UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANȚA

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

MASTERAT DIDACTIC

PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI

COORDONATOR,
LECT. UNIV. DR. CARMEN-MIHAELA BĂICEANU (VĂRĂȘTEANU)

CURSANT,
Crăciun Doina-Veronica,
SPECIALIZAREA: MDAA

CONSTANŢA
2023-2024
 UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANȚA
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

MASTERAT DIDACTIC

TEORIILE ÎNVĂȚĂRII SOCIALE

ÎNVĂȚAREA PRIN COOPERARE

COORDONATOR,
LECT. UNIV. DR. CARMEN-MIHAELA BĂICEANU (VĂRĂȘTEANU)

CURSANT,
Crăciun Doina-Veronica,
SPECIALIZAREA: MDAA

CONSTANŢA
2023-2024
 Ca proces de cunoaștere, gândirea este activitatea mintală constructivă, cu ajutorul
căreia, în baza experienței anterioare, se ajunge la cunoașterea indirectă a unor fapte din
lumea înconjuratoare. Gândirea, sentimentele și voința – întreaga personalitate, se
formează datorită învățării, prin care se acumulează doar informații. Învățarea constituie “
procesul dobândirii experienței individual de comportare“ – după definiția lui A.N.
Leontiev. În procesul învățării este antrenat întreg psihicul.
Se disting două forme ale învățării:
 învățarea spontană, neorganizată, care are loc în familie, în grupurile de joacă,
în timpul exercitării profesiunii. Ea mai este denumită și învățare socială;
 învățarea sistematică, realizată în școli ori în cadrul diferitelor stagii de
instruire, de calificare. Aceasta, fiind o fomă de activitate instructiv-educativă planificată
organizată pe baza unei experențe acumulate timp de multe secole și analizate de filozofi și
pedagogi străluciți, este mai eficientă, dă un randament mai mare.
Totuși, efectele ei se resimt îndeosebi în planul dezvoltării intelectuale și mai pușin
pe planul motivației, valorilor, al sentimentelor. Pe de o parte fiindcă știința educației a
progresat mai puțin în această privință, pe de alta pentru că ele se formează mai lent și
depind mult de influențele exercitate în primii ai de viață. Apoi, în școală, omul își petrece
o mică parte din viață. De aceea, latura afectivă se dezvoltă mai mult în cadrul învățării
sociale.
Spiritul de echipă, atât comportamentele sale de conștiință (convingeri, concepții),
cât si cele de comportament (experiență, deprindere, obișnuință), se formează, în primul
rând, prin antrenarea elevului în muncă și viață colectivă. Aici se formează deprinderi și
obișnuințe de conviețuire și de colaborare, au loc trăiri și eforturi comune. Elevul nu
trăiește o viață izolată, el se află în permanență într-un sistem dinamic de relații
interpersonale ce se formeaza în cadrul grupului din care face parte. Asociindu-se prin
interese și afinități de întrajutorare sau de competiție, elevii “ fuzionează “ oarecum unul cu
altul într-o unitate simbolică în care fiecare influențează și este influențat, conduita lor
fiind cizelată în permanență de atmosfera ce domnește în colectiv. Rezultă că nu numai
pentru formarea spritului de cooperare, dar si pentru dezvoltarea tuturor calităților morale,
colectivul de elevi bine închegat reprezintă un mediu favorabil, un factor educativ deosebit
de eficient.
Relațiile de cooperare care au loc în cadrul colectivului, după cum subliniază și J.
Piaget, exercită o mare influnță asupra dezvoltării intelectului însuși și a conștiinței de sine.
De asemenea, cercetările experimentale cu privire la productivitatea gândirii în grup (22)
demonstrează că aceasta este mai mare decât în condițiile în cre aceleași probleme sunt
rezolvate nu în grup, ci individual. Dar nu numai productivitatea gândirii este mai mare în
activitate colectivă, ci și caracterul ei creator, novator, găsirea mai rapidă a unor soluții noi
etc.
În prezent, se dezvoltă din ce în ce mai mult caracterul colectiv al muncii, nu numai
al celui din producție, ci și al muncii științei, de administrație, de marketing etc. Aceasta
presupun însușirea de către individ a tehicii de colaborare, de conducere, a unei etici a
colaborării.
Pregătirea elevilor pentru integrarea lor în viață socială preluarea experienței social
nu poate fi concepută altfel decât pin parcurgerea de către aceștia a școlii relațiilor
complexe care funcționează în cadrul unui colectiv rea și strâns unit.
Esența acestui principiu nu vine în contradicție cu cel al tratării individuale a
elevilor, cu cerința organizării unor activități individuale și individualizate. Diferențierea
