FACULTATEA DE MEDICINĂ

Catedra Fiziologia omului și biofizică

REFERAT
TOMOGRAFIA RMN

Student: Cujbă Antonina

Grupa 2321
Profesor: Chiriac Tatiana

Chișinău 2023

1
 Cuprins
INTRODUCERE.............................................................................................................3
CAPITOLUL 1. FENOMENUL RMN.........................................................................4
1.1. Rezonanța magnetică nucleară..................................................................................4
1.2. Considerente fizice....................................................................................................4
1.3. Fizica rezonanței magnetice nucleare........................................................................5
CAPITOLUL 2. SCANNER-UL RMN.........................................................................5
2.1. Construcție și mecanism de funcționare....................................................................6
2.2. Diferențe între T1 și T2.............................................................................................9
CAPITOLUL 3. SUBSTANȚE DE CONTRAST........................................................9
3.1. Mecanismul de funcționare.......................................................................................9
3.2. Gadolinium.............................................................................................................10
CAPITOLUL 4. CONFIGURAȚII SPECIALIZATE..............................................10
4.1. Spectroscopia MRS.................................................................................................10
4.2. RMN-ul intervențional............................................................................................10
CAPITOLUL 5. APLICAȚII ÎN DIAGNOSTICARE ȘI MEDICINĂ...................11
CAPITOLUL 6. CONTRAINDICAȚIILE TOMOGRAFIEI RMN.......................12
CONCLUZIE................................................................................................................13
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................14

INTRODUCERE
2
 Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM), cunoscută și sub numele de tomografie prin
rezonanță magnetică (TRM) sau imagistică prin rezonanță magnetică nucleară (RMN), este o
tehnică non-invazivă de imagistică medicală utilizată pentru a investiga anatomia și procesele
fiziologice ale corpului uman, în ambele cazuri de sănătate sau boală. Scanerele IRM utilizează
câmpuri magnetice puternice, unde radio și gradienți de câmp pentru a forma imagini ale corpului.
0:06Nu implică raze X și utilizarea radiațiilor ionizante, ceea ce o deosebește de scanarea CT sau
CAT. Imagistica prin rezonanță magnetică este o aplicație medicală de rezonanță magnetică nucleară
(RMN). RMN poate fi, de asemenea, utilizat pentru imagistică în alte aplicații IRM, cum ar fi
spectroscopia IRM.
În timp ce pericolele cauzate de razele X sunt acum controlate în cele mai multe contexte medicale,
IRM poate fi văzută ca o alegere mai bună decât o scanare CT. IRM este utilizat pe scară largă în
spitale și clinici pentru diagnosticul medical, stadializarea bolii și urmărirea fără a expune corpul la
radiații. Cu toate acestea, IRM-ul poate furniza adesea informații de diagnostic diferite în comparație
cu CT. Pot exista riscuri și disconfort asociate scanărilor IRM. În comparație cu scanările CT,
examinările IRM durează de obicei mai mult și sunt mai puternice și, totodată, au nevoie ca subiectul
să intre într-un tub îngust. În plus, persoanele cu unele implante medicale sau alte metale
nedemontabile din interiorul corpului nu ar putea să fie supuse unei examinări IRM în siguranță.
Anumite nuclee atomice sunt capabile să absoarbă și să emită energie de frecvență radio atunci când
sunt plasate într-un câmp magnetic extern. În RMN-ul clinic și de cercetare, atomii de hidrogen sunt
cel mai adesea folosiți pentru a genera un semnal detectabil de frecvență radio care este recepționat de
către antene în imediata apropiere a anatomiei examinate. Atomii de hidrogen sunt abundenți în mod
natural în oameni și în alte organisme biologice, în special în apă și grăsimi. Din acest motiv, cele mai
multe scanări RMN vizează, în esență, locația apei și a grăsimilor din organism. Impulsurile undelor
radio excizează tranziția energiei nucleare de spin, iar gradientele câmpului magnetic localizează
semnalul în spațiu. Prin modificarea parametrilor secvenței pulsului, se pot genera contraste diferite
între țesuturi pe baza proprietăților de relaxare ale atomilor de hidrogen din acestea.
RMN se utilizează cel mai frecvent pentru examinarea coloanei vertebrale și sistemului central nervos.
Această metodă permite evaluarea cu exactitate a structurii organelor, depistarea patologiilor,
tumorilor, traumelor etc. Examenul RMN este utilizat pe larg în angiologie, oncologie, urologie și alte
domenii ale medicinei.

Mai mult, RMN permite neinvaziv, adică fără intervenție chirurgicală investigarea funcțiilor
organelor: de exemplu măsurarea vitezei fluxului sanguin, lichidului cefalorahidian, determinarea
nivelului de difuzie în țesuturi, monitorizarea cortexului cerebral, și multe altele. Astfel, cu ajutorul
unei investigații pot fi determinate mai multe aspecte ale sănătății omului.

