PEDAGOGIA FILOZOFICĂ A LUI ȘTEFAN BÂRSĂNESCU

Simona-Andreea ȘOVA
doctorandă,
Universitatea Pedagogică de Stat ,,Ion Creangă” Chișinău

Abstract: The historical research indicated, in time, two categories of sciences, with
different status, because of the epistemological maturation process: a)emancipated
sciences; b)sciences that are in an undignity state, that delayed their beginning
process. Through these delayed sciences, from an epistemological point of view, it
is the pedagogy. It’s lack of unity is the cause and the source of chaos in pedagogical
practice. To solve such a complex problem, Ștefan Bârsănescu uses the method of
historical research, but not in an istoriographical point of view, but at a deeper
level, of historical pedagogy.

Concepția pedagogică a lui Ștefan Bârsănescu, fundamentată filozofic,

poartă amprenta tendințelor moderne de dezvoltare a pedagogiei științifice în
contact cu ideile celor mai mari pedagogi ai vremii (Nohl, Spranger, Natorp,
Durkheim, Forster, Gentile). Este o concepție solidă, fundamentată filozofic, cu
referință specială la mișcarea pedagogică din Germania care îi apărea ca fiind cea
mai vie și mai fertilă din lume.
Ștefan Bârsănescu preia și integrează filozofic următoarele idei pedagogice
promovate de autori germani consacrați istoric: a) Forster = actul educativ proiectat
prin „rațiune și iubire”; b) Herbart, Durkheim = disciplina socială la nivel de
educație morală și intelectuală; c) Natorp = formarea „omului om” prin pedagogia
socială; d) Herbart, Rein = învățământul educativ, realizat prin lecții organizate pe
trepte formative (psihologice), cu contribuția unor metode de instruire fundamen-
tate psihologic.
Cultura pedagogică a educatorului, a învățătorului, îmbină pregătirea teoretică
aprofundată cu exersarea practică eficientă. Este realizată prin studiul problemelor
fundamentale ale educației și ale instruirii, definite, analizate și sintetizate de Bârsă-
nescu în „Pedagogia și Didactica”, manual pentru Școlile Normale, publicat în mai
multe ediții în epoca interbelică. Problematica propusă de autor pentru tratarea
unei mari diversități de teme a fost abordată la nivel de cercetare fundamentală
(teoretică și istorică), bazată pe „o amplă sinteză ideatică, care să cuprindă ceea ce
istoria pedagogiei a lăsat mai valoros” [1]:
Partea I – Pedagogie:
1. Factorii dezvoltării umane;
2. Individualitatea înnăscută și dobândită;
3. Definirea educației: funcțiile specifice educației, care evidențiază „puterea
și limitele sale”; scopul educației; factorii educației;
4. Pedagogia ca știință a educației: ramurile sale – științele fundamentale și
auxiliare; raportul dintre teoria și practica educației;
5. Conținuturile și formele educației: fizică, intelectuală, morală, religioasă,
estetică, profesională / practică.
Partea a II-a – Didactică:
1. Materia de învățământ / Conținutul învățământului;
2. Metodele și formele de învățământ;

