PROFILUL PSIHOPEDAGOGIC AL VÂRSTEI SOCIALE MICI

Dezvoltarea psihică a copilului se realizează în stadii, fiecare stadiu caracterizându-se printr-o

configurație proprie de procese și însușiri psihice. Trecerea de la un stadiu la altul marchează un salt nu
numai în cadrul diverselor component psihice, ci și în cadrul relațiilor dintre ele, a personalității în
ansamblul său.
Odată cu trecerea spre stadiile superioare, “componentele psihice mai complexe ale acestora
încep să exercite o influență reglatoare asupra componentelor psihice elementare”. În perioadele
timpurii ale copilăriei dezvoltarea se produce de “jos în sus”, în sensul că procesele psihice mai
complexe se formează pe baza proceselor elementare, pentru ca în perioadele mai avansate dezvoltarea
să se producă “de sus în jos”, procesele psihice complexe influențându-le pe cele elementare.
Din punct de vedere intelectual, la vârsta școlară mică asistăm la un progres al gândirii care
începe să devină noțională. Gândirea rămâne însă predominant concretă. Procesul gândirii se realizează
totuși cu ajutorul unor operații logice.

Este vorba de așa-numita “perioadă a operațiilor concrete”. Aceste operații, care se substituie
intuiției, sunt deocamdată “concrete”, desfășurându-se pe plan mental, dar continuă să fie legate de
interacțiunea cu obiectele și datele pe care le oferă percepția.
Datele și relațiile intuitive sunt grupate într-un ansamblu și transformate în operații. Copilul
devine apt pentru asimilarea unor cunoștințe care depășesc sfera manipulării practice sau a contactului
nemijlocit cu obiectele și fenomenele realității. Universul intelectual al copilului cunoaște o expansiune
tot mai mare.
Noțiunile școlarului mic au un caracter concret și empiric, trăsăturile esențiale și neesențiale nu
sunt diferențiate, sfera lor nu este precis conturată și nu se poate organiza în sisteme ierarhice.
Școlarul mic memorează îndeosebi ceea ce se bazează pe percepție. Imaginația apelează la
material din tot mai multe domenii(istorie, geografie) și se manifestă în activitatea elevului (desen,
compuneri, jocuri etc.).

La intrarea în școală, copilul ajunge într-un mediu aproape în întregime diferit de cel familial și
în locul unui grup restrâns copilul întâlnește o colectivitate. Odată cu încadrarea în această colectivitate
începe familiarizarea cu cerințele vieții sociale.
În cadrul acestei dimensiuni socio-afective se desprind două tendințe: una de expansiune, de
atașare față de alte persoane și alta de preocupare față de sine. Prin cea din urmă se întrezăresc
germenii viitoarei conștințe de sine, a eului ce se privește pe sine. Este așa-zisa tendință a interiorității,
a concentrării asupra lui însuși. Lumea interioară și lumea exterioară nu mai stau pe același nivel.
Așa cum își construiește conștiința morală interiorizând regulile obiective ale grupului și ale
familiei, el învață să nu exteriorizeze tot ce gândește și tot ce simte.
Adaptarea la cerințele școlii impune modificări în toate componentele personalității. Extinderea
câmpului afectiv înseamnă crearea de noi legături sociale, respectarea unor reguli, acceptarea unor
îndatoriri, creșterea capacității de efort etc.