procesului educaționa corespunde, pe de o parte, cerințelor deosebit de variate al mobilității
socio-profesionale, iar pe de altă parte, aptitudinilor diferențiate ale elevilor. Dar procesul
de diferențiere a educației se realizează în concepția și practica noastră pedagogică pe
fondul și în cadrul unor colective de elevi bine organizate. De aceea, în activitatea
educațională trebuie să pornim de la colectiv la individ, de la organizarea vieții
colectivului, în asa fel încât ea să ofere un mediu social prielnic dezvoltării personalității
individului, un model conviețuire și de activitate colectivă, exercitând o influență educativă
permanentă asupra membrilor săi.Pe această relație vie, cu multiple dimensiuni
educaționale, se grefează, propriu-zis, munca diferențiată cu elevii, tratarea lor individuală.
Influențele factorului colectiv, acțiunile colective se combină și se întregesc cu activitatea
individuală a elevilor, cu o preocupare pedagogică diferențiată, în funcție de
particularitățile specifice ale fiecărui elev.
În studierea și formarea colectivului de elevi trebuie avut în vedere că existența și
funcționalitatea lui nu se limitează doar la un sistem de cerințe și influențe pedagogice, la
relații pur didactice, profesionale, ci în același timp colectivul de elevi este și sediul unor
variate relații interpersonale, este o relație psihosocială. Componentele lui psihopedagogice
se împletesc organic cu cele psihosociale, ceea ce înseamnă că nu se poate realiza o
educare eficientă a colectivului de elevi, fără cunoașterea acestor două componente
principale.
În aceaste privință un bogat material ne oferă și cercetările sociologice și cele de
psihologie socială referitoare la microgrup. Tratarea acestor probleme presupune, înainte
de toate, clarificarea raporturilor ce există între conceptul de grup si cel de colectiv. În
literatura pedagogică aceste noțiuni au fost utilizate fie ca sinonime, fie ca total opuse. De
fapt, ele conțin numeroase elemente comune, dar prezintă și anumite note specifice. Grupul
este o noțiune cu o sferă mult mai cuprinzătoare decât cea a colectivului.
Grupurile mici pot apărea în mod spontan, fără un scop social util, pot avea și
direcționări needucative, ca de exemplu: banda, clica, etc; ele pot fi lipsite de conducere,
ceea ce se întâmplă frecvent în grupurile informale. Funcțiile membrilor microgrupului nu
sunt întotdeauna precizate, iar raporturile dintre ei nu se intemeiază neapărat pe un sistem
de interdependențe caracterizate prin responsabilitatea unuia față de celălalt și față de
întregul grup. În schimb noțiunea de colectiv se referă la o anume grupare de persoane
unite pin interese comune, scop comun, cu semnificație socială și finalitate educativă. Deci,
nu orice microgrup este si colectiv.
Înțeles ca fenomen dinamic în continuă schimbare și dezvoltare se poate afrima că
microgrupul, în majoritatea cazurilor reprezintă stadiul inițial, incipient, al formării
colectivului primar, iar acesta din urmă reprezintă un nivel organizatoric și moral superio
atins în dezvoltarea sa de însuși grupul mic. De multe ori, realitatea fenomenului de grup se
contopește cu cea a colectivului. Chiar și felul cum este caracterizat sau definit grupul mic
de către unii sociologi, se apropie mult de definiția colectivului.
În general, grupul socia mic cuprinde un număr relativ restrâns de indivizi, între
care există unul sau mai multe tipuri de relații de interacțiune directă (nemijlocită). Aceste
relații au un pronunțat caracter psihologic, membrii grupui participând (efectiv sau
potențial) cu întreaga lor personalitate, fiind supuși influențelor socialului in forma cea mai
concretă. Pentru acest motiv, relațiile lor în cadru microgrupului sunt deosebit de variate,
vii și colorate. Ele se pot manifesta sub diferite forme mai mult sau mai puțin conturate. În
literatura de specialitate sunt menționate ca principale tipuri de relații următoarele:
 relația de comunicare (acțională sau verbală);
 relația sociometrică (de preferință);
 relația de dominare, de conducere.
Sunt autori care pun accent pe un anumit tip de relații. De exemplu J.L. Moreno
reducea relațiile interpersonale doar la cele psihologice, absolutizând pe cele afective. Jean
Piaget vorbește de relații intelectuale, relații afectve și relații morale. În realitate aceste
relații pot fi deosebit de variate. În interiorul grupului, individul poate intra în relații
