, intoxicaţii). Pe de altă parte, se creează pericolul transmiterii
unor boli la oameni, în urma sacrificării şi dării în consum a cărnii sau a altor
produse provenite de la animalele sacrificate.
Din această precizare se desprinde şi necesitatea ca personalul veterinar să
efectueze toate operaţiunile sanitare veterinare după cele mai stricte reguli de
asepsie, să respecte regimul de prescriere şi administrare a medicamentelor şi
produselor biologice, să dovedească prin tot comportamentul său că problemele
medicale necesită competenţă şi o pregătire pe măsură. Numai astfel crescătorii se
vor convinge de necesitatea anunţării serviciilor veterinare pentru rezolvarea
problemelor cu implicaţii de ordin epidemiologic. De asemenea, crescătorii şi
îngrijitorii de animale trebuiesc instruiţi şi în direcţia relatării corecte a anamnezei.
Se pot crea confuzii sau efectuarea de investigaţii de laborator pe piste greşite, mai
ales când intenţionat se încearcă inducerea în eroare. În acest context toate datele ce
se obţin se încearcă să se verifice prin revenire asupra întrebărilor sau discutând şi
cu alte persoane, care pot să relateze ceva despre anumite episoade.
Crescătorul trebuie să fie conştient că trebuie să apeleze la serviciile de
specialitate ale laboratoarelor şi să intervină numai în funcţie de rezultatele primite.
16.2.2.5. Tehnologia de creştere
Asupra tehnologiei fermierul îşi pune amprenta în mare măsură, întrucât

evoluţia stării de sănătate a efectivului, depinde în cea mai mare parte de
competenţa acestuia în aplicarea corectă a tehnologiei de creştere şi exploatare.
Trebuie urmărită cu o deosebită atenţie respectarea tuturor parametrilor de creştere
şi exploatare. Responsabilitatea îngrijirii şi creşterii animalelor are un rol major în
reuşita sau în nereuşita funcţionării la parametrii de rentabilitate a unei ferme şi
trebuie depuse toate eforturile pentru respectarea tehnologiilor de creştere, în toate
etapele sale.
Conducerea raţională a unei ferme nu se inventează (nu se face la
întâmplare), ea se învaţă, fie după o experienţă îndelungată sau prin urmarea unor
169
cursuri de specialitate organizate, care le oferă cunoştinţele necesare asupra

gestiunii, economiei animale, dar şi sumare cunoştinţe de patologie.
Optimizarea tehnologiilor de creştere este o necesitate obiectivă care poate
permite obţinerea de producţii rentabile şi, prin care se elimină multiple cauze
favorizante, care predispun la îmbolnăviri. Tehnologiile de creştere trebuie
respectate pe toate segmentele de creştere a unui animal, începând cu reproducţia şi
terminând cu încheierea ciclului de producţie. Câteva consideraţiuni de ordin
general se impun a fi respectate:
– achiziţionarea de animale, produse de origine animală, furaje se va face
numai din unităţi indemne de boli transmisibile şi certificate ca atare;
– transportul animalelor achiziţionate se va face în condiţii care să evite
cât mai mult stresul, cunoscând că există boli ce se corelează cu
transportul (exemple: febra de transport, pasteureloza, rujetul şi altele);
– respectarea perioadei de carantină profilactică, iar popularea să se facă
în adăposturi care au fost dezinfectate şi supuse vidului sanitar;
– respectarea aspectelor legate de adăpostire, furajare, înţărcare;
– supravegherea atentă a animalelor nou achiziţionate, mai ales când se
pun în contact animale cu origini foarte diferite, cu ocazia populării
unităţilor de creştere intensivă;
– respectarea planului de acţiune sanitare veterinare (vaccinări,
dezinsecţii, dezinfecţii, deratizări, lotizări, depistări);
– respectarea condiţiilor ce se impun pentru animalele nou achiziţionate.
– În contextul unei economii riguroase, numai o metodă corectă de muncă
permite crescătorului să atingă obiectivele de producţie propuse. Se
subliniază două aspecte tehnice şi igienice.
a) Conduita tehnică. Raţionalizarea creşterii este o necesitate pentru a
optimiza capacităţile de producţie. Se vor respecta întrutotul condiţiile de selecţie a
animalelor reproducătoare, furajarea lor corespunzătoare, asigurarea unui material
seminal de bună calitate şi necontaminat, gruparea fătărilor şi asistenţă la fătare,
supravegherea noilor născuţi şi asigurarea unor condiţii optime de întreţinere şi
alimentaţie corespunzătoare fiecărei specii, înţărcarea la timpul oportun, ţinând
seama şi de modul de dezvoltare a loturilor.
b) Conduita igienică. O bună conduită igienică este indispensabilă:
dezinfecţia, vidul sanitar, carantina, asigurarea unui microclimat corespunzător sunt
măsuri ce trebuiesc aplicate sistematic şi conduse după raţionamente ştiinţifice.
Utilizarea unor dezinfectante ineficace, în concentraţii prea scăzute, fără a li se
lăsa timp suficient de contact cu elementele din adăpost, pot duce la apariţia unor
noi îmbolnăviri odată cu popularea adăposturilor.
Toate acestea vor trebui incluse într-un program, care trebuie judicios
alcătuit, cu respectarea principiilor de biosecuritate. Procedurile trebuie să fie
simple, eficiente, să presupună costuri cât mai reduse. Acestea se vor revizui
periodic în funcţie de situaţia care se iveşte şi de resursele disponibile.
170
16.2.2.6. Microbismul
Prin microbism se înţelege totalitatea agenţilor microbieni (bacterii,

virusuri, paraziţi) şi factorii susceptibili de a asigura invazia, dezvoltarea,
persistenţa şi variaţia acestei flore microbiene în ecosistemele de creştere. Flora
microbiană existentă într-un anumit spaţiu, exercită continuu/permanent o presiune
de contaminare asupra organismelor ce trăiesc în spaţiul respectiv.
Flora microbiană îşi poate manifesta acţiunea, mai mult sau mai puţin
intens, în corelaţie cu diferiţi factori, fie prin producerea unor tulburări specifice
(entităţi etiologice bine conturate), fie prin exprimarea unei patologii complexe, în
care, între diferiţi agenţi microbieni se stabilesc relaţii de sinergism, potenţare,
antagonism, acţiunea lor fiind susţinută/favorizată de diferiţi factori abiotici.
Mediul înconjurător este populat cu diferite microorganisme, care vin în
contact cu organismele vii, imediat după naştere. Germenii microbieni pot face
parte din flora patogenă, flora condiţionat patogenă (oportunistă) sau flora
saprofită, iar în relaţie cu organismele flora poate fi autohtonă (locală sau
rezidentă) sau alohtonă (străină).
Într-o populaţie de animale cu densitate mare, un agent microbian chiar slab
patogen, are mari şanse de a se fixa şi de a se propaga rapid, producând sub
influenţa factorilor favorizanţi exo- şi endogeni, îmbolnăviri cu o dinamică
epidemică. Importanţa ce o dobândeşte un agent bacterian sau virotic în fiecare caz
particular, depinde de alţi factori, între care alimentaţia, modul de exploatare şi
microclimatul sunt cei mai importanţi.
Marea majoritate a cercetătorilor sunt de acord asupra existenţei unor
interrelaţii în apariţia unor complexe morbide, între factorii favorizanţi şi factorii
determinanţi, fiind foarte dificil de apreciat ce este favorizant şi ce este
determinant, motiv pentru care întregului ansamblu cauzal/factorial trebuie să i se
acorde importanţa cuvenită.
Trebuie subliniat că în adăposturi se creează un ―microbism local‖, faţă de
care, până la un anumit punct, organismele sunt rezistente prin defensiva lor
specifică şi nespecifică. În condiţiile în care se introduc animale noi, acestea aduc
cu sine o altă ―zestre‖ microbiologică. Această floră este capabilă, uneori, să
determine îmbolnăviri epidemice, întrucât noile organisme pe care se grefează, nu
dispun de mijloace imunologice de contracarare.
Unul dintre primii factori îl constituie riscul introducerii microbilor prin
sistemul de creştere, ca urmare a unui flux continuu de animale. Astfel,
crescătoriile de îngrăşare sunt regulat confruntate cu această dificultate prin
achiziţionarea de animale de origini foarte diferite şi care posedă un ―microbism‖
diferit. Din acest motiv, crescătoriile ―deschise‖ sunt permanent în situaţia de ―risc
epidemiologic‖ în sensul izbucnirii unor boli cu o etiologie plurifactorială în care
componenta microbiană are un rol precumpănitor.
La nivel de adăposturi, microbismul se dezvoltă cu timpul şi se corelează cu
fluxul tehnologic al exploatării animalelor şi are o dinamică variabilă (creşteri sau
scăderi) în funcţie de diferitele etape de aplicare a regimului de dezinfecţii şi ieşirea
171
din circuit a unor grupuri mari de animale (sacrificări, mutări, transferări). Între
factorii ce asigură dezvoltarea microbismului pot fi reţinuţi următorii:
– Numărul de animale. Este acceptat conceptul conform căruia, cu cât
numărul de animale este mai mare, cu atât posibilitatea apariţiei unor îmbolnăviri
este mai mare. Poluarea microbiană este mare, iar presiunea de contaminare se
menţine în permanenţă, mai ales dacă nu se respectă tehnologiile de creştere şi de
exploatare.
– Densitatea animalelor (numărul de animale/unitatea de suprafaţă). În
condiţiile unei densităţi crescute se favorizează contactele dintre animale, fiind
intensificate schimburile de microorganisme, iar, pe de altă parte, se diminuează
spaţiul vital al fiecărui animal. S-a demonstrat că poluarea microbiană este mare în
vecinătatea imediată a animalelor. Se consideră că toţi indivizii sunt înconjuraţi de
un adevărat ―halo‖ microbian, cu un diametru de aproximativ 1,50 m. Densitatea
favorizează promiscuitatea, deci schimbul între aceste halouri.
– Condiţii de temperatură şi umiditate. Acestea favorizează supravieţuirea
şi chiar multiplicarea acestor microorganisme. Condiţiile de ambianţă (temperatură,
umiditate) trebuie să evite stresul termic şi să diminueze importanţa rezervorului de
infecţie, mai ales a celui aerian. Solul va fi dezinfectat, pardoseala de ciment nou
construită va fi dezinfectată şi neutralizată, altfel pH-ul bazic favorizează
multiplicarea intensă a enterobacteriilor şi anaerobilor. Paiele umede favorizează,
de asemenea, multiplicarea microbiană.
Poluarea microbiană a aerului, apei, solului, hranei, obiectelor, pe lângă
presiunea de contaminare, menţine şi anumite fluxuri de contaminare, ce se
concretizează în realizarea unor circuite care pot fi predominat aerogene, hidrice,
alimentare, în funcţie de tipul de eliminatori, tipul de germeni şi căile de pătrundere
în organism. Importanţa patogenetică a microorganismelor se corelează cu mărimea
efectivelor şi a sistemelor de creştere a animalelor. Efectul patogenetic este mult
mai amplu şi divers în creşterea de tip intensiv şi mult mai redus în creşterea de tip
gospodăresc.
Un aspect particular al microbismului, ca factor declanşator al unei
îmbolnăviri endemice/enzootice, apare în situaţia punerii în contact de animale cu
origini diferite, cu ocazia formării efectivelor. Odată puse în contact astfel de
animale, între ele se realizează un schimb de microorganisme, care pot să-şi
manifeste capacitatea patogenă în corelaţie cu rezistenţa specifică sau nespecifică a
fiecărui organism. Între doza infectantă, defensiva imunitară şi receptivitatea la
boală, există o strânsă legătură, care imprimă organismelor grade variabile de
contractare şi exprimare a îmbolnăvirilor (schema nr. 21).
În cazul în care un organism nu dispune de mijloace suficiente de apărare
nespecifice (bariere mecanice, chimice, factori umorali sau celulari) sau specifice
(efectori imuni) asemenea organisme cad uşor pradă atacului microorganismelor
―noi‖ cu care vin în contact indivizii populaţiei nou constituite. Mai mult, prin
pasaje succesive se poate produce exaltarea patogenităţii, creându-se posibilitatea
îmbolnăvirii şi a indivizilor cu o rezistenţă bună. Asemenea evoluţii se descriu cu
ocazia formării efectivelor de viţei (crescuţi pentru baby-beef) când, după cca. 2-3
172
săptămâni de la formarea efectivelor, se declanşează adevărate izbucniri endemice

de îmbolnăviri respiratorii, încadrate în categoria pneumopatiilor infecţioase cu o
etiopatogeneză complexă. Succesiunea repetată a animalelor în adăposturi
nedezinfectate permite o contaminare a noilor animale, care vor fi responsabile de
o nouă creştere a microbismului.
Relaţia dintre microorganisme şi efectivele de animale

Schema nr. 21
Efective mici Efective mari
cresterea in plin aer cresterea in adaposturi inchise
densitate microbiana redusa densitate microbiana mare
dilutia microorganismelor concentrarea microorganismelor

numar redus de imbolnaviri numar ridicat de imbolnaviri
Nimic nu este mai şocant pentru fermier, cât şi pentru medic, decât să
constate că într-o crescătorie/fermă, a cărui statut clinic al animalelor şi
performanţele acestora arată, după toate aparenţele o bună stare de sănătate,
declanşarea uneori bruscă de îmbolnăviri epidemice, uneori grave anatomoclinic,
grevând serios rentabilitatea fermei respective. Asemenea situaţii aparent
inexplicabile îşi găsesc pe deplin explicaţia în conformitatea cu perceptele
conceptului de ecopatologie şi a etiologiei plurifactoriale a bolilor.
Din aceste considerente trebuie ţinută sub control flora microbiană pentru a
evita ca ea să depăşească capacităţile de defensivă ale animalelor. Spălatul,
dezinfecţia, vidul sanitar sunt mijloace esenţiale ale acestui obiectiv.
Toţi aceşti factori ce acţionează asupra organismelor conform modelului
hexagonal îşi manifestă acţiunea în mod complex, corelativ, aflându-se în strânse
conexiuni, care deseori sunt greu de descifrat şi trebuie depuse eforturi susţinute
pentru remedierea lor.
173
17. MECANISME DE ÎNTREŢINERE A AGENTULUI PATOGEN

ÎN NATURĂ
Epidemia va avea un sfârşit ineluctabil în lipsă de subiecţi receptivi

disponibili (fie că au murit, fie că sunt imuni), iar multiplicarea agentului patogen
în altă specie, nu se realizează decât accidental. Pentru ca specia patogenă să
supravieţuiască trebuie, de o manieră generală, să găsească un mijloc de a se
întreţine în natură.
Este vorba de o problemă fundamentală pe care trebuie să o rezolve
epidemiologul şi se pune următoarea întrebare: în afara manifestărilor vizibile ale
bolii, ce devine agentul patogen/sau ce se întâmplă cu agentul patogen?. Pentru a
răspunde la această întrebare se încearcă explicarea unor mecanisme majore de
întreţinere a agentului patogen: rezervorul (în sens strict), fenomenele dinamice şi
diverse asocieri.
17.1. REZERVORUL
Asigură supravieţuirea agentului patogen ca specie, în natură.

Supravieţuirea poate fi asigurată prin multiplicare (cazul cel mai general pentru
agenţii infecţioşi) sau prin conservare (cazul cel mai frecvent pentru paraziţi). Unul
sau altul din aceste mecanisme trebuie să permită supravieţuirea agentului patogen,
luat în considerare ca orice specie vie.
Există fără îndoială şi alte mecanisme, dar care au o importanţă mai redusă
sau secundară, iar aspectul de dependenţă al agentului patogen faţă de rezervor este
fundamental. Suprimarea rezervorului permite în a spera la eliminarea sa.
Rezervoarele pot fi de diferite tipuri: animale vertebrate, animale nevertebrate,
mediul exterior.
Rezervor animal vertebrat. Existenţa unui vertebrat este exemplificată în
leptospiroză. Şobolanul este rezervor pentru leptospire, în următoarele condiţii:
– leptospirele se multiplică în şobolan;
– şobolanul nu va prezenta simptome ca rezultat al acestei infecţii;
– faptul de a adăposti leptospire nu îi afectează longevitatea, comportamentul,
fecunditatea, prolificitatea.
În caz contrar infectarea şobolanului ar constitui un factor de eliminare a
speciei animale prin selecţie naturală şi deci dispariţia concomitentă a agentului
patogen. Şobolanul constituie o sursă de infecţie eficace: leptospirele sunt excretate
în mediul exterior în cantitate suficientă, în tot timpul vieţii sale.
În planul diagnosticului consecinţa este evidentă. Nu se pot obţine
informaţii despre diagnostic pe baza simptomelor pentru a identifica animalele
rezervor. Rămâne evident pericolul care-l prezintă ca sursă de contaminare, însă
nimic nu atrage atenţia asupra lor în afara informaţiei epidemiologice.
174
În planul profilaxiei rezervoarele adevărate sunt în mod particular

periculoase, căci prezenţa lor este suficientă pentru a introduce agentul patogen
într-o populaţie de animale şi eventual asigură implantarea acestuia. Exemplu:
pentru arboviroze, introducerea vectorului sau prezenţa sa în regiune este necesară,
pe lângă introducerea rezervorului ca atare, pentru ca pericolul să fie real.
Epidemiologia recunoaşte şi o categorie de rezervoare cu alte particularităţi
şi care sunt denumite ―rezervoare imperfecte‖. Această categorie îndeplineşte
condiţie de rezervor, dar în transmitere este necesar un vector. Exemplu: bovinele
asigură întreţinerea virusului bolii limbii albastre a oilor (blue tongue) în natură,
sângele lor este virulent timp de mai multe luni. Ele ar putea fi considerate ca
rezervoare, căci ele nu prezintă practic niciodată simptome, dar ţânţarii sunt
necesari în transmiterea virusului la ovine, care este gazda receptivă natural, simpla
coabitare nu este suficientă.
Modelul rezervorului ideal constituie rezultatul unei evoluţii reciproce a
agentului patogen şi a speciei animale gazdă; se instaurează o relaţie de
comensalism, din care microorganismul trage profit, dar care nu prejudiciază
animalul.
În categoria rezervoarelor pot intra şi animale cu forme inaparente de boală,
aşa cum se întâmplă în bruceloză, pasteureloză, anemie infecţioasă, pesta porcină.
În toate aceste exemple, indivizi mai mult sau mai puţin numeroşi în sânul unei
specii asigură întreţinerea agentului patogen de o manieră prelungită (infecţii
inaparente).
Rezervor animal nevertebrat. În cazul bolilor infecţioase acestea sunt
artropodele care joacă rolul cel mai important şi în particular căpuşele (exemple: în
borelioză, babesioze, spirochetoză etc.). Importanţa lor se corelează cu următorii
factori:
– durata de conservare a agentului patogen în căpuşe, în timpul unei
perioade care depinde de durata ciclului de reproducere şi de longevitatea căpuşei;
– posibilitatea transmiterii trans-stadiale (transmiterea agentului patogen
de la larvă la adult);
– transmiterea transovariană (transmiterea de la adult la ou).
În acest context căpuşele pot fi considerate ca rezervoare autentice, capabile
să întreţină agentul patogen în afara gazdei sensibile.
Rezervor mediul exterior. În mediul exterior microorganismele pot fi
supuse următoarelor stări:
– inactivare sub acţiunea unor factori fizici (radiaţii UV, căldură,
uscăciune, oxigenare), factori chimici (pH, presiune osmotică, substanţe chimice),
factori biologici (putrefacţie, acţiunea antagonică a florei saprofite, acţiunea
bacteriofagilor);
– conservare sub acţiunea unor substanţe protectoare, dar mai ales condiţii
de frig şi îngheţare;
– întreţinere/multiplicare în diferite surse de apă şi soluri, în care se
creează condiţii de eutrofizare: pH şi temperatură favorabile multiplicării, resurse
nutritive, asigurarea condiţiilor de aerobioză, anaerobioză sau microaerofilie.
175
Perioadele de rezistenţă se corelează cu substratul organic în care se găsesc

microorganismele respective (secreţii, excreţii, sânge, puroi, cruste, carne, oase,
cadavre etc.), dar şi cu categoria taxonomică: bacterii (forme vegetative sau
sporulate), virusuri, miceţi, levuri, ouă de paraziţi, diferite forme intermediare etc.
17.2. FENOMENE DINAMICE
În anumite cazuri este imposibil de pus în evidenţă un rezervor (chiar

imperfect) întreţinând germenul în afara epidemiei. Infecţia care va declanşa sau nu
evoluţiei bolii se soldează prin oprirea rapidă a multiplicării agentului patogen
(moartea animalului sau imunizare). Agentul patogen nu poate subzista decât
printr-un pasaj continuu, de la subiectul atins la subiectul sănătos. Condiţia
supravieţuirii pentru specia microbiană este propagarea în populaţia animală mai
puţin rapid decât reînnoirea receptivităţii populaţiei. Diferite mecanisme pot fi
evocate pentru a susţine acest fenomen.
– Nivel de reînnoire rapidă a populaţiei. Rozătoarele sunt sensibile la
meningo-encefalomielita de Venezuela, dar longevitatea lor de câteva săptămâni
asigură un nivel de reînnoire foarte crescut al populaţiei permiţând virusului să se
menţină pe loc;
– Deplasarea frontului epidemic (dinamică ecogeografică). Dacă
longevitatea animalelor este foarte mare pentru că reînnoirea pe loc a populaţiei
receptive să fie compatibilă cu durata evoluţiei clinice a bolii, agentul patogen
poate să se propage în spaţiu pentru a întâlni animale noi. Exemplu: anumite
maimuţe nu pot constitui o sursă eficace de virus al febrei galbene decât pentru
maximum 9 zile, deoarece imunitatea câştigată face ca maimuţa să piardă calitatea
de gazdă potenţială. Dat fiind că nivelul de reînnoire a populaţiilor de maimuţe este
slab, virusul nu poate să se întreţină decât deplasându-se în spaţiu.
Consecinţele asupra evoluţiei în spaţiu a bolii sunt în întregime determinate
şi depind de durata incubaţiei, de excreţie ca şi de probabilitatea de transmitere
(densitatea populaţiei, factorii ecologici, geografici etc.). Numeroase boli sunt
întreţinute numai prin pasaje într-o populaţie receptivă, cum este cazul a numeroase
boli umane (rujeola, variola, alte boli eruptive).
17.3. DIVERSE ASOCIERI
Pentru numeroase boli, îndeosebi cele cu focalitate naturală, s-a constatat că

există modalităţi complexe de întreţinere a agentului patogen în natură, adesea
greu de definit. În astfel de situaţii s-a acceptat ideea că intervin diverse
asociaţii/condiţii, care favorizează întreţinerea agentului patogen, aspecte ce se
definesc prin termenul de ―complex patogen‖. Această noţiune are consecinţe
epidemiologice considerabile, deoarece posibilităţile de apariţie şi evoluţie ale
bolilor respective sunt adesea imprevizibile, ceea ce face ca lupta împotriva lor să
fie mai dificilă. In astfel de boli posibilităţile de asociere a diferiţilor factori la
realizarea fenomenului epidemiologic sunt de o complexitate deosebită.
176
În encefalita West-Nile, produsă de un virus din familia Flaviviridae, genul

Flavivirus (40-60 nm), sunt receptivi în condiţii naturale caii, unele specii de păsări
şi omul. Virusul circulă între ţânţarii vectori şi păsările gazde care fac obişnuit
infecţii inaparente. S-a constatat că cel puţin 22 de specii de ţânţari, pot intervenii
ca purtători ai virusului. Durata şi amplitudinea ciclului epidemiologic depinde de
condiţiile climatice (temperatură, umiditate, vegetaţie), care condiţionează
multiplicarea insectelor transmiţătoare, dar şi de densitatea gazdelor primare
(păsările). În condiţii favorabile de circulaţie a virusului, corelat cu existenţa mai
multor specii de ţânţari transmiţători şi păsări susceptibile de a fi infectate, creşte
riscul pentru contaminarea gazdelor secundare (omul, calul etc.), la care boala
poate evolua cu caracter epidemic. În timpul epidemiilor (ocazional şi în afara lor),
virusul West-Nile a putut fi izolat din sânge de la şoareci, hamsteri, bovine, câini,
cămile. Ciclul epidemiologic este mai puţin cunoscut, dar se consideră că, de cele
mai multe ori, mamiferele nu constituie decât un fund de sac epidemiologic. În
Asia şi Africa pot fi vectori şi căpuşele, la care infecţia se menţine pentru toată
viaţa, fără a avea repercusiuni asupra lor (56).
În tularemie (franciseloză) îmbolnăviri cu diferite grade de intensitate şi
aspecte evolutive diferite, se întâlnesc la un mare număr de specii de animale. Cea
mai mare susceptibilitate o prezintă rozătoarele, îndeosebi şoarecii, urmaţi de
şobolani, iepuri, cobai, oi, capre, găini, bovine, porci, cai. Oamenii sunt receptivi,
putând contracta boala pe toate căile de transmitere. Principalele surse de infecţie
variază de la o regiune geografică la alta. Pot juca un astfel de rol iepurele (diferite
specii), lemingul (Lemnus lemnus), şoarecele de câmp (Microtus arvalus),
hârciogul (Cricetus cricetus), ondratra (Ondratra zibethica). Alături de acestea mai
intervin veveriţa, marmota, bursucul, vulpea, nevăstuica, chiţcanul, cârtiţa, cămila,
porcul, oaia, pisica, diferite specii de păsări. O importanţă epidemiologică
deosebită ca rezervor o au diferite specii de căpuşe (Dermacentor, Ixodes), în care
germenul persistă în decursul diferitelor stadii evolutive, transmiţându-se
transovarian. În acest fel germenii tularemiei pot persista ani de zile, fără altă
contaminare exterioară. La acestea mai trebuie adăugat rezistenţa mare a
germenilor în mediul exterior şi densitatea ridicată în ţesuturile animalelor bolnave
(3).
În rickettsioze survin de asemenea fenomene asociative foarte diverse. Cu
excepţia tifosului exantematic epidemic şi a febrei de tranşee, toate rickettsiozele
prezintă un ciclu de infecţie naturală având ca gazde diverse vertebrate, altele decât
omul, iar ca vector diverse artropode (căpuşe şi acarieni). Focarul natural este
întreţinut prin trecerea de la artropodul infectat, la cel neinfectat, prin intermediul
vertebratului gazdă, în general rozătoare mici, pe care se hrănesc acestea.
Transmiterea transovariană la căpuşe reprezintă un alt mecanism important pentru
menţinerea focarului natural. Artropode dintre cele mai variate pot fi infectate în
natură cu rickettsii, pe care le transmit de la o generaţie la alta. Capacitatea largă de
difuzare în biocenozele naturale ale rickettsiilor explica larga răspândire pe glob.
La acestea mai trebuie amintită rezistenţa remarcabilă pe care rickettsiile o au la
diferiţi agenţi fizici sau chimici, depăşind adesea 1-2 ani de zile (3, 13, 25, 34).
177
18. SUPRAVEGHEREA EPIDEMIOLOGICĂ

