TEORIA LUI GUTHRIE

O concepţie interesantă despre învăţare, care contrazice teoria învăţării prin

încercare – eroare expusă mai sus, este teoria învăţării prin contiguitate propusă de
psihologul american E. Guthrie (1886- 1959). Ştim că o teorie este un sistem cel mai
adesea complicat, închegat cu migală pornind de la principii clar definite şi realizat în
jurul unor concepte cheie pe care se sprijină întreaga construcţie. Dar ceea ce este mai
puţin ştiut este faptul că o teorie are nevoie şi de un „spaţiu” pe care trebuie construită.
Ori, în momentul în care Guthrie şi-a propus să construiască o nouă teorie despre
învăţare, teoria lui Thorndike era cea mai influentă teorie a învăţării, ocupând tot
„spaţiul” şi îngrădind dezvoltarea unei teorii concurente.
În aceste condiţii, Guthrie s-a văzut nevoit să atace teoria lui Thorndike vizând
deconstrucţia acesteia, pentru a elibera „spaţiul” şi pentru a face loc propriei teorii.
Trebuie să subliniem însă, că deconstrucţia unei teorii nu este o sarcină deloc uşoară
şi ea presupune un efort cel puţin la fel de sistematic şi susţinut ca şi construirea unei
teorii. Atacul trebuie foarte bine condus şi trebuie să lovească în punctele vitale ale
teoriei ce se doreşte a fi deconstruită. Pilonul principal care susţinea teoria lui
Thorndike era recompensa. Rolul ei în învăţare era decisiv ca singurul factor
determinant al conexiunilor dintre stimul şi răspuns. De aceea, era normal ca ea să
reprezinte principala ţintă a atacului lui Guthrie, urmând ca prăbuşirea acestui pilon
principal să antreneze după el şi celelalte elemente importante care alcătuiau substanţa
teoriei lui Thorndike.
Pentru a dovedi că învăţarea nu se realizează în condiţiile descrise de
Thorndike, Guthrie a realizat un montaj experimental foarte ingenios. În noile condiţii
experimentale, pisica nu mai are de rezolvat nici o problemă. Deşi este introdusă într-
o cuşcă, uşiţa cuştii se poate deschide foarte uşor, nemaifiind acţionată de o clăpiţă ca
în cazul cuştii-problemă a lui Thorndike. Ipoteza de la care a pornit Guthrie în acest
caz este că, în condiţii naturale, animalele nu au de rezolvat probleme ci ele se mişcă
cel mai adesea într-un mediu permisiv. Mai mult, pentru a arăta că rolul recompensei
în învăţare nu este decisiv, Guthrie nu a mai ţinut pisica flămândă şi, în consecinţă, a
observat că pisica ieşit adesea din cuşcă fără să acorde vreo atenţie hranei care era
plasată la vedere în afara cuştii. Astfel, în lipsa foamei, stimulul care determină
răspunsul (comportamentul) pisicii nu este cunoscut, iar recompensa nu mai
determină conexiuni S–R.
Prin aceste noi elemente introduse în experimentul lui, Guthrie a reuşit să pună
sub semnul întrebării validitatea constatărilor lui Thorndike privind învăţarea. Dar,
din cele spuse până acum, nu avem încă elemente suficiente pentru a deconstrui prin
critică teoria lui Thorndike. Pentru ca deconstrucţia unei teorii să fie deplină este
necesar să poată fi aduse dovezi concludente privind existenţa unui alt tip de învăţare.
De aceea, elementul esenţial al experimentului standard al lui Guthrie poate fi
considerat un aparat de fotografiat pe care cercetătorul l-a plasat deasupra uşiţei cuştii
şi care era echipat cu un mecanism de declanşare automată în momentul în care pisica
încerca să părăsească cuşca.
Comparând fotografiile obţinute în momentul atingerii de către pisică a uşiţei,
psihologul american a observat că animalul repetă mişcarea iniţială. Cu alte cuvinte,
dacă prima deschidere a uşiţei s-a realizat cu ajutorul umărului, pisica va avea
tendinţa evidentă de a repeta această mişcare de fiecare dată când va încerca să
părăsească cuşca. Această observaţie, alături de aceea legată de ignorarea de către
animal a recompensei (hrana) plasate în afara cuştii, l-a determinat pe Guthrie să
considere că învăţarea se realizează spontan. „O combinaţie de stimuli care a însoţit o
mişcare, la repetare tinde să fie urmată de aceeaşi mişcare”, susţine Guthrie. Definită
astfel, învăţarea nu mai este un proces, ci o asociere spontană între stimul şi răspuns.
Este uşor de sesizat că, în viziunea lui Guthrie, stimulul nu mai determină răspunsul,
ci îl „însoţeşte”. Altfel spus, stimulul şi răspunsul se asociază prin simplă contiguitate.
