IAPA LUI VODA - Mihail Sadoveanu - Hanu Ancutei

Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: M. Sadoveanu: Hanu-Ancutei, Divanul

persian, Soarele in balta sau Aventurile sahului (toate sunt cicluri de povestiri cu rama).
Orientari teoretice
Una din cele mai vechi specii ale genului epic, povestirea, conserva numeroase elemente ale
originii sale populare si, in consecinta, orale. Dimensiunea sa redusa, in comparatie cu
nuvela, se datoreaza faptului ca ea cuprinde o intamplare cu caracter neobisnuit, memorabil,
concentrand interesul cititorului asupra ei si nu asupra destinului personajului, ca in nuvela.

Ca o consecinta, personajele povestirii sunt definite doar prin trasaturile pe care rolul
lor in intamplare le presupune. Arta povestitorului, frecvent figurat in text, consta in
mentinerea suspansului pentru ca rasturnarea de situatie care confera intamplarii caracterul ei
neobisnuit si exemplar, in acelasi timp, sa fie de maxim efect.

Daca romanul este o specie „burgheza", adecvata varstei moderne a umanitatii,

povestirea ilustreaza „varsta epopeica", ancestrala si spiritualizata a omenirii. Datorita
nostalgiei funciare, ce reiese din evocarea unui timp si a unei lumi trecute, intemeiate cel mai
adesea pe valori etice stabile, povestirea a fost considerata o specie „poetica" (la fel ca balada,
epopeea, poemul cavaleresc, alegoria sau basmul). Cultivata, in egala masura, in spatiul oriental
{Halima -povestea celor 1001 de nopti arabesti) si in cel catolic (Heptame-ronul Marguerittei
de Navarre, Decameronul lui Boccaccio), ea are o structura ale carei elemente sunt:
atmosfera, relatia explicita povestitor-ascultator (evidentiata prin elemente ale oralitatii),
ceremonialul spunerii (magia invaluitoare a cuvantului adresat direct, confesiunea - reflex al
intimitatii stabilite in cercul ascultatorilor -, strategiile de captare si verificare a atentiei,
manevrele de intretinere a suspansului), raportul permanent intre doua timpuri {timpul
povestit, trecutul evocat, si timpul povestirii, prezentul spunerii) intre care se stabileste
„distanta morala" ce permite judecata inteleapta retrospectiva. De asemenea, specific este
statutul necreditabil al povestitorului, datorat implicarii sale nemijlocite in intamplare (ca
protagonist, martor sau colportor), ceea ce atribuie spuselor sale reflexe partinitoare,
subiective. Nu toate din aceste elemente se regasesc in povestiri, fiecare scriitor rezervandu-si
dreptul de adaptare creatoare a tiparului speciei.
M. Sadoveanu: Iapa lui Voda, din voi. Hanu-Ancutei
Ca prima povestire a ciclului, Iapa lui Voda cuprinde doua mari secvente imbricate, potrivit
particularitatilor compozitiei ciclului de povestiri cu rama. Cea dintai este rama, povestirea-
cadru: un povestitor, care apare ulterior cu totul fugar, istoriseste unor ascultatori, a caror
prezenta e indicata doar de unele detalii ce presupun o adresare directa, despre o imprejurare
cand, intr-o „toamna aurie", a auzit la Hanu-Ancutei multe povesti. Astfel evenimentul ce face
obiectul povestirii-cadru este chiar spunerea povestilor si el este plasat de narator intr-un trecut
cu aura fabuloasa prin natura spectaculoasa a detaliilor ce identifica anul toamnei aurii: ploi
napraznice de Sfantul Ilie, cand s-a aratat si un balaur pe cer si pasari neobisnuite ce l-au
brazdat spre o destinatie necunoscuta. Toate aceste detalii sunt semne ce pot fi talmacite, adica
interpretate, in cartea descifrarii timpului si timpurilor, cartea randuielii in care se afla destinele
si firile oamenilor, ca si soarta imparatiilor si a recoltelor, Zodiacul. Potrivit acestei carti vechi,
mostenite de la tatal lui o data cu stiinta identificarii semnelor lumii si a talmacirii lor, mos
Leonte zodierul a prevestit belsug la vita-de-vie si razboi intre imparati. implinindu-se zodiile,
toamna negotul cu vin a impanzit drumurile cu care cu butoaie si la Hanu-Ancutei, asezat la o
rascruce de cai comerciale, calatorii in popas nu conteneau. Ca si mos Leonte zodierul si cartea
sa inteleapta, hanul este aproape o institutie a acelei lumi: este vechi de cand lumea, cu ziduri ca