(EPIDEMIOSUPRAVEGHEREA)
18.1. SUPRAVEGHEREA EPIDEMIOLOGICĂ GENERALĂ
Supravegherea epidemiologică este definită ca un sistem complex de

control al stării de sănătate al populaţiilor de animale, pe baza unor strategii
elaborate la nivel naţional şi ţinând seama de principiile şi metodele acceptate pe
plan internaţional (50). Constituie, în acelaşi timp, unul din obiectivele majore ale
organismelor oficiale de stat, la nivel naţional, ce se realizează pe baza unor
programe construite în funcţie de strategiile elaborate pentru fiecare dintre bolile
care fac obiectul acţiunilor de prevenire şi combatere, urmărind evoluţia în timp şi
spaţiu a bolilor existente în efective sau a riscului de apariţie, pe baza înregistrării
rezultatelor examenelor relevante pentru fiecare stare patologică.
Acţiunea de supraveghere epidemiologică are un caracter predominant
profilactic şi se realizează în permanenţă pe baza unor strategii la nivel naţional şi
internaţional. Se urmăreşte, în special, constatarea şi semnalarea apariţiei unor boli
noi, precum şi înregistrarea modificărilor epidemiologice ale evoluţiei celor
existente.
Supravegherea epidemiologică, numită şi supravegherea activă de masă,
este metoda epidemiologică prin care anumite colectivităţi de animale sau un
anumit areal geografic, sunt supuse prospectiv unor examene sistematice, repetate
periodic, pe o perioadă mai lungă de timp.
Scopul supravegherii constă în detectarea unor manifestări clinice sau
paraclinice, de interes pentru cunoaşterea stării biologice, patologice sau potenţial
patologice. Pe baza rezultatelor obţinute în diferite etape şi la sfârşitul
supravegherii, se pot elabora prognoze şi măsuri de combatere.
În esenţă, programele de epidemiosupraveghere se adresează unei anumite
patologii (cu implicaţii socio-economice grave), urmărind mişcarea indivizilor
bolnavi şi caută să identifice concentrarea în timp şi spaţiu a cazurilor.
Evoluţia stării de sănătate a şeptelului (îndeosebi a speciilor ale căror
produse ajung în consumul oamenilor), exigenţele crescute ale consumatorului în
materie de securitate alimentară, exigenţele privind importul şi exportul cu produse
alimentare, solicită din partea organelor şi organizaţiilor competente ale statului
acordarea de mijlocele financiare şi materiale, pentru a controla acţiunile sale în
domeniul sănătăţii publice veterinare. Per ansamblul acţiunilor posibile în acest
domeniu unele trebuie urmărite prioritar. Sunt nominalizate în acest sens:
– zoonozele;
– bolile exotice şi epizootiile majore;
– afecţiunile reglementate la nivel comunitar (39, 61, 64).
Supravegherea epidemiologică se impune astăzi în aceeaşi măsură pentru
bolile transmisibile, cât şi pentru cele netransmisibile. Acţiunea de supravegherea
178
se realizează printr-un complex de mijloace şi metode care au drept scop culegerea,

prelucrarea, interpretarea şi transmiterea multidirecţională a informaţiilor la toate
segmentele interesate, privitor la starea epidemiologică din anumite zone
geografice şi în anumite perioade de timp.
Supravegherea epidemiologică, ca metodă de cunoaştere a particularităţilor
epidemiologice, clinice şi de laborator a bolilor a devenit, în ultimul timp, o
preocupare deosebită a OMS care, în studiile sale colaborative, stimulează
organizarea acţiunilor de supraveghere la nivel naţional şi internaţional. Volumul
de activităţi în cadrul supravegherii va fi stabilit în timp şi spaţiu, în ordinea
priorităţilor.
Cunoaşterea în permanenţă a situaţiei epidemiologice a bolilor este
indispensabilă factorilor de decizie, mai ales în cazul bolilor transmisibile. Pentru a
cunoaşte şi a urmări evoluţia epidemiologică a diferitelor boli, s-au imaginat şi pus
în practică proceduri de recoltare sistematică şi continuă. Prin natura şi scopul său,
are un profund caracter profilactic, de permanenţă şi continuitate, cu scopul
declarat de ocrotire a sănătăţii animalelor şi, implicit, a oamenilor.
Obiectivele supravegherii epidemiologice generale sunt următoarele:
– cunoaşterea potenţialului epidemiologic din colectivităţile animale;
– culegerea, standardizarea, prelucrarea, interpretarea datelor
epidemiologice;
– transmiterea şi utilizarea informaţiilor epidemiologice pentru elaborarea
de măsuri eficiente de prevenire şi combatere.
18.1.1. Cunoaşterea potenţialului epidemiologic
Epidemiosupravegherea este o metodă fondată pe înregistrarea continuă a

datelor privind procesele epidemiologice, în baza cărora se poate urmări starea de
sănătate sau factorii de risc într-o populaţie definită, în particular de a decela
apariţia proceselor patologice şi de a studia dezvoltarea lor în timp şi spaţiu, în
vederea adoptării de măsuri cât mai adecvate de luptă antiepidemică (19). Lupta
împotriva oricărei boli, indiferent în ce populaţie evoluează, pentru a fi eficientă,
necesită o bună cunoaştere a frecvenţei şi distribuţiei sale geografice. Prin definiţie,
orice acţiune de supraveghere epidemiologică, indiferent de boală sau factorul de
risc studiat, presupune următoarele etape:
– studii comparative istorice asupra evoluţiei naturale a bolilor, apreciindu-
se incidenţa, prevalenţa, morbiditatea, mortalitatea, distribuţia pe zone geografice,
pe grupe de specii, rase, vârstă, sex sau alte criterii;
– cunoaşterea potenţialului de ―deviaţie morbidă‖ a populaţiei animale prin
aprecierea antecedentelor şi a terenului în raport cu diverşi factori favorizanţi;
– urmărirea configuraţiei curbei morbidităţii, care va releva evoluţia bolii
şi mai ales eficienţa măsurilor aplicate;
– aprecierea ―excesului de mortalitate‖ prin compararea valorilor
mortalităţii dintr-o anumită cauză, pe diverse categorii de populaţie, în perioade
pre-epidemice, epidemice şi post-epidemice;
179
– stabilirea unei colectivităţi ―semnal‖ sau ―sentinelă‖ şi supravegherea ei

sistematică din punct de vedere epidemiologic, clinic şi de laborator, pentru a putea
sesiza cât mai precoce anumite evenimente epidemiologice;
– efectuarea în mod sistematic a unor teste screening pe efectivul în
întregime sau pe eşantioane cât mai reprezentative, pentru a descoperi la timp orice
posibilitate de apariţie a unei boli (transmisibilă sau netransmisibilă);
– efectuarea de anchete epidemiologice în vederea evidenţierii unor factori
de risc care vizează populaţii mari de animale.
18.1.2. Culegerea, prelucrarea şi interpretarea standardizată a datelor
Sunt operaţiuni complexe ce se realizează prin reţeaua sanitară veterinară,

cu concursul şi sprijinul altor instituţii, de nivel naţional sau internaţional.
Culegerea de informaţii epidemiologice se realizează prin folosirea celor
mai variate surse cum ar fi: registre, fişe de consultaţie, foi de observaţie, rapoarte
statistice sau alte modalităţi de înregistrare a datelor.
Locul culegerii datelor poate fi ferma, dispensarul sau cabinetul veterinar,
abatorul, laboratorul, ecarisajul sau alte locuri unde se cresc animale sau se
prelucrează produse animaliere. Centralizarea datelor se face conform legislaţiei
sanitare veterinare şi se realizează prin intermediul DSVSA judeţene care, la rândul
lor, le transmite ANSVSA serviciul de Epidemiologie. După caz se face notificarea
la OIE.
Toate informaţiile ce pot furniza date pentru caracterizarea unor fenomene
epidemiologice trebuie culese după o metodologie standard pentru fiecare boală,
care permite computerizarea datelor, fiind posibilă în acest fel. o prelucrare şi
interpretare rapidă, ca şi o comparare a datelor obţinute.
Calculul automat al datelor permite crearea unor modele matematice ce
permit analiza rapidă a mai multor parametrii (biologici, medicali, ecologici) ce pot
caracteriza un proces epidemiologic (transmisibil sau netransmisibil); distribuţia
spaţială şi temporală, populaţiile de animale expuse.
18.1.3. Transmiterea şi utilizarea informaţiilor epidemiologice
Transmiterea datelor epidemiologice şi utilizarea lor în elaborarea măsurilor

de prevenire şi combatere, au o semnificaţie deosebită în lupta antiepidemică. În
baza datelor obţinute, după prelucrarea şi interpretarea lor, se elaborează măsurile
antiepidemice care se doresc a fi cât mai eficace şi cu costuri economice cât mai
reduse.
Difuzarea informaţiilor în reţea se poate efectua prin mai multe modalităţi:
buletine periodice, adrese, note telefonice, anunţuri în mass-media (presă, radio,
TV), iar mai nou prin reţele de calculatoare (Internet).
Pentru aducerea la îndeplinire a tuturor obiectivelor supravegherii
epidemiologice, medicii veterinari au următoarele atribuţii şi răspunderi:
180
– să urmărească cu atenţie efectivele de animale, să facă uz de toate

metodele epidemiologice pentru a descoperi la timp orice proces morbid care apare
în raza lor de activitate;
– să organizeze şi să efectueze la timp şi în bune condiţiuni operaţiunile
sanitare veterinare de depistare şi de prevenire a bolilor transmisibile şi
netransmisibile care pot evolua cu caracter de masă;
– în cazul semnalării unor boli cu caracter epidemic sau al suspiciunii unor
astfel de boli, să ia măsuri de precizare a diagnosticului, să stabilească şi să
controleze aplicarea măsurilor de combatere;
– să informeze despre noul proces epidemiologic şi măsurile luate, în cel
mult 12 ore de la constatare, organele sanitare veterinare ierarhice superioare şi alte
organe interesate;
– să asigure controlul produselor alimentare de origine animală în toate
fazele de producere, prelucrare, depozitare, transport şi valorificare în vederea
prevenirii pătrunderii în circuitul alimentar la om şi animale a unor produse
contaminate;
– să înregistreze în actele de evidenţă toate cazurile de boală, evoluţia lor,
eficienţa măsurilor aplicate, probele trimise la laborator iar, în funcţie de numărul
cazurilor de boala apărute, se vor întocmi reprezentări grafice, foarte utile în
evaluarea evoluţiei unui proces epidemiologic;
– măsurile stabilite de medicii veterinari inspectori de stat privind apărarea
sănătăţii animalelor sunt obligatorii pentru toate unităţile şi persoanele fizice de pe
teritoriul în care îşi desfăşoară activitatea, în caz contrar se vor aplica sancţiuni
conform legislaţiei Sanitare Veterinare.
Finalitatea epidemiosupravegherii este acţiunea, adică adoptarea de măsuri
adecvate pentru controlul sănătăţii animalelor.
Epidemiosupravegherea este, deci, o metodologie de un real ajutor în
adoptarea deciziilor. În baza cunoaşterii situaţiilor epidemiologice, a evoluţiei lor în
timp şi în spaţiu (evoluţie spaţială şi temporală), se vor putea lua cele mai bune
decizii. Se vor avea în vedere următoarele aspecte:
– determinarea importanţei unei entităţi patologice date, în scopul alegerii
celor mai adecvate mijloace de luptă antiepidemică;
– ierarhizarea importanţei mai multor patologii observate în aceeaşi
populaţie de animale şi în acelaşi moment, cu scopul de a defini priorităţile de
acţiune;
– evaluarea rezultatelor unui plan de luptă antiepidemică, urmărind
reducerea numărului de cazuri, până la eliminarea lor definitivă;
– detectarea apariţiei unei noi patologii pe un teritoriu dat în scopul iniţierii
unui plan de măsuri de luptă antiepidemică precoce.
Acest ultim punct se referă la epidemiovigilenţa care poate avea două
obiective aparent destul de apropiate, dar care necesită mijloace foarte diferite.
Semnalarea unei patologii necunoscute până atunci sau apariţia unei boli exotice
într-un teritoriu dat.
181
De menţionat că informaţiile trebuie transmise cât mai rapid, concis,

respectând principiile de corectitudine, profesionalism şi transparenţă.
18.2. REŢELE DE SUPRAVEGHERE EPIDEMIOLOGICĂ
Reţeaua de supraveghere epidemiologică se defineşte ca ansamblul de

persoane sau organisme structurate pentru a asigura supravegherea pe un teritoriu
dat, a uneia sau mai multor entităţi patologice. Partea din epidemiosupraveghere
care are ca obiect detectarea apariţiei unui fenomen patologic nou într-o populaţie
definită, se numeşte epidemiovigilenţă (14, 15, 49, 50, 55).
Reţele de supraveghere epidemiologică desfăşoară o activitate ce trebuie
diferenţiată de profilaxia propriu-zisă. În atenţia reţelei de supraveghere stă
culegerea datelor, centralizarea, prelucrarea şi transmiterea în teritoriu a
informaţiilor. Profilaxia propriu-zisă are în atenţie prelevarea şi efectuarea de probe
în vederea supravegherii efectivelor, stabilirea diagnosticului şi aplicarea unor
măsuri de combatere şi profilaxie ce vizează o gospodărie, un efectiv sau fermă.
Datele obţinute prin măsurile de profilaxie propriu-zisă stau, de fapt, la baza datelor
departamentale şi centrale ce se includ în epidemiosupraveghere. Există 3 tipuri de
reţele de epidemiosupraveghere care au obiective diferite (55):
– reţele de epidemiosupraveghere a bolilor prezente pe un teritoriu dat;

– reţele de epidemiovigilenţă a bolilor exotice;
– reţele de epidemiovigilenţă care caută să pună în evidenţă apariţia de noi
fenomene patologice.
18.2.1. Reţele de epidemiosupraveghere a bolilor prezente pe un teritoriu dat
Obiectivele acestei reţele sunt determinate de importanţa bolii sau de

evaluare a impactului unui plan de luptă antiepidemică.
Epidemiosupravegherea unei entităţi patologice date necesită definirea
precisă a câmpului de observaţie. Alegerea bolilor supravegheate depind de
gravitatea lor, de capacitatea de difuzare, de indicii de mortalitate şi de morbiditate,
de sechelele generate, de impactul lor economic, de posibilităţile de a interveni
preventiv şi/sau curativ şi de reglementările şi obligaţiile naţionale şi internaţionale.
Nu este necesar şi nici posibil (tehnic şi economic) de a supraveghea toate bolile.
Odată câmpul de observaţie precizat, se va defini natura informaţiilor ce
trebuie colectate. Acestea depind de caracterele bolilor studiate. Exemplu: pentru
supravegherea ESB este necesar de a înregistra informaţia clinică (simptome
nervoase), confirmarea histologică a examenului creierului şi evidenţierea PrPsc cu
ajutorul unor kit-uri comerciale (exemplu:Bio-Rad) pentru confirmare de
diagnostic.
Direcţiile de studiu şi de observaţie sunt următoarele:
182
– standardizarea informaţiilor de colectat, fiind imperios necesar a defini

de o manieră foarte precisă datele ce trebuie colectate, natura testelor utilizate în
timpul supravegherii, valoarea lor în privinţa sensibilităţii şi specificităţii;
– stabilirea procedeelor de colectare propriu-zise, de circulaţie a
informaţiei, în particular necesitatea transmiterii informaţiilor la centrul de
prelucrare. Datele trebuie să fie precis codificate, înainte de punerea lor în
programul reţelei. Este bine şi de dorit de a preciza locul colectării fiecărei
informaţii care, în funcţie de boli, poate fi ferma, cabinetul veterinar, abatorul,
laboratorul, ecarisajul, asociaţiile de creştere, mediul natural etc.
– prelucrarea datelor brute se va efectua cu ajutorul celor mai moderne
tehnici computerizate, folosind metodele de biostatistică şi matematică. În toate
cazurile, prelucrarea datelor trebuie să fie definitivată în acelaşi timp, mai ales dacă
procedeele de colectare sunt codificate;
– interpretarea datelor colectate solicită multă competenţă, necesitând
cooperarea dintre statisticieni şi experţi tehnici în patologie;
– difuzarea informaţiilor ce se realizează prin metode tradiţionale de
informare verbală, buletine periodice, scrisori sau prin mijloacele moderne
electronice (fax, e-mail, Internet).
Datele difuzate pot avea următoarele circuite:
– difuzarea internă destinată membrilor reţelei şi care interesează
aspectele tehnice şi metodologice privind buna funcţionare a reţelei. Este foarte
important de a menţine interesul tuturor membrilor reţelei, asigurând accesul la
toate datele obţinute.
– difuzarea externă destinată partenerilor neparticipanţi la reţea, dar care
pot oferi date pentru prelucrare (laboratoare, abatoare, fabrici de prelucrare etc.)
sau care pot sprijini programele de luptă antiepidemică, având puterea de decizie în
probleme financiare. Se va realiza, în acest mod, dezideratul luptei colective contra
bolilor.
18.2.2. Reţele de epidemiovigilenţă a bolilor exotice
Obiectivele constau în detectarea, cât mai precoce posibil, a apariţiei unei

boli exotice grave pe un teritoriu, înainte indemn de această boală.
Această reţea are în atenţie următoarele:
– o sensibilizare crescută a fermierilor şi deţinătorilor de animale, cât şi a
personalului veterinar, pentru ca aceştia să fie în măsură să recunoască boala într-
un stadiu cât mai precoce, pentru a se evita extinderea bolii şi apariţia fenomenul
de amplificare; aceste deziderate se realizează prin instruiri periodice de către
personal veterinar specializat;
– crearea unor laboratoare specializate cu dotare corespunzătoare în
personal calificat, aparatură şi reactivi (kituri de diagnostic), care să fie capabile în
tot momentul să efectueze investigaţiile necesare de laborator pentru diagnosticarea
cu certitudine a bolii respective;
183
– formarea unor experţi capabili de a aduce un sprijin ştiinţific şi tehnic în

elucidarea bolilor exotice cu importanţă majoră, mai ales a celor emergente, cu
posibilităţi de cooperare internaţională;
– efectuarea unei ierarhizări precise a bolilor exotice pentru fiecare ţară, în
raport de condiţiile existente în ţara respectivă (specii de animale, modul de
creştere, nivelul de civilizaţie, relaţiile internaţionale, aşezarea geografică, climă,
organizarea serviciilor veterinare);
În principiu, în atenţia acestei reţele stau mai ales boli ce au un potenţial de
extindere foarte mare şi rapid, indiferent de frontierele naţionale cu consecinţe
grave socio-economice sau privind sănătatea publică şi care sunt de importanţă
majoră în comerţul internaţional cu animale vii şi produse de origine animală (vezi
cap. 21.2. Clasificarea bolilor transmisibile).
18.2.3. Reţele de epidemiovigilenţă pentru fenomene patologice noi
Obiectivul esenţial al acestei reţele constă în detectarea unor fenomene

patologice noi, necunoscute până la data investigării lor. Trebuie precizat prin ce
anume se individualizează noul fenomen epidemiologic:
- apariţia ―de novo‖ la una sau mai multe specii de animale a fenomenului
respectiv;
- trecerea la o altă specie la care nu a mai evoluat până în prezent;
- aspecte epidemiologice particulare, îndeosebi în privinţa morbidităţii,
mortalităţii şi letalităţii;
- perturbarea gravă a producţiilor zootehnice;
- aspecte clinice şi anatomopatologice particulare;
- testele de laborator de confirmare, pentru detectarea precoce a noi
maladii.
Comparativ cu celelalte două tipuri de reţele de epidemiosupraveghere
descrise anterior, nu este vorba de a supraveghea o entitate patologică cunoscută, ci
una nouă, considerată uneori ca o anomalie, dar care se impune a fi atent cercetată.
Se poate exemplifica, în cazul animalelor cu encefalopatia spongiformă
bovină, sindromul respirator şi reproducţie a porcului (SRRP), iar la oameni cu
sindromul acut respirator sever (SARS).
18.3. SUPRAVEGHEREA EPIDEMIOLOGICĂ DE COMBATERE
Acest tip de supraveghere se organizează în focarele de boli transmisibile

urmărindu-se cunoaşterea aprofundată a particularităţilor procesului epidemiologic
respectiv, în vederea lichidării acestuia. Asemenea operaţiuni sunt limitate în timp
şi spaţiu şi se efectuează în zona focarului, delimitându-se aşa numitele ―zone
epizootice‖.
Prin zonă epizootică/epidemică se înţelege teritoriul direct ameninţat din
jurul locurilor sau localităţilor aflate sub măsuri de carantină, din cauza unei boli cu
mare difuzibilitate, teritoriu în care se impune o supraveghere strictă a animalelor
184
sănătoase, precum şi aplicarea unor măsuri restrictive în circulaţia animalelor,

oamenilor, produselor de origine animală şi vegetală.
Prima zona epizootică poate avea o adâncime (raza) de 10-30 km, în care se
aplică cele mai restrictive măsuri antiepidemice. În cazul în care zonele epizootice
depăşesc limitele unui judeţ, întinderea acestora se va stabili de către direcţiile
sanitare veterinare ale judeţelor interesate.
A doua zonă epizootică se instituie în funcţie de boala care evoluează sau
ameninţă teritoriul ţării noastre, cu o adâncime de 100-150 km pornind de la limita
primei zone sau de la frontiera cu o ţară vecină contaminată de boala respectivă.
Zonele epizootice se instituie prin decizii ale primăriilor şi ale prefecturilor
la propunerea inspectoratelor sanitare-veterinare judeţene. În zonele epizootice, dar
şi în restul teritoriului, când situaţia epidemiologică impune acest lucru, se pot
aplica programe de eradicare accelerată a unor boli epidemice (exemple: anemia
infecţioasă ecvină, pesta porcină).
Aplicarea măsurilor restrictive de circulaţie a animalelor, a produselor de
origine animală şi vegetală, precum şi a persoanelor prevăzute în decizia de
instituire a zonei epizootice este obligatorie pentru toţi deţinătorii de animale şi de
produse, primării, organe de poliţie şi toate persoanele fizice, iar supravegherea
stării sanitare a animalelor, precum şi aplicarea măsurilor tehnice de profilaxie cad
în sarcina personalului sanitar veterinar.
Pentru a controla eficient măsurile care se aplică, se introduc programe de
identificare a animalelor prin mijloace electronice. Amintim în acest sens norma
sanitară veterinară de identificare a ecvinelor cu ajutorul unor microcipuri ce se
injectează subcutanat, ceea ce va permite urmărirea îndeaproape a circulaţiei
animalelor, deci implicit şi a surselor de infecţie. În perspectivă sistemul de
identificare se va extinde şi la alte specii, iar coordonarea şi supravegherea se face
prin Sistemul Informaţional Naţional computerizat ANIMO.
La noi în ţară Autoritatea Veterinară Centrală prin Sistemul Veterinar Rapid
de Alertă, are în atenţie informarea rapidă a serviciilor veterinare teritoriale, despre
apariţia, evoluţia şi eficacitatea mijloacelor de combatere aplicate. Se va putea
realiza în acest mod o coordonare unitară a măsurilor aplicate.
185
19. ORGANIZAŢII ŞI ORGANISME INTERNAŢIONALE VETERINARE

SAU CARE AU COMPONENTE VETERINARE
19.1. ASOCIAŢIA VETERINARĂ MONDIALĂ
Cuprinde peste 60 de asociaţii naţionale. A fost înfiinţată în 1957, cu sediul

la Genova. Obiective:
– să unifice profesia de medic veterinar din toată lumea;
– să organizeze congrese mondiale de medicină veterinară;
– să încurajeze toate ramurile medicinii veterinare.
19.2. ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂŢII (OMS)
S-a înfiinţat, în forma actuală, în 1948, cu sediul la Geneva. Are o secţie de

‗Igienă publică veterinară‖ care are în atenţie următoarele:
- prevenirea şi combaterea zoonozelor şi, în special, prevenirea infecţiilor şi
intoxicaţiilor alimentare la om;
- prevenirea şi combaterea poluării mediului ambiant prin surse animale;
- aprofundarea cunoştinţelor asupra bolilor oamenilor prin folosirea
cuceririlor actuale ale ştiinţelor medicale veterinare.
19.3. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE PENTRU ALIMENTAŢIE ŞI AGRICULTURĂ (FAO)
S-a înfiinţat în anul 1946, având sediul la Roma. Se ocupă în principal cu

studiul problemelor tehnice şi economice ale agriculturii, aprovizionarea cu
alimente a locuitorilor din toate ţările şi cu ridicarea nivelului de viaţă al
populaţiilor rurale.
Organizaţia are şi un program veterinar, în cadrul căruia funcţionează
Comisia Europeană de luptă contra febrei aftoase. S-a mai organizat o misiune
FAO/EMPRES (System de prevention et d‘alerte rapid contre les ravageurs et les
maladies transfrontièrs des animaux et des plantes), care alertează ţările despre
evoluţia unor boli emergente. Are următoarele obiective:
- punerea în acţiune a capacităţilor de intervenţie rapidă;
- stabilirea unui program coordonat de eradicare;
- amorsarea ţării respective (în care a apărut boala) în acţiunea de eradicare.
19.4. OFICIUL INTERNAŢIONAL DE EPIZOOTII (OIE)
Se constituie în anul 1924, cu sediul în Franţa. Iniţial au aderat un număr de

28 de ţări din Europa, America de Sud, Asia şi Africa. În 1927 s-a hotărât
publicarea unui ―buletin lunar‖ al situaţiei epizootiilor din întreaga lume. În prezent
numărul ţărilor membre este de 140. Oficiul Internaţional de Epizootii are în atenţie
trei misiuni principale, foarte riguros urmărite:
186
– informaţii privind bolile animalelor, îndeosebi cele transmisibile cu mare

putere de extindere;
– studiul metodelor de control al acestor boli;
– reglementarea transportului internaţional al animalelor şi produselor de
origine animală.
Oficiul are o independenţă totală de acţiune. Structurile specifice permit
accesul la toate datele ştiinţifice care servesc drept bază în luarea deciziilor şi
implementarea foarte rapidă a acestora în caz de urgenţă.
Organizarea actuală a informaţiilor din domeniul sănătăţii animalelor pe
care OIE l-a definitivat în urmă cu câţiva ani (1996), poate pune la dispoziţia
serviciilor veterinare şi chiar fiecărui medic veterinar, dotat cu un calculator
racordat la reţeaua Internet, toate informaţiile referitoare la bolile declarabile,
inclusiv cele cuprinse în ―Codul Zoosanitar Internaţional‖. Pentru a conlucra
eficient, OIE a stabilit noi contacte cu OMS şi FAO, în vederea primirii
informaţiilor din teritoriul ţărilor membre, a prelucrării acestora şi a difuzării
informaţiei printr-un cod unitar, în sistem electronic, accesibil tuturor statelor
membre de pe toate continentele (44).
Standardele de Sănătate ale Animalelor elaborate de OIE, constituie un
element cheie privind măsurile de protecţie a sănătăţii publice si a animalelor.
Pentru a dezvolta aceste standarde, OIE are patru comisii specializate:
- Comisia Codului Internaţional de Sănătate a Animalelor,
- Comisia de Standarde,
- Comisia pentru febra aftoasă si alte boli epizootice,
- Comisia pentru bolile peştilor.
În cadrul OIE a fost organizat ―grupul de lucru‖ în informatică şi
epidemiologie, care, la nivel internaţional, se preocupă de stabilirea unor strategi pe
care Oficiul trebuie să le adopte în vederea dezvoltării în viitor a sistemelor de
planificare şi informatizare.
La Sesiunea Generală a Comitetului Internaţional al OIE din 20 – 25 mai
2004 s-a hotărât înlocuirea denumirii de Oficiul Internaţional de Epizootii cu
Organizaţia Mondială pentru Sănătatea Animalelor (World Organisation Animals
Health), ceea ce exprimă mult mai bine evoluţia responsabilităţilor pe care le are
această organizaţie internaţională.
Cu această ocazie s-au introdus şi o serie de modificări privind codificarea
bolilor, acestea fiind clasificate în două mari grupe: Codul de sănătate al animalelor
terestre (Terrestrial animal health code) şi Codul de sănătate al animalelor acvatice
(Aquatic animal health code).
187
20. APLICAREA, ÎNDRUMAREA, URMĂRIREA ŞI VERIFICAREA

MĂSURILOR ANTIEPIDEMICE
În funcţie de bolile ce evoluează cu caracter epidemic, măsurile ce se

stabilesc şi urmează a fi aplicate, intră în competenţa ANSVSA, Direcţiilor sanitare
veterinare judeţene şi a medicilor veterinari de circumscripţie, concesionari şi
zonali.
20.1. MĂSURI CE ŢIN DE COMPETENŢA ANSVSA
– organizează, coordonează şi îndrumă aplicarea în mod unitar a normelor