interpersonale de natură cognitivă afectivă, aptitudinală etc. Ele pot da naștere unor
structuri diverse sau rețele de grup care se întrepătrund, se suprapun, în ansamblul lor
determinând o anumită natură și calitate realității de grup. Caracterul acesto relații,
structuri, norme și roluri este influnețat atât de componența grupului, de personalitatea
membrilor săi, cât și de sarcinile pe care le urmărește grupul, precum și de mediul social în
care se desfășoară activitatea.
În școală, pe baza relațiilor fundamentale, determinate de cele ocupaționale,
funcționale- putem vorbi de grup didacti (clasă școlară, cerc), grup de amatori (grupare de
elevi pentru petrecerea timpului liber) etc.
Grupurile școlare pot fi formale (oficiale) și informale (neoficiale). Grupul formal
se caracterizează printr-o structură organizatorie precisă, având un anumit sistem de
conducere și disciplină. Grupul informal se creează în mod spontan. Structura lui, chiar
dacă este deosebit de complexă, oficial nu este prevăzută și stabilită nicăieri. Drepturile și
îndatoririle membrilor săi au un caracter mai difuz, mai amorf decât în grupurile formale.
Sunt frecvente acele cazuri când în cadrul grupului formal iau ființă grupuri informale (de
pildă în cadrul clase pot lua naștere unele grupări spontane). Astfel, elementele formale se
combină în mod diferit cu cele informale, în funcție de natura concretă a relațiilor din grup.
În felul acesta fiecare elev poate avea în sistemul relațiilor interpersonale atât statut formal,
cât și informal. Ele pot să coincidă, dar se și contrazică.
Chiar și din această caracterizare sumară a grupurilor mici, se poate observa că
noțiunea de grup este mai largă, referindu-se la o mare varietate de microstructuri sociale.
În schimb, noțiune de colectiv are o sferă mai restrânsă, mai bine delimitată. Colectivul de
elevi este o grupare de persoane, unite printr-un scop comun și o activitate comună, având
o structură organizatorică corespunzătoare sarcinilor concrete pe care le urmăreșste.
Rezultă ca elevii unei clase, de exemplu, formează un colectiv umai când ridicare nivelului
la învățătură precum și îndeplinirea altor activități școlare și extrașcolare sunt considerate
ca sarcini comue ale întregii clase, iar pentru realizarea acestora elevii depun eforturi și
manifestă spirit de răspundere, atât pentru munca lod, cât și pentru activitatea întregii clase.
Prima caracteristică a unui colectiv bine sudat este comunitatea scopului, adică
existența fața lui a unor obiective utile și valoroase, pentru realizarea cărora se mobilizează
toti membrii colectivului. Scopul comun determină și include în mare măsură scopurile
individuale. Viața în colectiv reprezintă nu numai o experiență de conviețuire, ci o
experiență socială complexă de acțiuni, în vederea realizării unor obiective comune. De
aceea, colectivul nu este o masă amorfă, ci are o formă de organizare bine conturată, cu un
anumit sistem de interdependență între membrii săi, care se caracterizează prin
responsabilitatea unui față de celălalt și față de întregul colectiv.
În faza incipientă a formării colectivului – când cerințele școlare încă nu sunt
asimilate și interiorizate, când nu există o coeziune între membrii săi – intervenția activă,
directă, a educatorului trebuie să fie mai pronunțată. Pe măsura dezvoltării colectivului,
cooperarea educatorului cu elevii devine din ce în ce mai pronunțată, la început cu
individul și treptat cu întregul colectiv, asigurându-se un teren larg acțiunii independente,
inițiativei și spiritului de răspundere al elevilor.
Organizarea liniilor de perspectivă are în vedere faptul că nu orice sarcină aflată în
fața colectivului devine și perspectivă în evoluția acestuia. Dinamica liniilor de perspectivă
tinde de la perspectivele apropriate la cele îndepărtate, de la perspectivele personal la cele
colective. Pentru elevii claselor mici, un rol mobilizator îl pot avea numai perspectivele
apropiate, concrete, atrăgătoare, legate de interesele lor imediate. Aceste perspective
trebuie sa îmbrace forme cât mai variate și atrăgătoare. Pe lângă caracterul lor atractiv,
plăcut, realizarea acesto perspective trebuie să ceară un efort real din partea elevilor, altfel
s-ar transforma într-o simplă distracție, fără să contribuie la întărirea colectivului. De
exemplu, amenajarea colțului viu al naturii, îngrijirea unor monumente ale eroilor,