În timpul investigației RMN pacientul se află în poziție orizontală și se introduce într-un tub cu un
câmp magnetic puternic pentru 15-20 de minute în dependență de tipul de investigație. Pacientul
trebuie să stea nemișcat. Procedura nu este dureroasă, însă este foarte gălăgioasă, iar pentru
diminuarea disconfortului pacienților li se propun să-și pună căști.

3
De la dezvoltarea sa în anii 1970 și 1980, RMN sa dovedit a fi o tehnică extrem de versatilă de
imagistică. În timp ce IRM este cel mai vizibil utilizat în medicina de diagnostic și în cercetarea
biomedicală, ea poate fi utilizată și pentru a forma imagini cu obiecte ne-vii. Scanările RMN sunt
capabile să producă o varietate de date chimice și fizice, în plus față de imagini spațiale detaliate.
Creșterea susținută a cererii de RMN în cadrul sistemelor de sănătate a condus la preocupări legate de
eficacitatea costurilor și de diagnosticul excesiv.[1]

FENOMENUL RMN

Rezonanța magnetică nucleară

La baza metodei sunt puse proprietățile magnetice ale nucleilor unor elemente, și anume protonilor de
hidrogen (corpul uman conține circa 90% de apă). Proprietățile magnetice ale acestor nuclei sunt
cauzate de repartizarea neuniformă a subparticulelor în nucleu: având o anumită sarcină electrică
sumară, nucleul este compus din subparticule, care au sarcini diferite; repartizarea lor neuniformă duce
la predominarea sarcinii pozitive pe un pol și celei negative – pe altul, formând astfel un dipol. Un
câmp electric în mișcare (rotația în jurul axului propriu – mișcare de spin sau spin nuclear) creează un
câmp magnetic, care poate fi reprezentat ca un vector cu o direcție anumită. Astfel, totalul protonilor
de hidrogen în corpul uman reprezintă o mulțime de câmpuri magnetice, fiecare cu propria direcție a
vectorului, orientarea lor fiind haotică. Fiind plasați într-un câmp magnetic extern, toți acești vectori
suferă o orientare paralelă cu direcția vectorului câmpului magnetic extern (aliniere), ca săgeata (acul)
busolei în câmpul magnetic terestru. În același timp, continuând rotația în jurul axei proprii, protonii
de hidrogen vor oscila în jurul axei câmpului magnetic extern (ca un titirez); această mișcare
oscilatorie se numește precesie, iar frecvența ei poartă denumirea de frecvența Larmor. Ea este
specifică fiecărui nucleu și depinde, de asemenea, de intensitatea câmpului magnetic extern, dar în linii
generale se înscrie în limitele frecvențelor caracteristice pentru undele radio. Dacă vom mișca forțat
săgeata busolei spre o altă poziție, modificând direcția vectorului ei, această nouă poziție va fi
instabilă, iar după ”eliberare” săgeata imediat va relua direcția paralelă cu câmpul magnetic extern.
Pentru modificarea direcției vectorului se aplică o energie; întoarcerea la direcția câmpului extern duce
la eliberarea energiei, care poate fi achiziționată, procesată cu ajutorul calculatorului și analizată.
Esența fenomenului de rezonanță propriu-zisă în fizică constă în faptul că amplitudinea oscilațiilor
crește brusc atunci când frecvența impactului asupra sistemului coincide cu frecvența proprie a
oscilațiilor în sistem. Acest fenomen se utilizează pentru a mări amplitudinea semnalului. Pentru
efectuarea investigației imagistice prin rezonanța magnetică, întreg corpul pacientului se plasează în
interiorul unui magnet extern puternic; ca rezultat, toți vectorii protonilor de hidrogen se aliniază
conform direcției vectorului acestuia. Schematic, după obținerea acestui echilibru, asupra vectorilor
protonilor de hidrogen din regiunea de examinat se aplică un impuls extern de unde electromagnetice.
Impulsul modifică direcția vectorilor protonilor; după încetarea acestuia, vectorii se aliniază din nou cu
direcția câmpului extern (relaxare), emițând la rândul lor un semnal. Pentru a mări amplitudinea
semnalului prin crearea fenomenului de rezonanță, undele electromagnetice aplicate sunt cele de
radiofrecvență. Pentru aplicarea lor, în regiunea de examinat pe corpul pacientului se plasează
dispozitive care se numesc antene sau bobine, diferite pentru diverse regiuni ale corpului; antenele
servesc și pentru recepționarea semnalului emis din corp.[2]