Sanitare Veterinare pe întreg teritoriul ţării;
– elaborează linia generală a planurilor ce vizează prevenirea, introducerii
pe teritoriul ţării a unor boli epizootice din afară;
– elaborează norme şi instrucţiuni tehnico-organizatorice privind
depistarea, prevenirea şi combaterea bolilor, cu caracter de masă la animale;
– urmăreşte evoluţia bolilor epizootice din ţară şi întocmeşte buletine
periodice privind situaţia bolilor supuse declarării oficiale;
– urmăreşte evoluţia bolilor epizootice din alte ţări în vederea aplicării la
timp a măsurilor de apărare;
– stabileşte condiţiile sanitare veterinare privind importul, exportul şi
tranzitul de animale;
– stabileşte măsuri de depistare, prevenire şi combatere a bolilor
netransmisibile care evoluează cu caracter de masă;
– elaborează lucrări ce rezultă din relaţiile de colaborare pe teme sanitare
veterinare, cu organismele internaţionale (OIE/WOAH, FAO, OMS) sau în cadrul
unor relaţii bilaterale, referitoare la prevenirea şi combaterea bolilor la animale şi a
zoonozelor;
– urmăreşte, îndrumă şi controlează activitatea unităţilor sanitare veterinare
teritoriale pentru aplicarea măsurilor de depistare, prevenire şi combatere a bolilor
la animale;
– elaborează normele privind controlul sanitar veterinar al circulaţiei
produselor şi subproduselor de origine animală, destinate consumului intern,
precum şi a celor ce se exportă, se importă şi/sau tranzitează şi urmăreşte aplicarea
lor în teritoriu;
– controlează modul de executare şi realizare a acţiunilor sanitar-veterinare
prevăzute în planul tehnic privind depistarea, prevenirea şi combaterea bolilor
infecto-contagioase, parazitare şi a altor boli la animale;
– controlează respectarea normelor SV care se referă la prevenirea difuzării
bolilor infecto-contagioase; în acest scop, controlează circulaţia animalelor, a
produselor şi subproduselor de origine animală în interiorul ţării, cât şi cu ocazia
importului, exportului şi tranzitul acestora;
188
– pe lângă ANSVSA funcţionează diferite comisii, cu rol consultativ,

dintre care amintim ―Consiliul Superior Sanitar Veterinar‖ care are un rol tehnic
consultativ în unele probleme cu caracter special şi de urgentă, în special bolile
epidemice şi problemele de sănătate publică.
– pe lângă ANSVSA funcţionează diferite comisii, cu rol consultativ,
dintre care amintim ―Consiliul Superior Sanitar Veterinar‖ care are un rol tehnic
consultativ în unele probleme cu caracter special şi de urgentă, în special bolile
epidemice şi problemele de sănătate publică.
20.2. MĂSURI CE ŢIN DE COMPETENŢA DSVSA JUDEŢENE
– elaborează, organizează, îndrumă şi controlează aplicarea planurilor de

măsuri profilactice şi antiepidemice şi a tuturor acţiunilor de depistare, prevenire şi
combatere a bolilor infecto-contagioase şi parazitare, a bolilor carenţiale şi de
creştere, a celor care produc infecunditate la animale;
– adaptează la specificul şi situaţia epizootică din judeţ planurile de măsuri
speciale elaborate de ANSVSA pentru lichidarea sau reducerea incidenţei unor boli
infecto-contagioase sau parazitare şi ia măsuri pentru aplicarea tuturor acţiunilor
tehnice şi organizatorice care să ducă la realizarea acestor obiective;
– în colaborare cu organele sanitare judeţene stabileşte, aplică şi
controlează măsurile corespunzătoare pentru depistarea, prevenirea şi combaterea
bolilor comune omului şi animalelor, a toxiinfecţiilor alimentare, precum şi alte
probleme de interes comun;
– ia măsuri şi urmăreşte executarea controlului sanitar-veterinar asupra
circulaţiei animalelor şi produselor de origine animală în cuprinsul judeţului şi
respectarea condiţiilor prevăzute în convenţii şi alte reglementări sanitare
veterinare pentru import, export, tranzit de către unităţile şi întreprinderile care
cresc, îngraşă, sacrifică, prelucrează, comercializează şi transportă animale şi
produse de origine animală;
– controlează şi aplică măsurile sanitare veterinare privind carantina
profilactică şi supravegherea sanitară veterinară a animalelor care se importă
potrivit normelor oficiale în vigoare;
– controlează modul de funcţionare a centrelor de spălare şi dezinfecţie a
vagoanelor şi autocamioanelor folosite la transportul animalelor şi produselor de
origine animală;
– urmăresc îndeaproape evoluţia bolilor pe teritoriul judeţului, prelucrează
datele informaţionale, întocmesc hărţile epizootice şi parazitologice şi participă
activ la elaborarea şi punerea în aplicare a planurilor tehnice de acţiuni SV imediate
şi de perspectivă în raport cu situaţia concretă din teritoriu;
– stabileşte zonele de protecţie antiepidemică în jurul unităţilor zootehnice
de tip industrial şi controlează aplicarea măsurilor sanitare veterinare, ce se impun
în aceste zone;
– organizează aplicarea pe teritoriul judeţului a prevederilor actelor
normative privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele sanitare
189
veterinare, iar în caz de constatare a săvârşirii unor infracţiuni specifice domeniului

sanitar veterinar, sesizează organele de urmărire penală;
– activitatea direcţiilor sanitare veterinare se desfăşoară pe baza unui plan
de acţiune şi măsuri tehnico-organizatorice pentru depistarea, prevenirea şi
combaterea bolilor infecto-contagioase şi parazitare, a bolilor netransmisibile
precum şi pentru lichidarea sau reducerea incidenţei unor boli conform planurilor
speciale elaborate de Direcţia SV în funcţie de situaţia epizootică specifică.
20.3. MĂSURI CE ŢIN DE COMPETENŢA MEDICILOR VETERINARI DE CIRCUMSCRIPŢIE
– întocmesc planul anual de acţiune privind depistarea, prevenirea şi

combaterea bolilor infecto-contagioase şi parazitare la animale, păsări, albine şi
viermi de mătase pe baza situaţiei acestor boli pe teritoriul circumscripţiei
respective şi a normelor stabilite prin planul tehnic de acţiuni sanitare veterinare;
– stabilesc şi urmăresc aplicarea în fermele zootehnice a complexului de
măsuri generale profilactice pentru prevenirea introducerii bolilor transmisibile în
aceste unităţi, precum şi pentru prevenirea difuzării unor asemenea boli din fermele
contaminate;
– stabilesc şi urmăresc aplicarea măsurilor profilactice ce se impun pe
păşunile infestate, asanarea păşunilor cu exces de umiditate, organizează în scop
profilactic păşunatul şi adăpatul igienic;
– organizează şi aplică în zonele de protecţie a fermelor zootehnice şi în
special a celor de tip industrial, măsuri speciale pentru apărarea acestor unităţi
împotriva bolilor epidemice prin supravegherea sistematică a stării sanitare,
întreţinerea imunităţii la efectivele de animale, depistarea şi lichidarea rapidă a
focarelor de epidemii în aceste zone, controlul circulaţiei animalelor şi produselor
şi alte măsuri ce se impun;
– în cazul apariţiei de boli infecto-contagioase şi parazitare, stabilesc şi
aplică după caz, cu sprijinul comandamentelor antiepizootice şi a DSVSA , măsuri
generale şi speciale ce trebuie luate urgent pentru lichidarea şi pentru prevenirea
difuzării lor;
– urmăresc pe parcurs evoluţia bolii până la stingerea epidemiei, solicitând
după caz ajutorul organelor locale pentru aplicarea măsurilor cu caracter
administrativ, legate de instituirea restricţiilor de circulaţie a animalelor, produselor
şi chiar a persoanelor;
– întocmesc acte sanitare veterinare legale pentru declararea oficială a
bolilor transmisibile, anunţă după caz, telefonic, fax, e-mail, natura bolii;
– anunţă despre apariţia bolii circumscripţiile sanitare veterinare învecinate
sau alte unităţi sanitare veterinare;
– informează în mod operativ organele sanitare locale, despre apariţia la
animale a unor boli ce se pot transmite şi la om; în colaborare cu organele sanitare
stabilesc şi urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor
transmisibile de la animale la om, fiecare în sectorul corespunzător de activitate;
190
– urmăresc şi controlează în fermele zootehnice aplicarea normelor de

zooigienă privind cazarea, îngrijirea, furajarea şi exploatarea raţională a animalelor
pentru a preveni apariţia bolilor netransmisibile;
– analizează în toate situaţiile frecvenţa morbidităţii, mortalităţii şi a
tăierilor de necesitate, iar în colaborare cu conducerea fermelor şi cu alţi specialişti
din unităţi stabilesc şi urmăresc măsurile pentru remedierea deficienţelor constatate
în vederea reducerii pierderilor;
– execută orice alte atribuţii tehnice SV care le revin pe teritoriul ce-l
deservesc prevăzute în normele de aplicare a legii SV şi în alte acte normative care
reglementează probleme în domeniul medicii veterinare.
20.4. MĂSURI CE ŢIN DE COMPETENŢA INSPECTORATELOR VAMALE

DE CONTROL SANITAR-VETERINAR
Aceste inspectorate se organizează la punctele de frontieră feroviare,

rutiere, navale şi aeriene, unde se derulează trafic internaţional de animale, produse
şi subproduse de origine animală. Aceste inspectorate au în atenţie următoarele
atribuţiuni:
– prevenirea introducerii pe teritoriul ţării de boli transmisibile la animale
şi om;
– asigurarea derulării exportului, tranzitului şi importului de animale şi
produse de origine animală, cât şi prevenirea introducerii sau scoaterii din ţară de
animale bolnave sau suspecte de boală şi de produse de origine animală,
necorespunzătoare sub raportul salubrităţii;
– urmăresc distrugerea sau sterilizarea cadavrelor şi produselor ce eventual
se confiscă şi care se scot din mijloacele de transport, atunci când este cazul,
precum şi a gunoiului sau a materialelor ce rezultă în urma staţionării mijloacelor
de transport în punctele de frontieră respective;
– urmăresc efectuarea dezinfecţiei mijloacelor de transport în care s-au
constatat animale bolnave sau suspecte de boli infecto-contagioase şi după caz a
produselor de origine animală sau a furajelor contaminate sau suspecte de
contaminare;
– stabilesc şi urmăresc aplicarea măsurilor de supraveghere sanitare
veterinare atunci când în transporturile de animale se constată suspiciuni sau cazuri
de boală până la clarificarea situaţiei constatate;
– informează prin orice mijloc circumscripţia sanitară veterinară teritorială
şi DSVSA judeţeană, atunci când în transporturile de animale se constată cazuri sau
suspiciuni de boli transmisibile solicitând participarea la clarificarea situaţiei;
– în cazul constatării unor animale bolnave sau suspecte de boală, se
opreşte lotul respectiv, se izolează şi se supune probelor pentru precizarea
diagnosticului în funcţie de care se aplică măsurile corespunzătoare: ucidere, tăiere
cu valorificare condiţionată, returnare, aplicarea terapiei specifice;
191
– dacă se înregistrează animale moarte sau tăiate de necesitate pe parcurs,

se opreşte lotul respectiv, se izolează şi se supune examenelor de diagnostic
anatomopatologic şi se prelevează probe pentru examene de laborator;
– în cazul bolilor infectocontagioase se vor lua măsuri pentru distrugerea
cadavrelor şi a materialelor infecte şi se vor aplica măsurile legale prevăzute de
legislaţia sanitară veterinară pentru lotul de animale respectiv, în scopul evitării
posibilităţilor de difuzare a bolii întocmindu-se actele legale;
– în cazul pericolului de introducere pe teritoriul ţării a unor boli epidemice
cu mare difuzibilitate în care persoanele pot avea rol de vector/vehiculare, medicii
veterinari de la punctele de frontieră vor urmări funcţionarea corespunzătoare a
punctelor obligatorii de trecere şi dezinfecţie pentru călători, precum şi preluarea
pentru distrugere a resturilor alimentare şi a ambalajelor respective ce ar putea
constitui surse de difuzare a unor epizootii de gravitate deosebită;
– în toate cazurile când se constată boli epidemice sau nereguli cu
implicaţii economice majore, se înştiinţează neîntârziat ANSVSA şi DSVSA
judeţene, precum şi firma răspunzătoare de bunurile în cauză pentru stabilirea şi
aplicarea măsurilor ce se impun.
192
21. ACTE NORMATIVE CARE REGLEMENTEAZĂ ANUNŢAREA,

DECLARAREA ŞI NOTIFICAREA UNOR BOLI TRANSMISIBILE
ALE ANIMALELOR
În Monitorul Oficial al României, nr. 123/23.03.2000, partea I, este publicat

Ordinul nr. 156/1999, al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, în care sunt
prezentate Normele Sanitare Veterinare privitor la unele boli transmisibile ale
animalelor (68, 69).
21.1. NORMA SANITARĂ VETERINARĂ PRIVIND ANUNŢAREA ŞI NOTIFICAREA UNOR BOLI

TRANSMISIBILE ALE ANIMALELOR
Norma include următoarele capitole:

1. Dispoziţii generale
2. Anunţarea bolilor transmisibile ale animalelor
3. Măsuri luate după anunţarea bolilor transmisibile ale animalelor
4. Notificarea internă a bolilor transmisibile ale animalelor
5. Declararea oficială a bolilor transmisibile ale animalelor
6. Notificarea internaţională a bolilor transmisibile ale animalelor
- Prevederi generale
- Notificarea bolilor transmisibile ale animalelor la Comisia
Europeană
- Notificarea bolilor transmisibile ale animalelor la OIE
7. Stingerea bolilor transmisibile ale animalelor şi ridicarea restricţiilor
sanitare veterinare.
8. Evidenţa epizootiilor
9. Dispoziţiuni finale.
21.1.1. Aspecte privind notificarea bolilor transmisibile ale animalelor

conform legislaţiei sanitare veterinare
– Orice persoană fizică sau juridică care este proprietară sau deţinătoare de
animale sau desfăşoară, vine în contact cu animale sau produse şi subproduse de
origine animală, are obligaţia să anunţe fără întârziere autoritatea veterinară locală
sau medicul veterinar oficial local, despre cazuri de suspiciune de boală sau cazuri
de îmbolnăviri de boli transmisibile ale animalelor cu care vine în contact, să
informeze autoritatea veterinară locală despre evoluţia acestor boli sau îmbolnăviri
şi să aplice prin personalul veterinar propriu sau din dispoziţia autorităţii veterinare
locale, măsurile de combatere şi prevenire a difuzării acestor boli sau îmbolnăviri.
– Autoritatea veterinară centrală are obligaţia şi responsabilitatea de a
notifica în termen de 24 de ore, către Autorităţile veterinare centrale ale statelor
membre, Comisia Europeană, Oficiul Internaţional de Epizootii, Comitetul
193
Veterinar al Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi Autorităţile veterinare centrale

ale statelor cu care România a avut relaţii comerciale în ultimele două luni, cu
animale vii, produse şi subproduse de origine animală, deşeuri şi agenţi patogeni de
origine animală, materiale şi produse utilizate în nutriţia animalelor, ori alte materii
şi produse ce pot influenţa starea de sănătate a animalelor, asupra apariţiei sau
evoluţiei pe teritoriul României a unei boli transmisibile, confirmată oficial, cât şi
asupra eliminării măsurilor de restricţie impuse ca urmare a evoluţiei unei
asemenea boli, imediat ce acestea au fost ridicate.
– În cazul apariţiei pe teritoriul României a unei boli transmisibile, în afara
obligaţiilor stipulate în alineatul anterior, Autoritatea Veterinară Centrală a
României va notifica la Oficiul Internaţional de Epizootii, Comisia Europeană şi
Comitetul Veterinar al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în prima zi lucrătoare a
săptămânii, despre eventuala apariţie de focare secundare, precum şi despre
măsurile întreprinse pentru controlul acestei boli şi evoluţia acesteia.
– La anunţarea şi notificarea suspiciunii unei boli transmisibile, Autoritatea
veterinară poate dispune orice măsură pe care o consideră justificată şi oportună
pentru soluţionarea şi prevenirea difuzării bolii din focar. Aceste măsuri trebuie să
includă măsuri obligatorii de carantină diferenţiate în raport cu gravitatea bolii
suspicionate, gradul de difuzibilitate şi particularităţile căilor şi modului de
transmitere, în condiţiile stabilite de Autoritatea Veterinară Centrală.
– Celelalte ministere, altele decât Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor
şi Mediului, care au în structură servicii veterinare sau au angajaţi medici veterinari
proprii, au obligaţia de a anunţa fără întârziere autoritatea veterinară locală, de
cazurile de suspiciune sau de boli transmisibile apărute în efectivele de animale ce
aparţin acestora, să o informeze despre evoluţia bolii şi să aplice prin personalul
veterinar propriu măsurile de soluţionare a suspiciunii şi de prevenire a difuzării
bolii din focar. Pentru unităţile ce nu dispun de medic veterinar propriu, aceste
măsuri sunt efectuate sub coordonarea şi supravegherea medicului veterinar oficial
ce are responsabilitatea supravegherii veterinare a bolii.
– Dacă boala suspicionată notificată are difuzibilitate mare şi prezintă un
pericol deosebit pentru sănătatea animalelor, sănătatea publică sau pentru mediu,
măsurile de restricţie privind mişcarea animalelor, a produselor de origine animală
sau a oricăror materii, produse şi obiecte ce pot constitui surse de contagiu, pot
prevedea interzicerea intrării şi ieşirii acestora, inclusiv a persoanelor din zona
considerată supusă suspiciunii.
– După confirmarea şi declararea oficială a bolii, autorităţile veterinare
teritoriale pun în aplicare planuri de combatere şi prevenire a bolii în focar,
întocmite după criterii elaborate de Autoritatea Veterinară Centrală şi care trebuie
să fie similare cu cele aplicate de statele membre sau prevăzute de legislaţia
veterinară transpusă pentru acest domeniu.
– Măsurile aplicate de autoritatea veterinară locală sub coordonarea
autorităţii veterinare judeţene, pot include restricţii majore de mişcare, sechestrare
de animale vii sau de orice produse supuse supravegherii şi controlului veterinar,
confiscarea şi distrugerea acestora, tăierea de necesitate sau uciderea animalelor
194
afectate, a celor contaminate ori a celor suspecte de îmbolnăvire sau de

contaminare. Aceste categorii se stabilesc de Autoritatea Veterinară Centrală
pentru fiecare boală, precum şi măsurile specifice ce se aplică acestora.
– În vederea pregătirii serviciilor veterinare pentru managementul
controlului unor boli transmisibile ale animalelor, Autoritatea Veterinară Centrală
va elabora şi pune în aplicare planuri naţionale de necesitate şi alertă, şi va întocmii
lista bolilor respective.
– Urmarea aplicării programelor de eradicare şi de supraveghere a unor
boli transmisibile ale animalelor, Autoritatea Veterinară Centrală întocmeşte
dosarul tehnic pentru obţinerea statusului de ţară, zonă sau exploataţie de animale
liberă sau oficial liberă de aceste boli şi se va pune în aplicare măsuri pentru
menţinerea acestui statut.
– Pentru sprijinirea acţiunilor de luptă împotriva bolilor transmisibile ale
animalelor vii, prin decizia consiliului local sau judeţean, respectiv al municipiului
Bucureşti, se constituie prin Hotărâre de Guvern comandamente antiepizootice,
alcătuite din conducători ai unităţilor de pe teritoriul respectiv şi alte persoane
cărora le revin sarcini în aplicarea măsurilor transmise de Autoritatea Veterinară
Centrală, judeţeană sau locală, cu privire la combaterea bolilor. Aceste
comandamente răspund de aplicarea măsurilor pentru prevenirea şi lichidarea
epizootiilor.
– Dacă epizootia prezintă un pericol deosebit pentru economia naţională, se
activează Comandamentul antiepizootic central, alcătuit din conducători ai
ministerelor şi ai altor organe centrale interesate, ce stabileşte măsurile ce se impun
în toate sectoarele social-economice şi răspunde de aplicarea acestora în condiţiile
legii.
– Tăierea unor animale şi alte măsuri ce se impun pentru prevenirea
epizootiilor şi apărarea sănătăţii efectivelor de animale, în cazul acţiunilor de
importanţă deosebită se aprobă în condiţiile stabilite prin Hotărâre de Guvern.
– Autoritatea Veterinară Centrală a României trebuie să încheie contract cu
o bancă de vaccinuri contra febrei aftoase pentru aplicarea vaccinării în cazuri de
necesitate, autorizată de Autoritatea Veterinară Centrală.
– Plata despăgubirilor pentru combaterea sau eradicarea unor boli
transmisibile ale animalelor se face din fondurile prevăzute pentru combaterea
epizootiilor, la valoarea de înlocuire la preţul de piaţă a animalului sacrificat, după
caz, la suma pierderii suferite de proprietar prin redarea, indisponibilizarea ori
afectarea în alt fel a animalului, la data când a avut loc acţiunea de lichidare a
focarelor de boală sau de asanare a acestora, cu respectarea prevederilor legale în
vigoare.
– Nerespectarea măsurilor privitoare la anunţarea, declararea, notificarea,
prevenirea şi combaterea bolilor transmisibile ale animalelor, a principiilor şi eticii
certificării veterinare, precum şi a altor cerinţe veterinare ce au ca efect crearea
unui risc major pentru sănătatea animalelor, sănătatea publică, protecţia animalelor
şi a mediului se pedepseşte conform prevederilor Codului Penal.
195
21.2. CLASIFICAREA BOLILOR TRANSMISIBILE
La data actuală OMSA (WOAH) a clasificat bolile în două mari coduri:

Codul de Sănătate al Animalele Terestre (Terrestrial Animal Health Code) şi Codul
de Sănătate al Animalelor Acvatice (Aquatic Animal Health Code).
21.2.1. Lista bolilor incluse Codul Sanitar pentru Animalele Terestre
1. Boli întâlnite la mai multe specii

Antraxul (Anthrax)
Boala lui Aujeszky (Aujeszky's disease)
Boala limbii albastre (Bluetongue)
Bruceloza (Brucella abortus)
Bruceloza (Brucella melitensis)
Bruceloza (Brucella suis)
Febra hemoragică de Congo (Crimean Congo haemorrhagic fever)
Echinococoza (Echinococcosis/hydatidosis)
Febra aftoasă (Foot and mouth disease)
Hidropericardita (Heartwater)
Encefalita japoneză (Japanese encephalitis)
Leptospiroza (Leptospirosis)
New world screwworm (Cochliomyia hominivorax)
Old world screwworm (Chrysomya bezziana)
Paratuberculoza (Paratuberculosis)
Febra Q (Q fever)
Turbarea (Rabies)
Febra Văii Rift (Rift Valley fever)
Pesta bovină (Rinderpest)
Trichineloza (Trichinellosis)
Franciseloza (Tularemia)
Stomatita veziculară (Vesicular stomatitis)
Febra West-Nile (West-Nile fever).
2. Boli ale bovinelor

Anaplasmoza bovină (Bovine anaplasmosis)
Babesioza bovină (Bovine babesiosis)
Campilobacterioza genitală bovină (Bovine genital campylobacteriosis)
Encefalopatia spongiformă bovină (Bovine spongiform encephalopathy)
Tuberculoza bovină (Bovine tuberculosis)
Diareea virală bovină (Bovine viral diarrhoea)
Pleuropneumonia contagioasă a bovinelor (Contagious bovine
pleuropneumonia).
Leucoza enzootică bovină (Enzootic bovine leukosis)
Septicemia hemoragică (Haemorrhagic septicaemia)
196
Rinotraheita infecţioasă bovină /vulvovagnita pustulară infecţioasă

(Infectious bovine rhinotracheitis/infectious pustular vulvovaginitis)
Dermatita nodulară virală (Lumpy skin disease)
Febra catarală malignă (Malignant catarrhal fever)
Tailerioza (Theileriosis)
Trichomonoza (Trichomonosis)
Tripanosomoza transmisă prin musca tse-tse
(Trypanosomosis (tsetse-transmitted).
3. Boli ale oilor şi caprelor

Artrita/encefalita caprelor (Caprine arthritis/encephalitis)
Agalaxia contagioasă (Contagious agalactia)
Pleuropneumonia contagioasă a caprelor
(Contagious caprine pleuropneumonia)
Avortul enzootic al oilor (Enzootic abortion of ewes) (Ovine chlamydiosis)
Pneumonia progresivă a oilor (Maedi–Visna)
Boala de Nairobi (Nairobi sheep disease)
Orhiepididimita ovinelor (Ovine epididymitis) (Brucella ovis)
Pesta micilor rumegătoare (Peste des petits ruminants)
Avortul salmonelic al oilor (Salmonellosis) (S. abortusovis)
Scrapia (Scrapie)
Variola oilor şi caprelor (Sheep pox and goat pox).
4. Bolile ale cailor

Pesta ecvină (African horse sickness)
Metrita contagioasă ecvină (Contagious equine metritis)
Durina (Dourine)
Encefalomielita ecvină americană de est (Equine encephalomyelitis)
(Eastern)
Encefalomielita ecvină americană de vest
(Equine encephalomyelitis) (Western)
Anemia infecţioasă ecvină (Equine infectious anaemia)
Influenza ecvină (Equine influenza)
Piroplasmoza ecvină (Equine piroplasmosis)
Rinopneumonia ecvină (Equine rhinopneumonitis)
Arterita virală ecvină (Equine viral arteritis)
Morva (Glanders)
Surra (Trypanosoma evansi)
Encefalomielita ecvină de Venezuela (Venezuelan equine
encephalomyelitis).
5. Boli ale porcilor

Pesta porcină africană (African swine fever)
Pesta porcină clasică (Classical swine fever)
197
Encefalita cu virusul Nipah (Nipah virus encephalitis)

Cisticercoza porcină (Porcine cysticercosis)
Sindromul de reproducţie şi respirator al porcului (Porcine reproductive
and respiratory syndrome)
Boala veziculoasă a porcului (Swine vesicular disease)
Gastroenterita transmisibilă (Transmissible gastroenteritis).
6. Boli ale păsărilor

Chlamidioza aviară (Avian chlamydiosis)
Bronşita infecţioasă aviară (Avian infectious bronchitis)
Laringotraheita infecţioasă aviară (Avian infectious laryngotracheitis)
Micoplasmoza aviară (Avian mycoplasmosis) (M. gallisepticum)
Sinovita micoplasmatică aviară (Avian mycoplasmosis) (M. synoviae)
Hepatita virală a bobocilor (Duck virus hepatitis)
Holera aviară (Fowl cholera)
Tifoza aviară (Fowl typhoid)
Influenta aviară (Highly pathogenic avian influenza)
Bursita infecţioasă aviară (Infectious bursal disease) (Gumboro disease)
Boala Marek (Marek's disease)
Boala de Newcastle (Newcastle disease)
Puloroza aviară (Pullorum disease)
Rinotraheita curcilor (Turkey rhinotracheitis).
7. Boli ale lagomorfelor

Mixomatoza (Myxomatosis)
Boala hemoragică a iepurilor (Rabbit haemorrhagic disease).
8. Boli ale albinelor

Acarapioza (Acarapisosis of honey bees)
Loca americană (American foulbrood of honey bees)
Loca europeană (European foulbrood of honey bees)
Infestaţii cu Aethina tumida (Small hive beetle infestation) (Aethina tumida)
Infestaţii cu Tropilaelaps (Tropilaelaps infestation of honey bees)
Varoza (Varroosis of honey bees).
9. Alte boli
Variola cămilelor (Camelpox)
Leismanioza (Leishmaniosis).
21.3. ALTE DATE PREVĂZUTE IN DIRECTIVELE 82/894 CEE ŞI 90/442/CEE
– Coduri ale statelor membre ale Uniunii Europene (de la 01 la 16);

