Pentru Piaget , dezvoltarea umană poate fi descrisă în termeni de funcţii şi structuri

cognitive .

Funcțiile sunt procese biologice înnăscute care sunt aceleași pentru toată lumea și rămân
neschimbate de-a lungul vieții noastre.

Scopul său este de a construi structuri cognitive interne . Structurile, in schimb, variaza in
mod repetat, in functie de cresterea copilului.

Cel mai important aspect al acestei teorii este convingerea că inteligența este un proces, nu ceva
ce copilul are, ci ceva ce face copilul. Copilul înțelege lumea acționând și acționând asupra
ei. Prin urmare, acțiunea este instrumentul prin care ființa umană intră în contact cu obiectele
exterioare și le poate cunoaște. Și în cele din urmă, poate exista învățare.

Aceasta implică două elemente: un obiect în mediu – de exemplu, o minge – și reacțiile copilului
la obiect. Prin urmare, o schemă nu este o structură fizică, ci o structură psihologică.
Schemele sunt structuri sau modele mentale pe care le creăm pentru a reprezenta, organiza și
interpreta experiențele noastre .
Când copilul este foarte mic, el sau ea are relativ puține dintre aceste scheme – schemă de
apucare, schemă de supt – care sunt legate între ele într-un mod foarte simplu.
Pe măsură ce dezvoltarea progresează însă, schemele cresc atât ca număr, cât și ca complexitate
cu care sunt organizate.
Aceste două caracteristici ale structurilor cognitive ale copilului – numărul și complexitatea –
definesc inteligența copilului în orice moment al dezvoltării sale.
Piaget a descris trei clase de structuri cognitive: scheme de acțiune – sau senzoriomotorii –
scheme simbolice și scheme operative – sau operații -.

Care este componenta funcțională?

Funcțiile care ghidează dezvoltarea umană sunt și ele esențiale în teoria lui Piaget. Mai
exact, evidențiază două funcții generale :

 Organizare . Deoarece structurile cognitive sunt interconectate, orice cunoaștere

nouă trebuie să se încadreze în sistemul existent. Potrivit lui Piaget, această
nevoie de a integra informații noi în loc de a le adăuga pur și simplu face
structurile noastre cognitive din ce în ce mai sofisticate.
 Adaptarea . În termeni generali, se referă la încercarea unui organism de a
atinge un echilibru cu mediul său într-un mod care să îi favorizeze
supraviețuirea. Adaptarea cognitivă implică două procese:
♦ Asimilare . Ea implică încercarea de a înțelege noi experiențe în ceea ce privește
structurile noastre cognitive existente. Copilul care bagă totul în gură pentru a-l suge dă
dovadă de asimilare. Asimilarea poate necesita o anumită distorsiune a noilor informații
pentru a le încadra în schemele existente ale copilului. Încercarea de a încadra lucruri
noi în ceea ce știm deja este o parte necesară a adaptării la lume.
♦ Acomodare . Când informațiile noi sunt prea diferite sau prea complexe, apare
acomodarea. Structurile noastre cognitive se schimbă pentru a integra noi
experiențe. În principal prin acomodari, numărul și complexitatea structurilor cognitive
ale copilului crește, adică crește inteligența.

Piaget consideră că asimilarea şi acomodarea operează strâns împreună . Copilul

în creștere face continuu mici distorsiuni ale informațiilor pentru a le asimila în structurile
existente, în timp ce face ușoare modificări acelor structuri pentru a se adapta la noi
obiecte sau evenimente.

Cunoașterea de către copil a evenimentelor din mediul său nu este o reproducere

exactă a acestor evenimente sau este ca o fotografie perfectă a ceea ce a văzut sau o
înregistrare perfectă a ceea ce a auzit.

Copilul preia informații din mediul înconjurător și le modelează sau le distorsionează

până când se încadrează corect în organizația sa cognitivă existentă – el operează cu
ea. Copilul construiește cunoștințe despre lume, mai degrabă decât pur și simplu să o
primească.

Descrie dezvoltarea intelectuală de la naștere până la adolescență, împărțind-o în

etape, fiecare caracterizată printr-o structură de ansamblu exprimabilă într-un mod
logico-matematic.

Trecerea de la o etapă la alta constituie elaborarea progresivă a sofisticarii cognitive

prin experiență bazată pe asimilare și acomodare.

Toată dezvoltarea cognitivă trece prin etape de echilibru-dezechilibru în schimburile cu

lumea.

Procesul de echilibrare este însăși expresia legii funcționale care afirmă că structurile
acționează.