participarea la un spectacol, organizarea unor vizite etc pot constitui asemenea activități
mobilizatoare.
De la perspectivele apropiate se trece treptat la perspetive îndepartate.
Îmbunătățirea situației la, învățătură, întărirea disciplinei, organizarea unei serbări, școlare,
a unei excursii, pariticiparea la un concurs, la o întrecere sportivă pot constitui asemenea
perspective care stimulează colectivul spre o activitate intensă. În clasele mari de liceu sunt
prezente și îndeplinesc un rol hotărâtor și perspectivele îndepărtate . Ele sunt legate de
idealurile de viață ale elevilor, de viitoarea profesie etc.
Este adevărat că învățarea se realizează îndeosebi printr-o muncă individuală a
elevilor și ca individualizarea procesuluide învățământ prezintă numeroase aspecte
pozitive. Aceasta nu înseamnă însă că pot fi neglijate formele colective ale procesului de
învățare care își au rostul lor în sistemul general de educare a copiilor. Învățarea, activitatea
de bază a elevilor, conține suficiente elemente, aspecte și prilejuri de muncă în grup, prin
cooperare.
În cadrul procesului de invățământ pot fi organizate variate activități colective. De
exemplu, grupuri mai mici sau mai mari de elevi pregătesc în colaborare un referat despre
o problemă cuprinsă în programele școlare. În organizarea unor exerimente, în adunarea
unui materia ilustrativ, în confecționarea sau contruirea unor aparate etc, pot fi aplicate cu
multă eficiență diferitee forme ale muncii colective. Numeroase teme pentru acasă, dacă
sunt astfel formulate, oferă posibilități de colaborare între elevi. Metoda învățării prin
cooperare ia în ultimul timp o extindere din ce în ce mai mare. Spiritul de echipă este
susținut și de prezenta între elevi a sprijinului reciproc, a ajutorului acelora care rămân în
urmă la învățătură sau întâmpină anumite dificultăți. De asemenea, nu poate fi subapreciată
influența pozitivă a unor concursuri între grupuri sau între clase, de tipul “cine știe câștigă“
, unde succesul depinde de contribuția fiecărui elev la realizarea sarcinii comune.
Repartizarea sarcinilor, diferitele moduri de colaborare, de control colectiv în procesul
pregătirii concursului, emoțiile trăite împreună, aprecierea în colectiv a muncii depuse etc,
sunt tot atâtea momente de aprofundare a raporturilor de cooperare între elevi.
Influențarea și dirijarea relațiilor interpersonale în colectiv presupune optimizarea
factorilor interni, dirijarea influenței acestora în direcția scopurilor educaționale, crearea
unor asemenea situații în interiorul colectivului care să exercite o influență durabilă asupra
comportamentul elevilor. Acțiunea principală a condițiilor interne de colectiv se manifestă
prin caracterul relațiilor interpersonale. Din punct de vedere pedagogic, se pune problema
nu numai în privința cunoașterii acestor relații, ci și a creării, a dirijării, a organizării lor.
Statutul este locul sau poziția pe care o persoană ori un grup o deține în sistem social,
precum și prețuirea colectivă atașată acestui poziții. Calitatea de elev reprezintă o socială
stabilită prin forme instituționale, decizii juridice. Devenind elev, societatea așteaptă de la
un copil sau un tânăr o anumită comportare, îndeplinirea unor îndatoriri. Rolul
condensează cerințele grupului social mai larg sau mai restrâns față de conduita persoanei
care deține o anumită poziție. Statutul exprimă atenția și prețuirea colectivă, precum și
așteptările legitime ale unei persoane care ocupă o poziție față de grupul respectiv. Cele
două noțiuni sunt complementare. Statutul și rolul devin pârghii în educație, grație unității
dintre conștiință și activitate. Atitudinea, conștiința tind să se pună de acord cu conduita.
Investirea copiilor cu un anumit statut și rol duce la creșterea prestigiului lor în colectivele
din care fac parte și mai ales la ordonarea conduitei, la controlarea ei mai antentă, la
dezvoltarea unor însușiri care existau până atunci intr-o stare latentă. Este important însă ca
intervenția pedagogică să nu se încheie aici. Într-o perspectivă educațională, prin statute și
roluri, elevii trebuie puși în asemenea situații în care ei să-și dezvolte personalitatea. La fel,
varietatea si alternarea rolurilor contribuie la o dezvoltare echilibrată a elevilor. Anumite
roluri statornicite pe o durată prea lungă pot duce la dezvoltarea unilaterală a personalității