– Coduri de notificare ale bolilor (de la 01 la 30);
– Coduri de notificare a tipului de virus (până la 6 cifre);
198
– Coduri de notificare în funcţie de originea infecţiei (de la 01 la 14; altele

pot fi precizate liber în text);
– Coduri de notificare a metodelor de diagnostic (de la 01 la 06; altele pot
fi precizate liber în text);
– Coduri de notificare a măsurilor de control (de la 01 la 51; altele pot fi
precizate în text liber);
– Elementele cuprinse în formularul nr. 1, de anunţare a bolii la Comisia
Europeană şi la administraţiile veterinare centrale ale statelor membre ale Uniunii
Europene (coduri de la 101 la 999 şi text liber dacă este cazul);
Europene, a informaţiilor suplimentare sau a corectării informaţiilor (coduri de la
201 la 999 şi text liber dacă este cazul);
– Elementele cuprinse în formularul nr. 3, de anunţare la Comisia
Europene a ridicării restricţiilor în una sau mai multe regiuni (coduri de la 301 la
999 şi text liber dacă este cazul, eventuale observaţii);
Europene, a focarelor de boală (coduri de la 401 la 999, cu repetări dacă este
cazul). Fiecare grupă se repetă dacă este cazul, pentru alte boli şi pentru fiecare
ţară, precizând:
– număr total de animale receptive în exploataţie;
– număr total de animale afectate clinic în exploataţie;
– număr total de animale moarte în exploataţie;
– număr total de animale tăiate în exploataţie;
– număr total de animale ucise şi distruse în exploataţie;
– numărul de ordine (anul/numărul);
– regiunea;
– tipul de focar (primar sau secundar);
– data confirmării bolii în exploataţie;
– originea bolii;
– numărul de ordine în care se încadrează prezentul focar;
– metoda de diagnostic folosită;
– precizări suplimentare pentru pesta porcină:
- distanţa de exploataţia cea mai apropiată;
- numărul total şi categoriile de porcine din exploataţie;
- numărul total şi categoriile de porcine afectate clinic în
exploataţie.
199
22. ANCHETA EPIDEMIOLOGICĂ
Ancheta epidemiologică este o metodă prin care se aprofundează

cunoaşterea fenomenelor patologice sau biologice apărute într-o colectivitate, prin
cercetarea fiecărei unităţi statistice sau element component al fenomenului
epidemiologic.
Ancheta epidemiologică se constituie într-o componentă de bază a
epidemiologiei analitice, urmărind dezvăluirea cauzelor şi condiţiilor care au dus la
apariţia fenomenului epidemiologic. Prin cercetarea metodică aplicată în efectuarea
anchetei epidemiologice, se obţin informaţii ce permit cuantificarea fenomenului
epidemiologic apărut în populaţia respectivă.
Prin complexitatea ei, ancheta epidemiologică, se înscrie în cadrul
acţiunilor complexe de informare sau studiu asupra unor fenomene epidemiologice,
efectuate de către serviciile veterinare specializate, în cadrul activităţilor de
elaborare şi aplicare a strategiilor de profilaxie şi combatere a bolilor care afectează
animalele.
În epidemiologia animală, cât şi în epidemiologia şi bolile omului,
anchetele sunt utilizate pentru a descrie cazurile de boală (epidemiologia
descriptivă) sau pentru a clarifica cauzele şi condiţiile care au dus la apariţia
îmbolnăvirilor (epidemiologia analitică). Necesitatea efectuării unei anchete
epidemiologice este impusă de o serie de caracteristici ale bolii, cum sunt:
extinderea (prevalenţa), ritmul apariţiei de noi cazuri (incidenţa),
contagiozitatea/transmisibilitatea, dinamica spaţială şi temporală, pericolul sau
riscul pentru sănătatea omului etc.
Anchetele epidemiologice fac parte din ansamblul de măsuri întreprinse în
scopul combaterii unor boli dintr-un focar sau din mai multe focare, indiferent de
caracterul transmisibil sau netransmisibil al stărilor patologice care evoluează. De
cele mai multe ori, anchetele epidemiologice sunt realizate în urma apariţiei unor
stări patologice în populaţia de animale, având un caracter evident ―de necesitate‖
sau ―de urgenţă‖ şi au, de obicei, o durată limitată în timp şi spaţiu.
Anchetele sunt efectuate de persoane calificate pe domeniul pe care îl
cercetează. În funcţie de amploarea fenomenului, poate fi efectuată de către 1-2
persoane sau un grup de persoane, numite şi experţi. Dacă ancheta este de o mare
amploare, intră în acţiune o echipă care este documentată, instruită şi coordonată de
un specialist sau un comandament antiepidemic. În unele ţări există servicii de
anchetă, cu angajaţi permanenţi, specializaţi pe domenii şi care efectuează anchete
la cererea şi sub coordonarea serviciilor veterinare centrale sau departamentale. În
condiţiile ţării noastre, echipele de investigaţie epidemiologică includ, de obicei,
medici veterinari din DSVSA judeţene şi circumscripţiile veterinare. În funcţie de
importanţa bolii, se face apel la specialiştii din ANSVSA şi IDSA, facultăţi de
medicină veterinară, alte laboratoare centrale.
200
În derularea anchetei se caută să se obţină cât mai multe informaţii despre

toate variabilele procesului epidemiologic. Se chestionează deţinătorii de animale,
îngrijitorii, personalul sanitar veterinar sau orice alte persoane care au cunoştinţă
sau au fost implicate în fenomenul epidemiologic respectiv. Cercetarea se extinde
la orice domeniu/sector de activitate care ar putea aduce unele clarificări privind
etiologia şi condiţiile apariţiei fenomenului epidemiologic.
22.2. CLASIFICAREA ANCHETELOR EPIDEMIOLOGICE
Anchetele epidemiologice se pot clasifica în baza mai multor criterii:

a) După condiţiile de efectuare şi termen:
- anchetă de urgenţă;
- anchetă obişnuită (cu răgaz);
b) După metodele de efectuare:
- anchetă pe bază de interviu (cu proprietarii, deţinătorii etc.);
- anchete pe bază de chestionar (completat de proprietari, deţinători
etc.);
- anchetă pe bază de documente (registre, fişiere, foi de observaţie etc.).
c) După felul de desfăşurare în timp:
- anchetă unică (transversală) care redă o imagine a fenomenului în
momentul efectuării;
- anchetă repetată (longitudinală) care urmăreşte fenomenul
epidemiologic continuu sau ritmic şi se poate extinde pe generaţii
succesive.
d) După gradul de complexitate:
- anchetă simplă care urmăreşte strict un anumit fenomen epidemiologic
sau unele aspecte ale acestuia;
- anchetă complexă care este efectuată de comisii de specialitate, care
abordează multiple variabile ale unui proces epidemiologic.
Acest tip de anchetă poate fi de un real ajutor conducerii politice a statului
sau unor instituţii/foruri naţionale şi internaţionale în stabilirea strategiei de
urmărire a unor fenomene epidemiologice.
22.3. INDICAŢII PRIVIND PREGĂTIREA ANCHETEI EPIDEMIOLOGICE
Indiferent de tipul anchetei ce urmează a fi efectuată, trei elemente trebuie

avute prioritar în atenţie:
1. Stabilirea obiectivelor. Acestea se stabilesc în funcţie de evenimentul
epidemiologic care afectează populaţia de animale. Poate fi vorba de o boală
infecto-contagioasă, o boală parazitară, o intoxicaţie în masă etc. În principiu
obiectivele unei anchete epidemiologice sunt următoarele:
- Semnalarea apariţiei unei boli,
- Formarea echipei de anchetă,
- Conceperea strategiei de acţiune stabilind:
201
- Obiectivele,
- Metodele de examinare,
- Selectarea eşantioanelor,
- Elaborarea de chestionare,
- Prelucrarea şi interpretarea datelor,
- Programele de acţiune.
- Informare cu caracter general despre:
- Fermă, localitate
- Caracteristici efectiv
- Tehnologii de exploatare
- Surse de poluare
- Caracteristici ale mediului
- Personal
- Analiza antecedentelor-anamneza
- Interviu/convorbiri
- Chestionare
- Documente
- Examene directe în gospodării/ferme
- Examene clinice
- Examene anatomopatologice
- Testări paraclinice.
- Analize epidemiologice
- Indici epidemiologici
- Evoluţia spaţială şi temporală
- Evaluare matematică şi statistică
- Stabilirea strategiei de combatere şi monitorizare.
2. Selecţionarea şi instruirea anchetatorilor. Persoanele angrenate în

efectuarea anchetei trebuie să aibă o bună pregătire de specialitate, cultură generală
şi ţinută morală. Toţi participanţii trebuie să fie informaţi despre natura, scopul şi
tehnica anchetei, urmând să-şi adapteze activitatea, limbajul şi comportamentul, la
modul de gândire şi conceptele de viaţă ale colectivităţii pe care o vor ancheta.
În cazul efectuării anchetei prin interviu sau pe chestionar, formularea
întrebărilor constituie o fază esenţială pentru reuşită. Ele trebuie să fie ţintite pe
obiectiv şi să se succeadă într-o ordine logică, pentru ca răspunsurile obţinute să
permită efectuarea de prelucrări statistice. Întrebările, a căror formulare necesită
mult discernământ, vor fi concepute de către un specialist sau grup de specialişti.
Limbajul folosit de către anchetator trebuie să se adapteze nivelului cultural al celui
anchetat (persoana care răspunde la interviu sau la chestionar). Formulările trebuie
să fie cât mai simple, precise, bine ţintite. Întrebările vagi, neclare, vor primi
răspunsuri vagi sau confuze, greu de interpretat.
Ordinea întrebărilor se stabileşte în aşa fel încât să stimuleze interesul celui
chestionat. Se începe cu întrebări mai uşoare şi se continuă cu întrebări mai
202
complexe. Întrebările nu trebuie să se repete, deoarece acest lucru îl va deruta pe

cel chestionat. Nu se recomandă a se pune întrebări formulate de genul ―de ce ?‖
sau ―nu-i aşa că ?‖ sau ―nu ar trebui să ?‖. La astfel de întrebări, cel chestionat ezită
să răspundă sau concepe răspunsuri simple, neutilizabile.
3. Extinderea anchetei. Este variată după interesul lucrării şi posibilităţile

materiale. Se poate adresa nivelului unei gospodării, unui grup de gospodării, unei
ferme sau grup de ferme, unei localităţi, unui judeţ sau mai multor judeţe şi chiar la
nivelul unei ţări. Populaţia animală cuprinsă în anchetă poate fi reprezentată de
totalitatea acesteia (se corelează cu gradul de extindere teritorială) sau se
efectuează la nivelul unor grupuri de animale sau eşantioane, având în atenţie ca
acestea să fie cât mai reprezentative. Ancheta poate aprofunda diferite aspecte
calitative sau cantitative, având în atenţie următoarele:
- localizarea originii bolii;
- depistarea surselor de agenţi epidemiogeni;
- definirea factorilor favorizanţi exogeni şi endogeni;
- definirea factorilor de risc şi analiza de risc epidemiologic;
- obţinerea de date privind antecedentele epidemiologice;
- evaluarea cantitativă a variabilelor epidemiologice;
- definirea tendinţelor de evoluţie spaţială şi temporală;
- efectuarea de reprezentări grafice pentru a cuantifica fenomenul
epidemiologic;
- înregistrarea aspectelor clinice şi morfopatologice;
- elaborarea şi aplicarea măsurilor terapeutice;
- stabilirea eficienţei măsurilor de profilaxie generală şi specifică;
- monitorizarea în continuare a populaţiei afectate.
22.4. EFECTUAREA ANCHETEI EPIDEMIOLOGICE CONFORM

LEGISLATIEI SANITAR VETERINARE
Ancheta epidemiologică constituie un complex de investigaţii, prin care se

urmăreşte stabilirea condiţiilor de apariţie a unei boli transmisibile, cu vocaţie
epidemică, originea, căile de vehiculare, factorii care au favorizat apariţia
îmbolnăvirilor, extinderea şi căile de difuzare, cât şi alte date care sunt necesare în
vederea elaborării şi aplicării planului de măsuri pentru combaterea şi prevenirea
bolii.
În efectuare anchetei epidemiologice se va ţine seama atât de unele aspecte
generale, ce trebuie investigate pentru toate bolile transmisibile, cât şi de aspectele
speciale legate de caracteristicile epidemiologice ale fiecărei boli.
Ancheta epidemiologică trebuie să se desfăşoare după un plan, în care sunt
incluse principalele elemente ce trebuie stabilite în legătură cu epidemia respectivă.
Se va prezenta, în continuare, un model de efectuare a unei anchete
epidemiologice, conform prevederilor Legii sanitare veterinare nr. 60/1974, cu
unele adaptări, care vizează caracterul didactic al expunerii.
203
22.4.1. Delimitarea zonei în care se face ancheta
Se vor clarifica aspecte legate de extinderea boli:

- gospodărie, fermă,
- grup de gospodării sau ferme,
- judeţ sau mai multe judeţe,
- modul de progresie, dispersie a bolii,
- relaţiile economice dintre unităţile afectate.
22.4.2. Caracterizarea efectivelor de animale afectate
Se vor stabili următoarele:

- specia/rasa sau speciile/rasele afectate;
- efectivele de animale receptive din fermele şi curţile particulare
infectate;
- efectivele totale din localitatea sau curţile/fermele contaminate;
- numărul animalelor îmbolnăvite şi categoriile afectate (vârstă, sex, stare
de întreţinere, productivitate, gestante, lactante etc.).
22.4.3. Caracterizarea zonei din punct de vedere meteorologic şi

hidrografic
Se vor culege date referitoare la:

- regimul termic: perioade de căldură excesivă, secetă, perioade reci,
îngheţuri;
- schimbări bruşte de temperatură;
- regimul hidrografic: zone cu multă umezeală, ape stătătoare (bălţi,
lacuri naturale sau artificiale), cursuri de apă (pâraie, râuri), zone
mlăştinoase, zone inundabile; se va avea în vedere şi posibilităţile de
poluare a surselor de apă;
- dacă animalele au acces la aceste surse de apă.
22.4.4. Caracteristici ale solului şi vegetaţiei

- vegetaţia: tipul de vegetaţie, plante toxice, vegetaţie caracteristică
zonelor unde sau zonelor aride;
- solul: tipul solului, pH-ul, modul de exploatare, tipul de îngrăşăminte
utilizate;
- dacă în anii anteriori au existat cazuri de boli telurice;
- dacă animalele au păscut în zone cunoscute ca infectate;
- dacă au fost hrănite cu furaje recoltate din astfel de zone;
- dacă furajele folosite în hrană conţin pământ.
204
22.4.5. Prezenţa vectorilor şi rozătoarelor
Se vor preciza următoarele:

- prezenţa insectelor hematofage (căpuşe, ţânţari, muşte, stomocşi,
flebotomi purici, păduchi etc.);
- densitatea acestora (prezenţă permanentă, invazie);
- posibilităţile de contact cu animalele receptive (la păşune, în
adăposturi);
- alte insecte care pot juca rolul de vehiculatori pasivi (muşte, gândaci,
furnici, omizi, alte tipuri de insecte);
- dacă sunt condiţii favorabile multiplicării diferitelor insecte;
- prezenţa rozătoarelor şi tipul acestora (şoareci, şobolani, iepuri), aspecte
invazive ale acestora.
22.4.6. Originea şi căile de introducere a bolii

- dacă în efectivul respectiv a mai evoluat boala respectivă, în ce
perioadă?
- dacă infecţia este endogenă sau exogenă?
- dacă în zonele din jur au existat focare de boală cunoscute sau
nedeclarate?
- dacă boala a fost introdusă cu animale nou-achiziţionate, ce animale,
când au fost introduse, dacă au fost ţinute în carantină profilactică?
- dacă se bănuieşte că boala a fost introdusă prin animale sălbatice?
- dacă boala a fost introdusă prin import de animale, produse de origine
animală, furaje, alimente, biopreparate, material seminal?
- dacă boala a fost introdusă în mod pasiv prin persoane (îngrijitori,
fermieri, personal veterinar, recepţioneri) sau prin mijloace de
transport?
- dacă boala a fost introdusă prin vectori, păsări migratoare, rozătoare,
animale refractare, vânturi, curenţi de aer?
- dacă boala a fost introdusă prin carnivore sălbatice, când şi în ce
împrejurări?
- în cazul păsărilor, se va stabili dacă boala a fost introdusă prin ouă
(transmitere verticală), sau prin achiziţionarea de pui, păsări sau obiecte,
furaje, apă contaminate?
- în cazul bolilor la albine, se va stabili dacă boala s-a produs de la
stupine cu familii bolnave amplasate în apropiere, prin familii aduse la
stupărit pastoral sau prin material biologic apicol (familii de albine,
roiuri, mătci) sau obiecte de inventar apicol nedezinfectat (lăzi, rame,
ceară etc.)?
205
- în cazul viermilor de mătase, se va verifica dacă boala a fost introdusă

prin material biologic sericicol (sămânţă, gogoşi etc.) sau prin material
sericicol nedezinfectat?
- în cazul peştilor, se va verifica dacă boala a fost introdusă prin material
biologic piscicol (peşti, alevini, icre) sau diferite materiale piscicole; se
vor analiza şi sursele de apă (poluare cu substanţe biologice, chimice).
- alte posibilităţi de introducere a bolii?
22.4.7. Aspecte clinice şi anatomopatologice
Se are în vedere înregistrarea următoarelor aspecte şi modalitate de lucru:

- efectuarea unei anamneze detaliate, având în atenţie personalul care a
fost în contact nemijlocit cu animalele (îngrijitori, proprietari, fermieri),
cât şi personalul sanitar veterinar care deserveşte ferma, gospodăria;
- examinarea clinică a animalelor se face mai întâi în halele, padocurile,
gospodăriile în care boala nu evoluează şi ulterior se vor examina
animale bolnave;
- examinarea a cât mai multor animale bolnave pentru a avea un tablou
cât mai complet în privinţa simptomelor şi a formei evolutive a bolii;
- se va stabili durata bolii, morbiditatea, mortalitatea, letalitatea, care vor
permite întocmirea de tabele şi reprezentări grafice;
- animalele moarte sau sacrificate vor fi examinate anatomopatologic;
dacă există mai multe cadavre, se va proceda la efectuarea mai multor
necropsii, în vederea obţinerii unui tablou lezional cât mai complet;
- se vor recolta probe pentru examenele de laborator şi trimiterea acestora
pentru examinare în regim de urgenţă (mai ales pentru bolile cu
contagiozitate ridicată) sau condiţii de emergenţă şi în condiţii de
maximă securitate pentru a se evita diseminarea agentului patogen.
22.4.8. Factorii favorizanţi şi de risc
Se urmăreşte să se stabilească:
- starea de întreţinere a animalelor;
- dacă alimentaţia a fost corespunzătoare, calitativ şi cantitativ;
- dacă s-au folosit deşeuri de abator, de la fabrici de prelucrare a
produselor animale sau resturi culinare nesterilizate;
- condiţiile de cazare şi microclimat (densitate, ventilaţie, temperatură,
evacuarea dejecţiilor etc.);
- condiţiile meteorologice: schimbări bruşte de temperatură, perioade de
frig sau căldură excesivă, inundaţii, ploi reci, vânturi;
- dacă în zonă există unităţi industriale care poluează chimic sau biologic;
- dacă au existat invazii de rozătoare, de căpuşe, ţânţari sau alte insecte;
- efectuarea unor acţiuni sanitare veterinare: vaccinări, recoltări de sânge,
castrări, aplicarea unor mijloace de identificare etc.
206
- respectarea tehnologiilor de exploatare;

- dacă există deficienţe în aplicarea măsurilor de profilaxie generală
pentru prevenirea introducerii bolii în unitate/fermă; se vor verifica
următoarele:
- existenţa împrejmuirilor (unde se impune acest lucru);
- funcţionarea filtrelor şi a dezinfectoarelor;
- existenţa echipamentului de protecţie;
- dezinfecţia persoanelor
- circulaţia vehiculelor
- sistemul de introducere a materialelor şi livrarea acestora.
- alţi factori care au putut favoriza apariţia şi extinderea bolii.
22.4.9. Starea imunobiologică a efectivelor

- situaţia imunologică a fiecărei categorii de vârstă din speciile receptive
la boală;
- dacă s-a respectat programul de vaccinări conform planului strategic al
acţiunilor sanitare veterinare;
- data efectuării vaccinărilor, felul vaccinului (inactivat, viu atenuat,
monovalent, polivalent etc.), seria, valabilitatea, condiţiile de păstrare şi
modul de administrare;
- starea de întreţinere a animalelor supuse imunizării, dacă au fost
deparazitate;
- dacă la animale se aplică tratamente anti-stress sau de altă natură;
- dacă se întreţin cordoane vaccinale în jurul fermelor şi dacă se cunoaşte
situaţia sanitară a animalelor receptive din curţile personalului care
lucrează în ferme.
22.4.10. Alte aspecte
- Se vor relata orice alte date care ar putea să aducă precizări asupra
evenimentului epidemiologic care evoluează.
- Se va stabili dacă apariţia şi extinderea bolii se datorează unor
neglijenţe şi cine se face vinovat.
- Se va întocmi un proces verbal de efectuare a anchetei epidemiologice,
în trei exemplare, din care unul se înaintează la DSVSA judeţeană, unul
la ferma/unitatea în care s-a efectuat ancheta şi unul la medicul veterinar
de circumscripţie/zonal. Toate documentele de efectuare a anchetei
epidemiologice se vor strânge într-un dosar.
- În situaţia unei boli de o gravitate deosebită se va anunţa de urgenţă
Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa
Alimentelor.
207
23. BIOTERORISMUL – IMPORTANŢA EPIDEMIOLOGICĂ
Utilizarea unor microorganisme ca armă biologică este cunoscută de mai

mult timp, dar aceasta a devenit o armă de temut în zilele noastre, când au crescut
mult posibilităţile de a produce microorganisme în cantităţi industriale, în diferite
tipuri de bireactoare, iar pe de altă parte s-au amplificat posibilităţile de transport şi
diseminare la distanţă prin armament special fabricat în acest scop. Bioterorismul
este un termen ce defineşte includerea armelor biologice printre armele de
distrugere în masă.
Armele de distrugere în masă sunt arme capabile să producă „efecte
catastrofice‖ asupra populaţiei (morţi, răniţi, infirmi), asupra organizării social-
economice, asupra sistemelor de asistenţă medicală şi sănătate publică, cât şi
asupra mediului înconjurător, cu scopul de a se obţine efecte letale şi psihologice.
Bioterorismul – poate fi descris ca folosirea sau ameninţarea cu folosirea
agenţilor biologici (naturali sau modificaţi) pentru a răspândi frica sau a intimida
un individ sau o subpopulaţie, populaţia unuia sau mai multor state, pentru scopuri
religioase, politice, ideologice, economice sau personale.
Agenţii biologici ce urmează a fi utilizaţi în operaţiuni de bioterorism
trebuie să corespundă următoarelor deziderate:
– uşor de obţinut la scară industrială şi cu costuri reduse;
– potenţial de diseminare si transmitere;
– impact asupra sănătăţii publice (mortalitate înalta);
– potenţial de a provoca panica si dezordini sociale;
– dificultate în implementarea unor masuri de prevenire si control.
23.1. ISTORICUL BIOTERORISMULUI
Utilizarea de „arme biologice‖ datează din vremuri imemorabile. Dintre

metodele folosite, literatura de specialitate menţionează următoarele modalităţi de
folosite (67):
- otrăvirea trupelor inamice cu diferite substanţe toxice extrase din plante;
- utilizarea de săgeţi înmuiate în sânge sau în cadavre intrate în
putrefacţie;
- catapultarea de cadavre sau resturi de cadavre rezultate în urma
evoluţiei unor boli ce evoluau în perioadele respective (ex. pesta
bubonică);
- infectarea surselor de apă sau de hrană;
- utilizarea de veşminte sau alte materiale textile îmbinate cu secreţii
provenite de la bolnavi cu diferite boli (ex. variolă);
Odată cu evoluţia omenirii cât şi a cunoaşterii microorganismelor, au
început să fie utilizate şi alte metode:
- răspândirea unor insecte contaminate cu anumiţi agenţi infecţioşi (ex.
purici infectaţi cu Yersinia pestis);
208
- inocularea de culturi bacteriene la animale destinate consumului sau

pentru diferite activităţi civile sau militare (ex. Bacillus anthracis);
- infectarea rezervoarelor de apă şi hrană cu agenţi biologici cu grad
ridicat de patogenitate (ex. B. anthracis, Shigella sp., Salmonella typhi.,
Yersinia pestis).
Odată cu îmbunătăţirea modalităţilor de cultivare a microorganismelor cu
potenţial de utilizare în bioterorism, cât şi perfecţionarea armamentului de
„transport‖ a unor astfel de încărcături, s-au creat în timp adevărate arsenale de
arme biologice. În acest sens s-au efectuat multiple experimente, care uneori s-au
soldat cu accidente (apariţia de îmbolnăviri la oameni şi animale), cât şi crearea
unor periculoase surse de infecţie. Mai mult, unele state au dezvoltat adevărate
programe de cercetare, pentru a selecta şi cultiva la nivel industrial cele mai
periculoase microorganisme. S-a avut în vedere sporirea capacităţii patogene a
germenilor, a rezistenţei lor la factorii de mediu, cât şi dezvoltarea unor mijloace
cât mai sofisticate de transport şi răspândire (avioane cu instalaţii de spray-ere,
diferite tipuri de bombe). Au fost elaborate manuale tehnice privind modalitatea de
producere a armelor biologice. S-a ajuns la apariţia de laboratoare clandestine de
producere a armelor biologice sau a diferitelor tipuri de toxine, care au intrat în
arsenalul unor secte religioase sau diferite organizaţii teroriste.
Amintim în acest context, utilizarea bacilului antraxului în anul 2001, când
a fost transmis prin colete poştale sau scrisori, numite ―scrisorile morţii‖, la diferite
instituţii guvernamentale din USA, care au paralizat sistemul poştal american şi a
dus la închiderea unora dintre cele mai importante instituţii guvernamentale. Sporii
bacilului era încorporaţi într-un praf alb, care se răspândea foarte uşor la
deschiderea scrisorilor, provocând contaminarea pe cale respiratorie şi cutanată. S-
au înregistrat mai multe îmbolnăviri şi chiar decese, creându-se o adevărată panică
în rândul populaţiei. Cazuri sporadice au mai fost raportate în Germania, Kenya,
Pakistan şi în alte ţări.
Se poate uşor imagina sporirea capacităţii de contaminare prin atac biologic,
dacă răspândirea se face în aer când, sub formă de aerosoli, germenii pot pătrunde
direct în căile respiratorii, se depun pe piele sau ajung pe alimente/furaje, în apă, pe
sol, creându-se surse periculoase de infecţie, cu durată în timp de zeci de ani, ca
urmare a contaminării telurice.
Din aceste considerente, la nivel internaţional s-au iniţiat o serie de acorduri
care interzic producerea, stocarea sau folosirea microorganismelor ca armă
biologică, cât şi lichidarea sau distrugerea unor astfel de arsenale.
23.2. AGENŢI MICROBIENI UTILIZAŢI ÎN BIOTERORISM
Germeni cu potenţial de utilizare în bioterorism, sunt clasificaţi în două

mari grupe, după cum vizează oamenii sau animalele, deşi nu se poate face o
departajare netă, deoarece mulţi dintre ei manifestă patogenitate pentru ambele
categorii. Aceştia sunt prezentaţi în tabelele următoare (nr. 14 şi 15):
209
Agenţi ai bolilor cu potenţial bioterorist pentru om

Tabelul nr. 14
Persoana la persoana
Transmitere prin vector + : Sistemele afectate, localizări
Caracter zoonotic
*
Boala produsă şi
incubaţie (zile)
**
agentul patogen
Perioada de
Neurologic
***
Septicemia
Respirator
Intestinal
Calea de transmitere
Cutanat
Ocular
Antrax *** Animale infectate; + + + + 1-7
Bacillus anthracis inhalare; alimente
contaminate
Botulism *** Alimente contaminate; + + + + + 1-5
Cl. botulinum toxin inhalare
Plague * Purici; animale infectate; + + 1-6
Yersinia pestis ** inhalare
***
Variola * Oameni infectaţi + 7-17
Variola major
Tularemia ** Artropode: căpuşe, deer fly, + + + + + 1-14
Francisella tularensis *** ţânţari; inhalare; ţesuturi
animale infectate; alimente
contaminate, apă.
Febrele hemoragice * Variate materiale contaminate: + + + 2-21
Ebola, Marburg, *** oameni infectaţi, rozătoare
Lassa, Machupo
Bruceloza * Contact cu animale infectate; + + 1-21
Brucella species *** inhalare; alimente contaminate
Morva * animale infectate; inhalare; + + + + + + 1-14
Burkholderia mallei *** plăgi contaminate
Melioidoza * Inhalare; fluide din corp + + + 2 zile
Burkholderia *** infectate; la
pseudomallei plăgi contaminate 2 ani
Psitacoza *** Inhalarea de praf, picături sau + + + 7-28
Chlamydophila psittaci secreţii provenite de la păsările
infectate
Fever Q ** Căpuşe; inhalare; fluide de la + + + 10-40
Coxiella burnetii *** animale infectate (urine, lapte,
sânge)
Tifosul exantematic * Păduchii de corp; purici de la + + + + 7-14
Rickettsia prowazekii ** veveriţele zburătoare
Encefalitele virale ** Ţânţari + + + 2-6
VEE, EEE, WEE ***
Toxine Alimente contaminate; inhalare + + + + + <1
Ricinus communis,
Cl. perfringens,
Staph. aureus
Nipah *** Secreţii respiratorii sau urină + + 3-18
Nipah virus
Hantavirus * Inhalarea de aerosoli, contact cu + + + + + 4-42
Hantavirus *** urină sau fecale de rozătoare
Febra West-Nile * Ţânţari + + + + 3-12
West-Nile virus **
***
Hendra *** Necunoscut; posibil contact + + 3-14
Hendra virus direct
Febra Văii Rift ** Ţânţari; ţesuturi animale + + + 3-12
Rift Valley *** infectate
Fever virus
210
Agenţi ai bolilor cu potenţial bioterorist pentru animale