Pe de altă parte, progresul cognitiv și-ar avea originea în apariția unor dezechilibre și
contradicții care ar obliga subiectul să încerce să le depășească căutând soluția în altă
direcție.

Conceptul de SCHEMĂ
Conceptul de schemă apare în opera lui Piaget în legătură cu tipul de organizare cognitivă care
implică în mod necesar asimilarea: obiectele externe sunt întotdeauna asimilate la ceva, la o
schemă mentală, la o structură mentală organizată. O schemă este o imagine simplificată (de
exemplu, o hartă a unui oraș). O schemă este o structură mentală dată care poate fi transferată și
generalizată. Pentru Piaget, schema reprezintă ceea ce poate fi repetat și generalizat într-o
acțiune; adică schema este ceea ce acțiunile au în comun, de exemplu "împingerea" unui obiect
cu o bară sau cu orice alt instrument. O schemă este o activitate operațională care se repetă (la
început în mod reflex) și se universalizează în așa fel încât alți stimuli, anterior nesemnificativi,
devin capabili să o provoace. O schemă poate apărea la mai multe niveluri diferite de
abstractizare. Una dintre cele mai timpurii scheme este schema obiectului permanent, care
permite copilului să răspundă la obiecte care nu sunt prezente din punct de vedere senzorial. Mai
târziu, copilul obține schema unei clase de obiecte, care îi permite să le grupeze în clase și să
vadă relația pe care membrii unei clase o au cu membrii altor clase. În multe privințe, schema lui
Piaget seamănă cu ideea tradițională de concept, cu excepția faptului că se referă la operații
mentale și structuri cognitive mai degrabă decât la clasificări perceptuale.

ASIMILARE ȘI ACOMODARE
În modelul piagetian, una dintre ideile de bază este conceptul de inteligență ca proces de natură
biologică. Pentru Piaget, ființa umană este un organism viu care vine pe lume cu o moștenire
biologică, care afectează inteligența. Pe de o parte, structurile biologice limitează ceea ce putem
percepe, iar pe de altă parte fac posibil progresul intelectual. Sub influența darwinistă, Piaget
dezvoltă un model care este, la rândul său, una dintre cele mai cunoscute și mai controversate
părți ale teoriei sale. Piaget consideră că organismele umane au în comun două "funcții
invariante": organizarea și adaptarea. Mintea umană, potrivit lui Piaget, operează, de asemenea,
în funcție de aceste două funcții invariabile. Procesele sale psihologice sunt foarte bine
organizate în sisteme coerente, iar aceste sisteme sunt pregătite să se adapteze la stimulii
schimbători din mediul înconjurător.
Adaptarea este întotdeauna prezentă prin două elemente de bază: asimilarea și acomodarea.
Procesul de adaptare urmărește stabilitatea în anumite puncte și, în altele, schimbarea. Urmează
linia darwinistă în care omul trebuie să se adapteze la mediul său pentru a-și atinge obiectivele
(supraviețuire, reproducere etc.). Teoria postulează că, în anumite situații, stabilitatea este
adaptivă (mă ajută să am idei consacrate), iar în alte situații, schimbarea este adaptivă (mă ajută
să îmi schimb ideile și să încerc ceva nou). Adaptarea și organizarea sunt funcții fundamentale
implicate și constante în procesul de dezvoltare cognitivă, ambele sunt elemente inseparabile.
Funcția de adaptare în sistemele psihologice și fiziologice operează prin două procese
complementare menționate anterior: ASIMILAȚIA ȘI ACCOMODAREA.
Asimilare: Asimilarea se referă la modul în care un organism face față unui stimul din mediul
înconjurător în ceea ce privește organizarea propriu-zisă. Asimilarea mentală constă în
încorporarea obiectelor în scheme, scheme care nu sunt altceva decât cadrul de acțiuni pe care
omul le poate reproduce activ în realitate. În mod global se poate spune că asimilarea constă în
faptul că organismul adoptă în structurile sale proprii substanțe preluate din mediu. Încorporarea
datelor experienței în structurile înnăscute ale subiectului. Cel mai simplu mod de a înțelege
conceptul de asimilare este de a-l vedea ca fiind procesul prin care noile informații sunt modelate
în schemele preexistente.

