2.1. Teoria dezvoltarii cognitive J.

Piaget
Cea mai cunoscuta teorie privind dezvoltarea cognitiva (epistemologia genetica, adica dezvoltarea cailor prin care lumea externa i devine cunoscuta individului uman) a fost elaborata de Jean Piaget (1896-1980). El s-a preocupat de studiul dezvoltarii inteligentei la copil. Evolutia ontogenetica a inteligentei este examinata ca o constructie progresiva ce depinde att de factori interni (capacitatile initiale ale individului), ct si de factori externi (caracteristicile mediului n care evolueaza fiinta umana). Pentru ntemeietorul epistemologiei genetice, inteligenta nseamna, n primul rnd, adaptare, respectiv un echilibru ntre organism si mediu, care este rezultatul interdependentei a doua procese complementare: asimilarea si acomodarea. Asimilarea este un proces de integrare prin care un individ ncorporeaza noi informatii n schemele operatorii si n experienta cognitiva de care dispune deja. Acomodarea presupune modificarea schemelor existente n functie de caracteristicile noii situatii. O conduita adaptata la un moment dat al dezvoltarii si ntr-un anumit mediu presupune existenta unei stari e exhilibru ntre cele doua procese asimilarea si acomodarea. Potrivit lui Piaget, aceasta stare de echilibru poate fi considerata ca un stadiu, un palier n dezvoltarea copilului. Trecerea de la un stadiu la altul va fi marcata prin stari de dezechilibru care, prin jocul noilor asimilari si acomodari, antreneaza o noua stare de echilibru, adica un nou stadiu n dezvoltarea inteligentei. Progresul inteligentei poate fi considerat rezultatul unei echilibrari progresive. ntreaga activitate mentala tinde spre realizarea unei structuri ce se concretizeaza, n principal, ntr-o stare de echilibru. Asimilarea si acomodarea sunt factorii determinanti ai dezvoltarii structurii cognitive care l fac pe individ capabil sa coopereze, sa rezolve problemele si sa se adapteze mai bine la schimbarile de mediu