Tabelul nr.15
Potenţialul de severitate al bolii la animalele afectate
1 – Slab; 2- Moderat; 3-Sever
Boala produsă şi
agentul patogen
incubaţie
Cabaline
Perioada
Caprine
Porcine
Bovine
Păsări
Ovine
Altele
Pisici
Câini
de
Antrax 3 3 3 2 3 2 2 Ierbivore sălbatice, 3-7
Bacillus anthracis carnivore, cobai zile
Botulism 3 3 3 1 3 1 1 3 Vulpi, nurci 24-72
Clostridium ore
botulinum (toxina)
Plague 1 3 Rozătoare, veveriţe de Variabilă; mai
Yersinia pestis stâncă şi de pământ, câini multe zile
de preerie
Tularemia 3 1 2 1 1 Iepuri, rozătoare, 1-10
Francisella animale acvatice zile
tularensis
Febrele virale Primate non-umanoide, 2-6
hemoragice cobai zile
Ebola, Marburg,
Lassa, Machupo
Bruceloza 1 3 3 Rumegătoare sălbatece Variabilă
Brucella melitensis
Bruceloza la 3 3 3 3 1 2 Rumegătoare sălbatece, Variabil[
animale bivoli, bizon, elan
B. abortus, B. ovis,
B. suis, B. canis
Morva 1 3 1 2 Măgari, asini, cămile, 2 săpt.
Burkholderia mallei cobai, hamsteri
Melioidoza 1 3 3 3 2 2 1 Rozătoare, iepuri, zoo Variabilă;
Burkholderia animale, peşti, primate latenţă
pseudomallei non-umanoide
Psitacoza 1 Peruşi, papagali, love 3-10
Chlamydophila birds zile
psittaci
Q Fever 2 2 2 1 1 Rozătoare, iepuri 1-3
Coxiella burnetii săpt.
Tifosul exantematic Veveriţe zburătoare 12
Rickettsia zile
prowazekii
Encefalitele virale 3 1 Rozătoare 1-14
VEE, EEE, WEE zile
Toxine 3 3 3 3 3 3 3 3 Primate non-umanoide 12-72
Ricinus communis, ore
Clostridium
perfringens,
Staph. aureus
Nipah 3 1 2 2 7-14
Nipah virus zile
Hantavirus Rozătoare
Hantavirus
Febra West-Nile 1 1 1 3 1 1 3 Multe mamifere şi reptile 3-14
West-Nile virus zile
Hendra 3 2 Cobai 6-18
Hendra virus zile
Febra Văii Rift 3 3 3 2 2 Cămile, maimuţe 12-36 ore la
Rift Valley tineret
Fever virus
211
23.3. EPIDEMIOLOGIA BIOTERORISMULUI
Oficiul Internaţional de Epizootii (OIE/OMSA) a formulat prin Centrul

pentru Siguranţa Alimentelor şi Sănătate Publică, caracterele epidemiologice ale
unui atac bioterorist, precum şi managementul atacului bioterorist.
Abordarea epidemiologică a atacului terorist cu arme biologice şi a
războiului biologic a devenit o prioritate absolută în condiţiile ameninţării cu
războiul biologic şi a realităţii atacului terorist cu spori de antrax asupra Statelor
Unite (2001). În această prezentare vor fi abordate doar particularităţile
epidemiologice ale atacului terorist îndreptat asupra populaţiei civile şi a mediului
înconjurător într-un teritoriu limitat geografic, nu şi asupra structurilor şi logisticii
militare, domeniu care revine celor care sunt antrenaţi şi dotaţi să o facă şi să
riposteze specific.
Acest tip de activitate, civilă şi militară, se realizează unitar prin
coordonarea unică în cadrul „Planului naţional de pregătire, răspuns şi ripostă la
atacul cu arme biologice‖.
Caracteristicile principale (epidemiologice şi clinice) ale bolilor infecţioase
reprezintă un element fundamental în diferenţierea evoluţiei naturale a atacului
terorist sau a războiului biologic, responsabilitate care revine integral specialiştilor
în epidemiologie şi boli infecţioase susţinuţi de microbiologi (67).
Apariţia bruscă a bolnavilor cu simptomatologie asemănătoare într-un
teritoriu limitat este sugestivă pentru a suspiciona un atac cu „arme biologice‖;
epidemiologii şi medicii „de prim contact‖ sunt cei care sesizează particularităţile
epidemiologice ale atacului terorist sau războiul biologic.
Particularităţile epidemiologice care sugerează un „atac internaţional‖ cu
arme biologice sunt următoarele:
- debutul unei epidemii, cu cazuri numeroase de îmbolnăvire;
- apariţia de cazuri numeroase de boli sau decese fără o explicaţie
ştiinţifică acceptabilă;
- apariţia mai multor cazuri de îmbolnăvire cu evoluţie severă decât în
mod obişnuit sau care nu răspund la terapia (etiologică) uzuală;
- delimitarea unor căi de transmitere neobişnuite pentru un agent patogen,
de exemplu cale inhalaţională în antrax;
- apariţia unei boli în mod brusc, într-o arie geografică în care boala
respectivă a fost absentă;
- apariţia unor boli transmise de vectori care nu sunt prezenţi în aria
geografică respectivă;
- evoluţia concomitentă a mai multor epidemii de boli diferite în aceeaşi
populaţie;
- diagnosticarea unui singur caz de boală produsă de un agent etiologic
neobişnuit (variola sau una dintre febrele hemoragice);
- depistarea unei boli neobişnuite la un anume grup de vârstă;
212
- apariţia unui germen sau a unor variante de germeni rezistenţi la

antibiotice diferită de cea uzuală în aria geografică în care evoluează
germenul respectiv;
- izolarea concomitentă a agenţilor etiologici similari genetic distribuiţi la
date diferite şi în localizări diferite;
- depistarea de îmbolnăviri numeroase la cei expuşi într-un spaţiu – zonă
precis delimitată, ca exemplu într-o clădire, dacă agentul biologic a fost
răspândit în interior sau îmbolnăviri puţine în clădirile închise dacă
agentul biologic a fost răspândit în afara clădirii;
- apariţia de epidemii cu aceeaşi boală în teritorii situate la distanţă mare;
- informaţii despre posibilitatea (iminenţa) unui atac biologic; clamarea
răspândirii agenţilor biologici de către terorişti sau agresori ori
descoperirea muniţiilor sau a mărturiilor despre muniţii.
Atacul cu arme biologice poate fi declanşat şi se desfăşoară sub două forme:
„deschis‖ sau „acoperit‖ (67). Pentru clasificarea tipului de atac (deschis sau
acoperit) structurile informative de Sănătate Publică şi Asistenţă Medicală, îşi
conjugă eforturile şi activităţile în conformitate cu „Planul integrat de răspuns la
atacul biologic‖.
Atacul deschis este recunoscut mai întâi de structurile informative şi de
aplicare a legii (juridice), care informează persoanele din structurile de Sănătate
Publică.
. Atacul acoperit poate fi semnalat numai după depistarea unor grupe de
persoane bolnave. Intenţia atacatorului de a recurge la un atac cu arme biologice
poate fi recunoscut numai după confirmarea prin laborator a agentului etiologic
implicat, identificat în eşantioane recoltate de la bolnavi. Atacul acoperit poate să
nu fie recunoscut iniţial ca un atac biologic şi astfel structurile de Sănătate Publică
să fie primele care se implică în clasificarea tipului de eveniment. Primul răspuns la
atac în astfel de situaţii se concentrează asupra:
a) diagnosticului (inclusiv confirmarea prin laborator);

b) îngrijirilor medicale;
c) investigaţiilor epidemiologice;
Supravegherea continuă epidemiologică şi microbiologică poate aduce
elemente definitorii în caracterizarea şi calificarea evenimentului. Aceasta
presupune următoarele:
- mecanismul de declanşare a alertei în cazul atacului cu arme biologice
trebuie să fie „expeditiv‖,
- echipamentul protectiv personal imediat accesibil;
- în aria de decontaminare personalul de îngrijire al bolnavilor trebuie să
fie operaţional în 2-3 minute.
213
24. ANALIZA DE RISC
Demersul evaluării riscurilor legate de comerţul cu animale şi produse de

origine animală este relativ recent. Analiză de risc pe acest domeniu a fost iniţiată
şi dezvoltată de o serie de autori anglofoni din Australia, Noua Zeelandă, Canada şi
USA, extinzându-se treptat în alte ţări din lume ca Norvegia, Elveţia şi în Statele
membre ale Uniunii Europene, devenind o practică de rutină şi o obligaţie a
serviciilor veterinare. In baza acestei tendinţe serviciilor veterinare din ţara noastră
le revine responsabilitatea introducerii şi aplicării acestui concept, mai ales că nu
există încă elaborat un model oficial care să fie implementat (28, 70).
Analiza de risc este definită ca o „abordare ştiinţifica efectuata cu scopul de
a identifica pericolele cunoscute sau potenţiale, de a evalua riscurile, de a le
gestiona şi de a le comunica celor interesaţi (28).
Analiza de risc este un termen autocuprinzator pentru a descrie trei domenii
ale acestei discipline: estimarea riscului, managementul riscului şi comunicarea
riscului.
Estimarea riscului este în continuare divizată în identificarea hazardului
(aspectul calitativ) şi evaluarea riscului (aspectul cantitativ).
In acest context analiza de risc s-a dovedit a fi o metodă eficientă ce poate
furniza, celor ce sunt abilitaţi să ia decizii pe o bază mult mai solidă si informată si
să evalueze mai bine impactul deciziilor pe care aceştia le iau asupra oamenilor,
animalelor, plantelor, mediului, obiectelor, strategiilor geopolitice (28).
Analiza de risc a fost definită si folosită într-o varietate de discipline si
aceasta a condus la o serie de terminologii diferite. Acest aspect poate si chiar a
creat confuzii. Chiar si în domeniul veterinar, nu există o uniformitate in acest sens,
diferite ţări folosesc termeni diferiţi pentru a defini acelaşi aspect si utilizează
aceeaşi termeni pentru a defini lucruri si noţiuni diferite. In lucrarea de fată se vor
utiliza termeni folosiţi in ţări ce au tradiţie în aplicarea analizei de risc (28).
Creşterea importanţei liberului comerţ internaţional, cât mai ales
amplificarea acestuia în condiţiile globalizării, a condus din numeroase raţiuni,
îndeosebi economice şi sociale, la perfecţionarea conceptului privitor la analiza de
risc, având în vedere perturbările grave, pe care le antrenează apariţia şi evoluţia
unor boli epidemice. La finele anului 1994, peste 140 de state printre care şi
România, au negociat mai multe acorduri şi au hotărât să recurgă la metodele de
evaluare a riscului stabilite de Oficiul Internaţional de Epizootii. În acest sens
autorităţile naţionale Zoosanitar au fost informate prin „Codul Zoosanitar
Internaţional‖ asupra riscurilor de boală legate de fiecare import, atât pentru
mamifere, păsări, albine şi vieţuitoare acvatice (44).
Importul de animale, de produse de origine animală sau subproduse de
origine animală, de furaje sau produse biologice, comportă un anumit nivel de risc,
pentru introducerea unei boli în ţara importatoare. Analiza riscului trebuie să fie
suficient de transparentă pentru ca ţara exportatoare să poată cunoaşte de o manieră
clară şi precisă raţiunile care motivează condiţiile care îi sunt impuse la importuri
214
sau la refuzul unor importuri. Din aceste considerente, în comerţul internaţional cu

animale şi produse de origine animală, cerinţele de import le stabileşte ţara
importatoare (44).
Evaluarea riscului este preferabilă, dacă nu chiar obligatorie, după ce la
nivel mondial a luat fiinţă Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO/OMC), care
îşi propune menţinerea „nivelului zero de risc‖, iar OIE a stabilit prin Codul
Zoosanitar Internaţional, diferite niveluri de exigenţe care să asigure un risc cât mai
mic posibil de acceptat pentru fiecare specie de animale, pentru fiecare boală în
parte.
Poziţia Oficiului Internaţional de Epizootii în raport cu analiza de risc este
bine definită. OIE şi-a fixat trei misiuni direct legate de analiza de risc şi în special
pentru majoritatea ţărilor membre ale organizaţiei, care sunt ţări în curs de
dezvoltare şi anume:
– creşterea transparentei privind situaţia sănătaţii animalelor;
– protecţia sănătăţii animalelor în contxtul comerţului internaţional;
– furnizarea de expertiză privind statusul de sănătate a animalelor.
Obiectivul analizei de risc în relaţie cu importul este de a furniza ţărilor
importatoare o metodă obiectivă şi justificabilă pentru a evalua riscurile corelate cu
activităţile de import de:
a) animale vii,
b) produse şi subproduse de origine animală,
c) material genetic animal,
d) furaje şi hrană destinată animalelor de companie,
e) produse biologice,
f) material patologic,
Analiza de risc poate întâmpina dificultăţi din cauza următoarelor motive:
a) caracterul frecvent incert sau incomplet a datelor necesare disponibile;
b) absenţa unei documentaţii complete.
Acestea ar putea să creeze o oarecare confuzie între faptele reale sau
informaţiile obţinute şi valoarea care li se atribuie acestora de către cei ce le
analizează. Din acest motiv se impune, ca o condiţie esenţială de lucru,
transparenţa în toate etapele de efectuare a analizei de risc (28, 44, 70).
Procesul analizei de risc este identic si se efectuează după aceleaşi etape,
dar aplicarea acestuia la un anumit domeniu implică abordări particulare ce nu sunt
deloc similare. In acest context analiza de risc se poate clasifica astfel:
– Analiza de risc în relaţie cu sănătatea animalelor
– Analiza de risc în raport cu comerţul cu animale şi produse de origine
animală.
– Analiza de risc pentru produsele medicinale veterinare.
– Analiza de risc privind nutriţia animalelor.
– Analiza de hazard şi controlul punctelor critice pentru unităţile de
industrie alimentară.
– Analiza de risc privind mişcarea animalelor.
– Analiza de risc privind protecţia animalelor.
215
– Analiza de risc pentru radioactivitate.

– Analiza de risc pentru măsurile comune (reziduuri, substanţe
hormonale, zoonoze, furaje medicamentate şi deşeuri de origine
animală) (28).
In aceasta lucrare se urmăreşte doar o prezentare sintetica a ceea ce
înseamnă analiza de risc, explicitarea şi definirea cadrului general pentru
elaborarea unei astfel de analize şi familiarizarea studenţilor cu terminologia
adecvată.
24.1. STRUCTURA GENERALĂ A ANALIZEI DE RISC
Principalele etape ale analizei de risc sunt:

a) precizarea termenilor tehnici utilizaţi,
b) identificarea pericolului (risc şi hazard-pericol)
c) aprecierea riscului,
d) gestiunea riscului,
e) comunicarea riscului şi a opţiunilor,
f) sistemul de selectare şi luare a deciziilor.
24.1.1. Precizări privind termenii tehnici utilizaţi
a) pericol – orice agent patogen susceptibil de a provoca efecte nedorite

sau periculoase pentru sănătatea animalelor şi/sau a oamenilor, cu
ocazia importului unei mărfi;
b) identificarea pericolului – abordarea de identificare a agenţilor
patogeni ce ar putea să se regăsească în marfa al cărei import este deja
prevăzut;
c) analiza de risc – o abordare sistematică a riscului corelat cu activităţile
de import ce cuprinde identificarea pericolelor, evaluarea riscului,
gestiunea riscului şi comunicarea referitoare la risc;
d) analiza sensibilităţii – abordarea ce constă în examinarea efectului
variaţiei parametrilor iniţiali introduşi într-un model particular de
analiză de risc asupra rezultatului final obţinut graţie modelizării, prin
intermediul unei evaluări cantitative a riscului;
e) evaluarea riscului – este faza tehnică de procesare de debut a
informaţiilor prin care se tinde să se estimeze riscul asociat cu un
pericol (hazard). Evaluarea riscului poate să fie calitativă sau
cantitativă;
f) evaluarea calitativă a riscului – este aprecierea sau estimarea unui risc
în care rezultatele referitoare la probabilitatea de a surveni un pericol şi
amploarea consecinţelor sunt exprimate în termeni calitativi precum –
există sau nu, şi dacă există pericol, acesta este calificat prin nivelurile:
crescut, mediu, scăzut sau neglijabil;
216
g) evaluarea cantitativă a riscului – este evaluarea riscului în care

rezultatele sunt exprimate prin intermediul unor valori numerice;
h) comunicarea referitoare la risc – abordarea interactivă de schimburi
de informaţii referitoare la risc, între persoanele responsabile de
evaluarea şi/sau gestionarea riscului şi persoanele care iau decizii pe
baza opţiunilor prezentate;
i) estimarea riscului – abordare ce constă în a identifica, a selecta şi a
pune în acţiune măsuri a căror aplicare permite reducerea riscului la
nivelul de „tolerabil‖ sau „acceptabil‖ sau eliminarea acestuia;
j) gestiunea riscului – abordarea ce constă în a identifica, a selecta şi a
pune în aplicare măsuri a căror aplicare permite reducerea riscului la
nivelul de „tolerabil‖ sau „acceptabil‖;
k) incertitudine – deficitul de cunoştinţe precise ale parametrilor
introduşi iniţial în modelul de scenariu, erori de măsurare sau de
cunoştinţe insuficiente ale etapelor ce trebuie luate în consideraţie şi
astfel apar dificultăţi de identificarea a căilor prin care un pericol poate
deveni un risc real;
l) măsură sanitară – măsura descrisă de Codul de sănătate al animalele
terestre, ce este pusă în aplicare cu scopul de a reduce nivelul de risc la
„acceptabil‖ sau „tolerabil‖ şi care este adaptată fiecărei boli luate în
consideraţie;
m) risc – probabilitatea de apariţie a unui eveniment ce produce prejudiciu
sănătăţii publice sau sănătăţii animale în ţara importatoare, în cursul
unei perioade probabile şi consecinţele induse de apariţia acestui
eveniment;
n) risc acceptabil – nivelul de risc pe care o ţară importatoare îl evaluează
ca fiind compatibil cu măsurile luate pentru protejarea sănătăţii
animalelor şi a sănătăţii publice;
o) transparenţă – documentarea detaliată a tuturor datelor, informaţiilor,
ipotezelor, metodelor, rezultatelor, discuţiilor, concluziilor şi selectarea
opţiunilor, bazate pe obiectivitate şi logică;
p) variabilitate – manifestarea complexităţii lumii reale ce se traduce prin
parametri iniţiali diferiţi în fiecare caz şi prin diversitatea naturală
existentă în sânul populaţiilor date.
O analiză de risc corelată cu importul începe cu descrierea completă a
mărfii de importat, însoţită de o indicare a cantităţilor probabile anuale ce vor face
obiectul schimburilor internaţionale.
Cunoaşterea cantităţii totale dintr-o marfă importantă sau prevăzută a fi
importată este esenţială pentru evaluarea cantitativă a riscului corelat cu importul
mărfii respective (28, 70).
217
24.1.2. Identificarea pericolului (risc şi hazard)
Cuprinde identificarea agenţilor patogeni ce ar fi susceptibili de a produce

efecte nedorite sau malefice cu ocazia importului unei mărfi. Pericolele potenţiale
pentru identificare trebuie să fie cele proprii speciei de animale importate sau marfa
importată şi posibile de a fi prezente în ţara exportatoare.
Exemplu: nu putem incrimina virusul febrei aftoase într-o marfă care
provine dintr-o ţară oficial liberă de febra aftoasă, în care nu se practică vaccinarea.
Totuşi într-o ţară liberă de febră aftoasă, dar în care se practică vaccinarea, există
un pericol infim ca marfa să conţină virusul febrei aftoase. Pentru fiecare pericol
potenţial este necesar să se identifice dacă acesta există în ţara exportatoare, dacă
este vorba de o boală cu declarare obligatorie şi notificare internaţională
obligatorie, sau dacă în ţara exportatoare este organizată profilaxia sau eradicarea
acestei boli, cu scopul de a ne asigura că măsurile aplicate la import nu sunt mai
restrictive decât cele în vigoare în interiorul ţării importatoare. Identificarea
pericolului este o etapă de clasificare ce conduce la repartizarea agenţilor patogeni
în manieră dicotomică în pericole potenţiale sau nepotenţiale. Dacă etapa de
identificare a pericolului nu permite asocierea a nici unui pericol potenţial cu
importul prevăzut, aprecierea riscului încetează aici.
Evaluarea de către serviciile veterinare a programelor de supraveghere şi
profilaxie, şi ţinând cont în aplicare de existenţa conceptului de zonare şi
regionalizare ori compartimentare, constituie parametri importanţi pentru
aprecierea eventualităţii prezenţei unui pericol în populaţiile de animale din ţara
exportatoare ce fac obiectul schimburilor internaţionale. În acest context, ţara
importatoare poate aplica prevederile „Codului de sănătate al animalele terestre‖,
fără a mai fi necesară continuare procedurii de analiză de risc (44).
Dacă se identifică un risc se trece la următoarea etapă: aprecierea riscului.
24.1.3. Aprecierea riscului
24.1.3.1. Principii de apreciere a riscului
a) aprecierea riscului trebuie să fie suplă pentru a se putea adopta complexităţii

de situaţii concrete. În această etapă nu există o metodă universală de apreciere.
Aprecierea riscului trebuie să fie în măsură să ia în considerare diversitatea
mărfurilor animale sau derivate de la animale, pericolele multiple ce pot fi
identificate cu ocazia importului şi caracteristicile fiecărei boli, sistemele de
depistare şi de supraveghere pentru fiecare boală, scenariile de expunere
precum şi tipul şi volumul de date şi informaţii ce trebuie procesate;
b) evaluarea calitativă cât şi evaluarea cantitativă a riscului trebuie să se
aplice – acestea nu se exclud;
c) să se bazeze pe cele mai corecte informaţii disponibile furnizate de stadiul
cunoştinţelor ştiinţifice; aprecierea trebuie să se bazeze pe un fond de
218
documentare solid şi care să facă trimitere la referinţe din literatura ştiinţifică,

precum şi la alte surse competente şi în particular la avizul experţilor;
d) aprecierea coerenţei metodelor de apreciere a riscului are la bază
transparenţa care asigura onestitatea şi raţionalitatea analizei, ceea ce permite
ca toate aspectele şi lucrările să fie înţelese de toate părţile implicate;
e) trebuie să facă referinţe la incertitudine şi la ipoteze formulate cât şi la
influenţa acestora asupra rezultatului final;
f) riscul creşte odată cu cantitatea de marfă importată;
g) trebuie să fie posibil să se actualizeze aprecierea riscului pe baza
informaţiilor suplimentare disponibile.
24.1.3.2. Etapele aprecierii riscului
Principalele etape ale aprecierii riscului sunt:

– Aprecierea (evaluarea) emisiunii (difuzării) riscului,
– aprecierea expunerii la risc,
– aprecierea consecinţelor riscului,
– estimarea riscului.
1. Aprecierea (evaluarea) emisiunii (difuzării)
Aprecierea emisiunii (difuzării) riscului constă, pe de o parte, într-o

descriere, iar pe de alta parte, într-o cuantificare, dacă sunt disponibile datele
necesare, a probabilităţii de difuzare în mediu a unui agent patogen, pornindu-se de la
animale sau de la produse de origine animală supuse analizei de risc.
Probabilitatea emisiunii unui risc (sau al introducerii acestuia) corespunde
probabilităţii ca sursa de risc potenţială luată în considerare să facă posibilă difuzarea
agentului patogen
Dintre factorii ce trebuie analizaţi în aprecierea introducerii riscului, în
cazul unui import, figurează următorii:
a) factorii biologici:
– specia, rasa, vârsta, sexul şi starea fiziologică a animalelor,
– locul de predilecţie al agentului patogen, materiile virulente;
– valoarea probelor de diagnostic, eficacitatea mijloacelor de
imunoprofilaxie, a tratamentelor specifice şi a carantinei,
b) factorii corelaţi cu ţările implicate:
– incidenţa/prevalenţa agentului patogen in tara exportatoare,
– evaluarea serviciilor veterinare, a programelor de supraveghere şi de
profilaxie a ţărilor exportatoare,
– inspecţia si controalele la frontieră efectuate in tara importatoare
– exigentele de import ale tarii importatoare.
– aplicarea sau nu a sistemului de zonare (regionalizare) şi
compartimentare.
219
c) factori corelaţi cu marfa de import:

– cantitatea mărfii importată,
– posibilitatea de a se contamina cu agentul patogen,
– efectul procedeelor de fabricare/procesare,
– efectul proceselor de depozitare şi transport,
– efectul proceselor de distribuţie şi comercializare.
Dacă aprecierea emisiei nu relevă nici-un risc semnificativ, procedura de
apreciere a riscului se închide în aceasta fază.
2. Aprecierea expunerii la risc
Cuprinde o descriere si o cuantificare (cu condiţia sa fie disponibile datele

necesare) a probabilităţii de expunere a fiinţelor vii si a mediului la agentul patogen
emis de către animale sau de produsele de origine animală supuse analizei de risc.
Probabilitatea de expunere la un pericol identificat este estimată, pentru
condiţii de expunere bine precizate, în termeni de cantitate, cronologic, ca
frecvenţă, durată şi a căilor de expunere (ingestie, inhalare, genitală, prin insecte,
prin animale refractare) şi ţinând cont de specia, numărul, spaţiul şi orice altă
caracteristică a populaţiilor animale sau umane expuse, se procedează la analiza de
risc.
Dintre factorii ce trebuie analizaţi în aprecierea expunerii la risc, în cazul
unui import, se pot cita:
a) factori biologici,
– proprietăţile agentului etiologic, îndeosebi interacţiunea acestuia cu
mediul
b) factori corelaţi cu ţara
– prezenţa vectorilor/vehiculatorilor potenţiali,
– factorii populaţionali umani şi animalieri,
– tradiţii şi cutume,
– parametri geografici şi de mediu.
c) factori corelaţi cu marfa
– cantitatea de marfă importată,
– tipul mărfii (animale sau produse de origine animală),
– modalităţile de prezentare a produselor importate,
– metode de transport, stocare, distribuţie, destinaţie,
– metode de eliminare, ecarisare şi stocare.
Dacă aprecierea expunerii nu identifică existenţa unui risc semnificativ
(adică dacă riscul este inferior riscului acceptabil), procedura de apreciere a riscului
se încheie cu aceasta etapă.
3. Aprecierea consecinţelor riscului (sanitare si economice)
Aprecierea consecinţelor riscului constă în a descrie relaţiile existente între

expuneri în condiţiile date la un agent biologic şi consecinţele acestor expuneri.
220
Trebuie să existe o relaţie de cauzalitate prin care să se demonstreze că expunerea

se află la origine consecinţelor nefaste asupra sănătăţii animale sau publice, ori
asupra mediului înconjurător, ce pot la rândul lor, să aibă un important impact
socio-economic. Aprecierea consecinţelor sanitare trebuie, ca ţinând cont de
relaţiile doză/efect, să măsoare importanţa morbidităţii şi a mortalităţii umane sau
animale.
Aprecierea riscurilor descrie consecinţele potenţiale ale unei expuneri date
şi încearcă să estimeze probabilitatea de apariţie a acestora. Aceste estimări pot fi
calitative (exprimate prin cuvinte) sau cantitative (exprimate prin valori numerice).
Consecinţele care pot să apară pot fi:
a) consecinţe directe
– pierderi de producţie şi cele corelate cu infectarea sau o boală a
animalelor,
– consecinţele pentru sănătatea publică,
b) consecinţe indirecte
– costurile corelate cu supravegherea şi profilaxia,
– costurile de indemnizare,
– pierderile comerciale potenţiale,
– consecinţele nefaste asupra mediului.
4. Estimarea riscului
Estimarea riscului constă în a integra rezultatele aprecierilor precedente (de

emisiune, de expunere şi consecinţe), cu scopul de a măsura în mod global riscurile
asociate pericolelor identificate la început. Estimarea riscului ţine cont, de
asemenea, de totalitatea mecanismelor de concretizare a unui risc, de la pericolul
identificat până la efectele nefaste. Riscul estimat poate fi de ordin calitativ sau
cantitativ.
Estimarea calitativa a riscului include cuantificarea parametrilor, dar
utilizează niveluri descriptive ce califica nivelul fiecărui parametru. In cadrul
analizei calitative evaluările reţinute sunt următoarele:
– risc neglijabil : producerea evenimentului nu va fi posibila decât in
circumstanţe excepţionale;
– risc slab : producerea evenimentului este puţin probabila, dar posibila in
anumite circumstanţe;
– risc moderat : producerea evenimentului este in mod cert posibila;
– risc crescut : frecventa probabilităţii de a surveni un eveniment este
mare si constituie o posibilitate evidenta.
Estimarea cantitativă a riscului necesita o abordare numerica, o cuantificare
a fiecăruia dintre parametrii necesari aprecierii riscului. Abordarea probabilistica
trebuie sa fie completa si trebuie sa se formuleze ipoteze referitoare la valoarea
numerica a parametrilor ce lipsesc. O estimare cantitativa trebuie sa redea:
a) numărul estimat de efective de animale, de loturi sau de persoane
susceptibile de a avea probleme de sănătate, mai mult sau mai puţin grave în timp;
221
b) incertitudinea aferenta (distribuţiile probabilitate, intervale de încredere