Mai mult, Guthrie consideră că repetiţia nu are un rol important, deoarece „un model
de stimuli îşi capătă întreaga forţă asociativă cu ocazia primei asocieri cu o reacţie”.
Ceea ce se învaţă este mişcarea, aceasta fiind considerată ca reprezentând elementul
prim al comportamentului şi devenind conceptul cheie al teoriei lui Guthrie. Este
interesant că, în viziunea psihologului american deşi mişcările pot fi determinate de
stimuli externi, ele pot produce la rândul lor alţi stimuli care devin surse ale unor noi
mişcări.
La prima vedere teoria lui Guthrie este extrem de simplistă. El afirmă că
învăţarea are loc imediat şi, de aici ar rezulta că reţinem totul. Dacă teoria s-ar limita
la atât ea ar fi extrem de vulnerabilă. Învăţarea ar reprezenta o simplă acumulare
cantitativă de mişcări, iar cele mai recente le-ar înlocui pe cele anterioare. În acest caz,
am fi condamnaţi la o învăţare continuă lipsită de sens. Dar teoria învăţării prin
asociaţii spontane nu este atât de simplă şi se pare că experimentul standard nu este
suficient pentru a o explica. Credem că ea poate fi înţeleasă mult mai bine dacă
apelăm la un caz de terapie comportamentală descris de Guthrie. El descrie cazul unei
mame care a apelat la el datorită faptului că fiica ei de 5 ani avea un comportament
indezirabil pe care mama, în ciuda tuturor eforturilor depuse, nu a reuşit să-l elimine.
Mai precis, după ce intra în casă, fetiţa îşi arunca întotdeauna paltonul pe jos şi, după
ce mama o certa, îl punea în cuier. Mirarea mamei era aceea că, deşi nu lăsa niciodată
nesancţionat comportamentul inacceptabil al fetiţei, aceasta continua să se comporte
de fiecare dată la fel. Sancţiunea (morala făcută fetiţei de fiecare dată când greşea) se
dovedea a fi în acest caz total ineficientă. Acesta este motivul pentru care, depăşită
fiind de situaţie, a apelat la psiholog.
Guthrie susţine că a rezolvat acest caz foarte simplu. El i-a cerut mamei ca de
fiecare dată când fetiţa intră pe uşă şi-şi aruncă hainele pe jos, să se abţină de la
mustrări şi să-i ceară pur şi simplu să iasă din nou afară din casă şi, fără a o mai lăsa
să-şi arunce hainele pe jos, să supravegheze ca fata să-şi pună hainele direct în cuier.
Spre surprinderea mamei, comportamentul indezirabil al fetiţei a dispărut destul de
repede şi, ceea ce este mai important, nu a mai apărut. Explicaţia acestui caz rezolvat
este mai dificilă însă decât descrierea lui. Conform teoriei lui Guthrie, fata nu a trebuit
să facă vreun efort pentru a învăţa comportamentul indezirabil (aruncarea hainelor pe
jos), ci l-a învăţat spontan. Behaviorist fiind, Guthrie refuză să atribuie fetiţei intenţia
de a se comporta greşit, de aceea şi comportamentul mamei este inadecvat. Dacă
învăţarea greşită s-a produs spontan, fără intenţie, atunci mustrările mamei nu-şi au
rostul. Mai mult, nu numai că aceste mustrări se dovedesc ineficiente dar ele se
integrează într-un comportament mai complex al fetiţei, devenit aproape un ritual.
În acest comportament ritualic, Guthrie a identificat trei comportamente
distincte: 1) aruncarea hainelor jos, 2) mustrarea mamei şi 3) punerea hainelor în cuier
ce se succed invariabil unul după altul: Putem sesiza că mustrarea mamei se prezintă
ca o verigă de legătură între aruncarea hainelor pe jos şi aşezarea lor în cuier, ajutând
mai mult la conservarea comportamentului ritualic decât la SR1 SR3 SR2 (aruncare)
(mustrare) (aşezare) eliminarea lui. De acea, Guthrie a cerut mamei renunţarea la
mustrare urmărind astfel întreruperea comportamentului ritualic. Apoi, prin
introducerea elementului nou, (i s-a cerut fetiţei să se îmbrace, să iasă afară, şi să intre
din nou pe uşă punând de astă dată haina direct în cuier) Guthrie a urmărit crearea
unei competiţii între cele două deprinderi. Este uşor de observat acum că mişcarea de
aruncare a hainelor jos nu este deloc compatibilă cu cea a punerii hainelor în cuier.
