CĂTĂLIN DÎRŢU

Unitatea de învăţare 6
FORMAREA DEPRINDERILOR – TEORIA LUI GUTHRIE

COMPETIŢIA ÎNTRE AUTOMATISME ÎN TEORIA LUI E. GUTHRIE SAU ÎNVĂŢAREA PRIN CONTIGUITATE

O concepţie interesantă despre învăţare, care contrazice teoria învăţării prin încercare – eroare
expusă mai sus, este teoria învăţării prin contiguitate propusă de psihologul american E. Guthrie (1886-
1959). Ştim că o teorie este un sistem cel mai adesea complicat, închegat cu migală pornind de la
principii clar definite şi realizat în jurul unor concepte cheie pe care se sprijină întreaga construcţie. Dar
ceea ce este mai puţin ştiut este faptul că o teorie are nevoie şi de un „spaţiu” pe care trebuie
construită. Ori, în momentul în care Guthrie şi-a propus să construiască o nouă teorie despre învăţare,
teoria lui Thorndike era cea mai influentă teorie a învăţării, ocupând tot „spaţiul” şi îngrădind dezvoltarea
unei teorii concurente.
În aceste condiţii, Guthrie s-a văzut nevoit să atace teoria lui Thorndike vizând deconstrucţia
acesteia, pentru a elibera „spaţiul” şi pentru a face loc propriei teorii. Trebuie să subliniem însă, că
deconstrucţia unei teorii nu este o sarcină deloc uşoară şi ea presupune un efort cel puţin la fel de
sistematic şi susţinut ca şi construirea unei teorii. Atacul trebuie foarte bine condus şi trebuie să
lovească în punctele vitale ale teoriei ce se doreşte a fi deconstruită.
Pilonul principal care susţinea teoria lui Thorndike era recompensa. Rolul ei în învăţare era decisiv
ca singurul factor determinant al conexiunilor dintre stimul şi răspuns. De aceea, era normal ca ea să
reprezinte principala ţintă a atacului lui Guthrie, urmând ca prăbuşirea acestui pilon principal să
antreneze după el şi celelalte elemente importante care alcătuiau substanţa teoriei lui Thorndike.
Pentru a dovedi că învăţarea nu se realizează în condiţiile descrise de Thorndike, Guthrie a realizat
un montaj experimental foarte ingenios. În noile condiţii experimentale, pisica nu mai are de rezolvat nici
o problemă. Deşi este introdusă într-o cuşcă, uşiţa cuştii se poate deschide foarte uşor, nemaifiind
acţionată de o clăpiţă ca în cazul cuştii-problemă a lui Thorndike. Ipoteza de la care a pornit Guthrie în
acest caz este că, în condiţii naturale, animalele nu au de rezolvat probleme ci ele se mişcă cel mai
adesea într-un mediu permisiv.
Mai mult, pentru a arăta că rolul recompensei în învăţare nu este decisiv, Guthrie nu a mai ţinut
pisica flămândă şi, în consecinţă, a observat că pisica ieşit adesea din cuşcă fără să acorde vreo atenţie
hranei care era plasată la vedere în afara cuştii. Astfel, în lipsa foamei, stimulul care determină
răspunsul (comportamentul) pisicii nu este cunoscut, iar recompensa nu mai determină conexiuni S–R.
Prin aceste noi elemente introduse în experimentul lui, Guthrie a reuşit să pună sub semnul întrebării
validitatea constatărilor lui Thorndike privind învăţarea.
Dar, din cele spuse până acum, nu avem încă elemente suficiente pentru a deconstrui prin critică
teoria lui Thorndike. Pentru ca deconstrucţia unei teorii să fie deplină este necesar să poată fi aduse
dovezi concludente privind existenţa unui alt tip de învăţare. De aceea, elementul esenţial al
experimentului standard al lui Guthrie poate fi considerat un aparat de fotografiat pe care cercetătorul l-
a plasat deasupra uşiţei cuştii şi care era echipat cu un mecanism de declanşare automată în momentul
în care pisica încerca să părăsească cuşca.
Comparând fotografiile obţinute în momentul atingerii de către pisică a uşiţei, psihologul american a
observat că animalul repetă mişcarea iniţială. Cu alte cuvinte, dacă prima deschidere a uşiţei s-a
realizat cu ajutorul umărului, pisica va avea tendinţa evidentă de a repeta această mişcare de fiecare
dată când va încerca să părăsească cuşca. Această observaţie, alături de aceea legată de ignorarea de
către animal a recompensei (hrana) plasate în afara cuştii, l-a determinat pe Guthrie să considere că
învăţarea se realizează spontan.
„O combinaţie de stimuli care a însoţit o mişcare, la repetare tinde să fie urmată de aceeaşi
mişcare”, susţine Guthrie. Definită astfel, învăţarea nu mai este un proces, ci o asociere spontană între
stimul şi răspuns. Este uşor de sesizat că, în viziunea lui Guthrie, stimulul nu mai determină răspunsul,