Considerente fizice

4
 Trebuie specificat faptul că în RMN experimentele se realizează pe nucleele atomilor și nu pe
electronii acestora, deci informația furnizată se referă la poziționarea spațială a acestor nuclee în
compusul chimic studiat. Aceste nuclee au o proprietate intrinsecă numită spin, dar pentru a explica
fenomenologia care se ascunde în spatele acestei tehnici trebuie ținut cont de următoarele considerente
fizice:
Orice sarcină electrică în mișcare generează în jurul său un câmp magnetic. Același lucru se
întâmplă și în cazul nucleelor (sarcini electrice pozitive) când, datorită rotației în jurul propriilor axe,
se generează un câmp magnetic caracterizat printr-un moment magnetic μ, proporțional și de sens opus
cu spinul nucleului I. În RMN nucleele de interes sunt acele nuclee care au valoarea I=1/2 (1H, 13C,
15N, 19F, 31P)
Dacă se așează un nucleu atomic într-un câmp magnetic extern Bo, atunci vectorul moment
magnetic va putea fi paralel (I=+1/2) sau antiparalel (I=-1/2) cu direcția acestui câmp. Trebuie
specificat faptul că energia sistemului antiparalel este mai mare decât energia sistemului paralel, iar
această diferență este direct proporțională cu valoarea câmpului Bo (ΔE=μB/I).
Dacă se iradiază nucleul cu un câmp de radiofrecvențe RF pe o direcție transversală câmpului
constant Bo, acest câmp transportând o energie egală cu ΔE, atunci nucleul (spinul) se va excita
trecând din starea de energie +1/2 în starea de energie –1/2 caracterizată prin energie mai mare.
Deoarece în condiții naturale orice sistem fizic tinde spre o stare de energie cât mai mică, acest nucleu
se va relaxa revenind la starea +1/2 și emițând un alt câmp de radiofrecvențe din ai cărui parametri
(frecvență) se obțin informații despre natura nucleului (poziția în moleculă, respectiv tipul).[1]

Fizica rezonanței magnetice nucleare

Un câmp magnetic puternic (BO) pentru prima data aliniazǎ spinii fiecărui atom ai corpului uman
(hidrogenul este utilizat în IRM-clinica) precesie într-o frecvență centrală care este dependentă de
intensitatea câmpului magnetic. Pe măsură ce câmpul magnetic este îndreptat în jos de centrul mașinii
de IRM, protonii hidrogenului se aliniaza fie către capul sau picioarele pacientului, cu aproximație
50% mergând către fiecare, anulându-se reciproc in mod eficient. Un număr foarte mic de protoni sunt
de neegalat și nu sunt anulați, circa 1 la 2 la un milion. Apoi, un puls (B1) de frecvență radio (FR) care
este specific pentru hidrogen, este aplicat de către mașina de IRM către partea corpului ce trebuie
examinat. Acest puls face ca protonii neegalați să se rotească într-o direcție diferită la o frecvență
specifică ([frecvența Larmor]). Totodată, o serie de magneți de gradient pedalează on și off, creind un
gradient magnetic, care schimbǎ principalul câmp magnetic la un nivel specific, permițând imaginilor
transversale să fie achiziționate. Atunci când pulsul FR încetează, ionii de hidrogen se întorc la starea
lor nativă și eliberează energia absorbită de la impulsuri. Această emisie cu putere redusă (în intervalul
pW) este detectată de bobinele receptoare în IRM și sunt trimise la un calculator, unde o transformare
Fourier inversată (TFI) convertește semnalul de la protoni în date matematice (k-spațiu) într-o poză
care poate fi interpretată de către clinician.[1]