copilului, sau chiar la apariția unor trăsături negative. De exemplu, un lider ținut prea mult
în funcție poate deveni încrezut , îngâmfat, superficial , iar un elev plasat în permanență
într-un rol de executant va fi lipsit de posibilitatea de a avea experiență organizatorică și
inițiativă.
Evident, influențarea relațiilor imterpersonale în colectiv nu se limitează numai la
organizarea statutelor si rolurilor. Alături de acestea există numeroase procedee pedagogice
prin care se intervine în direcția formării atmosferei în colectiv, a activizării unor elevi mai
retrași, a ridicării prestigiului acelora care nu se bucură de autoritate, a eliminării unor
relații neprincipale, a unor conflicte etc. De obicei, aceste intervenții, ca formă, nu au în
aparență un caracter pedagogic, ci se realizează în activitate, în îndplinirea diferitelor
sarcini, deci în organizarea muncii, în tehnica de lucru a colectivului. Multiplele și variatele
situații ți relații dinamice în care se află elevii în colectiv oferă un câmp larg și eficient
intervenției pedagogice. Aceasta cere mult tact și măiestrie, pentru ca nimic să nu pară
artificial și impus cu sila, ci, dimpotrivă, cerințele pedagogice să se îmbine armonios cu
tendințele și necesitățile firești ale vieții interne de colectiv.
În evoluția vieții și activității colectivului un rol important îl ocupă formarea și
educarea activului de elevi. În sociologie se folosește noțiunea de lider, sensul ei fiind cel
de șef, conducător. În pedagogie este preferată noțiunea de activ, care este mai
cuprinzătoare, participă conștient si activ în organizarea muncii în vederea îndeplinirii
sarcinilor ce stau în fața colectivului. Ambele noțiuni sunt strâns legate de problemele
organizării, deciziei, conducerii, supravegherii, controlului și evaluării acțiunilor colective.
Prin urmare, conținutul și problematica lor au numeroase puncte comune, atât pe plan
psihologic cât și pedagogic.
Concluzionând, putem afima că o sarcină de primă importanță este dezvoltarea la
elevi a acelui “sentiment la comuniunii sociale“ (Cosmovici, 2008, p.209), a dispoziției
spre cooperare, întrajutorare, al solidarității sociale, al preocupării de existența celuilalt,
simtământ esențial într-o societate democrată. Rareori elevul învață singur. Cea mai mare
parte a timpul cât se află la școală el este membru al unui grup și această apartenență îi
marchează în mod decisiv performațele. Clasa de elevi este, deci, un grup foarte important
pentru copil, căci se menține vreme de câțiva ani și mediază de-a lungul lor, la nivelul
fiecărui membru, schimbări cognitive fundamentale.
Ca grup social, Clasa îndeplinește mai multe funcții. Între aceste integrarea socialî
este una dintre cele mai importante funcții asigurate de acest grup. Clasa de elevi are un
aport deosebie în procesul de socializare; copilul bine integrat in colectivul clasei
manifesta dorința de a colabora, are un nivel de aspirație în crește pe când copilul izolat,
ostracizat este anxios, are un comportament agresiv, sentimente ostile față de colegi și, în
general, o atitudine negativă față de școală.
Este important ca în tratarea individuală a elevilor să ne folosim, în principal, de
posibilitățile pe care ni le oferă viața și activitarea în colectiv. Elevul nu trăiește cu
impresia că este un simplu obiect al educației, ci are sentimentul unei vieți reale în cadrul
activității. De aceea, deși știe că este educat, privește cu aversiune discuțiile frecvente și
lungi despre ceea ce trebuie să devină sau cum trebuie să se comporte. Pentru acest motiv
acțiunea educativă este mult mai eficientă atunci când se realizează prin relații de
cooperare, prin organizarea activității, prin crearea diferitelor situații prin care se manifestă
elevul. Iar el, având aceste obișnuințe create de la vârsta școlară va deveni adultul ce se va
integra ușor în grupurile sociale care vor urma pe parcursul vieții.
 Bibliografie

1. Cerghit Ioan - “Metode de învățământ” - Editura Polirom, Iași, 2006

2. Cosmovici Andrei, Iacob Luminița - “Psihologie școlară“ - Editura
Polirom, 2008
3. Cristea sorin - “Teorii ale învățării. Metode de instruire“ – Editura
Didactică și Pedagogică, București, 2005
4. Oprea Crenguța-Lăcrămioara -“Strategii didactice interactive“ –
Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007
5. Pânișoară Ion-Ovidiu - “Comunicarea eficientă“ - Editura Polirom,
Iași, 2006