Acomodarea: Acomodarea presupune o modificare a organizației actuale ca răspuns la cerințele

mediului. Este procesul prin care subiectul se adaptează la condițiile externe. Acomodarea nu
apare doar ca o necesitate de a se supune mediului, ci este necesară și pentru a coordona
diferitele scheme de asimilare. Pe scurt, acomodarea se referă la procesul de modificare a
schemelor pentru a acomoda noile informații.
Dezvoltarea cognitivă începe atunci când copilul realizează un echilibru intern între acomodarea
și mediul înconjurător și asimilarea acestei realități în structurile sale. Altfel spus, pe măsură ce
copilul se raportează la mediul înconjurător, el va încorpora experiențele în propria activitate și
le va reajusta cu experiențele obținute; pentru ca acest proces să aibă loc, trebuie să fie prezent
mecanismul echilibrului, care este echilibrul care apare între mediul extern și structurile interne
ale gândirii. Un echilibru între cele două procese este considerat cel mai funcțional. De exemplu,
este important ca oamenii să dezvolte structuri interne stabile, nu ar fi funcțional dacă structurile
mentale ale unei persoane ar fi foarte schimbătoare, de exemplu, o persoană care într-o
săptămână este creștină, dar luna următoare întâlnește un budist și își schimbă religia, iar luna
următoare, după ce citește o carte, se convertește la islam. Schimbarea prea ușoară a ideilor
(schemelor/structurilor mentale) va face dificilă adaptarea socială. Totuși, dacă mergem la
cealaltă extremă, nu este adaptabil nici faptul de a fi prea rigid în idei în fața unor informații
contradictorii, cum ar fi atunci când oamenii neagă faptul că Pământul este rotund sau o persoană
rasistă, care, în urma câtorva experiențe, generalizează și dezvoltă o prejudecată față de o
întreagă rasă, refuzând să vadă dovezile care îi contrazic prejudecățile.
Deși asimilarea și acomodarea sunt funcții invariante, în sensul că sunt prezente pe tot parcursul
procesului evolutiv, relația dintre ele se schimbă, astfel încât evoluția intelectuală este evoluția
acestei relații de asimilare/acomodare. Echilibrul se stabilește între schemele subiectului și
evenimentele externe. De asemenea, este important de menționat că echilibrul se stabilește între
schemele proprii ale subiectului.
Cum funcționează inteligența
Piaget afirmă în lucrarea sa că căutarea caracteristicilor definitorii și fundamentale ale
inteligenței trebuie să pornească de la căutarea unor procese și mai fundamentale din care derivă
inteligența și în raport cu care, în aspectele sale esențiale, ea rămâne identică. Aceste procese
sunt de natură biologică. Piaget, în calitate de biolog, consideră că inteligența nu poate fi
considerată în mod semnificativ decât ca o extensie a anumitor caracteristici biologice
fundamentale. Funcționarea intelectuală este o formă specială de activitate biologică și, ca atare,
împărtășește atribute importante cu activitățile din care derivă. Pe scurt, inteligența are o
amprentă biologică, care îi definește caracteristicile esențiale, deoarece este legată de biologie în
sensul că structurile biologice moștenite condiționează ceea ce putem percepe în mod direct. De
exemplu, având în vedere caracteristicile sistemului nostru nervos și senzorial, doar anumite
lungimi de undă dau naștere la senzații de culoare, iar noi nu putem percepe spațiul în mai mult
de trei dimensiuni. Percepțiile noastre constituie doar un fragment spațial din totalitatea
percepțiilor imaginabile.
Aceste limitări biologice influențează construcția celor mai fundamentale concepte ale noastre.
Astfel, nu există nicio îndoială că bazele fiziologice și anatomice sunt strâns legate de
inteligență. Cu toate acestea, această relație nu este cea mai importantă în ceea ce privește
biologia și cogniția, pentru că, de fapt, este caracteristic inteligenței faptul că ea va depăși în cele
din urmă limitele impuse de aceste proprietăți structurale, această moștenire specifică, așa cum o
numește Piaget. Este dovedit că putem cunoaște lungimi de undă pe care nu le vedem niciodată,
că ne formăm ipoteze despre dimensiuni spațiale pe care nu le experimentăm niciodată în mod
direct. În concluzie, pot spune că aceste explicații ale structurilor neurologice și senzoriale care
constituie moștenirea specifică speciei noastre împiedică sau facilitează funcționarea intelectuală,
dar cu greu se poate spune că ele explică funcționarea în sine.
"că ceva pozitiv și constructiv pe care îl moștenim este un mod de funcționare intelectuală,
deoarece nu moștenim structurile cognitive ca atare, ci ele apar doar în cursul dezvoltării".
Ceea ce se moștenește este un modus operandi, un mod specific de a realiza schimburile noastre
cu mediul înconjurător. Acest modus operandi are două caracteristici generale importante:

Prima carasteristica de generare a structurilor cognitive

Aceste structuri se dezvoltă în cursul funcționării intelectuale, adică numai prin funcționarea lor
se formează structurile cognitive.
A doua caracteristica
modul de funcționare, care, potrivit lui PIAGET, constituie moștenirea noastră biologică, rămâne
în esență constant pe tot parcursul vieții. Altfel spus, proprietățile fundamentale ale funcționării
intelectuale sunt întotdeauna și pretutindeni identice, în ciuda marii varietăți de structuri
cognitive pe care această funcționare le creează.
Datorită acestei constanțe în fața structurilor în schimbare, proprietățile fundamentale ale
funcționării sunt numite invarianți funcționali. În ceea ce privește substratul biologic al
inteligenței, aș concluziona că ceea ce este important este mai degrabă un set de caracteristici
funcționale decât un set de limitări funcționale înnăscute. Aceste caracteristici funcționale se află
chiar în centrul inteligenței, pentru că sunt elemente comune invariante în mijlocul "unui peisaj
de schimbări structurale și pentru că prin funcționare se constituie succesiunea de structuri".
Copiii nu sunt adulți în miniatură. Ei nu gândesc ca adulții și cunoștințele lor nu sunt structurate
în același mod, dar nu sunt nici nestructurate. Bebelușii încep să acționeze inteligent din ziua în
care se nasc, deși inițial au doar reflexe. Prin acțiunile lor, ei construiesc ceea ce știu despre
lume. Ei își construiesc logica. "Inteligența nu este organizată decât prin funcționarea sa", spune
Piaget. Iar aceasta se construiește pe baza unui schimb cu obiectul mediu. Structurile inteligenței
sunt genetice și se dezvoltă în timp, iar prin exercitarea funcției, structura va da naștere la noi
structuri. Cunoașterea, ca efect, este produsă în du-te-vino în căutarea echilibrului sau a
adaptării, activată de dezechilibrele sau contradicțiile interacțiunii asimilare-acomodare. Orice
cunoaștere presupune o structură anterioară, anterioară acesteia, o structură în care și din care se
produce, prin depășirea dificultăților sau contradicțiilor. La rândul ei, ea va genera noi
contradicții sau probleme, în măsura în care, căutând echilibrul, le rezolvă pe cele precedente.
Orice cunoaștere devine astfel o structură producătoare de cunoaștere.
Asimilarea și acomodarea sunt invariantele funcționale care definesc esența funcționării
intelectuale (esența inteligenței), ele sunt, de asemenea, aceleași caracteristici care se aplică și
funcționării biologice în general, deoarece toată materia vie se adaptează la mediul înconjurător
și posedă proprietăți organizatorice care fac posibilă adaptarea. Funcționarea intelectuală este
doar un caz special, o extensie specială a funcționării biologice în general, iar proprietățile sale
fundamentale și invariante sunt aceleași cu cele întâlnite în activitatea biologică. Acesta este cel
de-al doilea și cel mai important sens în care se poate spune că la baza inteligenței se află un
substrat biologic. Adică, pe lângă o moștenire specifică, structuri anatomice înnăscute și
limitatoare, există o moștenire generală, funcțională, pe care se formează toate achizițiile
cognitive pozitive.
În calitate de organisme vii, viața noastră începe cu anumite proprietăți ireductibile comune
tuturor organismelor, iar aceste fundamente reprezintă un set de caracteristici funcționale
specifice. Aceste caracteristici sunt cele care reprezintă continuitatea dintre biologie în general și
inteligență în special. După cum am văzut până acum, Piaget subliniază valoarea structurilor în
dezvoltarea inteligenței, construcția de "sisteme de transformări" de complexitate crescândă, care
are loc în interacțiunea SUBIECT- MEDIU. Potrivit lui Piaget, STRUCTURA are două
momente:
 Una în care, prin acțiunea anumitor relații, se construiește pe sine.
 Și un alt moment, în care organizează experiența în funcție de sistemul construit.
Structura psihică nu este construită a priori și nici nu este dată din exterior, ci este construită ca
rezultat al interacțiunilor dintre subiect și mediu. Piaget consideră structura ca fiind un sistem de
transformări într-un moment de echilibru. Această poziție constructivistă interactivă a
psihologiei genetice se deosebește de pozițiile innatiste de mediu.

Aceste principii pot fi rezumate după cum urmează:

- Interdependența dintre un organism viu și mediul său.
- Prin asimilare și acomodare, organismul și mediul său se angajează într-un proces interactiv
reciproc.
- Echilibrul este atins atunci când, prin procesul de mai sus, organismul și mediul se echilibrează
reciproc, ceea ce duce la adaptare.
- Aceste mecanisme psihologice care rezultă din acest echilibru, constituie la subiect o
STRUCTURARE.