SCANNER-UL RMN

5
Construcție și mecanism de funcționare
Componentele principale ale unui scaner RMN sunt: magnetul principal, care polarizează proba,
bobinele de șunt pentru corectarea neomogenităților în câmpul magnetic principal, sistemul de
gradient care este utilizat pentru a localiza semnalul RMN și sistemul RF, care excită proba și
detectează semnalul RMN rezultat. Întregul sistem este controlat de unul sau mai multe calculatoare.
Magnetul este cea mai mare și cea mai scumpă componentă a scanerului, iar restul scanerului este
construit în jurul său. Puterea magnetului se măsoară în teslas (T). Magneții clinici au, în general, o
intensitate a câmpului în intervalul 0,1-3,0 T, iar sistemele de cercetare sunt disponibile până la 9,4 T
pentru uz uman și 21 T pentru sistemele pentru animale.În Statele Unite, intensități de câmp de până la
4 T au fost aprobate de FDA pentru utilizare clinică.
La fel de importantă ca și puterea magnetului principal este precizia acestuia. Dreptatea liniilor
magnetice din interiorul centrului (sau, așa cum este cunoscut din punct de vedere tehnic, izocentrul)
magnetului trebuie să fie aproape perfectă. Acest lucru este cunoscut sub numele de omogenitate.
Fluctuațiile (neomogenități în intensitatea câmpului) în cadrul regiunii de scanare trebuie să fie mai
mici de trei părți pe milion (3 ppm). Au fost utilizate trei tipuri de magneți:
-magnet permanent: Magneții convenționali fabricați din materiale feromagnetice (de exemplu, aliaje
de oțel care conțin elemente de pământuri rare, cum ar fi neodimul) pot fi utilizați pentru a furniza
câmpul magnetic static. Un magnet permanent care este suficient de puternic pentru a fi utilizat într-un
RMN va fi extrem de mare și de voluminos; aceștia pot cântări peste 100 de tone. Întreținerea RMN-
urilor cu magneți permanenți este foarte ieftină; acest lucru nu se poate spune despre celelalte tipuri de
magneți pentru RMN, însă utilizarea magneților permanenți prezintă dezavantaje semnificative.
Aceștia sunt capabili să atingă doar intensități de câmp slabe în comparație cu alți magneți IRM (de
obicei mai puțin de 0,4 T) și au o precizie și o stabilitate limitate. Magneții permanenți prezintă, de
asemenea, probleme speciale de siguranță; deoarece câmpurile lor magnetice nu pot fi "oprite",
obiectele feromagnetice sunt practic imposibil de îndepărtat de aceștia odată ce intră în contact direct.
Magneții permanenți necesită, de asemenea, o atenție specială atunci când sunt aduși la locul de
instalare.
-Electromagnet rezistiv: Un solenoid înfășurat din sârmă de cupru este o alternativă la un magnet
permanent. Un avantaj este costul inițial scăzut, dar intensitatea și stabilitatea câmpului sunt limitate.
Electromagnetul necesită o cantitate considerabilă de energie electrică în timpul funcționării, ceea ce
poate face ca funcționarea sa să fie costisitoare. Acest proiect este, în esență, învechit.
Electromagnetul supraconductor: Atunci când un aliaj niobiu-titan sau niobiu-staniu este răcit cu heliu
lichid până la 4 K (-269 °C, -452 °F), acesta devine supraconductor, pierzând rezistența la trecerea
6
curentului electric. Un electromagnet construit cu supraconductori poate avea intensități de câmp
extrem de mari, cu o stabilitate foarte mare. Construcția unor astfel de magneți este extrem de
costisitoare, iar heliul criogenic este scump și dificil de manipulat. Cu toate acestea, în ciuda costului
lor, magneții supraconductori răciți cu heliu sunt cel mai des întâlnit tip de magneți care se găsește
astăzi în scanerele RMN.
Majoritatea magneților supraconductori au bobinele de sârmă supraconductoare scufundate în heliu
lichid, în interiorul unui recipient numit criostat. În ciuda izolației termice, care include uneori un al
doilea criostat care conține azot lichid, căldura mediului ambiant face ca heliul să se descompună lent.
Prin urmare, acești magneți necesită o completare regulată cu heliu lichid. În general, se utilizează un
crio-refrigerator, cunoscut și sub numele de cap rece, pentru a recondensa o parte din vaporii de heliu
înapoi în baia de heliu lichid. Mai mulți producători oferă în prezent scanere "fără criogen", în care, în
loc să fie scufundat în heliu lichid, firul magnetic este răcit direct de un crio-refrigerator. Alternativ,
magnetul poate fi răcit prin plasarea cu atenție a heliului lichid în puncte strategice, reducând astfel în
mod dramatic cantitatea de heliu lichid utilizată, sau, în schimb, se pot utiliza supraconductori de înaltă
temperatură.
Magneții sunt disponibili într-o varietate de forme. Cu toate acestea, magneții permanenți au cel
mai adesea forma literei "C", iar magneții supraconductori sunt cel mai adesea cilindrici. S-au folosit,
de asemenea, magneți supraconductori în formă de C și magneți permanenți în formă de cutie.
Intensitatea câmpului magnetic este un factor important în determinarea calității imaginii. Câmpurile
magnetice mai mari măresc raportul semnal-zgomot, permițând o rezoluție mai mare sau o scanare mai
rapidă. Cu toate acestea, intensitățile mai mari ale câmpului necesită magneți mai costisitori, cu costuri
de întreținere mai mari, și prezintă mai multe probleme de siguranță. O intensitate a câmpului de 1,0-
1,5 T este un bun compromis între costuri și performanță pentru utilizarea medicală generală. Cu toate
acestea, pentru anumite utilizări de specialitate (de exemplu, imagistica cerebrală), sunt de dorit
intensități de câmp mai mari, unele spitale utilizând în prezent scanere de 3,0 T.
Atunci când scanerul RM este amplasat în spital sau în clinică, câmpul său magnetic principal este
departe de a fi suficient de omogen pentru a fi utilizat pentru scanare. De aceea, înainte de a face
reglajul fin al câmpului folosind o probă, câmpul magnetic al magnetului trebuie măsurat și șamponat.
După ce o probă este plasată în scaner, câmpul magnetic principal este distorsionat de limitele de
susceptibilitate din cadrul probei respective, ceea ce provoacă o pierdere de semnal (regiuni fără
semnal) și distorsiuni spațiale în imaginile achiziționate. În cazul oamenilor sau al animalelor, efectul
este deosebit de pronunțat la limitele dintre aer și țesut, cum ar fi sinusurile (din cauza oxigenului
paramagnetic din aer), ceea ce face ca, de exemplu, lobii frontali ai creierului să fie dificil de imaginat.
Pentru a restabili omogenitatea câmpului, în scaner este inclus un set de bobine de șaibă. Acestea sunt
bobine rezistive, de obicei la temperatura camerei, capabile să producă corecții ale câmpului distribuite