110
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

ci îl „însoţeşte”. Altfel spus, stimulul şi răspunsul se asociază prin simplă contiguitate. Mai mult, Guthrie
consideră că repetiţia nu are un rol important, deoarece „un model de stimuli îşi capătă întreaga forţă
asociativă cu ocazia primei asocieri cu o reacţie”.
Ceea ce se învaţă este mişcarea, aceasta fiind considerată ca reprezentând elementul prim al
comportamentului şi devenind conceptul cheie al teoriei lui Guthrie. Este interesant că, în viziunea
psihologului american deşi mişcările pot fi determinate de stimuli externi, ele pot produce la rândul lor
alţi stimuli care devin surse ale unor noi mişcări.
La prima vedere teoria lui Guthrie este extrem de simplistă. El afirmă că învăţarea are loc imediat şi,
de aici ar rezulta că reţinem totul. Dacă teoria s-ar limita la atât ea ar fi extrem de vulnerabilă. Învăţarea
ar reprezenta o simplă acumulare cantitativă de mişcări, iar cele mai recente le-ar înlocui pe cele
anterioare. În acest caz, am fi condamnaţi la o învăţare continuă lipsită de sens.
Dar teoria învăţării prin asociaţii spontane nu este atât de simplă şi se pare că experimentul standard
nu este suficient pentru a o explica. Credem că ea poate fi înţeleasă mult mai bine dacă apelăm la un
caz de terapie comportamentală descris de Guthrie. El descrie cazul unei mame care a apelat la el
datorită faptului că fiica ei de 5 ani avea un comportament indezirabil pe care mama, în ciuda tuturor
eforturilor depuse, nu a reuşit să-l elimine. Mai precis, după ce intra în casă, fetiţa îşi arunca
întotdeauna paltonul pe jos şi, după ce mama o certa, îl punea în cuier. Mirarea mamei era aceea că,
deşi nu lăsa niciodată nesancţionat comportamentul inacceptabil al fetiţei, aceasta continua să se
comporte de fiecare dată la fel. Sancţiunea (morala făcută fetiţei de fiecare dată când greşea) se
dovedea a fi în acest caz total ineficientă. Acesta este motivul pentru care, depăşită fiind de situaţie, a
apelat la psiholog.
Guthrie susţine că a rezolvat acest caz foarte simplu. El i-a cerut mamei ca de fiecare dată când
fetiţa intră pe uşă şi-şi aruncă hainele pe jos, să se abţină de la mustrări şi să-i ceară pur şi simplu să
iasă din nou afară din casă şi, fără a o mai lăsa să-şi arunce hainele pe jos, să supravegheze ca fata
să-şi pună hainele direct în cuier. Spre surprinderea mamei, comportamentul indezirabil al fetiţei a
dispărut destul de repede şi, ceea ce este mai important, nu a mai apărut.
Explicaţia acestui caz rezolvat este mai dificilă însă decât descrierea lui. Conform teoriei lui Guthrie,
fata nu a trebuit să facă vreun efort pentru a învăţa comportamentul indezirabil (aruncarea hainelor pe
jos), ci l-a învăţat spontan. Behaviorist fiind, Guthrie refuză să atribuie fetiţei intenţia de a se comporta
greşit, de aceea şi comportamentul mamei este inadecvat. Dacă învăţarea greşită s-a produs spontan,
fără intenţie, atunci mustrările mamei nu-şi au rostul. Mai mult, nu numai că aceste mustrări se
dovedesc ineficiente dar ele se integrează într-un comportament mai complex al fetiţei, devenit aproape
un ritual.
În acest comportament ritualic, Guthrie a identificat trei comportamente distincte: 1) aruncarea
hainelor jos, 2) mustrarea mamei şi 3) punerea hainelor în cuier ce se succed invariabil unul după altul:
SR1 SR2 SR3

(aruncare) (mustrare) (aşezare)

Putem sesiza că mustrarea mamei se prezintă ca o verigă de legătură între aruncarea hainelor pe
jos şi aşezarea lor în cuier, ajutând mai mult la conservarea comportamentului ritualic decât la
eliminarea lui. De acea, Guthrie a cerut mamei renunţarea la mustrare urmărind astfel întreruperea
comportamentului ritualic. Apoi, prin introducerea elementului nou, (i s-a cerut fetiţei să se îmbrace, să
iasă afară, şi să intre din nou pe uşă punând de astă dată haina direct în cuier) Guthrie a urmărit
crearea unei competiţii între cele două deprinderi.
Este uşor de observat acum că mişcarea de aruncare a hainelor jos nu este deloc compatibilă cu
cea a punerii hainelor în cuier. Ele pot fi considerate deprinderi concurente şi, atât timp cât nici o altă
deprindere nu le leagă (cum făcea anterior mustrarea mamei), ele tind să se elimine una pe alta. În
acest moment, sarcina psihologului a devenit simplă. Acolo unde deprinderile se află în competiţie între
ele pe principiul ”ori una, ori alta”, este uşor să descurajăm o deprindere şi să o încurajăm pe rivala ei.