MATERIALELE CONFERINŢEI ŞTIINŢIFICE INTERNAȚIONALE, 10 decembrie 2021

312 INSTITUTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI: ASCENSIUNE, PERFORMANȚE, PERSONALITĂȚI (1941-2021)
 3. Principiile didactice;
4. Treptele psihologico-didactice ale lecției;
5. Materialele didactice/ Mijloacele de învățământ;
6. Organizarea învățământului primar [5].
Pedagogia lui Ștefan Bârsănescu se încadrează istoric în curentul pedagogiei
filozofice interbelice, în cadrul căreia promovează o concepție originală recunos-
cută sub numele de „pedagogia culturii” (pedagogia filozofică a culturii). O astfel
de pedagogie concepe educația ca „o necesitate socială care urmărește transplan-
tarea culturii de la o generație la alta”. Pedagogia lui Ștefan Bârsănescu se afirmă ca
pedagogie filozofică, deoarece principalele probleme ale științei educației – anali-
zate în Pedagogia (1932) și Didactica (1935) – sunt abordate de Ștefan Bârsănescu, la
nivel general, teoretic, logic și chiar epistemologic. Pedagogia, ca știință a educa-
ției, are ca obiect de studiu specific formarea omului prin educație, realizată prin
diferite conținuturi și forme (de natură fizică, morală, religioasă, intelectuală, este-
tică, profesională) care trebuie abordate global.
Funcția generală a educației este definită filozofic la nivel de ideal al educa-
ției. La acest nivel ea are un sens normativ delimitat și argumentat pe baza resur-
selor ontologice și epistemologice ale conceptului filozofic de cultură. În această
perspectivă, funcția generală a educației, transpusă subiectiv prin construcția filo-
zofică a idealului educației, urmărește ca „tot omul să se ridice de la starea natu-
rală către o stare de perfecțiune a ființei sale, spre a deveni un om superior, o ființă
ideală, o personalitate” [2, p. 18].
Pedagogia filozofică a lui Ștefan Bârsănescu este consolidată ca pedagogie a
culturii în măsura în care ea abordează educația la nivel de necesitate socială care
urmărește transpunerea culturii de la o generație la alta. La acest nivel, conceptul
de educație, construit filozofic, „exprimă o realitate foarte complexă” definită ca
activitate care integrează în structura sa: a) „un complex de acțiuni care izvorăsc
din iubirea pe care educatorul o simte pentru copil”; b) un set de obiective generale
care vizează îndrumarea, îngrijirea și cultivarea educatului; c) „un anumit ideal de
om” care constituie „scopul ultim al educației – formarea personalității, dar a unei
personalități înzestrate cu atributul de „om de cultură” [2, p. 21-22].
Structura educației este consolidată la nivelul relației pe care „idealul educa-
ției, omul de cultură” o mediază cultural între educator și elevul educabil.
Educatorul, învățătorul considerat de Spiru Haret „apostol al neamului” sau
„gospodar luminat”, este definit de Ștefan Bârsănescu, drept „misionar cultural”,
chemat să asigure realizarea saltului de la premisa naturală a existenței la condiția
socială a omului cultivat, adaptabil la cerințele intelectuale, morale și profesionale
ale societății, impuse de fiecare timp istoric.
Elevul educabil beneficiază de vocația educatorului specializat (învățător și
profesor) care intervine în mediul școlar orientând formarea morală intelectuală
și profesională a elevului pe tot parcursul procesului de învățământ. Valorificarea
calității elevului de ființă educabilă este susținută de profesor prin resursele și
mijloacele culturii, Elevul educabil se formează practic prin însușirea marilor valori
ale culturii, transpuse pedagogic, de educator (învățător sau profesor) în cadrul
fiecărei discipline și trepte de învățământ.
Pedagogia culturii construită, argumentată și dezvoltată filozofic, tinde să
reconstituie „unitatea obiectului de studiu, educația”, obiect de cercetare specific,

MATERIALELE CONFERINŢEI ŞTIINŢIFICE INTERNAȚIONALE, 10 decembrie 2021

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI: ASCENSIUNE, PERFORMANȚE, PERSONALITĂȚI (1941-2021) 313
abordat diferit, uneori contradictoriu, în istoria pedagogiei. La nivel de cercetare
pedagogică fundamentală, realizată prin strategia investigației istorice, Ștefan
Bârsănescu identifică patru etape de evoluție culturală care marchează stadiile
epistemologice atinse de: pedagogia clasică, pedagogia experimentală, pedagogia
științifică dezvoltată pe domenii speciale, pedagogia științifică angajată în abor-
darea globală a educației.
Continuitatea filozofică necesară între pedagogia teoretică și pedagogie prac-
tică este asigurată de Ștefan Bârsănescu în analiza amplă întreprinsă, în termeni de
politică a educației, realizată în cadrul a două cărți: 1) Politica culturii în societatea
contemporană (1937) [3].
Noțiunea de „politică a culturii” are o semnificație pedagogică explicită, cu
implicare directă și indirectă. Ea definește „orice activitate de guvernare care tinde
la organizarea culturii pentru comunitate și indivizi: a culturii-educație, a cultu-
rii-creație și a propagării culturii” [Ibidem 3].
„Cultura-educație” reprezintă ansamblul de valori spirituale, filozofice, reli-
gioase, artistice, științifice, oferite elevului spre asimilare, aprofundare, exersare
morală etc. Pedagogia este știința care valorifică formativ produsele superioare ale
culturii în școala dezvoltată și ca „instituție creatoare de cultură”. Mai mult decât
atât, școala are capacitatea organizațională de „a propaga și de a crea dispoziția
necesară pentru creația culturală [1]. Este ceea ce sociologia educației, afirmată
în societatea modernă și postmodernă (contemporană) definește prin conceptul
operațional de „organizație care învață” prin raportare permanentă la valorile
culturii validate social [7].
Problema relației dintre educație și cultură este abordat la nivel de practică a
educației din perspectiva a trei aspecte: politica culturii și politica educației – reflec-
tate în Constituția țării, organizarea culturii și tehnica politicii culturii. În acest fel,
„Ștefan Bârsănescu a urmărit în scrierile sale ulterioare, să aplice sistematic ideile
pedagogiei culturii”, în domeniul instruirii, exercițiul epistemologic și deontologic
realizat în mod special în „Tehnologia didactică” (1939) și în „Pedagogia practică.
Știința artei didactice” (1946) [1].
Tehnologia didactică definește activitatea de instruire realizată în cadrul
procesului de învățământ în termeni specifici pedagogiei culturii. Instruirea repre-
zintă, deci, „o formă esențială de activitate umană care are menirea de a înălța pe
culmi mai nobile de viață omul, comunitatea etnică și umanitatea prin cultivarea
valorilor spiritului” [4].
Pedagogia practică dezvoltată ca „știința artei didactice” este aprofundată „în
apa binecuvântată a culturii”. În cadrul ei, „lecția ideală e opera unui spirit supe-
rior” capabil „să reprezinte un viu mănunchi de năzuințe, după valorile mari ale
culturii” [6]. Pedagogia filozofică a culturii, promovată de Ștefan Bârsănescu, este
deschisă și spre problematica socială, profesională și comunitară, a economiei
agrare. În cadrul ei „cultura livrescă trebuie completată cu o cunoaștere a realită-
ților, prin observarea directă a lucrurilor, secundată de cercetarea lor prin metode
științifice” [Ibidem, p. 21]. Modelul uman este cercetat pedagogic, dar și la nivel de
„tip psihologic” și de grup social, care are „conștiința unității sale sociale”. Obiec-
tivele propuse vizează „instrucția științifică agricolă”. Ele determină conținuturile
necesare pentru educația agricolă, civică și profesională, realizată pe parcursul
școlarității care implică „o cultură generală”, urmată de „materii de specialitate și
fundamentale” .