sub forma câtorva ordine de armonici sferice.
După ce se introduce proba în scaner, câmpul B0 este "ajustat" prin reglarea curenților din bobinele
de șaibă. Omogenitatea câmpului se măsoară prin examinarea unui semnal FID în absența gradienților
de câmp. FID-ul de la o probă slab calată va prezenta o anvelopă de scădere complexă, adesea cu
multe cocoașe. Curenții de șamponare sunt apoi ajustați pentru a produce un FID cu amplitudine mare
și cu descreștere exponențială, indicând un câmp B0 omogen. Procesul este de obicei automatizat.
Bobinele de gradient sunt utilizate pentru a codifica spațial pozițiile protonilor prin variația liniară
a câmpului magnetic pe tot volumul de imagistică. Frecvența Larmor va varia apoi în funcție de
poziție pe axele x, y și z.
Bobinele de gradient sunt, de obicei, electromagneți rezistivi alimentați de amplificatoare sofisticate
care permit reglarea rapidă și precisă a intensității și direcției câmpului. Sistemele tipice de gradient
sunt capabile să producă gradienți de 20-100 mT/m (de exemplu, într-un magnet de 1,5 T, atunci când
7
se aplică un gradient maxim pe axa z, intensitatea câmpului poate fi de 1,45 T la un capăt al unui
alezaj de 1 m lungime și de 1,55 T la celălalt). Gradienții magnetici sunt cei care determină planul de
imagistică - deoarece gradienții ortogonali pot fi combinați liber, orice plan poate fi selectat pentru
imagistică.
Viteza de scanare depinde de performanța sistemului de gradienți. Gradienți mai puternici permit o
imagistică mai rapidă sau o rezoluție mai mare; în mod similar, sistemele de gradienți capabile de o
comutare mai rapidă pot permite, de asemenea, o scanare mai rapidă. Cu toate acestea, performanța
gradientului este limitată de problemele de siguranță legate de stimularea nervilor.
Unele caracteristici importante ale amplificatoarelor de gradient și ale bobinelor de gradient sunt
viteza de rotație și intensitatea gradientului. După cum s-a menționat anterior, o bobină de gradient va
crea un câmp magnetic suplimentar, cu variație liniară, care se adaugă sau se sustrage din câmpul
magnetic principal. Acest câmp magnetic suplimentar va avea componente în toate cele 3 direcții, și
anume x, y și z; cu toate acestea, numai componenta de-a lungul câmpului magnetic (numită de obicei
axa z, de unde și denumirea Gz) este utilă pentru imagistică. De-a lungul oricărei axe date, gradientul
se va adăuga la câmpul magnetic pe o parte a poziției zero și se va scădea din acesta pe cealaltă parte.
Deoarece câmpul suplimentar este un gradient, acesta are unități de măsură de gauss pe centimetru sau
militesla pe metru (mT/m). Bobinele de gradient de înaltă performanță utilizate în IRM sunt de obicei
capabile să producă un câmp magnetic de gradient de aproximativ 30 mT/m sau mai mare pentru un
IRM de 1,5 T. Viteza de rotație a unui sistem de gradient este o măsură a rapidității cu care gradienții
pot fi activați sau dezactivați. Gradientele tipice de înaltă performanță au o rată de rotație de până la
100-200 T-m-1-s-1. Viteza de curgere depinde atât de bobina de gradient (este nevoie de mai mult
timp pentru a mări sau micșora o bobină mare decât o bobină mică), cât și de performanța
amplificatorului de gradient (este nevoie de multă tensiune pentru a depăși inductanța bobinei) și are o
influență semnificativă asupra calității imaginii.
Sistemul de transmisie de radiofrecvență (RF) este format dintr-un sintetizator RF, un amplificator
de putere și o bobină de transmisie. Bobina respectivă este de obicei încorporată în corpul scanerului.
Puterea emițătorului este variabilă, dar scanerele corporale de înaltă calitate pot avea o putere de ieșire
de vârf de până la 35 kW și pot fi capabile să susțină o putere medie de 1 kW. Deși aceste câmpuri
electromagnetice se află în domeniul RF de zeci de megahertzi (adesea în porțiunea de radio pe unde
scurte a spectrului electromagnetic) la puteri care depășesc de obicei cele mai mari puteri utilizate de
radioamatori, există foarte puține interferențe RF produse de aparatul RMN. Motivul pentru acest
lucru este că aparatul RMN nu este un emițător radio. Câmpul electromagnetic de frecvență RF produs
în "bobina de emisie" este un câmp magnetic apropiat, cu o componentă de câmp electric schimbător
foarte puțin asociată (așa cum au toate transmisiile convenționale de unde radio). Astfel, câmpul
electromagnetic de mare putere produs în bobina emițătoare a RMN nu produce multe radiații
electromagnetice la frecvența sa RF, iar puterea este limitată la spațiul bobinei și nu este radiată ca
"unde radio". Astfel, bobina transmițătoare este un bun emițător de câmp electromagnetic la frecvența
radio, dar un slab emițător de radiații electromagnetice la frecvența radio.
Receptorul este format din bobină, preamplificator și sistem de procesare a semnalului. Radiațiile
electromagnetice RF produse de relaxarea nucleară în interiorul subiectului sunt adevărate radiații EM
(unde radio), iar acestea părăsesc subiectul sub formă de radiații RF, dar sunt de o putere atât de mică
încât nici nu provoacă interferențe RF apreciabile care să poată fi recepționate de radiocasetofoanele
din apropiere (în plus, scanerele RMN sunt în general situate în încăperi căptușite cu plasă metalică,
care acționează ca niște cuști Faraday).
Deși este posibilă scanarea folosind bobina integrată pentru transmiterea RF și recepția semnalului
RM, dacă se realizează o imagine a unei regiuni mici, atunci se obține o calitate mai bună a imaginii
(adică un raport semnal-zgomot mai mare) prin utilizarea unei bobine mai mici și mai apropiate. Sunt
8
disponibile o varietate de bobine care se potrivesc strâns în jurul unor părți ale corpului, cum ar fi
capul, genunchiul, încheietura mâinii, sânul sau la nivel intern, de exemplu, rectul.
O evoluție recentă în tehnologia IRM a fost dezvoltarea de bobine sofisticate cu mai multe elemente de
tip phased array, capabile să achiziționeze mai multe canale de date în paralel. Această tehnică de
"imagistică paralelă" utilizează scheme de achiziție unice care permit o imagistică accelerată,
înlocuind o parte din codificarea spațială provenită de la gradienții magnetici cu sensibilitatea spațială
a diferitelor elemente ale bobinei. Cu toate acestea, accelerarea sporită reduce, de asemenea, raportul
semnal-zgomot și poate crea artefacte reziduale în reconstrucția imaginii. Două scheme de achiziție și
reconstrucție paralelă utilizate frecvent sunt cunoscute sub numele de SENSE și GRAPPA.[3]