111
CĂTĂLIN DÎRŢU

Descurajarea unei deprinderi se realizează prin sancţiune. În cazul nostru, sancţionarea aruncării
hainelor pe jos (comportamentul considerat greşit ) este realizată prin obligarea fetiţei de a se îmbrăca
din nou şi a ieşi pe uşă afară. Trebuie menţionat că aici Guthrie înlocuieşte mustrarea mamei
considerată a fi total ineficientă, o pseudo-sancţiune, cu un alt comportament, cu o acţiune directă. În
teoria lui Guthrie limbajul nu joacă nici un rol în modelarea comportamentului, dovedindu-se deseori
chiar un inhibitor cu rol negativ asupra procesului învăţării, deoarece între Stimul şi Răspuns,
behaviorismul clasic nu acceptă nici un proces mediator.
Dacă deprinderea pe care mama fetiţei a dorit să o elimine a fost urmată de sancţiune,
comportamentul dezirabil, dorit (punerea hainelor în cuier), a fost urmat de recompensă. Recompensa
se poate prezenta sub forme multiple, dar, ca şi sancţiunea, este bine să se prezinte mai degrabă sub o
formă comportamentală (ex. mângâiere, îmbrăţişare) decât sub una verbală (încurajare). Este bine să
subliniem aici că rolul recompensei în teoria lui Guthrie continuă să fie foarte important, dar este diferit
de cel pe care îl are ea în teoria lui Thorndike.

SR1 SR4 (îmbrăcare din nou şi ieşire afară = sancţiune)

competiţie şi selecţie a deprinderilor

SR3 SR5 (încurajări sau mici cadouri = recompensă)

Recompensa nu mai are rol determinant în învăţare în condiţiile în care învăţarea mişcărilor are loc
spontan, dar are un rol în selecţia deprinderilor utile. Teoria este una de inspiraţie darvinistă. Mişcările
se produc permanent şi se reţin imediat prin simpla asociere prin contiguitate. Dar, între mulţimea de
mişcări produse de organism se produce o competiţie acerbă în urma căreia rezistă doar mişcările
selectate prin intermediul recompensei. Doar aceste mişcări sunt adaptate şi reţinute ca dovedindu-se
utile organismului.
Este adevărat că legea recenţei, care spune că este favorizată apariţia comportamentului cel mai
recent învăţat şi legea repetiţiei care susţine că repetarea unui comportament face mai probabilă
utilizarea lui joacă şi ele un rol important în teoria lui Guthrie dar, în cele din urmă, deşi învăţarea se
realizează spontan, recompensa este cea care alege comportamentele adaptate, ea joacă rolul unui
administrator care decide ce anume este reţinut şi ce nu.
Este important de subliniat că, în viziunea lui Guthrie cel mai adesea judecata socială este forţată.
Noi tindem prea rapid să judecăm comportamentele celorlalţi în termeni morali, ca fiind bune sau rele. În
realitate, mişcările noastre se produc cel mai adesea spontan, fără intenţie. În aceste condiţii mustrările
sau judecăţile morale nu sunt eficiente aşa cum s-a întâmplat şi în cazul fetiţei expus mai sus.
Comportamentele nu trebuie judecate în primul rând din punct de vedere moral, ci din punctul de vedere
al adaptării lor la situaţia dată.
Atunci când învăţăm să cântăm la pian sau să utilizăm tastatura unui computer, spre exemplu,
organismul nostru produce în mod spontan o mulţime de mişcări pe care, în lipsa vreunei experienţe
anterioare ne este greu a le cataloga de la început ca fiind bune sau rele. Pe parcursul exersării, multe
dintre acestea se dovedesc a fi inadecvate şi în măsura în care nu sunt selectate prin recompensare ele
dispar, înlocuite de cele a căror valoare adaptativă este superioară.
În concluzie, teoria lui Guthrie ni se pare a fi deosebit de importantă în condiţiile în care accentuează
pe naturaleţea actului de învăţare şi pe spontaneitatea lui. Situaţiile problematice de genul cuştii
problemă a lui Thorndike apar din perspectiva teoriei lui Guthrie ca o excepţie şi nu ca o regulă. Teoria
învăţării spontane a lărgit mult aria învăţării şi va influenţa direct teoriile ulterioare, precum cea a lui
Skinner sau Tolman. Guthrie atrage atenţia asupra faptului că, atunci când este vorba de achiziţionarea
deprinderilor, psihicul nostru funcţionează în mod automat. Prin cercetările lor actuale, psihologii

112
 FUNDAMENTELE PSSIHOLOGIEI

cognitivişşti vin să întărească afirm

maţia lui Gutthrie că, într--o foarte mare măsură (990% crede psihologul
p
cognitivisst Bargh) commportamentuul nostru estee achiziţionatt şi realizat înntr-un mod auutomat.

A
APLICAŢIE
Precizaţii care sunt prrincipalele differenţe dintree teoria lui Guthrie şi teorria lui Thornddike. Încercaţţi de
asemeneea să descopperiţi care dinntre intuiţiile lui
l Guthrie voor juca un roll important înn teoriile lui Skinner
S şi
Tolman.

113