MATERIALELE CONFERINŢEI ŞTIINŢIFICE INTERNAȚIONALE, 10 decembrie 2021

314 INSTITUTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI: ASCENSIUNE, PERFORMANȚE, PERSONALITĂȚI (1941-2021)
 Concluzionând, ca urmare a contribuțiilor remarcabile pe care le-a adus în
domeniile pedagogiei generale, politicii educației, pedagogiei culturii și istoriei
pedagogiei, Ștefan Bârsănescu s-a afirmat ca un magistru autentic al pedagogiei
românești. Raportarea educației la contextul cultural își păstrează și în peda-
gogia actuală semnificația complexă de receptare și crearea a valorilor axiologice.
Concepția sa pedagogică este definitorie prin abordarea procesului educativ într-o
perspectivă holistă, prin includerea într-un tot unitar a prin intelectului, voinței,
trăirilor, emoțiilor și sentimentelor. Scopul educației, în viziunea pedagogului Șt.
Bârsănescu, constă din formarea personalității culturale, care implică dezvoltarea
capacității omului de a se devota binelui, adevărului, frumosului şi de a crea perma-
nent noi valori axiologice. Considerarea lui Ștefan Bârsănescu drept un reprezentat
al pedagogiei culturii este îndreptățită, deoarece ideea de bază a concepției sale
este cea de maturizare a individualității umane prin cultură. Inovațiile în plan peda-
gogic ale marelui pedagog au fost întemeierea politicii educației, ca un domeniu
nou de cercetare la nivel național și mondial, precum și utilizarea pentru prima dată
a conceptului de tehnologie didactică. O altă contribuție a pedagogului Șt. Bârsă-
nescu a constat din elaborarea de manuale valoroase în domeniul istoriei pedago-
giei, alături de precizarea clară a obiectului de studiu și de evidențierea importanței
studierii disciplinei.

Bibliografie:
1. Albulescu, I. Istoria gândirii și practicii pedagogice românești. Cluj Napoca, „Casa
Cărții de Știință”, 2005.
2. Bârsănescu Ș. Pedagogia. Craiova, Editura „Scrisul românesc”, 1932.
3. Bârsănescu Ș. Politica culturii în societatea contemporană. Studiu de pedagogie.
Iași, Tipogafia „Al Terek”, 1937.
4. Bârsănescu Ș. Tehnologia didactică. Pelegeri universitare. Iași, Tipografia „Albina
Românească”, 1939.
5. Bârsănescu, Ș. Pedagogia și Didactica. Craiova, Editura „Scrisul românesc”, 1942.
6. Bârsănescu, Ș. Pedagogia practică. Știința artei didactice. Craiova: Editura „Scrisul
romanesc”, 1946.
7. Păun, E. (1999). Școala, abodare sociopedagogică. Iași, Editura „Polirom”.

MATERIALELE CONFERINŢEI ŞTIINŢIFICE INTERNAȚIONALE, 10 decembrie 2021

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI: ASCENSIUNE, PERFORMANȚE, PERSONALITĂȚI (1941-2021) 315