Diferențe între T1 și T2

Amploarea și viteza de eliberare a energiei, care are loc simultan cu revenirea la alinierea inițială
(relaxare T1) și leagăn (precesie) a protonilor în timpul procesului (relaxarea T2) este înregistrată ca o
putere a semnalului bobina spațial limitată (antenă). Aceste tensiuni sunt folosite pentru a crea imagini.
Intensitatea relativă a semnalului (luminozitatea) a țesutului la MP-imaginea este determinată de
numeroși factori, inclusiv pulsul și gradientul formelor de undă de înaltă frecvență utilizate pentru
achiziția de imagine, T1 tisulară inerentă și caracteristicile T2 și proton țesut densitate. Secvențele de
impulsuri sunt programe de calculator care controlează pulsul de înaltă frecvență și formele de undă
ale gradientului, care determină modul în care apare imaginea și modul în care arată țesuturile diferite.
Imaginile pot fi T1-ponderate, T2-ponderate sau ponderate de densitatea protonului. De exemplu,
grăsimea apare luminată (intensitatea semnalului mare) pe imaginile T1 ponderate și relativ întunecate
(intensitatea semnalului scăzut) pe imaginile T2; apa și lichidele apar ca o intensitate intermediară a
semnalului pe imagini T1 ponderate și luminate pe imagini T2 ponderate. Imaginile T1 ponderate
demonstrează în mod optim anatomia normală a țesutului moale (planurile de grăsime se manifestă
bine ca intensitate ridicată a semnalului) și grăsimea (de exemplu, pentru a confirma prezența masei
care conține grăsimi). Imaginile T2-ponderate demonstrează optim fluidele și patologia (de exemplu,
tumori, inflamații, traume). În practică, imaginile T1 și T2 furnizează informații suplimentare, deci
ambele sunt importante pentru caracterizarea patologiei.[4]

SUBSTANȚE DE CONTRAST

Mecanismul de funcționare

În scanerele RMN, secțiunile corpului sunt expuse unui câmp magnetic puternic, determinând în
primul rând polarizarea nucleelor de hidrogen („învârtiri”) ale apei din țesuturi în direcția câmpului
magnetic. Se aplică un impuls intens de radiofrecvență care înclină magnetizarea generată de nucleele
de hidrogen în direcția bobinei receptorului unde poate fi detectată polarizarea spin. Oscilațiile de
rotație aleatorii ale moleculare care se potrivesc cu frecvența de rezonanță a spinurilor nucleare oferă
mecanismele de „relaxare” care readuc magnetizarea netă înapoi la poziția sa de echilibru, aliniată cu
câmpul magnetic aplicat. Mărimea polarizării de spin detectată de receptor este utilizată pentru a
forma imaginea RM, dar scade cu o constantă de timp caracteristică cunoscută sub numele de timp de
relaxare T1. Protonii de apă din diferite țesuturi au valori T1 diferite, care este una dintre principalele
surse de contrast în imaginile RM. Un agent de contrast scurtează de obicei, dar în unele cazuri crește,
valoarea T1 a protonilor de apă din apropiere, modificând astfel contrastul din imagine.