şi a alte mijloace de exprimare a marjelor de incertitudine a acestor estimări);
c) analiza manierei în care aceşti parametri sunt dependenţi sau corelaţi.
d) aspecte economice corespondente.
Evaluarea riscului este situată ca etapă finală a aprecierii riscului,
determinând recurgerea sau nu la gestiunea riscului. După alte opinii, evaluarea
riscului constituie prima faza a gestiunii riscului.
24.1.3.3. Gestiunea riscului
a) Principiile de gestionare a riscului
Gestionarea riscului este demersul ce constă în a decide şi a pune în aplicare

măsuri ce permit atingerea unui nivel de protecţie corespunzător determinat de
ţările membre, asigurându-se că impactul lor asupra comerţului să fie redus la
minimum. Obiectul este de a se ajunge la un echilibru între ceea ce doreşte ţara
importatoare, de reducere a probabilităţii sau a frecvenţei introducerii de boli pe
teritoriul propriu prin activităţi de import şi consecinţele acestor boli, cat si dorinţa
de a importa mărfuri in cadru angajamentelor internaţionale în materie de comerţ.
Normele preconizate de Organizaţia Mondială pentru Sănătatea Animalelor
şi cele ale legislaţiei comunitare trebuie cunoscute, iar aplicarea lor în gestionarea
riscului trebuie să se conformeze spiritului acestor norme.
b) Componentele gestiunii riscului
a) evaluarea riscului: constă în a compara nivelul de risc obţinut graţie

demersului de apreciere a riscului, cu nivelul de protecţie corespunzător determinat
de o ţară membră;
b) evaluarea opţiunilor: constă în a identifica şi a selecta măsurile cele
mai eficiente având ca scop reducerea riscului corelat cu un import, până la nivelul
la care se reduce sau se anulează amploarea consecinţelor nefaste pentru sănătate şi
economie. Evaluarea eficacităţii opţiunilor avute în vedere, este un proces iterativ
ce presupune integrarea acestor opţiuni în aprecierea riscului, apoi de a compară
nivelul de risc astfel obţinut cu cel considerat a fi acceptabil. Evaluarea
aplicabilităţii se concentrează, în mod normal, pe factorii tehnici, operaţionali şi
economici care pot condiţiona punerea în aplicare a opţiunilor rezultate din
gestiunea riscului.
c) punerea în aplicare: este un demers ce constă în a urmări până la nivelul
aplicării deciziei de gestionare a riscului şi de a asigura o bună aplicare a măsurilor
prescrise;
d) urmărire şi revizuire: este un proces continuu prin care măsurile de
gestiune de risc sunt estimate, interpelate cu scopul de a se asigura că acestea dau
rezultatele scontate.
222
24.1.3.4. Comunicarea referitoare la risc
Comunicarea referitoare la posibilitatea apariţiei unui risc este o abordare

prin care informaţiile şi avizul referitor la pericole şi riscurile derulate din pericole
sunt solicitate de diferite sectoare implicate sau interesate de analiza de risc şi prin
care rezultatele acestei aprecieri, precum şi măsurile rezultate din gestiunea
riscurilor, sunt comunicate deţinătorilor puterii de decizie sau altor părţi interesate
(mass-media) ale ţării importatoare şi exportatoare.
Este vorba de un proces multidimensional şi iterativ care trebuie, în mod
ideal, să înceapă de la debutul analizei de risc şi să continue pe tot parcursul
expunerii la risc. O strategie de comunicare referitoare la risc, trebuie să fie definită
la începutul fiecărei analize de risc. Comunicarea trebuie să se exprime printr-un
schimb deschis de informaţii, interactiv, iterativ şi transparent ce poate continua
după decizia de import.
Autorităţile ţării importatoare sunt privilegiate în ceea ce priveşte
comunicarea referitoare la risc, ca şi profesioniştii din ţară şi cei din ţările străine
interesate, producătorii de animale şi organizaţiile de consumatori.
Ipotezele şi incertitudinile existente în modelul de analiză de risc, în
parametri iniţiali şi rezultatele obţinute din gestionarea efectuată, trebuie să facă
parte integrantă din comunicare.
Solicitarea avizului unor foruri consultative, altele decât cele ce au
comandat analiza de risc este, de asemenea, un element important al comunicării
referitoare la risc, pentru a dispune de puncte de vedere critice de natură ştiinţifică
care să garanteze că datele, metodele, ipotezele, precum şi opţiunile, sunt cele mai
adecvate.
24.1.3.5. Evaluarea cantitativă a riscului
Formule de calcul a analizei de risc

(sursa: Toma B. et al. - Epidémiologe appliquée 1997)
RGE risc global estimat

PIA probabilitatea introducerii unui agent
PEA posibilitatea exprimării unui agent
[ ( ) ]
PIA probabilitatea introducerii agentului

Pa prevalenţa anunţată
QSV coeficient de calitatea serviciilor veterinare
223
Qep coeficient de calitate a epidemiosupravegherii bolii

TMC mărimea medie a şeptelului
DMI durata medie a infecţiei (x/365)
Pop numărul de animale al speciei receptive (populaţia)
x
A coeficientul caracteristicilor particulare ale animalelor
PL coeficientul programului de luptă
MPP coeficientul metodei de preparare al produsului
nUAI numărul unităţilor animale importate
Pentru a ilustra maniera practică a modului de efectuare a calcului de risc,
se vor prezenta două exemple, unul pentru import de animale, altul pentru
importarea unui produs de origine animală.
Exemplul „import de animale”
Se face analiza de risc legat de Peripneumonia contagioasă a bovinelor, în

urma importării a 1000 bovine Holstein de 16-24 de luni.
Informaţii:
Prevalenţa anunţată: Pa = 10 (numărul de focare în cursul ultimelor 12 luni)
Calitatea serviciilor veterinare: QSV: 3-4 (date arbitrare)
Calitatea epidemiosupravegherii peripneumoniei contagioase bovine:
Qep: 1-2 (date arbitrare)
Mărimea medie a şeptelului: TMC = 271 animale
Durata medie a infecţie pe un animal: DMI = 120 de zile, fie 0,33/an
Numărul total de bovine: Pop = 23.212.325
Factorii animali (rasa, vârsta …) : Ax = 1
Existenţa planului de luptă contra acestei boli: PL = 0,3-0,5
Metoda de preparare a produsului: MPP – fără obiect
[ ( ) ]
Risc maximal:
[ ( ) ]
PIA maximal = 0,14
Un calcul analog ar furniza riscul minimal

PIA minimal = 0,034
Probabilitatea pentru ca cel puţin o bovină importată să fie infectată prin

agentul peripneumoniei contagioase a bovinelor este cuprins între 3% la 14%.
224
Dacă se consideră că probabilitatea exprimării a acestui agent este de 1,

riscul global legat de importul a 1000 de bovine Holstein provenite din ţara
respectivă este foarte crescut (3 la 14%).
Exemplul „import al unui produs alimentar”
Risc legat de introducerea virusului pestei porcine clasice, în urma

importului a 500 tone de jambon de 400 de zile, fără os, cântărind 7 la 9 kg,
preparat după tehnica jambonului crud (adaptat după Morley - cit. de Toma B.)
Informaţii:
Prevalenţa anunţată: Pa = 86 (numărul de focare în cursul ultimelor 12 luni)
Calitatea serviciilor veterinare: QSV = 2-3 (date arbitrare)
Calitatea epidemiosupravegherii pentru pesta porcină clasică:
Qép: 1-1,5 (date arbitrare)
Mărimea medie a şeptelului: TMC = 371 animale
Durata medie a infecţie pe un animal: DMI = 0,05 (19 zile:19/365)
Numărul total de porcine: Pop = 26 850 250
Factorii animali (rasa, vârsta …) : Ax = 1
Existenţa planului de luptă contra acestei boli: PL = 0,1-0,2
Metoda de preparare a produsului: virusul pestei porcine este inactivat în
mai puţin de 400 de zile. Deci valoarea este foarte slabă, de exemplu: 1 x 10-8
Numărul de unităţi animale importate: greutatea minimală a jambonului: 7
kg, două jamboane/porc.
Risc maximal:
[ ( ) ]
-6
PIA maximal = 3,57 x 10
Un calcul analog ar furniza riscul minimal care este practic identic

PIA minimal = 3,6 x 10-6
Riscul global legat de importul menţionat va fi în funcţie de valoarea

acordată probabilităţii de expunere la acest agent (PEA). Chiar dacă se reţine
valoarea maximală de 1, se constată că riscul legat de acest import ar fi foarte slab
(de ordinul 3,6 x 10-6).
225
25. NOTIFICAREA INTERNAŢIONALĂ A BOLILOR

TRANSMISIBILE ALE ANIMALELOR
Importanţa notificării veterinare este crucială pentru instituirea rapidă a

măsurilor de control a bolii, a prelevării de probe pentru elucidarea rapidă a
prezenţei a uneia sau a mai multor boli epidemice notificabile şi a implementării
măsurilor pentru protejarea restului teritoriului unei ţări în care a apărut sau a fost
declarată o boală, ori a măsurilor de protecţie pentru protejarea partenerilor externi,
aşa numitele măsuri de salvgardare - conform legislaţiei comunitare transpuse.
Definirea conceptului de notificare veterinară nu se referă la realizarea
notificării ca atare (când, ce, cine, unde, cum se notifică o boală), aceste aspecte
fiind acoperite de prevederile Ordinului 156/27.12.1999 pentru aprobarea „Normei
sanitare veterinare privind anunţarea, declararea şi notificarea unor boli
transmisibile ale animalelor‖.
Pentru înţelegerea conceptului de notificare veterinară ne-am propus să
definim exigenţele şi principiile acestui concept şi să prezentăm forma actuală
computerizată în care se realizează notificarea veterinară.
25.1. PRINCIPII DE NOTIFICARE VETERINARĂ ŞI INFORMAŢII EPIDEMIOLOGICE
Pentru aplicarea corectă în România a „Codului de sănătate al animalele

terestre‖ şi conform articolelor 5, 9 şi 10 din Statutul Organizaţiei Mondiale pentru
Sănătatea Animalelor, trebuie cunoscute următoarele principii care reglementează
notificarea.
Principiul recunoaşterii instituţionale mutuale: conform acestuia toate ţările
membre recunosc Biroul Central şi dreptul acestuia de a comunica direct cu
administraţiile veterinare din teritoriile aflate sub jurisdicţia acestei organizaţii, în
baza principiului de prevalare a dreptului internaţional faţă de dreptul naţional.
Principiul reprezentativităţii: stipulează faptul că orice fel de notificare şi
de informaţii ori date, transmise de Organizaţia Mondială pentru Sănătatea
Animalelor administraţiilor veterinare centrale ale ţărilor membre, sunt considerate
ca transmise ţării respective pe care o reprezintă oficial şi orice notificare sau orice
fel de informaţii ori date transmise la Organizaţia Mondială pentru Sănătatea
Animalelor de administraţia centrală a unei ţări membre, sunt considerate ca fiind
transmise de statul pe care acesta îl reprezintă.
Principiul transparenţei: implică faptul că o ţară membră trebuie să pună la
dispoziţia celorlalte ţări membre, prin intermediul Organizaţiei Mondiale pentru
Sănătatea Animalelor, toate informaţiile necesare pentru a preveni propagarea
bolilor animalelor şi a permite o profilaxie mai bună a acestora pe plan mondial. În
acest scop, ţările membre trebuie să se conformeze anumitor reguli de notificare.
Principiul modelizării: stabileşte că pentru calitatea şi comunicarea
informaţiilor notificate internaţional, ţările membre trebuie să se conformeze pe cât
226
de exact posibil, unor modele oficiale de declarare a bolilor transmisibile, instituite

de Organizaţia Mondială pentru Sănătatea Animalelor sau de Comisia Europeană.
Principiul integralităţii: precizează că în afara notificărilor enunţate în
următorul principiu, ţările membre trebuie să furnizeze informaţii referitoare la
măsurilor luate pentru prevenirea propagării bolilor, în special cele referitoare la
carantină şi restricţiile de circulaţie impuse animalelor, produselor de origine
animală, produselor biologice şi tuturor obiectelor sau materiilor care, prin natura
acestora, ar putea să fie responsabile de transmiterea bolii. În cazul bolilor
transmise prin vectori se vor specifica şi măsurile luate contra acestor.
Principiul procedural: stabileşte că administraţiile veterinare centrale ale
statelor membre ale Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor trebuie să
adreseze Biroului Central al Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor o
notificare, prin intermediul delegatului ţării respective, sub formă de telegramă,
telecopie sau curier electronic, în 24 de ore date privind:
a) apariţia, pentru prima dată a unei boli şi/sau a unei infecţii înscrise în lista
oficială a Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor, într-o ţară, zonă
(regiune) sau compartiment;
b) reapariţia unei boli şi/sau a unei infecţii înscrise în lista oficială a
Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor, într-o ţară, zonă (regiune) sau
compartiment;
c) apariţia, pentru prima dată, a unei tulpini sau serotip nou a unui agent
patogen înscris în lista oficială a Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea
Animalelor, într-o ţară, zonă (regiune) sau compartiment;
d) creşterea, bruscă sau neaşteptată, a distribuţiei, incidenţei, morbidităţii
sau mortalităţii, ce caracterizează o boală înscrisă pe lista oficială a Organizaţiei
Mondiale pentru Sănătatea Animalelor, prevalentă într-o ţară, o zonă (regiune) sau
compartiment;
e) apariţia unei boli emergente, cu morbiditate şi mortalitatea semnificativă
ori cu potenţial zoonotic;
f) constatarea unor modificări în epidemiologia unei boli înscrisă pe lista
oficială a Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor;
Pentru a avea o imagine sintetică asupra bolilor notificate se vor întocmi:
1. un raport lunar, transmis prin telegramă, telecopie sau curier electronic,
urmare a unei notificări formulată la punctul (a), cu scopul de a furniza informaţii
complementare despre evoluţia unei boli. Transmiterea lunară a rapoartelor se face
până ce boala a fost eradicată sau a fost adusă la stadiul de evoluţie endemică;
2. un raport semestrial privind prezenţa sau absenţa ori evoluţia unei boli
înscrise pe lista oficială a Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor, cât
şi informaţii ce au importanţă epidemiologică pentru celelalte ţări membre ale
Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor;
3. un chestionar anual ce conţine toate informaţiile semnificative pentru
ţările membre ale Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor.
Principiul calificării statusului de sănătate a animalelor: prevede că
instituirea unei zone infectate trebuie notificată Biroului Central al Organizaţiei
227
Mondiale pentru Sănătatea Animalelor. O zonă infectată poate fi considerată liberă

de o boală:
a) după declararea ultimului caz de moarte sau de îmbolnăvire;
b) după trecerea unei perioade de timp ce depăşeşte perioada de
infectivitate a bolii, specificată în „Codul de sănătate al animalele
terestre‖, după ce toate măsurile de profilaxie şi măsurile zoosanitare
corespunzătoare au fost aplicate, cu scopul prevenirii reapariţiei sau
difuzării bolii în cauză.
Atunci când administraţia veterinară centrală a unei ţări membre a
Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor stabileşte o zonă indemnă,
trebuie să notifice aceasta Biroului Central al Organizaţiei Mondiale pentru
Sănătatea Animalelor, dând detaliile necesare şi în mod special criteriile aplicate
stabilirii acestui calificativ şi condiţiile de menţinere a acestui statut, cu indicarea
geografică exactă a zonei pe harta ţării respective.
Principiul relaţiei informaţionale centrifuge: precizează că Biroul Central
al Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor difuzează, prin telegrame,
telecopii sau curier electronic, tuturor administraţiilor veterinare centrale ale ţărilor
membre ale Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor, toate notificările
pe care le-a primit în aplicarea principiilor enunţate anterior. Biroul Central
difuzează delegaţiilor ţărilor membre informaţii privind noile focare de boli înscrise
pe lista oficială a Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor.
În baza tuturor notificărilor, datelor şi informaţiilor primite, Biroul Central
redactează un raport anual privind sănătatea animalelor la nivel mondial.
Principiul priorităţii informaţionale: stabileşte că atât ţările terţe cât şi
Biroul Central, atunci când are de notificat informaţii extrem de importante şi
urgente, beneficiază de prioritate de transmitere codificată, prevăzută de
„Aranjamentele internaţionale privind telecomunicaţiile‖.
25.2. ADOPTAREA UNUI SISTEM INFORMATIC CODIFICAT DE NOTIFICARE

A BOLILOR TRANSMISIBILE ALE ANIMALELOR
Sistemul ADNS (Animal Disease Notification System) în România este un

sistem computerizat ce leagă autorităţile veterinare ale Statelor Membre între ele,
iar acestea, pe de o parte cu Comisia Europeană, iar pe de altă parte cu unităţile
TRACES locale judeţene, cu institutele veterinare centrale şi cu posturile de
inspecţie şi controale veterinare de frontieră.
Primul tronson de codificare este cel al bolilor notificabile internaţional astfel:

- African horse sickness – Pesta africană a calului - 01
- African swine fever – Pesta africană a porcului - 02
- Avian influenza (fowl plague) – Influenţa aviară - 03
- Bluetongue – Boala limbii albastre - 04
- Bovine spongiphorme encephalopathy – Encefalita Spongiformă - 05
Bovină
228
- Classical swine fever – Pesta porcină clasică - 06

- Contagious bovine pleuropneumonia – Pleuropneumonia contagioasă - 07
- Dourine - Durina - 08
- Equine encephalomyelitis – Encefalomielitele ecvine - 09
- Equine infectious anemia – Anemia infecţioasă ecvină - 10
- Food and mouth disease – Febra aftoasă - 11
- Glanders - Morva - 12
- Infectious hematopoetic necrosis – Necroza hematopoetică infecţioasă - 13
- Infectious salmon anaemia – Anemia infecţioasă a salmonidelor - 14
- Lumpy skin disease – Dermatoza nodulară - 15
- Newcastle disease – Boala de Newcastle - 16
- Peste les petitis ruminants – Pesta micilor rumegătoare - 17
- Teschen disease – Boala de Teschen (encefalomielita infecţioasă) - 18
- Rift Valley disease – Boala văii de Rift - 19
- Rinderpest – cattle plague – Pesta bovină - 20
- Sheep and goat pox – Capripox – Variola caprină şi ovină - 21
- Small hive beetle – Boala puietului în sac - 22
- Swine vesicular disease – Boala veziculoasă a porcului - 23
- Tropilaeps mite - Acarianul albinelor - 24
- Vesicular stomatitis – Stomatita veziculoasă - 25
- Viral haemorhagic septicaemia – Septicemia hemoragică virală - 26
Informaţiile ce trebuie prezentate în relaţie cu focarul primar şi focarele

secundare trebuie de asemenea prezentate codificat astfel:
- Data transmiterii 01
- Ora transmiterii 02
- Ţara de origine 03
- Numele bolii şi tipul de virus 04
- Numărul serial al focarului 05
- Tipul de focar (P = primar, S = secundar) 06
- Numărul de referinţă al focarului corelat cu alt focar 07
- Regiunea şi localizarea geografică a focarului 08
- Alte regiuni afectate de restricţii 09
- Data confirmării 10
- Data suspiciunii 11
- Originea bolii 12
Acesta trebuie detaliată codificat astfel:
- Origine necunoscută, investigaţii în derulare 12 – 01
- Origine necunoscută, neclară după investigaţii 12 – 02
- Deşeuri alimentare 12 – 03
- Contaminare prin contract de piaţă 12 – 04
- Infectare prin contaminare de vecinătate 12 – 05
- Achiziţii de animale 12 – 06
229
- Difuzare prin vehicule de transport 12 – 07

- Difuzare prin personal 12 – 08
- Difuzare prin echipament, ustensile, materiale 12 – 09
- Difuzare prin furaje 12 – 10
- Difuzare prin animale de reproducţie 12 – 11
- Difuzare prin material seminal, însămânţări artificiale 12 – 12
- Infecţie latentă în exploataţie 12 – 13
- Difuzare prin animale sălbatice 12 – 14
- Alte surse de contaminare/infecţie (de specificat) 12 – 15
- Metode de diagnostic 13
- Imunofluorescenţă directă 13 – 01
- Izolare de virus 13 – 02
- Test de reducere a plajelor 13 – 03
- Test de seroneutralizare 13 – 04
- Test de virus-neutralizare 13 – 05
- Test de sero-precipitare 13 – 06
- Diagnostic clinic 13 – 07
- ELISA 13 – 08
- alte metode – de precizat 13 – 09
- Precizarea subtipului de virus 14
- Precizarea subtipului de virus pentru febra aftoasă 14 – 11
- tipul O 14 – 11 – 01
- tipul A 14 – 11 – 02
- tipul C 14 – 11 – 03
- SAT1 14 – 11 – 04
- SAT2 14 – 11 – 05
- SAT3 14 – 11 – 06
- ASIA1 14 – 11 – 07
- Măsuri de control 15
- nici una 15 – 01
- stamping-out pe loc a animalelor sensibile 15 – 10
- tăiere totală la abator din zona de control 15 – 11
- tăiere parţială ad-hoc a unei părţi din animalele sensibile 15 – 12
- tăiere parţială la abator din zona de control 15 – 13
- tăiere pe loc a tuturor animalelor clinic afectate 15 – 14
- tăiere la abator sau în zona de control a animalelor afectate 15 – 15
- vaccinarea tuturor animalelor susceptibile clinic sănătoase 15 – 20
- vaccinarea parţială a animalelor clinic sănătoase 15 – 21
- vaccinare inelară perifocală 15 – 22
- zonă de vaccinare de urgenţă 15 – 23
- distrugere prin ardere 15 – 30
- distrugere prin îngropare sanitară 15 – 31
- distrugere în unitatea de ecarisare 15 – 32
- distrugere prin gazare 15 – 33
230
- recuperarea animalelor pentru consum cu tratament termic 15 – 40

- recuperarea parţială a unor animale pentru consum cu tratament 15 – 41
termic
- recuperarea pentru consum a tuturor animalelor fără tratament 15 – 42
termic
- recuperarea pentru consum a unor animale fără tratament termic 15 – 43
- interdicţie de mişcare a animalelor în afara exploataţiei afectate 15 – 50
- supravegherea mişcărilor de animale în afara exploataţiei 15 – 51
- interdicţie de mişcare a altor materiale în afara zonei de control 15 – 52
- interdicţie de mişcare de produse de origine animală de la 15 – 53
animale afectate în afara zonei de control
- măsuri luate contra vectorilor sau gazdelor intermediare 15 – 60
- interdicţie de mişcare a oamenilor din zona afectată 15 – 70
- alte măsuri luate 15 – 80
- numărul de animale susceptibile din exploataţie/ zonă 16
- bovine 16 a
- porcine 16 b
- ovine 16 c
- caprine 16 d
- păsări domestice 16 e
- cabaline 16 f
- peşti 16 g
- specii sălbatice 16 h
- numărul stupilor afectaţi 16 i
- numărul de animale clinic afectate din exploataţie / zonă cu 17
aceleaşi simbol de litere
- numărul de animale moarte în exploataţie cu acelaşi simbol de 18
litere
- numărul animalelor tăiate în exploataţie / zonă cu acelaşi simbol 19
de litere
- numărul animalele distruse în exploataţie / zonă 20
- data estimată terminării 21
- data estimată a terminării distrugerii 22
În acest context, exemplificăm notificarea focarul de influenţă aviară (gripa

aviară din anul 2005) care s-a făcut cu următoarea formulă:
01-8.10.2005/02-22/03-RO/04-03-H5N1/05-01/06-P/07-P-S1/08-TL-
45o25‘l-28o05‘L/09-TL-CT-BR-GL/10-8.10.2005/11-6.10.2005/12-14/13-
02+06/14H5N1/1510,33,50,52,53,70/16e=4500,h=3500/17e=1250,h=62/18e=680,h
=42/19e=520,h=36/20e-45000,h=42/21=-/22=11.10.2005 cu următoarea
descriptare:
Notificarea a fost transmisă în data de 8.10.2005 la ora 2200 de către
România care notifică influenţa aviară, focarul nr. 1, focar primar, şi un focar
secundar S1 în relaţie cu P, focarul primar situat în judeţul Tulcea, având
231
coordonatele 45o25‘ latitudine şi 28o05‘ longitudine, măsurile de restricţie fiind

luate în judeţele Tulcea, Constanţa, Galaţi şi Brăila, confirmarea focarului primar
fiind în data de 8.10.2005, iar suspiciunea de influenţă aviară în data de 6.10.2005,
originea focarului fiind prin difuzare prin păsări sălbatice, focar confirmat prin
izolare de virus şi seroprecipitare pentru tipizarea pe bază de hemaglutinină, tipul
de virus confirmat H5N1, aplicându-se măsuri de stamping-out pe loc a animalelor
sensibile, distrugere prin gazare, interdicţii de mişcare a animalelor din localitatea
contaminată, interdicţii de mişcare a altor materiale în afara zonei de control
(localitatea Ceamurlia de Jos), interdicţii de mişcare a produselor de origine
animală din zona de control, interdicţie de mişcare a oamenilor din localitatea
afectată. În localitatea afectată există 45000 păsări sensibile la influenţa aviară şi
3500 păsări sălbatice sensibile (pe raza locului Razelm), fiind afectate 1250 păsări
domestice şi 62 păsări sălbatice, din care cu semne clinice evidente 680 păsări
domestice şi 42 păsări sălbatice, din care au murit până la diagnosticarea bolii 520
păsări domestice şi 36 păsări sălbatice, au fost supuse stamping-out-ului toate cele
45000 de păsări sensibile existente în localitate şi o parte din păsările sălbatice 42,
operaţiunea terminându-se în data de 11.10.2005 (9).
25.3. DEFINIREA ŞI APLICAREA CONCEPTULUI DE ZONARE, REGIONALIZARE

PENTRU CONTROLUL BOLILOR TRANSMISIBILE ALE ANIMALELOR
Conceptul de zonare, regionalizare sau compartimentare nu a fost aplicat în

România datorită lipsei unui modul sau a unei modelizări vizând aplicarea acestuia.
În vederea definirii unui modul naţional pentru aplicarea acestui concept în
România s-a apelat la următoarele:
a) prevederile legislaţiei comunitare vizând controlul unor boli epidemice
ale animalelor;
b) prevederile „Codului de sănătate al animalele terestre‖;
c) informaţiile primite la activităţile de instruire organizate de Oficiul
TAIEX al Comisiei Europene.
25.3.1. Identificarea bazei tehnice şi legislative
În structura legislaţiei veterinare comunitare, următoarele acte normative

cuprind elemente specifice referitoare la definirea zonei, regiunii sau
compartimentului.
În structura „Codului de sănătate al animalele terestre‖, Capitolul 1.3.5.
cuprinde elemente definitorii corelate cu definirea zonei regiunii sau
compartimentului.
În conceptul Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor termenii
de zonare şi regionalizare au acelaşi înţeles tehnic şi juridic.
Compartimentarea şi zonarea sunt proceduri puse în aplicare de o ţară, cu
scopul definirii pe teritoriul său a unor sub-populaţii de animale care au un standard
de calificativ zoosanitar diferit de al sub-populaţiilor din restul teritoriului, pentru
232
a-i permite acelei ţări de a participa la schimburile cu animale şi produse obţinute

de la acestea, cu respectarea prevederilor specifice fiecărei boli şi fiecărui
calificativ acordat acestor zone pentru boala respectivă.
25.3.2. Stabilirea elementelor de dimensionare şi limitare a zonei
Compartimentarea se aplică unei subpopulaţii pentru care se stabilesc

criterii specifice de gestiune şi care, în mod curent, este delimitată de unităţile
administrative de bază.
Pentru a exemplifica – un compartiment îl constituie localitatea (comuna –
ca unitate administrativă de bază) Ceamurlia de Jos pentru recentul focar de
influenţă aviară din România.
Spre deosebire de compartiment, zona sau regiunea se aplică unei
biocenoze, adică unui complex de populaţii şi este delimitată prin elemente
geografice naturale (râuri, munţi, delte, ape, mări, oceane).
Urmărind exemplul menţionat anterior – compartimentul Ceamurlia de Jos
s-a referit la unitatea administrativă – comuna Ceamurlia de Jos – delimitată
administrativ nu prin bariere geografice, iar măsurile de stamping-out s-au aplicat
doar la populaţiile de galinacee şi palmipede, nu şi la alte populaţii de animale.
În cazul focarului de influenţă aviară de la Ceamurlia de Jos – zona sau
regiunea este reprezentată de judeţul Tulcea, limitat prin bariere geografice –
Dunăre vest şi nord, Marea Neagră – est, râul Casimcea şi complexul lacunar
Razelm la sud.
Pentru practica veterinară trebuie definite următoarele structuri:
1) Compartimentul – este definit de:
a) unitatea administrativă de bază (de regulă),
b) se referă la anumite subpopulaţii de animale,
c) măsurile specifice se referă la tăierea sau distrugerea pe loc sau în
abatoare din areal a speciilor de animale sensibile afectate sau nu,
d) zona compartimentului este supusă unor măsuri specifice de sanitaţie de
decontaminare,
e) măsurile nespecifice vizează restricţionarea mişcărilor celorlalte specii
de animale, a materialelor, ustensilelor furajelor, mijloacelor de transport şi a
oamenilor către şi în special din compartiment în afară,
f) ca dimensiune, compartimentul cuprinde un teritoriu de până la 200 km2
2) Zona sau regiunea – este definită de:
a) limite geografice naturale precise ce pot constitui bariere naturale pentru
difuzarea agentului etiologic;
b) se referă de obicei la o biocenoză care cuprinde mai multe populaţii de
animale;
c) măsurile specifice se referă la activităţile de supraveghere
epidemiologică ce se instituie;
d) măsurile nespecifice se referă la interdicţia de mişcare înspre şi în special
din zonă de animale din speciile sensibile la boală, a produselor provenite de la
233
acestea, a altor materiale, echipamente ustensile posibil purtătoare de contagiu, a

mijloacelor de transport ce sunt supuse unor acţiuni de decontaminare la ieşirea din
zonă,
e) acţiunile de decontaminare şi sanitaţie se aplică la limitele zonei la
punctele de ieşire din zonă,
f) ca dimensiune zona poate cuprinde teritorii în jur de peste 2000 km2.
3) Principiile zonării (regionalizării) şi compartimentării
a) Stabilirea dimensiunilor şi limitelor compartimentului şi zonelor
(regiunilor) sunt decise de administraţia veterinară judeţeană cu acordul şi aprobate
de administraţia veterinară centrală a ţării respective, utilizându-se barierele
administrative oficiale, cele geografice naturale sau artificiale (baraje, poduri,
diguri, refugii, autostrăzi limitate prin gard) şi făcute publice prin canalele mass-
media oficiale teritoriale şi centrale.
b) Condiţiile relative utilizate pentru compartiment trebuie să fie fixate de
administraţia veterinară fiind fondate pe criterii pertinente precum practica
gestionării exploataţiilor din compartiment şi trebuie făcute publice prin
intermediul canalelor mass-media teritoriale şi centrale.
c) Apartenenţa animalelor şi a efectivelor de animale la anumite sub-
populaţii trebuie să fie uşor de recunoscut. Administraţia veterinară teritorială
trebuie să documenteze în detaliu măsurile adoptate pentru identificarea
subpopulaţiilor şi să garanteze recunoaşterea şi menţinerea statusului sanitar al
acestora.
Din moment ce o ţară a stabilit pe teritoriul său o zonă sau un compartiment
în relaţie cu una sau cu mai multe boli vizate trebuie să pună în aplicare măsuri
precizate de „Codul de sănătate al animalele terestre‖ specifice fiecărei boli şi
status de sănătate, pentru instaurarea şi menţinerea unei astfel de zone sau unui
astfel de compartiment. Toate aceste date trebuie transmise Comisiei Europene şi
Biroului Central al Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor care
recunoaşte oficial compartimentul sau zona respectivă direct sau după unele
amendamente solicitate ţării în cauză.
Odată ce zona sau compartimentul sunt recunoscute de Biroul Central al
Organizaţiei Mondiale pentru Sănătatea Animalelor şi/sau de Comisia Europeană
(pentru comerţul cu Statele Membre ale Uniunii Europene), ţările importatoare
trebuie să recunoască existenţa acele zone sau acelui compartiment şi aplicarea
măsurilor instituite de ţara exportatoare pe teritoriul căreia sunt acestea constituite,
a calificativului zonei sau compartimentului respectiv, pentru acceptarea
activităţilor de import sau de tranzit din restul teritoriului acelei ţări exportatoare
crea are cel puţin calificativ de sănătate al animalelor cu al ţării importatoare.
Aceste date pot fi utile Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru
Siguranţa Alimentelor pentru a aplica conceptul de zonare şi compartimentare pe
teritoriul României – în relaţie cu diferite boli ale animalelor.
234
26. NOŢIUNI DE STATISTICĂ BIOLOGICĂ