Ele pot fi considerate deprinderi concurente şi, atât timp cât nici o altă deprindere nu
le leagă (cum făcea anterior mustrarea mamei), ele tind să se elimine una pe alta. În
acest moment, sarcina psihologului a devenit simplă. Acolo unde deprinderile se află
în competiţie între ele pe principiul ”ori una, ori alta”, este uşor să descurajăm o
deprindere şi să o încurajăm pe rivala ei. Descurajarea unei deprinderi se realizează
prin sancţiune. În cazul nostru, sancţionarea aruncării hainelor pe jos
(comportamentul considerat greşit ) este realizată prin obligarea fetiţei de a se îmbrăca
din nou şi a ieşi pe uşă afară. Trebuie menţionat că aici Guthrie înlocuieşte mustrarea
mamei considerată a fi total ineficientă, o pseudo-sancţiune, cu un alt comportament,
cu o acţiune directă. În teoria lui Guthrie limbajul nu joacă nici un rol în modelarea
comportamentului, dovedindu-se deseori chiar un inhibitor cu rol negativ asupra
procesului învăţării, deoarece între Stimul şi Răspuns, behaviorismul clasic nu acceptă
nici un proces mediator.
Dacă deprinderea pe care mama fetiţei a dorit să o elimine a fost urmată de
sancţiune, comportamentul dezirabil, dorit (punerea hainelor în cuier), a fost urmat de
recompensă. Recompensa se poate prezenta sub forme multiple, dar, ca şi sancţiunea,
este bine să se prezinte mai degrabă sub o formă comportamentală (ex. mângâiere,
îmbrăţişare) decât sub una verbală (încurajare). Este bine să subliniem aici că rolul
recompensei în teoria lui Guthrie continuă să fie foarte important, dar este diferit
de cel pe care îl are ea în teoria lui Thorndike. Recompensa nu mai are rol
determinant în învăţare în condiţiile în care învăţarea mişcărilor are loc spontan, dar
are un rol în selecţia deprinderilor utile. Teoria este una de inspiraţie darvinistă.
Mişcările se produc permanent şi se reţin imediat prin simpla asociere prin
contiguitate. Dar, între mulţimea de mişcări produse de organism se produce o
competiţie acerbă în urma căreia rezistă doar mişcările selectate prin intermediul
recompensei. Doar aceste mişcări sunt adaptate şi reţinute ca dovedindu-se utile
organismului.
Este adevărat că legea recenţei, care spune că este favorizată apariţia
comportamentului cel mai recent învăţat şi legea repetiţiei care susţine că repetarea
unui comportament face mai probabilă utilizarea lui joacă şi ele un rol important în
teoria lui Guthrie dar, în cele din urmă, deşi învăţarea se SR1 SR4 (îmbrăcare din nou
şi ieşire afară = sancţiune) competiţie şi selecţie a deprinderilor SR3 SR5 (încurajări
sau mici cadouri = recompensă) realizează spontan, recompensa este cea care alege
comportamentele adaptate, ea joacă rolul unui administrator care decide ce anume
este reţinut şi ce nu.
Este important de subliniat că, în viziunea lui Guthrie cel mai adesea judecata
socială este forţată. Noi tindem prea rapid să judecăm comportamentele celorlalţi în
termeni morali, ca fiind bune sau rele. În realitate, mişcările noastre se produc cel mai
adesea spontan, fără intenţie. În aceste condiţii mustrările sau judecăţile morale nu
sunt eficiente aşa cum s-a întâmplat şi în cazul fetiţei expus mai sus.
Comportamentele nu trebuie judecate în primul rând din punct de vedere moral, ci din
punctul de vedere al adaptării lor la situaţia dată.
Atunci când învăţăm să cântăm la pian sau să utilizăm tastatura unui computer,
spre exemplu, organismul nostru produce în mod spontan o mulţime de mişcări pe
care, în lipsa vreunei experienţe anterioare ne este greu a le cataloga de la început ca
fiind bune sau rele. Pe parcursul exersării, multe dintre acestea se dovedesc a fi
inadecvate şi în măsura în care nu sunt selectate prin recompensare ele dispar,
înlocuite de cele a căror valoare adaptativă este superioară.
 În concluzie, teoria lui Guthrie ni se pare a fi deosebit de importantă în
condiţiile în care accentuează pe naturaleţea actului de învăţare şi pe spontaneitatea
lui. Situaţiile problematice de genul cuştii problemă a lui Thorndike apar din
perspectiva teoriei lui Guthrie ca o excepţie şi nu ca o regulă.
Teoria învăţării spontane a lărgit mult aria învăţării şi va influenţa direct
teoriile ulterioare, precum cea a lui Skinner sau Tolman. Guthrie atrage atenţia asupra
faptului că, atunci când este vorba de achiziţionarea deprinderilor, psihicul nostru
funcţionează în mod automat. Prin cercetările lor actuale, psihologii cognitivişti vin să
întărească afirmaţia lui Guthrie că, într-o foarte mare măsură (90% crede psihologul
cognitivist Bargh) comportamentul nostru este achiziţionat şi realizat într-un mod
automat.