1
de cetate, oferind deplina protectie calatorilor si bunurilor lor, si mai ales este stapanit
dintotdeauna de o Ancuta, o hangita ce mosteneste de la mama o data cu hanul si farmecul
feminitatii, cu ochi sprancenati si zambet atragator, care indeamna calatorii sa guste bunatatile
locului, pui in tigla si vin vechi oferit in cani noi. La lasarea serii, popasul devine petrecere, iar
calatorii adunati prin preajma focurilor schimba intre ei vorbe de duh si mai ales povesti.
Povestirea-cadru, reluata la inceputul si sfarsitul fiecarei povestiri, prefigureaza deci un turnir, o
intrecere
a povestitorilor, mereu relansata de fagaduiala comisului de a spune o alta poveste mult mai
interesanta si mereu amanata de interventia unui nou povestitor, fost ascultator sau nou venit.
Pretextul primei povestiri il constituie calul comisului Ionita - o iapa cu infatisarea
nazdravanului din poveste, insa inainte de a manca jaratic - pe socoteala caruia se fac glume
acide. Comisul o apara insa si pentru ca sub aspectul ei costeliv se ascunde o mare rezistenta la
mers, la foame si la sete, dar mai ales pentru genealogia ei extraordinara: se trage dintr-o iapa cu
infatisare similara cu care comisul fusese in tineretea lui chiar la Voda. Cum o infatisare la
domnie a unui razes era un fapt neobisnuit, auditoriul este indata captat. Povestitorul isi
transpune ascultatorii intr-o alta toamna, de demult, cand se gasea tot la han, insa intr-o cu totul
alta stare sufleteasca, ganditor si amarat de procesul cu un boier vecin care taiase mereu din
razasia lui. Pricina era veche, mostenita de la parinti, si, dupa rezultatul scaunelor de judecata la
care fusese, se parea ca Ia randul lui comisul o va lasa mostenire. Era tocmai pe cale sa incerce
sa evite o asemenea situatie prin prezentarea cauzei la judecatorul suprem, la insusi Voda.
inainte insa de a porni spre Iasi, comisul mai ramane o clipa, caci la han se opreste o fastuoasa
caleasca boiereasca, eveniment rar. insa boierul care coboara din ea nu are nimic neobisnuit in
infatisare - este relativ tanar si cu o barba roscata - si mai ales se conformeaza intru totul
obiceiului locului, gustand din cana de vin cu care se infatisase sa-1 primeasca hangita,
„cealalta Ancuta". Boierul intra in vorba cu calatorul aflat pe picior de plecare si comisul ii
marturiseste necazul pe care il are, nesfiindu-se, in ciuda rangului vadit al interlocutorului, sa-1
taxeze pe vecinul sau drept „corb mare boieresc", cu o aluzie transparenta la zicatoarea „Corb la
corb nu-si scoate ochiul" care explica judecatile strambe de pana acum si justifica umbra de
incertitudine asupra judecatii lui voda, boier el insusi, la urma-urmei. La intrebarea
neobisnuitului oaspete asupra ceea ce va face in ipoteza ca nici Voda nu-i va face dreptate,
comisul, coborandu-1 brusc din inaltul piedestalului onoarei, conferit de pozitia de stapan al
tarii, in prapastia lipsei de consideratie absolute, profereaza o invitatie batjocoritoare ca Voda
sa-i sarute iapa „nu departe de coada". Raspunsul sau isca hazul interlocutorului si stupoarea
hangitei pentru limbajul neaos al ipoteticei invitatii. Cu un ultim gest de fala razeseasca, Ionita
comisul plateste Ancutei vinul baut de oaspetele boier, inainte ca fiecare sa-si vada de drum.
Ajuns la Iasi, comisul poposeste la un han din dreptul curtii domnesti si a doua zi, primenit cu
grija, cu sfiala crescuta de randuiala solemna a curtii - detalii a caror prezentare pregateste si
amana in acelasi timp scena hotaratoare, intretinand suspansul - stapanul iepei cade in genunchi
in fata tronului de la care astepta dreptatea. Cand Voda il invita sa se ridice spre a-si arata actele
justificative, comisul lonita recunoaste intai vocea, apoi pe insusi boierul calator de la Hanu-
Ancutei, dar isi tine cumpatul in fata acestei mari surprize, expunandu-si cu indrazneala pricina.
Dupa cercetarea documentelor, Voda hotaraste dreptatea razesului intarind-o printr-un inscris si
porunceste ca in aceeasi zi un slujbas domnesc sa plece la Draganesti spre a asista la refacerea
hotarelor vechi ale razesiei. inainte ca petitionarul sa paraseasca sala tronului, Voda, care
pastrase tot timpul o sclipire de haz in privire, reia intrebarea de la popas, iar raspunsul nu
intarzie: comisul nu-si ia vorba inapoi, iar iapa se afla la indemana, „peste drum". Solemnitatea
se destinde intr-o explozie de ras care incheie intalnirea, nu inainte ca Voda sa intoarca printr-o
moneda de aur pe cea de argint platita pentru cana de vin de indraznetul impricinat.
Motivul epic al acestei povestiri, prezenta incognito a stapanului tarii printre supusi, urmata de
dezvaluirea identitatii reale si implinirea unui act justitiar - uneori un dar important - este