(în colaborare cu lector Maria Pârv)
26.1. PRINCIPII ELEMENTARE
Evaluarea şi interpretarea fenomenelor epidemiologice se bazează pe

utilizarea unor metode de calcul biostatistic şi de modelare. Cele mai cunoscute
dintre acestea se referă la reprezentările prin curbe de evoluţie, definirea pragului
minim de densitate necesar transmiterii agenţilor patogeni (teorema pragului),
stabilirea raportului de bază al reproducerii unei boli, încadrarea în etapele clasice
de evoluţie, conceptul valurilor epidemice, stabilirea evoluţiei spaţiale şi temporale
şi calcularea diferiţilor indicatori, îndeosebi cei de frecvenţă (incidenţa şi
prevalenţa).
Utilizarea statisticii este justificată datorită variabilităţii indivizilor,
proprietate fundamentală a tot ce este viu. Variabilitatea este un fenomen
omniprezent, independent de precizia măsurătorilor efectuate şi necunoscut a
priori (6). Fenomenele epidemiologice de masă, au o mare variabilitate şi uneori
un aspect haotic la prima vedere. Totuşi într-un număr mare de evenimente
asemănătoare, se poate observa o oarecare regularitate, o stabilitate statistică, iar la
baza variabilităţii fenomenelor stau legi care le guvernează. Calculul
probabilităţilor stă la baza previziunii ştiinţifice.
Variabilitatea indivizilor este cauza imposibilităţii desemnării unor indivizi
reprezentativi. In cel mai bun caz se poate vorbi de un eşantion reprezentativ extras
dintr-o populaţie în care se studiază un fenomen. Dacă eşantionul reprezentativ a
fost corect ales, iar experimentul nu este afectat de erori sistematice, variabilitatea
determină numai variaţii ale mărimilor măsurate care corespund abaterilor
întâmplătoare.
In aplicarea statisticii trebuie respectate următoarele principii de bază (6,
29, 31):
- să ştii ceea ce cercetezi şi să defineşti explicit şi clar înainte de a începe
cercetarea;
- să aplici metoda statistică încă de la elaborarea protocolului;
- să respecţi riguros protocolul de lucru în etapa culegerii datelor;
- să utilizezi în mod adecvat testele statistice cele mai potrivite;
- să publici rezultatele unei lucrări corect efectuate chiar dacă ele sunt
negative.
Se impune mai întâi clarificarea următoarelor noţiuni:
– populaţia statistică: se defineşte ca o mulţime de elemente ce urmează a
fi supusă prelucrării statistice, având un anumit număr de trăsături esenţiale
comune, numite caracteristici.
– populaţia biologică: se defineşte ca mulţimea indivizilor care ocupă
acelaşi areal, au aceeaşi amplitudine de variaţie a eredităţii, se reproduce în acelaşi
mod şi au suferit aceeaşi acţiune a selecţiei.
235
Elementele ce compun populaţiile statistice se numesc unităţi statistice, iar

ale unei populaţii biologice indivizi. Trăsătura esenţială comună tuturor indivizilor
unei populaţii biologice se numeşte caracteristică.
26.2. ERORI ŞI ESTIMAREA ERORILOR
In activitatea de laborator mărimile se obţin prin măsurare, adică se

compară mărimea cu unitatea şi această comparaţie nu se poate face exact din
cauza diferitelor surse de eroare. Măsurătorile, eliberate de erorile grosolane
provocate de neglijenţa experimentatorului şi de cele sistematice, rămân afectate de
erorile întâmplătoare. Studiul erorilor (abaterilor) întâmplătoare este posibil pe baza
unui aparat matematic denumit în limbajul curent statistică.
Erorile experimentale se împart în două clase importante:
– erori întâmplătoare (accidentale) care se datorează unor cauze diverse,
necunoscute, care acţionează în sensuri diferite de la o măsurătoare la alta.
Aceste erori se supun studiului statistic, astfel încât influenţa lor asupra
rezultatului măsurătorii poate fi cunoscută. De aici rezultă importanţa
observaţiilor făcute de mai multe ori, a măsurătorilor repetate, ceea ce face
posibil să se calculeze media mai multor observaţii, valoare care se apropie de
mărimea reală de măsurat, mai mult decât determinările individuale. Dacă
eroarea întâmplătoare este mică atunci măsurătoarea s-a făcut cu precizie.
– erori sistematice care sunt condiţionate de o aceeaşi cauză, care
intervine într-un anumit sens, rezultate mai ales din etalonări neglijente ale
aparatelor. Aceste erori sistematice sunt adesea greu de eliminat, dar ele pot fi
diminuate prin reglaje corecte ale aparatelor utilizate. Erorile sistematice relativ
mici corespund unor măsurători realizate cu acurateţe.
26.3. PROBABILITATE
Experimentul este definit ca urmărirea strictă a unei proceduri/metodologii

de lucru prestabilite şi care are drept consecinţă obţinerea unor date (rezultate)
exprimate printr-o cantitate sau printr-un set de cantităţi.
Rezultatele experimentului pot să difere atunci când sunt măsurate în mod
repetat. Mărimile obţinute se numesc evenimente. Totalitatea evenimentelor, notate
A, B, C, ... formează un spaţiu finit căruia îi corespunde evenimentul ce poate să
apară în orice experiment (eveniment notat cu E). De multe ori, este nevoie să se
cunoască şansa de a se realiza un anumit eveniment. O măsură pentru şansa de
realizare a unui eveniment este probabilitatea.
Probabilitatea unui eveniment A este definită ca raportul dintre numărul
cazurilor favorabile apariţiei evenimentului A şi numărul cazurilor posibile de
apariţie a evenimentului A. Dacă N este numărul cazurilor posibile şi n numărul
cazurilor favorabile apariţiei evenimentului A, atunci matematic probabilitatea
evenimentului A se exprimă astfel:
236
n
P(A) = , 0≤n≤N
N
In practică, de multe ori, probabilităţile de apariţie a unor evenimente nu pot
fi determinate, ele fiind exprimate prin frecvenţele relative (raportul n/N) care pot
fi cunoscute prin experienţe.
26.4. MEDII UTILIZATE ÎN STATISTICĂ
1. Media aritmetică:
x
i 1
i
xa = , = x1 + x2 + x3 + …… + xn
n
utilizată atunci când fi=1 (adică frecvenţele de apariţie ale evenimentelor
xi sunt egale între ele şi egale cu 1); n = suma variantelor.
2. Media aritmetică ponderată:
x
i 1
i fi
xa = n
f i 1
i
utilizată atunci când fi ≠1 (frecvenţele de apariţie ale valorilor xi sunt

inegale şi
diferite, nu obligatoriu toate, de 1)
3. Media geometrică:
n
xg = N
x1f1 x2f 2 ...xnf n , unde N=  f i
i 1
se utilizează pentru prelucrarea datelor care formează o medie geometrică
(2, 4, 8, 16, 32 etc.)
4. Media armonică:
n
1
x
i 1
fi
i
xarm = n
f
i 1
i
se utilizează pentru prelucrarea datelor de tipul inversului progresiei

geometrice
237
(1/2, 1/4, 1/8, 1/16, 1/32 etc.)
5. Media pătratică:
x 2
i fi
x 
2
a
i 1
n
se utilizează în calculul dispersiei
f
i 1
i
6. Media cronologică
x1 x
 x 2  ...  n
xcron = 2 2 , unde x este valoarea de la începutul perioadei,
1
N 1
x2, x3, ..., xn sunt valorile variabile urmărite la sfârşitul fiecărei perioade, N
este numărul de perioade. Media cronologică se calculează în cazul unei serii de
valori care prezintă variaţii în timp.
26.5. VARIABILE CANTITATIVE ÎNTR-UN EŞANTION
Se consideră un eşantion de purcei (10-12 zile de viaţă), cu efectivul n=10.

Măsurându-se greutatea fiecărui purcel, rezultatele obţinute asupra variabilei
respective se pot înscrie în tabelul următor:
Număr purcei 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Greutatea (g) 1850 1870 2020 2110 1950 2090 2070 1930 1960 1890
Tabelul cuprinde toate informaţiile posibile din eşantion privind variabila

greutate, dar aceste informaţii sunt dificil de reţinut şi manipulat. De aceea,
informaţiile se rezumă cu ajutorul indicatorilor de poziţie următori:
Media aritmetică m definită ca raportul dintre suma tuturor valorilor şi

efectivul n al eşantionului este:
m = 19740 / 10 = 1974 g
Mediana M definită ca valoarea variabilei pentru care 50% din subiecţi au o

valoare a variabilei mai mică decât M şi 50% mai mare decât M. Un exemplu în
medicină îl constituie DL50 (doza letală50). Înşiruind valorile înregistrate în ordine
crescătoare: 1850, 1870, 1890, 1930, 1950, 1960, 2020, 2070, 2090, 2110, se
observă că. în acest caz, mediana M se găseşte între valoarea cinci şi şase a şirului
de date şi se calculează după formula:
M = (1950+1960)/2=1955 g
238
Dacă efectivul eşantionului ar fi fost impar, n1=9 (se presupune de exemplu

lipsa ultimei valori a şirului), atunci mediana este alta şi anume este a cincia
valoare a şirului de date, adică 1950 g.
Modulul sau dominanta M0 reprezintă valoarea variabilei corespunzătoare
frecvenţei maxime. In cazul distribuţiilor de frecvenţă simetrice, modul M0 şi
mediana M sunt identice. Pentru distribuţiile asimetrice, modulul se calculează
după formula:
M0 = m – 3(m – M), unde m = media aritmetică, M= mediana
Pentru exemplificare se consideră un eşantion de purcei cu efectiv n=20, cu
următoarea distribuţie de frecvenţă asimetrică a greutăţilor:
xi fi
1950 3
2010 4
2050 8
2120 5
 f i = 20
Se calculează următorii indicatori de poziţie:

n
x i fi
3x1950  4 x 2010  8 x 2050  5 x 2120 40890
m= i 1
n
   2044,5
f
20 20
i
i 1
Ordonând şirul de valori în ordine crescătoare, se vede că mediana M se

găseşte între valoarea a zecea şi a unsprezecea, deci este: M = 2050 g.
Modul M0 se calculează conform formulei pentru distribuţii asimetrice:
M0=2044,5-3(2044,5-2050)=2061 g
Amplitudinea de variaţie măsoară oscilaţia în jurul mediei (limitele

extreme ale variabilităţii). In exemplul nr.1 greutatea purceilor variază de la 1850
g la 2110 g, deci amplitudinea de variaţie este:
R= 2110-1850 = 260 g (pentru primul exemplu)
R= 2120-1950 = 170 g (pentru cel de al doilea exemplu)
Cvartilele sunt parametri care delimitează în patru părţi egale valorile

obţinute ale variabilei greutate. In exemplul cu efectivul de 20 purcei cvartilele sunt
următoarele:
 cvartila inferioară Q1 care delimitează primul sfert de valori de celelalte
trei sferturi, deci se va găsi între valorile a cincia şi a şasea şi va fi:
Q1 = (2010+2010)/2 = 2010 g
239
 cvartila mijlocie Q2 coincide cu mediana şi delimitează prima jumătate a

şirului de valori de cealaltă jumătate a lui şi va fi:
Q2 = M = 2050 g
 cvartila superioară Q3 care delimitează primele trei sferturi de valori din
şir de ultimul sfert de valori, se situează între valorile a cincisprezecea şia
şaisprezecea:
Q3 = (2050+2120)/2 = 2085 g
 deviaţia cvartilei de la medie va fi:
Q = (Q3 – Q1)/2 = (2085 – 2010)/2 = 37.5 g; cu cât deviaţia cvartilei
este mai mică, cu atât este mai omogenă colectivitatea pe care o
caracterizează.
In mod asemănător cvartilelor se pot defini decilele şi centilele, situaţii în

care şirul de valori se va împărţi în 10, respectiv 100 de părţi. Decilele şi centilele
se folosesc la analiza seriilor mari de valori.
Varianţa sau dispersia

Se ia spre exemplu un eşantion A de purcei cu efectiv n=10, cu următoarele
greutăţi:
nA 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
xAi (g) 1710 1930 2070 1860 1890 1770 1980 2140 2010 2050
Un al doilea eşantion B de purcei cu efectiv n=10, cu următoarele greutăţi:

nB 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
xBi (g) 1830 1920 1750 2010 2160 1910 1870 2060 2140 1760
Mediile greutăţilor purceilor din eşantioanele A şi B sunt:

10
x
i 1
Ai
mA = = 1941 g
n
10
x
i 1
Bi
mB = = 1941 g
n
Se calculează în continuare pentru ambele eşantioane A şi B mărimile (xi-

m) şi (xi-m)2 care se înscriu în următorul tabel:
240
eşantion A eşantion B
n 2
(xi-m) (xi-m) (xi-m) (xi-m)2
1 - 231 53361 -111 12321
2 -11 121 -21 441
3 129 16641 -191 36481
4 -81 6561 69 4761
5 -51 2601 219 47961
6 -171 29241 -31 961
7 39 1521 -71 5041
8 199 39601 119 14161
9 69 4761 199 39601
10 109 11881 -181 32761
∑ 0 166290 0 194490
Prin definiţie varianţa sau dispersia, notată cu s2 este expresia următoare:
 (x
i 1
i  m) 2
s2 = , pentru n>30
n
n
 (x
i 1
i  m) 2
s2 = , pentru n≤30
n 1
Deci în cazul eşantioanelor A şi B varianţele sau dispersiile vor fi:
166290
s A2   18476,6
9
194490
s B2   21610
9
Varianţa sau dispersia măsoară gradul de împrăştiere, de variaţie a valorilor

individuale în jurul valorii medii. Ea este folosită pentru determinarea abaterii
standard, notată cu s.
26.6. ABATEREA STANDARD
Este definită ca rădăcina pătrată din varianţă, adică:

s= s2
241
Deci în cazul eşantioanelor A şi B abaterile standard vor fi:

sA= s A2 = 18476,6 =135,9 g şi s B= s B2 = 21610 =
147 g
Se observă că, deşi ambele eşantioane au aceeaşi medie (1941), abaterea
standard este diferită de la un eşantion la altul. Abaterea standard, ca şi varianţa din
care se calculează, măsoară dispersia valorilor în jurul mediei.
Eroarea standard se defineşte ca:
s2 s
s′ =  , pentru n>30
n n
s2 s
s′ =  , pentru n≤30
n 1 n 1
In exemplul ales, efectivele celor două eşantioane fiind n A=nB=10, erorile

standard se vor calcula conform formulei pentru n≤30 şi vor avea valorile:
s 135,9
s 'A = A   45,3
n 1 9
sB 147
s 'B =   49
n 1 9
Întocmai ca varianţa şi abaterea standard şi eroarea standard măsoară

dispersia valorilor individuale în jurul mediei.
26.7. COEFICIENTUL DE VARIAŢIE
Se notează cu cV şi se defineşte ca raportul dintre abaterea standard şi

valoarea medie:
s
cV =
m
şi se exprimă în % (valoarea se înmulţeşte cu 100), fie ca probabilitate (ca atare).
Pentru cele două eşantioane vom avea următoarele valori:
135,9
cV(A) =  0,07 sau 7%
1941
147
cV(B) =  0,076 sau 7,6%
1941
242
Coeficientul de variaţie se foloseşte în două cazuri:

- fie pentru a compara două şiruri de măsurători în ceea ce priveşte
omogenitatea, reproductibilitatea etc. Cu cât cV este mai mic cu atât eşantionul este
mai omogen sau metoda de lucru furnizează rezultate reproductibile (in exemplul
prezentat eşantionul A este mult mai omogen decât eşantionul B)
- fie pentru compararea unor rezultate (abateri standard) care se referă la
caractere exprimate prin unităţi de măsură diferite (de ex. să se precizeze dacă
abaterea numărului de germeni viabili din mai multe tuburi de cultură este mai
mare sau mai mică decât abaterea consumului de oxigen determinat pe culturile din
aceleaşi tuburi).
De reţinut:
- Parametri: media (m), varianţa (s2), abaterea standard (s), eroarea standard
(s′) şi coeficientul de variaţie (cV) se mai numesc şi parametri descriptivi ai unui
eşantion.
- Media (m), ca şi mediana (M) şi modulul (M0) sunt parametri de tendinţă
centrală, ei fiind situaţi în mijlocul observaţiilor.
- Varianţa (s2) şi abaterea standard (s) măsurând dispersia valorilor în jurul
mediei, se mai numesc şi parametri de dispersie.
- Pe baza parametrilor definiţi se poate da o formă matematică noţiunilor de
acurateţe şi precizie.
- Acurateţea unor măsurători este afectată de abaterea standard. Cu cât
abaterea standard este mai mică, cu atât acurateţea este mai bună.
Precizia măsurătorilor depinde de eroarea standard:
′ s2 s ′ s2 s
s=  , pentru n>30 sau s =  , pentru n≤30.
n n n 1 n 1
Precizia este afectată nu numai de abaterea standard, ci şi de numărul de
observaţii. Cu cât se vor efectua mai multe observaţii, cu atât valoarea erorii
standard va fi mai mică şi implicit precizia măsurătorilor mai crescută (6).
26.8. PREZENTAREA DATELOR STATISTICE SUB FORMĂ DE TABEL
Considerăm x1 x2 x3 ….. xn valorile obţinute asupra caracteristicii

studiate, în cazul unui eşantion. Dintre acestea n valori, cât reprezintă volumul
eşantionului, unele se pot repeta. Numărul de repetări a unei valori x1 se numeşte
frecvenţă absolută şi se notează cu ni. Raportul dintre frecvenţa absolută n1 şi
volumul eşantionului se numeşte frecvenţa relativă a valorii x1 şi se notează cu:
f1 = ni/n.
Valorile distincte xi (I = 1, 2, ….., k) ordonate crescător, împreună cu
frecvenţele lor corespunzătoare (absolută şi relativă) se trec într-un tabel numit
repartiţie statistică.
Repartiţia statistică sau repartiţia de frecvenţă se prezintă sub forma
unui tabel astfel:
243
xi ni fi
x1 n1 f1
x2 n2 f2
x3 n3 f3
..... ….. ......
xk nk fk
Σ nk = n Σ fk = 1
Pentru că valorile distincte xi (i = 1, 2, ….., k) se referă la o singură

caracteristică a eşantionului se spune că este o repartiţie statistică
unidimensională. Dacă într-o asemenea repartiţie statistică frecvenţele absolute
cresc până la o anumită valoare şi apoi descresc la fel, se spune că suntem în cazul
unei repartiţii statistice simetrice.
Gruparea datelor din tabel
Volumul eşantionului studiat poate depăşi numărul de 50. În aceste cazuri

valorile vor fi grupate în intervale de numere numite clase. Pentru fiecare clasă se
va stabili valoarea xi şi frecvenţa relativă fi sau frecvenţa absolută ni. Cu valorile
claselor se va constitui repartiţia statistică. Împărţirea datelor în clase presupune să
se determine următoarele elemente (29):
– numărul claselor, notat cu k şi calculat cu formulele: k = 5 log sau k = 1-
+3.22 lg n
– lungimea intervalului de clasă, rotunjită prin calcul la număr întreg I =
xmax – xmin/k
– capetele sau limitele claselor: l = limita inferioară şi L = limita superioară
– 1 = xmin; L = 1 + I
– valoarea xi din fiecare clasă, care poate fi valoarea medie a clasei sau
valoarea centrală
– valoarea frecvenţei absolute ni a fiecărei clase, obţinută prin însumarea
frecvenţelor absolute ale valorilor clasei respective.
Elementele stabilite mai sus se trec în următoarea repartiţie statistică:
clasele xm ni fi
I1, I1 + I xm1 n1 f1
I1 + I, I1 + 2I xm2 n2 f2
….. ….. ….. ….
xmk nk fk
Σnk=n Σfk=l
Exemplu - greutatea (în kg) a 100 de viţei la naştere este prezentată sub
forma unei liste astfel:
27 33 32 29 34 31 35 31 28 30
244
31 37 34 35 44 38 26 39 34 33
33 31 28 33 25 33 36 34 30 37
35 45 36 31 36 35 33 28 39 26
40 23 33 34 30 29 41 32 33 34
29 35 30 27 35 40 31 29 36 29
36 34 40 37 33 32 34 33 31 30
32 28 36 32 39 27 39 35 43 31
30 38 34 41 34 34 35 31 25 42
30 37 38 29 38 37 32 38 37 28
Datele se scriu ordonate crescător după valorile distincte şi frecvenţele

absolute în tabel:
x ni x ni
23 1 35 8
25 2 36 6
26 2 37 6
27 3 38 5
28 5 39 4
29 6 40 3
30 6 41 2
31 9 42 1
32 7 43 1
33 9 44 1
34 12 45 1
Pentru a scrie repartiţia statistică cu date grupate se calculează:

– - numărul claselor: k = 51g100=10
– intervalul de clasă: I = xmax – xmin/k = (45-23)/10 = 2
– limitele claselor: l = 23; L = 25
– valoarea xi a fiecărei clase ca fiind valoarea medie
– valoarea ni a fiecărei clase obţinută prin însumare
– valoarea fi a fiecărei clase obţinută prin împărţirea la 100
Repartiţia statistică simetrică cu date grupate, pentru exemplul dat, este
următoarea:
Clasele xm ni fi
[23,25] 24 1 0.01
[25,27] 26 4 0.04
[27,29] 28 8 0.08
[29,31] 30 12 0.12
[31,33] 32 16 0.16
[33,35] 34 21 0.21
[35,37] 36 14 0.14
[37,39] 38 11 0.11
[39,41] 40 7 0.07
[41,43] 42 3 0.03
[43,45] 44 3 0.03
Σni=100 Σfi=1
245
GLOSAR
Abataj – acţiunea de tăiere a animalelor dintr-un focar.

Abataj parţial – metodă de luptă contra unei boli, bazată pe eliminarea animalelor
infectate dintr-o turmă.
Abataj sanitar – operaţiune de profilaxie zoo-sanitară, efectuată sub supravegherea
administraţiei veterinare pentru confirmarea bolii, ce constă în sacrificarea tuturor
animalelor bolnave şi contaminate dintr-un efectiv (focar).
Abataj total (stamping out) – metodă de luptă contra unei boli, bazată pe
eliminarea tuturor animalelor dintr-o turmă atinsă (animale bolnave, infectate sau
contaminate).
Abatere – diferenţa dintre valoarea determinată şi valoarea de referinţă.
Acreditare – procedura prin care un organism reprezentând o autoritate, recunoaşte
formal faptul că o organizaţie sau o persoană este competentă să efectueze sarcini
specifice.
Acţiune corectivă – acţiune întreprinsă pentru eliminarea cauzelor unei
neconformităţi, defecte sau a altor situaţii nedorite existente, în scopul prevenirii
repetării acestora; măsura care trebuie luată atunci când sunt indicii care
evidenţiază o tendinţă de pierdere a controlului într-un punct critic.
Acţiune preventivă – acţiune întreprinsă pentru eliminarea cauzelor care ar putea
duce la apariţia unor neconformităţi, defecte sau a altor situaţii nedorite; prevenirea
apariţiei acestora.
Administraţia veterinară – serviciul veterinar central din cadrul unui departament
ministerial al guvernului unei ţări, ce are competenţă asupra teritoriului ţării în care
se aplică Codul Zoosanitar Internaţional, şi care asigură şi supraveghează punerea
în lucru a măsurilor zoo-sanitare pe care acesta le recomandă.
Aeroport internaţional – aeroport desemnat de ţara pe teritoriul căreia este situat ca
aeroport de intrare sau ieşire, pentru traficul aerian internaţional de animale,
material seminal, ovule/embrioni, albine, ouă embrionate, larve de albine, produse
de origine animală, produse biologice şi de produse patologice.
Agent de agresiune (agent patogen) – agent mecanic, fizic, chimic, biologic,
comportamental sau social, a cărui prezenţă, exces sau insuficienţă, joacă un rol în
apariţia unei boli epidemice.
Algoritm – suită ordonată de proceduri ce permit rezolvarea unei probleme.
Alimente nutriceutice – defineşte o categorie de alimente curate, hrănitoare,
ecologice şi terapeutice.
246
All in all out (totul plin, totul gol) – metodă de luptă antiepidemică ce se aplică la
depopularea şi repopularea fermelor şi constă în eliminarea tuturor animalelor,
urmată de dezinfecţia riguroasă a adăposturilor şi spaţiilor aferente (padocuri, curţi,
rigole etc.)
Analiza riscurilor – procesul de colectare şi evaluare a informaţiilor despre
riscurile pe care le pot prezenta alimentele în scopul de a decide care sunt
semnificative şi trebuie să fie incluse în planul HACCP.
Anchetă în amonte – anchetă efectuată pornind de la focarul de boală, pentru a
determina originea bolii.
Anchetă în aval – anchetă efectuată pornind de la focarul de boală pentru a cerceta
eventualele focare secundare.
Antroponoze – termen ce defineşte bolile prezente numai la om.
Antropozoonoze – boli ce se transmit de la om la animale.
Asigurarea calităţii – ansamblul activităţilor planificate şi sistematic implementate
în cadrul sistemului calităţii, pentru furnizarea încrederii corespunzătoare că o
entitate va satisface cerinţele referitoare la calitate.
Asigurarea conformităţii – procedură al cărei rezultat este o declaraţie care dă
încredere că un produs, proces sau serviciu, îndeplineşte condiţiile specificate.
Audit – proces sistematic, independent şi documentat (demonstrabil prin existenţa
unor înregistrări scrise) ce se derulează în scopul obţinerii de dovezi, precum şi
evaluarea lor cu obiectivitate, pentru a se determina măsura în care sunt îndeplinite
anumite cerinţe.
Autoevaluare – analiză autocuprinzătoare, sistematică şi regulată a activităţilor şi a
rezultatelor indicate conform sistemului de management al calităţii sau unui model
de excelenţă.
Autoritate – organism care exercită prerogative legale; organ de specialitate al
administraţiei publice centrale sau reprezentant al acesteia, abilitat ca în exerciţiul
autorităţii de stat să ia măsuri obligatorii şi să adopte reglementări în domeniul lui
de competenţă.
Autoritate veterinară – serviciul veterinar direct responsabil de aplicarea măsurilor
zoo-sanitare.
Biais – eroare sistematică ce poate să se producă la orice nivel al unui studiu şi a
cărei prezenţă poate da o falsă idee a realităţii.
Biocenoză – ansamblu de populaţii vii ce trăiesc pe un teritoriu bine determinat.
Biotop – teritoriul pe care îşi duc viaţa indivizii unei biocenoze cu totalitatea
condiţiilor abiotice.
247
Boală contagioasă – boală transmisă prin contact direct sau indirect, având ca sursă
un agent patogen (microbian).
Boală emergentă – boală a cărei incidenţă creşte în mod real de o manieră
semnificativă într-o perioadă dată şi în o perioadă de timp dată, în raport cu situaţia
epidemiologică obişnuită a bolii respective.
Boală infecţioasă – boală dată de un microb care se multiplică în organismul atins.
Boală transmisibilă – boală a cărui agent poate fi transmis şi retransmis altor
organisme.
Brainstorming – tehnică de stimulare a gândirii creatoare a unei echipe, în scopul
de a genera şi clarifica o listă de idei, probleme sau concluzii.
Caz - animal atins de una din bolile infecţioase sau parazitare luate în considerare
de OIE, fiind înţeles că trebuie precizat criteriul (clinic, serologic etc. ), ce permite
a afirma că animalul este bolnav.
Cohortă – ansamblu de indivizi diferiti (din aceeasi generatie sau generatii diferite)
pornind de la caracteristici individuale (vârstă, sex etc.) intrând în acelaşi timp în
observaţie pentru cercetarea unei boli date prin examene repetate; are o largă
utilizare în studiile demografice.
Comorbiditate – morbiditatea legată de o boală ce co-există cu o boală studiată
într-o anchetă sau o experienţă.
Contagiozitate – aptitudinea unui microorganism sau a unei boli de a difuza mai
mult sau mai puţin intens, prin contact direct sau indirect cu subiecţii infectaţi.
Contaminare – defineşte prezenţa unui microorganism patogen pe suprafaţa unui
organism, pe diferite obiecte sau materiale din mediul exterior, fără multiplicarea
acestuia.
Controlul calităţii – tehnici şi activităţi cu caracter operaţional, utilizate pentru
satisfacerea condiţiilor referitoare la calitate; parte a managementului calităţii
focalizată pe îndeplinirea cerinţelor din domeniul calităţii.
Crescătorie – entitate geografică ce poate cuprinde mai multe turme, legate în
spaţiu prin personal sau materiale.
Depistare – căutare sistematică cu ajutorul unor examene (teste) într-o populaţie a
indivizilor sau grupelor de indivizi atinşi de o anumită tulburare de sănătate
neobservată până în acel moment.
Detectabilitate – aptitudinea unui test de depistaj de a releva cantităţi foarte reduse
dintr-o substanţă cercetată.
Dezinfecţie – operaţiunea prin care se urmăreşte distrugerea agenţilor infecţioşi în
afara organismului (pe obiecte, în spaţii diverse)
248
Doză infectantă – cantitatea de germeni capabilă de a provoca o infecţie la un

