Criza petrolului din 1973

Graficul arată variaţia preţului petrolului între anii 1961-2007, arătând două vârfuri în anii 1973 și 1979.Criza
petrolului din 1973, denumită și Prima criză petrolieră a început în octombrie 1973, când OPEC (avându-i ca
membri la acea dată și Egiptul, Siria și Tunisia) a proclamat embargo asupra livrărilor de petrol. La începutul
aceluiași an Egiptul și Siria, cu sprijinul altor țări arabe au lansat un atac surpriză împotriva Israelului, în cea mai
sfântă zi din calendarul evreiesc, Iom Kipur, declanșând astfel Războiul de Iom Kipur. Deoarece Israel a fost
copleșit numeric de trupele arabe, (în Înălțimile Golan 1.400 tancuri siriene se confruntau cu 180 tancuri
israeliene, iar lângă Canalul Suez 80.000 militari egipteni au atacat cei 500 soldați israelieni de pe partea cealaltă
a Canalului, SUA a decis ca printr-un pod aerian să trimită armament pentru completarea stocurilor israeliene.
Cu ajutorul livrărilor de armament și muniție de la SUA, Țahalul a reușit să oprească ofensiva țărilor arabe și să
stabilizeze situația.Ca răspuns, membrii OPEC în datele de 16 și 17 octombrie 1973 s-au reunit la o ședință în
Kuweit și au decis să „pedepsească” SUA instituind embargo asupra livrărilor de petrol țărilor care au susținut
Israelul. Criza a durat până în martie 1974.[2]Embargoul petrolier a afectat SUA, aliații săi din Europa de Vest și
în special Japonia. Prețul barilului de petrol într-un an a crescut în scurt timp de aproape patru ori, de la 3 dolari
la 12 dolari. (vezi figura).Următoarea criză de petrol a avut loc în 1979. Datorită posibilității menținerii pe
termen lung a prețului mare a petrolului, întreruperea livrărilor, între aliații în interiorul NATO s-a produs o
ruptură adâncă. Câteva țări din Europa și Japonia s-au disociat imediat de politica SUA din Orientul Mijlociu.
Producătorii de petrol arabi au condiționat sfârșitul embargoului de succesul SUA de a realiza pacea în Orientul
Mijlociu. Administrația Nixon a început imediat negocieri în paralel cu țările arabe, Egipt, Siria și Israel pentru a
obține retragerea trupelor israeliene din peninsula Sinai și Înălțimile Golan după ce arabii se vor retrage de pe
teritoriile israeliene. Până în data de 18 ianuarie 1974 secretarul de stat american Henry Kissinger a negociat
retragerea trupelor israeliene de pe o parte a peninsulei Sinai. Rezultatele obținute și promisiunea continuării
negocierilor a fost suficiente ca să convingă producătorii arabi de petrol ca în martie 1974 să ridice embargoul. [2]
Cuprins
1 Preliminarii

o 1.1 Vârful de producție de petrol al Statelor Unite ale Americii

o 1.2 Înființarea OPEC
o 1.3 Sfârșitul Acordului de la Bretton Woods
o 1.4 Războiul de Iom Kipur
 2 Embargoul petrolier arab
 3 Cronologie
 4 Efectele crizei
o 4.1 Efectele economice directe
o 4.2 Controlul prețurilor și raționalizarea consumului
o 4.3 Efecte secundare
o 4.4 Căutarea alternativelor
o 4.5 Efecte macroeconomice
o 4.6 Efecte asupra relațiilor internaționale
 5 Declinul OPEC
 6 Efecte pe termen lung
 7 Referințe
 8 Bibliografie în limba engleză
 9 Legături externe
 Vârful de producție de petrol al Statelor Unite ale Americii
Variaţia producţiei şi importului de ţiţei american între. Pe grafic se observă faptul că vârful importului încep
odată cu depăşirea vârfului de producţie, embargoul neavând practiv niciun efect.Specialiștii în domeniul
petrolului consideră că motivul principal al primei crize a petrolului a fost faptul că SUA, cel mai mare
producător de petrol din lume a trecut prin vârful producției de petrol, extracția de petrol, cu toate că cererea
creștea neîncetat, a început să scadă. În urma acestei scăderi președintele Nixon l-a numit pe James Akins să
evalueze capacitatea de producție de petrol a SUA, rezultatele deși nu au fost comunicate presei, au fost
alarmante: nu există posibilități de rezervare și producția ar putea numai să scadă.
Înființarea OPEC

Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol, OPEC la momentul înființării sale în 14 septembrie 1960 era formată
din 12 state, incluzând Iran, șapte state arabe (Irak, Kuwait, Libia, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite,
plus Venezuela, Indonezia, Ecuador și Nigeria.OPEC s-a format pentru ca să reziste presiunii cu privire la
reducerea prețurilor, presiuni venite din partea „Celor șapte surori” (aflate în principal în posesie americană,
britanică și olandeză.La început OPEC funcționa ca centrul de negociere al prețului petrolului din Lumea a treia,
limitându-ș activitatea în câștigarea unei cote-părți mai mari din veniturile generate de producția de țiței și un
control al producției de țiței al membrilor OPEC.Ca rezultat ale celor de mai sus și din cauza altor evenimente,
OPEC a început să-și exercite puterea sa politică și economică față de țările occidentale ca un bloc unitar.

Sfârșitul Acordului de la Bretton Woods

În 15 august 1971, Statele Unite ale Americii s-a retras unilateral din Acordul Bretton Woods renunțând la
etalonul de aur (toate emisiunile de bancnote de dolari să fie făcute pe baza unor garanții în aur). În acest sistem
dolarul avea acoperire în aur și era fixat în funcție de valoarea aurului, iar valoarea celorlalte valute erau
calculate în funcție de dolar. Din momentul părăsirii Sistemului Bretton Woods, dolarul a început „să
plutească”.La scurt timp după aceea, a urmat Marea Britanie, care a lăsat liberă lira sterlină. Națiunile
industrializate au urmat exemplul cu monedele lor respective. În anticiparea fluctuației monedelor stabilizate
împotriva celorlalți, națiunile industrializate au crescut, de asemenea, rezervele lor monetare (prin tipărirea de
bani) în cantități mult mai mari decât oricând înainte.Rezultatul a fost o depreciere a valorii dolarului american,
precum și ale altor valute ale lumii. Pentru că prețul petrolului era stabilit în dolari, acest lucru a însemnat că
producătorii de petrol au beneficiat venituri reale mai mici pentru același preț al petrolului.Ca urmare OPEC a
emis un comunicat comun prin care a precizat că de atunci, prețul barilului de petrol va fi calculat pe baza
prețului aurului. Acest lucru a condus la „Criza petrolului” de la mijlocul anilor 1970. În anii de după 1971,
OPEC a reajustat lent prețurile pentru ca acestea să reflecte deprecierea. Din 1947-1967, prețul petrolului în
dolari SUA a crescut cu mai puțin de 2% pe an.
Până la Criza petrolului, prețul a rămas destul de stabil față de alte valute și produse de bază, dar dintr-o dată
a devenit extrem de volatil. Miniștrii OPEC nu au dezvoltat mecanismele instituționale pentru a actualiza
prețurile suficient de rapid pentru a ține pasul cu schimbarea condițiilor de piață, astfel încât veniturile lor reale
au rămas aceleași pentru mai mulți ani. Creșterile substanțiale de preț între 1973-1974 au prins în mare parte în
urmă veniturile lor de pe vremea Acordului de la Bretton Woods, în ceea ce privește nivelurile prețurilor
principalelor mărfuri, cum ar fi aurul.

Războiul de Iom Kipur, Embargoul petrolier arab, Cronologie, Efectele crizei, Efectele economice directe

Controlul prețurilor și raționalizarea consumului, Efecte secundare, Căutarea alternativelor, Efecte

macroeconomice, Efecte asupra relațiilor internaționale, Declinul OPEC, Efecte pe termen lung, Referințe

1. ^ „CHE | Responding to Crisis”. Envhist.wisc.edu. 26 aprilie 2010.

http://envhist.wisc.edu/cool_stuff/energy/crisis.shtml. Accesat la 7 august 2012.
2. ^ a b „OPEC Oil Embargo 1973–1974”. U.S. Department of State, Office of the Historian.
http://history.state.gov/milestones/1969-1976/OPEC. Accesat la 30 august 2012.
Bibliografie în limba englezăDaniel Ammann (2009). The King of Oil: The Secret Lives of Marc Rich.
New York: St. Martin‘s Press. ISBN 978-0-312-57074-3