Behaviorismul[1] (din engl. behaviorism, behaviour = comportament;
fr. béhaviorisme) este o abordare metodologică în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv al psihologiei comportamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele cerebrale ale conștiinței sau la procesele mentale interne. În limba română se folosește uneori și sinonimul comportamentism[2].
Edward Lee Thorndike
Printre primii fondatori ai behaviorismului s-a aflat și psihologul american Edward Lee
Thorndike. În 1898 Thorndike a realizat o serie de experimente ce vizau modul de învățare al animalelor. Într-unul din studii, acesta a pus o pisică într-o cușcă, iar în afara cuștii, o bucata de hrană. Apoi a măsurat timpul în care animalul învață și reușește să deschidă ușa cutiei pentru a ajunge la hrană. Supunînd pisica aceleiași acțiuni de mai multe ori, a văzut că aceasta repetă comportamentele care au dus la succes și, în încercări succesive, scapă din ce în ce mai repede și mai ușor din cușcă. În urma acestui experiment, Thorndike a propus o "lege", conform căreia comportamentele urmate de o întărire pozitiva (recompensa) se vor repeta, iar cele urmate de o întărire negativă ori fără întărire nu vor fi învățate și se "pierd".
Burrhus Frederic Skinner
Cel mai puternic lider al behaviorismului a fost Burrhus Frederic Skinner, un psiholog
american care a început studiul învățării la animale în anii 1930. Skinner a împămîntenit termenul de "întărire" și a inventat un nou instrument de cercetare denumit "cutia lui Skinner" folosită pentru testarea animalelor. Avînd la bază experimente realizate pe cobai și porumbei, el a identificat alte principii de bază ale învățării. Skinner susținea că principiile învățării explică nu doar comportamentul animalelor de laborator, ci și pe cel al oamenilor care asimilează sau își modică comportamentul. O altă concluzie era că aproape toate comportamentele sunt modelate de patternuri complexe de întăriri venite din partea mediului, un proces ce poartă numele de condiționare operantă. Această perspectivă l-a făcut pe Skinner cel mai controversat, dar în același timp și cel mai influent și mai marcant psiholog al secolului XX, conform anchetelor publicate în American Psychologist.