organism dintr-o crescătorie definită, în condiţii precizate.
Echipă HACCP – grupă de oameni care sunt responsabili pentru dezvoltarea,
implementarea şi menţinerea sistemului HACCP într-o unitate dată.
Ecosistem – rezultă din asocierea biocenozei cu biotopul ei.
Efectiv (turmă) – ansamblu de animale ce au între ele relaţii epidemiologice mai
strânse.
Eficacitate – îndeplinirea efectelor scontate ale unei acţiuni (scăderea incidenţei
tuberculozei după aplicarea sistematică a tuberculinărilor).
Eficienţă – raportul dintre resursele financiare investite şi rezultatul obţinut prin
îmbunătăţirea măsurabilă în bani a stării de sănătate a unei populaţii.
Eradicare – combaterea şi profilaxia unei boli până la gradul în care sunt eliminate
şi cauzele care o pot genera.
Eradicare epidemiologică – control bolii până la imposibilitatea de a se răspândi,
chiar dacă mai apar cazuri sporadice.
Eradicare etiologică – realizarea precedentelor, la care se adaugă dispariţia cauzei.
Eradicare nosologică – grad superior precedentei, prin care se înţelege dispariţia
completă a îmbolnăvirilor.
Exploatare – o întreprindere agricolă în care animalele pentru îngrăşat, de muncă
sau de măcelărie sunt crescute sau întreţinute.
Factor cauzal (factor etiologic) - factor ce poate fi responsabil de apariţia sau
dezvoltarea unui fenomen patologic sau a cărui responsabilitate a fost demonstrată
în mod experimental.
Factor de risc – factor asociat la creşterea probabilităţii apariţiei sau dezvoltării
unui fenomen patologic.
Focar – unitate epidemiologică constituită din cazuri patologice, exprimate clinic
sau nu, apărute în acelaşi loc (fermă, gospodărie, casă etc.), în cursul unei perioade
limitate de timp.
Fund de sac epidemiologic – specia sau individul care adăposteşte un agent
patogen şi nu permite transmiterea sa în condiţii obişnuite.
Gazdă – reprezintă orice vieţuitoare (om, animal, pasăre, artropod) care adăposteşte
în condiţii de parazitism natural un agent infecţios care poate fi patogen pentru alte
organisme.
GLP (Good Laboratory Practice) – sistem al calităţii dedicat procesului
organizatoric şi condiţiilor în care sunt planificate, desfăşurate, înregistrate,
arhivate şi raportate studiile paraclinice având ca subiect sănătatea şi/sau
securitatea mediului.
249
GMP (Good Manufacturing Practices) – cod al practicilor de bună fabricaţie şi

distribuţie; sistem al calităţii care are rolul de a asigura că produsele sunt sistematic
fabricate şi controlate, astfel încât să corespundă standardelor de calitate necesare
utilizării prevăzute şi prescrise de autorităţi.
GIS (Geographical Information System) – Sistem de informare privind răspândirea
spaţială a unui proces epidemiologic prin intermediul informaţiilor transmise prin
sateliţi.
Hazard – un agent biologic, chimic sau fizic, care poate să producă îmbolnăvire
sau rănire, în lipsa ţinerii lui sub control; sursă sau ansamblu de conjuncturi cu
potenţial de a cauza consecinţe adverse.
Incidenţa – reprezintă numărul de cazuri sau de focare noi ale unei boli, într-o
populaţie determinată, în cursul unei perioade date (luna, anul sau altă perioadă).
Infecţie – defineşte pătrunderea şi multiplicarea unui microorganism în ţesuturile
unei gazde, om sau animal; infecţia nu este obligatoriu urmată de starea de boală.
Infecţie nosocomială – defineşte o infecţie care îşi are originea într-o unitate
sanitară, apărând la indivizii spitalizaţi sau după externare, sursa infecţiei fiind în
unitatea sanitară respectivă.
Izvor epidemiogen – reprezintă orice organism (om, animale, păsări, artropode),
purtător de germeni patogeni, care elimină agenţii patogeni în mediul exterior pe
diferite căi, perioade variabile de timp şi care prin diferite modalităţi de transmitere
ajung să infecteze alte organisme.
Letalitate – exprimă raportul dintre numărul de indivizi morţi (decese) raportat la
numărul indivizilor care s-au îmbolnăvit de o anumită boală.
Morbiditate – exprimă raportul dintre numărul indivizilor bolnavi, raportat la
populaţia expusă riscului îmbolnăvirii dintr-o unitate sau dintr-un anumit areal.
Mortalitate – exprimă raportul dintre numărul de indivizi morţi raportat la
populaţia expusă riscului la o anumită boală.
Plan HACCP – documentul scris care are la bază principiile HACCP şi care descrie
procedeele care trebuie urmate.
Precauţie – defineşte o dispoziţie luata de către un prevăzător pentru a evita un rău
sau pentru a-i limita consecinţele;
Prevenţie (prevenire) – ansamblu de masuri luate pentru a preveni un pericol, un
risc sau pentru a-l împiedica sa se manifeste.
Prevalenţă – exprimă numărul total de cazuri sau de focare ale unei boli într-o
populaţie determinată în cursul unei perioade date sau la un moment dat.
Procedură – descrierea operaţiilor care trebuie efectuate, a precauţiilor care trebuie
luate şi a măsurilor care sunt direct sau indirect legate de efectuare a unor anumite
activităţi.
250
Produse biologice – sunt reprezentate de: reactivi biologici utilizaţi pentru

diagnosticarea unor boli; serurile ce sunt utilizate în prevenţia sau tratarea anumitor
boli; vaccinurile inactivate sau modificate, ce sunt utilizate în vaccinările
preventive sau de necesitate ale anumitor boli; material microbian reprezentat de
tulpini de referinţă existent în diferite colecţii internaţionale.
Profilaxie – ansamblul de măsuri medicale sau sanitare destinate a preveni apariţia
de cazuri ale unei boli.
Rată – raport între două efective, dintre care unul, numărătorul, face parte din
numitor (utilizare în sens larg); numărul de evenimente observate pe unitatea de
timp, raportat la populaţia expusă riscului (utilizare în sens restrâns).
Receptivitate – aptitudinea unui organism de a găzdui un agent patogen şi a-i
permite dezvoltarea sau multiplicarea, fără a-i provoca în mod obligatoriu o
suferinţă.
Recidivă – reapariţia simptomelor ale aceleaşi boli, la mai mult sau mai puţin timp
de la vindecare şi în urma unei noi infecţii sau contaminări.
Recurenţă – reapariţia simptomelor unei boli la un subiect aparent vindecat, fără un
nou contact cu agentul patogen.
Reinfecţie – infecţie ce se adaugă unei infecţii preexistente, neevolutive sau aparent
vindecată, datorată aceluiaşi agent patogen.
Reşută (recădere) – reapariţia simptomelor a aceleaşi boli, în timpul perioadei de
convalescenţă.
Risc – probablitatea ca o boală sau un fenomen patologic să apară la un moment dat
sau într-un interval de timp dat.
Sănătate publică – ansamblu de acţiuni angajate de către societate pentru a proteja
şi ameliora starea de sănătate a populaţiei umane.
Sănătate publică veterinară – domeniu al sănătăţii publice în care sunt implicate
competenţe veterinare.
Sensibilitate – aptitudinea unui organism de a exprima clinic, mai intens, acţiunea
unui agent patogen.
Şeptel – ansamblu de animale dintr-o zonă geografică mai mult sau mai puţin
întinsă; se poate referi la o singură specie (exemplu: şeptelul ovin) sau la un
ansamblu de animale (exemplu: şeptelul românesc); mai poate desemna ansamblul
de animale ale unui proprietar.
Suprainfecţie – infecţie ce survine în cursul unei boli infecţioase şi produsă de un
agent patogen diferit de cel preexistent.
Trasabilitate – aptitudine de regăsire a istoricului, a utilizării sau localizării unei
entităţi prin identificări înregistrate.
251
Unitate epidemiologică – individ izolat sau grup de indivizi (loturi de animale,

grupuri de crescătorii), ce trăiesc împreună, afectat de o tulburare de sănătate.
Unitate statistică – element de bază al unei populaţii în sens statistic.
Validare – acel element de verificare focalizat pe colectarea şi evaluarea
informaţiei ştiinţifice şi tehnice pentru a stabili dacă planul HACCP când este
implementat corect, va ţine sub control riscurile în mod eficient.
Variabilă – caracteristică ce apare comună tuturor subiecţilor unei populaţii sau
unui eşantion, a cărei valoare poate fluctua; variabilele pot fi cantitative, atunci
când ele sunt rezultatul unor măsurători efective (talie, greutate, lungime, titru de
anticorpi etc.) şi calitative, atunci când nu sunt susceptibile de măsurare, ci doar de
clasare (culoarea părului, culoarea pielii etc.).
Vector – fiinţă vie care cu ocazia relaţiilor ecologice, preia un agent patogen de la
o gazdă şi pe care îl transmite apoi altei gazde.
Zonă indemnă – un teritoriu, în interiorul unei ţări, net delimitat, în care nici un caz
de boală nu a fost semnalat în timpul unei perioade indicate pentru fiecare boală în
parte, în Cod, şi în interiorul şi la limitele căreia, un control veterinar oficial este
efectiv exersat asupra animalelor, produselor de origine animală şi a transportului
lor.
Zonă infectată – reprezintă un teritoriu afectat de una din bolile vizate în Cod, în
interiorul unei ţări, care trebuie să fie net delimitat şi care este stabilit de autoritatea
veterinară, ţinând cont de diferiţi factori ecologici, geografici, epidemiologici şi
modul de exploatare practicat; teritoriul în discuţie trebuie să se întindă asupra unei
regiuni de cel puţin 10 km în jurul focarului de boală în regiunile de creştere
intensivă şi de cel puţin 50 km în regiunile de creştere extensivă.
Zoonoze – boli ce se transmit în mod natural, de la animalele vertebrate la om şi
invers; termenul defineşte bolile infectocontagioase comune animalelor şi omului şi
al căror rezervor sunt animalele.
252
LISTA ABREVIERILOR
OIE – Office Internationale des Epizooties/Oficiul Internaţional de Epizootii

OMS/WHO – Organization Mondiale de la Santé /World Health Organisation
DLM – Doza Letală Minimă
DL50 – Doza Letală50
CCID/DICC – Cell Culture Infectious Doses
TCID50 – Tissue Culture Infectivity Doses
PRRS – Porcine Reproductive Respiratory Syndrome
PRES – Porcine Respiratory Encephalytic Syndrome
SMEDI – Still borne, Mummification, Embryonic death, Infertility
BVD/MD – Bovine Viral Diarrhea/Mucosal Disease
IBR/IPV – Infection Bovine Rinotracheitis/Infection Pustular
Vulvovaginitis
BDA – Boală Diareică Acută
NTG – Număr Total de Germeni
UV – Radiaţii Ultraviolete
HIV – Human Immunodeficienty Virus
BIV – Bovine Immunodeficienty Virus
FIV – Feline Immunodeficienty Virus
SIV – Simian Immunodeficienty Virus
Tc – Limfocite T citotoxice
Celule K – Celule killer (ucigaşe)
Celule NK – Celule Natural killer
BNT – Boli Netransmisibile
GSV – Glycoproteins Surface Variant
GIS – Geographical Information System
SNC – Sistemul Nervos Central
SAT – South African Territories
SIDA/AIDS – Syndrom d‘Immuno-deficience Acquise
Acquired Immunodeficienty Sindrome
SARS – Severe Acute Respiratory Syndrom
PCR – Polymerase Chein Reaction
AMC – Anticorpi monoclonali
ANSVSA – Autoritatea Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor
DSVSA – Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor
ESB – Encefalopatia Spongiformă Bovină
FAO – Food and Agriculture Organisation
WOAH – World Organisation Animal Health
SV – Sanitare Veterinare
TO/OMC–World Trade Organization/Organizaţia Mondială a Comerţului
TAIEX – Technical Assistence Information Excenge
BvgAS – Bordetella virulence genes
253
BIBLIOGRAFIE
1. Anghelescu M., (1998) Ghid practic de antibioterapie - Editura Medicală,

Bucureşti, p. 19-28;
2. Bârzoi D., Bârnaure Gh., (1980) Pesta porcină africană - Editura Ceres,
Bucureşti;
3. Bîlbîie V., Pozsgi N., (1984/85) Microbiologie medicală, vol. I şi II -
Editura Medicală, Bucureşti;
4. Breban V., (1991) Dicţionar al limbii române - Editura Enciclopedică, vol. I
şi II, Bucureşti;
5. Bruning Fann Collen, Kannen B.J., (1992) Environmental and Management
Risk Factors Associated with Morbidity and Mortality in Perinatal and Pre-
weaning Calves: A Rewiev from and Epidemiological Perspective - Vet.
Bull (1992), 62, 5, 399 – 410;
6. Burlacu Elena (1994) Bacteriologie medicală: Elemente de statistică pentru
activitatea de laborator clinic şi microbiologic - Editura Medicală,
Bucureşti, vot. I, p. 396-446;
7. Cajal N., (1990) Tratat de virusologie medicală (Epidemiologie virală) -
Editura Medicală, Bucureşti, p. 555-581
8. Chelemen N., Pop M., Boldizsar E., Plămădeală Irina (2005) Anemia
infecţioasă ecvină - Editura Agris, Bucureşti;
9. Chertes M., (2006) Studiu epidemiologic asupra unor boli transmisibile la
animale în perioada 1995-2005, în baza legislaţiei din ţara noastră
armonizată cu legislaţia europeană – Teză de doctorat, Cluj-Napoca;
10. Cripps P.J., (1995) Diagnostics Tests: Epidemiology in Practice – Univ. of
Bristol;
11. Daneş Doina, (2005) Boli infecţioase transfrontaliere – Editura All,
Bucureşti;
12. Daneş M., Daneş Doina, (1997) Febra aftoasă - Editura Medicală
Veterinară, Bucureşti, p. 38-71, 22-30;
13. Duca Eugenia, Duca M., Furtunescu Gh., (1979) Microbiologie medicală -
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 821-831;
14. Dufour Barbara, (1991) Notions d‘épidemiosurveillance – Epidemio-
surveillance, Conférence organisées par la SNGTV, p. 7-11;
15. Faroult B., (1991) Principes du réseau local d‘épidemiosurveillance bovine
– Epidémiosurveillance, Conférance organisées par la SNGTV, p. 22-23;
254
16. French N.P., (1995) Planning an Epidemiological Investigation: Study

Designs Epidemiology in Practice, Univ. of Bristol, p. 1-10;
17. Ghergariu S., Giurgiu G., Muscă M., (1997) – Elemente de patologie
nutriţională şi metabolică la la animale - Editura Genesis, Cluj – Napoca;
18. Grinţescu A., (1982) Mică enciclopedie de zoonoze – Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti;
19. Gueguen B., Elliot M., (1991) Présentation des objectifs du réseau national
d‘epidémiosurveillance – Epidémiosurveillance, p. 5-6, Conférence
organissées par la SNGTV, Franţa;
20. Ivan A., Ionescu Tr., Duda R., (1980) Epidemiologie generală, Editura
Medicală, Bucureşti;
21. Ivan A., Ionescu Tr., Teodorovici Gr., (1981) Epidemiologia bolilor
netransmisibile – Editura Medicală, Bucureşti;
22. Măgureanu E., Busuioc Carmen - (1985) Ghid de epidemiologie practică
(profilaxia şi combaterea bolilor transmisibile) - Editura Medicală,
Bucureşti;
23. Marie J., Martell J.L., Kobisch Marylène, Sanders P., (2001)
―RESAPATH‖ réseau de surveillance de la résistence aux antibiotiques
chez les principales bactéries pathogenes des bovins, des porcs et des
volailles – Epidémiol. et santé anim., 40, p.51-55;
24. Martin S.W., Meek H.A., Willeberg P., (1987) Veterinary Epidemiology,
principles and methods - Iowa State University Press/Ames;
25. Moga Mânzat Radu, (2001) Boli Infecţioase ale animalelor – Editura
Brumar, Timişoara;
26. Moisescu V., (1977) Tratat de Ftiziologie (Epidemiologia tuberculozei) -
Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 15-21;
27. Nicolau S., (1965) Ricketsii şi rickettsioze - Editura Academiei Române,
Bucureşti;
28. Onţanu Gh., Harbuz L., (2004) Concepte moderne în medicina veterinară:
analiza de risc, cadrul metodologic general – Editura Coral Sanivet,
Bucuresti;.
29. Pârv Maria, (2001) Elemente de biostatistică – Editura Academic Press,
Cluj-Napoca;
30. Pfeiffer U. Dirk, (2002) Veterinary Epidemiology. An Introduction – The
Royal Veterinary College, University of London;
31. Pop O., Nistor F., (1996) Epidemiologie generală - Editura Helicon,
Timişoara;
255
32. Răpuntean Gh., (1975) Studiu epizootologic asupra pneumopatiilor cu

caracter enzootic la tineretul taurin - Teză de doctorat, Bucureşti;
33. Răpuntean Gh., Boldizsar E., (2002) Virusologie specială veterinară,
Editura Academic Pres, Cluj-Napoca;
34. Răpuntean Gh, Răpuntean S., (2005) Bacteriologie veterinară specială -
Editura AcademicPres, Cluj-Napoca;
35. Răpuntean S., (2002) Studiu asupra algelor unicelulare din genul
Prototheca: aspecte epidemiologice, morfoculturale, biochimice, antigenice
şi semnificaţia etiopatogenetică – Teză de doctorat, Cluj-Napoca;
36. Răpuntean Gh., Baba A. I., Răpuntean S., Szighety I., (1995) Observaţii
asupra unei enzootii de rujet la porc într-o unitate de creştere intensivă –
Buletin USAMV-ZMV, 49, 479-484;
37. Săvuţa Gh., (2001) Epidemiologie veterinară, Editura ―Ion Ionescu de la
Brad‖ Iaşi;
38. Stamatin N., (1957) Microbiologie veterinară, Bacteriologie specială, vol.
II, Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti, p. 560-645;
39. Stefan Nicolae, (2000) Diagnosticul şi prevenirea zoonozelor - Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
40. Stoichici A., Simion N., Cătuşean St., Căpăcescu Tatiana (1997) Buletin
Informativ Ştiinţific, nr. 5, LCSVD, Bucureşti (Secţia Epidemiologie
generală şi statistică - prognoză);
41. Stoenescu Virginia, Niculescu Al., (1964) Bolile păsărilor – Editura Agro-
Silvică, Bucureşti;
42. Stoenescu A., Perianu T., (1987) Epizootologie generală, Editura Ceres,
Bucureşti;
43. Stratulat Gh., (1995) Elemente şi noţiuni necesare pentru însuşirea
legislaţiei sanitar veterinare - Editura Ceres, Bucureşti;
44. Stratulat Gh., (2002) Epidemiologie veterinară - Editura Sitech Craiova
45. Stratulat Gh., Cocoş Lucia, Oltean Gh., (1996) Cod Zoo Sanitar
Internaţional Editura Ceres, Bucureşti;
46. Şuteu I., Cozma V., (1998) Bolile parazitare la animalele domestice -
Editura Ceres, Bucureşti, p. 36-62;
47. Teodorovici Gr., (1978) Epidemiologia bolilor transmisibile - Editura
Medicală, Bucureşti;
48. Thrusfield M., (2005) Veterinary Epidemiology – Blackwell Publishing
Ltd. Oxford, OX4 2DQ, UK.;
256
49. Toma B., Benet J.J., Dufour B., Elliot M., Moutou F., Sanaa M., (1991)
Glossaire d‘épidemiologie animale – Le Point Vétérinaire, Maisons Alfort,
Franţa;
50. Toma B., Dufour B., Sanaa M., Bénet J.J., Ellis P., Moutou F., Louza A., -
(1996) Epidémiologie appliqueé – Association pour l‘etude de
l‘épidemiologie des maladies animale, Maisons Alfort, France;
51. Toma B., Dufour Barbara, Pouillot R., (2001) Conditions nécessaire pour
considerer un territoire indemne d‘une maladie animale - Epidémiol. et
santé anim., 40, p.111-128;
52. Toma B., Dufour Barbara, Savey M., Moutou F., (2002) Les strategies de
vaccination collective contre les maladies animales - Epidémiol. et santé
anim., 42, p. 9-23;
53. Toma B., Moutou F., Dufour Barbara, (2001) Un nouveau concept
sanitaire: l‘abataj préventif – Epidémiol. et santé anim., 40, p. 101-110;
54. Toma B., (2003) Qu‘est ce qu‘une maladie émergente ? – Epidemiol. et
santè animale, 44, p. 1-11;
55. Touratier Anne, (1991) Le fruit de l‘expérience: quatre examples de réseau,
- Epidemiosurveillance, Conférance organisées par la SNGTV, P. 15-21;
56. Vasiu C., (2003) Viroze şi boli prionice la animale – Editura Nereamia
Napocae, Cluj-Napoca;
57. Vior C., (1999) Introducere în Epidemiologia Generală - Editura Fundaţiei
―România de mâine‖, Bucureşti;
58. Vior C., Cătană N., Cosoroabă I., Dărăbuş Gh., Popovici V., Ţibru I.,
(2002) Elemente de epidemiologie a bolilor transmisibile – Editura
Orizonturi Universitare, Timişoara;
59. Voiculescu M., (1980) Boli infecţioase (cap. Glosar) - Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, p. 365-385;
60. Zarnea G., (1990) Tratat de microbiologie generală - Editura Academiei
Române, vol. IV, p. 509-520;
61. *** (2003) OIE classifications of diseases (list A and list B)
www.oie.int/eng/maladies/en_classification.htm;
62. *** (1984) Epidemiologie generale des Maladies Infectieuses, 3-éme,

Edition, Collection Fondation, Merieux;
63. *** (1996) Epidemiologie et Santé Animale, Buletin AEEMA. nr. 29;
64. *** (1996) Cod Zoo – Sanitar Internaţional mamifere, păsări, albine,
Editura Ceres, Bucureşti;
257
65. *** (1997) Update on Lymne Disease, Fort Dodge Animal Health;
66. *** (1998) Déontologie et bonnes practiques en épidémiologie –
Recomandations de l‘Association des Epidemiologists de Langue
Française;
67. *** (2007) Chronological History of Bioterorism – biological terrorism:
http://www.bioterry.com/HistoryBioTerr.html;
68. *** (2000) Monitorul Oficial al României, nr. 123, partea I, Ordine pentru
aprobarea normelor sanitare veterinare, emise de Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei;
69. *** (2002) Ordinul nr. 476 din 15 octombrie 2002 pentru aprobarea Normei
sanitare veterinare privind sindromul respirator si de reproductie al
porcinelor;
70. *** (2002) Analiza de risc şi schimburile internaţionale de animale – Rèvue
Scientifique et Technique (OMS).
258
View publication stats

00 ManualEpidemiologie2010

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

00 ManualEpidemiologie2010

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Epidemiologie veterinara generala

Book · November 2010

Sorin Rapuntean Gheorghe Răpuntean

67 PUBLICATIONS 341 CITATIONS

Bacteriology and Bacterial zoonoses View project

Vaccines View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

- Prof. dr. Gheorghe Stratulat

Prof. dr. Gh. Onţanu

Lector dr. Maria Pârv

5.2.3. Diagrama combinată .......................................................................................................53

9.2.3.1.1. Transmiterea pasivă (mecanică) ............................................................................................ 96

10. PROCESUL EPIDEMIOLOGIC ÎN BOLILE NETRANSMISIBILE ................................................... 107

12. CARACTERISTICILE BOLILOR TRANSMISIBILE DE NATURĂ INFECŢIOASĂ .............................. 124

13.1.2.2. Variaţii calitative ................................................................................................................... 134

19.1. ASOCIAŢIA VETERINARĂ MONDIALĂ ........................................................................................... 186

24.1.3.3. Gestiunea riscului ................................................................................................................. 222

Bolile cu mare răspândire în populaţiile umane şi animale au fost

Nebunia politică ar trebui înscrisă în

Epidemiologia este o ştiinţă sintetică, care are ca obiectiv studiul

Focarele de boală în populaţiile umane au fost denumite ―epidemice‖, iar

actuală în sfera de studiu a epidemiologiei intră şi un număr mare de boli de

epidemiologiei, faptul că se lucrează cu populaţii, impune cuantificarea

―procesul epidemiologic reprezintă totalitatea mecanismelor prin care o boală

Principalul scop al epidemiologiei este unul de ordin practic şi anume să

1. LOCUL EPIDEMIOLOGIEI ÎN RÂNDUL ŞTIINŢELOR

Epidemiologia ca ştiinţă de bază a medicinii este prin esenţa ei o disciplină

producerea sau împiedecarea proceselor morbide de masă. Alteori ei pot fi doar

Prin dezvoltarea sa continuă, epidemiologia a suferit o diversificare

2.1. EPIDEMIOLOGIA DESCRIPTIVĂ

Numită şi epidemiologie distributivă, are ca principal obiectiv descrierea

2.2. EPIDEMIOLOGIA ANALITICĂ

Numită şi epidemiologie explicativă, are ca obiectiv analiza tuturor

relaţiile cauzale pentru geneza fenomenului studiat, se pot elabora concluzii şi se

Criteriile de diferenţiere dintre

Obiectivele celor două tipuri de epidemiologie sunt strâns legate, prima

2.3. EPIDEMIOLOGIA OPERAŢIONALĂ

Corespunde metodelor epidemiologice ce se folosesc pentru studierea

2.4. EPIDEMIOLOGIA EVALUATIVĂ

Furnizează informaţiile necesare în vederea coordonării acţiunilor în curs de

Relaţiile dintre ramurile epidemiologiei

EPIDEMIOLOGIA EPIDEMIOLOGIA EPIDEMIOLOGIA

2.5. EPIDEMIOLOGIA TEORETICĂ

Se bazează pe aplicarea unor programe informatice adecvate, ce sunt utile

3.1. ASPECTE GENERALE

Metodele epidemiologiei moderne sunt bazate pe concepţiile noi ale

Elementele componente ale triadei epidemiologice

Prin metodele epidemiologice se poate defini corect o boală şi factorii care

3.2. CERINŢELE METODELOR EPIDEMIOLOGICE

Pentru ca metodele epidemiologice să poată fi aplicate în masă şi să-şi

- simplitate – presupune accesibilitate şi operativitate pentru personalul ce

3.3. DESCRIEREA METODELOR EPIDEMIOLOGICE

Este numită şi metoda interogatoriului sau a interviului şi are o largă

Aspecte comparative între cercetarea clinică şi cea epidemiologică

Anamneza epidemiologică urmăreşte obţinerea de informaţii asupra

- Prezenţa sclerozei în plăci la om este asociată cu prezenţa morbilivirusului

- Acţiunea imunomodulatorilor se sprijină pe observaţii clinice, din care

Această metodă permite cunoaşterea istoriei naturale a fiecărei boli, privită

Se defineşte ca o metodă de examinare în masă a unei populaţii sau grup

reprezintă o metodă frecvent întrebuinţată în studierea bolilor şi îndeosebi în

Screening-urile serologice, hematologice, biochimice, genetice pot

Experimentul înseamnă cercetarea unor efecte produse de intervenţia