2
stravechi. El se regaseste in O mie si una de nopti ca si in multe povestiri populare legate de
personalitati istorice retinute de memoria colectiva. Aceasta recurenta a materialului epic con-
stituie, de altfel, o trasatura a povestirii, ca specie, si in ea rezida caracterul ei exemplar,
actualitatea mulandu-se intotdeauna pe tipare stravechi a caror semnificatie este fara moarte. in
cazul de fata, ea rezida in aspiratia spre dreptate, in convingerea ca in ea se afla temelia
adevarata a ordinii lumii care se dezvaluie in chip spectaculos in realitatea diversa a actualitatii
cotidiene. Farmecul povestirii trebuie cautat in arta de a da concretete palpabila si credibila
schemei stravechi prin selectia unor detalii evocatoare a lumii particulare in care ea s-a
manifestat. Identitatea spatiului intamplarii cu cel al actului povestirii ei - hanul cu Ancuta lui si
cu ritualul primirii calatorilor oaspeti, in situatia de fata - randuiala ierarhica a Moldovei, cu
razesii, boierii si, deasupra tuturor, voivodul, cu rolul de a asigura rezolvarea cu dreptate a unuia
dintre conflictele nascute de ea, cel pentru pamantul mostenit - si chiar identitatea riguros reala
a domnului, nimeni altul decat Mihalache Sturza, asigura acestei povestiri efectul de
autenticitate a intamplarii, verificabila de catre auditoriu. Particularitatea povestirii consta in
umorul ei, remarcabil realizat prin convergenta si analogia, uneori contrastanta, a unor aspecte,
subtil concentrate in cuplul cal-calaret. Rangul mic nobiliar de comis denumea la origine pe cel
investit cu functia de responsabil al hergheliilor, in contrast comic cu infatisarea costeliva a
iepei, care totusi aduce aminte sugestiv de infatisarea stapanului ei, si el inalt si ciolanos. La
aceasta se adauga motivatia plina de umor a genealogiei „nobile", in contrast cu aparenta de
martoaga: iapa e ridicata la rang de cal domnesc de rolul, neindeplinit, de a servi voivodului ca
depozitar al sarutului, suprem gest ritualic omagial, caci virtuala invitatie a comisului nu este
aleatorie, ea reprezinta intr-o maniera bufa
blasfemiatoare adevaratul inteles al situatiei in care domnul nu si-ar fi implinit rolul sau in
ordinea lumii, acela de infaptuitor al dreptatii. O lume in care voivodul isi neaga rolul nu poate
fi decat o lume pe dos. Rolurile pe care aceasta intamplare le presupune sunt doua: al
stapanului, ca detinator al puterii si implinitor al dreptatii, si al supusului al carui drept a fost
lezat. Evident, cel mai important este cel al comisului lonita, care in acest caz apare in dubla
ipostaza: ca povestitor si ca erou al intamplarii extraordinare pe care o povesteste. Calitatea
evidenta in ambele ipostaze este aceea a unui spirit liber si incisiv. Semetia sa, caracteristica a
razesimii, il determina sa se afirme in orice imprejurare, fapt care-i confera functia de maestru
de ceremonii in marele turnir al povestitorilor si, in acelasi timp, ii prilejuieste si discutia cu
boierul ce se va dovedi a fi domnul tarii. Pastrand cuviinta, caracteristica a manifestarii tuturor
oaspetilor de la han, indiferent de rangul lor, si acea vorbire inflorit-ceremonioasa ce da acestei
petreceri cu vin si friptura de la han o superioara tinuta spirituala, razesul isi apara cu tenacitate
si indrazneala dreptul sau. Cu infatisarea sa subtiratica si ciolanoasa, in tovarasia iepei sale ce-i
seamana intr-un chip hazliu, comisul lonita de la Draganesti are ceva din celebrul cavaler Don
Quijote de la Mancha, chiar si prin umorul bland ce-i invaluie figura, gratie mereu amanatului
prilej de a istorisi o alta intamplare extraordinara, cedat unui alt povestitor pana cand miezul
noptii si ranjetul ca de strigoi al iepei sale pun capat magiei povestilor si rastimpului ei, sustras,
ca si hanul-cetate, puterii timpului.