9
Majoritatea agenților de contrast RMN utilizați clinic funcționează prin scurtarea timpului de relaxare
T1 al protonilor din interiorul țesuturilor prin interacțiuni cu agentul de contrast din apropiere.
Mișcarea condusă termic a ionilor metalici puternic paramagnetic din agentul de contrast generează
câmpurile magnetice oscilante care asigură mecanismele de relaxare care sporesc rata de decădere a
polarizării induse. Eșantionarea sistematică a acestei polarizări pe regiunea spațială a țesutului
examinat formează baza pentru construcția imaginii.

Agenții de contrast pentru RMN pot fi administrați prin injectare în fluxul sanguin sau pe cale orală, în
funcție de subiectul de interes. Administrarea orală este bine potrivită pentru G.I. scanări ale tractului,
în timp ce administrarea intravasculară se dovedește mai utilă pentru majoritatea celorlalte scanări.[5]
Gadolinium

Mediile de contrast gadoliniu (uneori numite medii de contrast RMN, agenți sau „coloranți”) sunt
substanțe chimice utilizate în scanările imagistice prin rezonanță magnetică (IRM). Atunci când este
injectat în corp, mediul de contrast cu gadoliniu îmbunătățește și îmbunătățește calitatea imaginilor
(sau imaginilor) RMN. Acest lucru permite radiologului (un medic specialist instruit să examineze
imaginile și să furnizeze un raport scris medicului dumneavoastră sau specialistului) să raporteze mai
precis cum funcționează corpul dumneavoastră și dacă există vreo boală sau anomalie prezentă.

Mediile de contrast de gadoliniu constau din molecule complexe, aranjamente de atomi ținute
împreună prin legături chimice. Legăturile chimice sunt realizate între un ion de gadoliniu și o
moleculă purtătoare (un agent de chelare). Un agent de chelare previne toxicitatea gadoliniului,
menținând în același timp proprietățile de contrast. Diferitele mărci de mediu de contrast cu gadoliniu
utilizează diferite molecule de chelare. Mediul de contrast este injectat intravenos (într-o venă) ca
parte a unei scanări RMN și eliminat din organism prin rinichi.[6]

CONFIGURAȚII SPECIALIZATE

Spectroscopia MRS

Spectroscopia RM este efectuată pe aceeași mașină ca RMN convențional. Scanarea RMN folosește un
magnet puternic, unde radio și un computer pentru a crea imagini detaliate. Spectroscopia este o serie
de teste care sunt adăugate la scanarea RMN a creierului sau a coloanei vertebrale pentru a măsura
metabolismul chimic al unei tumori suspectate.
Spectroscopia MR analizează molecule precum ionii de hidrogen sau protonii. Spectroscopia cu
protoni este folosită mai frecvent. Există mai mulți metaboliți diferiți, sau produse ale metabolismului,
care pot fi măsurați pentru a diferenția între tipurile de tumori. Măsurând ppm fiecărui metabolit și
comparându-l cu țesutul normal al creierului, neuroradiologul poate determina tipul de țesut prezent.
Spectroscopia RM poate fi utilizată pentru a determina tipul și agresivitatea tumorii și pentru a
distinge între recidiva tumorală și necroza radiațiilor. Diferiți metaboliți pot indica:
Gliom: niveluri mai mici decât normale de N-acetil aspartat, niveluri crescute de colină și lipide și
vârfuri de lactat.
Necroza prin radiații: nu are niveluri crescute de colină
Meningiom: niveluri crescute de alanina. [7]

10
RMN-ul intervențional
Din cauza lipsei de efecte nocive asupra pacientului și operatorului, RM este potrivită pentru
„radiologie intervențională”, unde imaginile produse de un scaner RMN sunt folosite pentru a ghida o
procedură minim invazivă intraoperator și/sau interactiv. RMN-ul intervențional poate fi utilizat pentru
o varietate de proceduri specializate. Sistemele iMRI sunt adesea folosite pentru a face biopsii ale
leziunilor, rezecții de tumori, ghidarea ablației termice a țesutului, precum și alte proceduri. Este
folosit în mod obișnuit în neurochirurgie, unde fiecare milimetru de țesut economisit în intervenții
chirurgicale poate face diferența pentru recuperarea pacientului.Mediul nemagnetic cerut de scaner și
câmpurile de radiofrecvență magnetice puternice și cvasi-statice generate de hardware-ul scanerului
necesită utilizarea unor instrumente specializate. De exemplu, utilizarea instrumentelor chirurgicale
nemagnetice (de exemplu, titan) și a accesoriilor de supraveghere a pacientului compatibile cu MR, în
plus față de scanerul RMN în sine, crește costul IMRI. Adesea, este necesară utilizarea unui magnet
„deschis”, care permite personalului operator un acces mai bun la pacienți în timpul operației. Astfel
de magneți cu orificiu deschis sunt adesea magneți cu câmp inferior, de obicei în intervalul de 0,2
tesla, ceea ce le scade sensibilitatea și eficiența temporală, dar scade și puterea de radiofrecvență
potențial absorbită de pacient în timpul unei operații prelungite. Sistemele de magnet de câmp mai
înalt încep să fie implementate în suite de imagistică intraoperatorie, care pot combina RMN cu câmp
înalt cu o suită chirurgicală și chiar CT într-o serie de camere interconectate.[8]

APLICAȚII ÎN DIAGNOSTICARE ȘI MEDICINĂ

RMN-ul are o gama larga de aplicații în diagnosticul medical și peste 25,000 de scanere sunt estimate
a fi în utilizare în întreaga lume. RMN-ul are un impact asupra diagnosticului si tratamentului în mai
multe specialități, deși efectul asupra rezultatelor de sănătate îmbunatatite este incert.Din moment ce
RMN-ul nu utilizează radiații ionizante, utilizarea sa este, în general, favorizată în defavoarea CT-ului,
chiar dacă ambele modalități ar putea aduce aceeași informație.
Neuroimagistica
RMN-ul este instrumentul de investigare ales pentru cancere neurologice, deoarece are o rezoluție mai
bună decât CT-ul și oferă o vizualizare mai bună a fosei posterioare. Contrastul dintre substanta
gri/cenușie și substanta alba face ca RMN-ul sa fie cea mai bună alegere pentru multe condiții ale
sistemului nervos central, cum ar fi bolile demielinizante, demența, boli cerebrovasculare, boli
infecțioase și epilepsie. Deoarece multe imagini sunt luate la intervale de milisecunde între ele, se
arată cum creierul răspunde la diferiți stimuli; cercetătorii pot studia apoi ambele anomalii ale
creierului (funcționale și structurale) din tulburările psihologice . RMN-ul este, de asemenea, utilizat în
chirurgia RMN-ghidata stereotactic și chirurgia radio pentru tratamentul tumorilor intracraniene,
marformații arterio-venoase și alte condiții chirurgicale tratabile utilizând un dispozitiv cunoscut ca N-
localizer .
Angiografia RMN in bolile cardiace congenitale
RMN-ul cardiac este complementar altor tehnici imagistice, cum ar fi ecocardiografia, CT-ul cardiac și
medicina nucleară. Aplicațiile sale includ evaluarea ischemiei miocardice și viabilitatea,
cardiomiopatii, miocardite, supraîncarcarea/supradozarea cu fier, boli vasculare și boli cardiace
congenitale.
Musculo-scheletice
Aplicațiile din sistemul musculo-scheletic includ imagistica măduvei spinării, evaluarea bolilor
articulare și tumori ale țesuturilor moi.
RMN la nivelul ficatului și la nivelul gastro-intestinal
11
RMN-ul hepatobiliar este folosit pentru a detecta și caracteriza leziuni ale canalelor hepatice,
pancreatice și biliare. Tulburările focale sau difuze pot fi evaluate utilizând difuzia-ponderata,
imagistica fazelor-opuse și secventele dinamice cu contrast înbunătățit. Agenții de contrast
extracelulari sunt utilizați pe scară largă în RMN-ul ficatului și agenții hepatobiliari de contrast mai
noi de asemenea dau posibilitatea de a efectua imagistica biliară functională. Imagisitica anatomică a
canalelor hepatobiliare este realizată utilizând o secvență T2-concentrată semnificativ în rezonanța
magnetică colangiopancreatografică (MRCP). Imagistica funcțională a pancreasului este realizată
urmărind administrarea secretinei. Enterografia-RMN oferă o evaluare non-invazivă a bolilor
inflamatorii intestinale și a tumorilor intestinului subțire. Colonografia-RMN poate juca un rol în
detectarea de polipi mari la pacienții cu risc crescut de cancer colorectal.
RMN funcțional
RMN funcțional (fRMN) este folosit pentru a înțelege cum diferite părți ale creierului răspund la
stimuli exteriori sau la activități pasive într-o stare de repaus. Nivelul dependent de oxigenare a
sângelui (BOLD) - RMN măsoară răspunsul hemodinamic la activitatea neuronală tranzitorie care
rezultă dintr-o schimbare a raportului dintre oxihemoglobină și deoxihemoglobină. Metodele statistice
sunt utilizate pentru a construi o hartă parametrică 3D a creierului indicând regiunile cortexului care
demonstrează o schimbare semnificativă a activității, ca răspuns la sarcină. fRMN are aplicații în
domeniul cercetării comportamentului uman și in cel cognitiv, precum și în planificarea
neurochirurgiei din zone elocvente ale creierului.
Angiografie
Rezonantele magnetice (MRA) generează imagini ale arterelor pentru a le evalua pentru stenoză
(îngustare anormală) sau anevrisme (dilatări ale peretelui vascular, expuse riscului ruperii). MRA este
adesea folosit pentru a evalua arterele gâtului și creierului, aorta toracică și abdominală, arterele renale
și picioarele (numită "run-off"). O varietate de tehnici pot fi utilizate pentru generarea imaginilor, cum
ar fi administrarea unui agent de contrast paramagnetic (gadoliniu) sau folosind o tehnică cunoscută
sub denumirea de "îmbunătățire în legătură cu fluxul" (de exemplu, secvențe 2D și 3D de timp de
zbor) cea mai mare parte a semnalului de pe o imagine se datorează sângelui care sa mutat recent în
acel avion (vezi, de asemenea, RMN FLASH). Tehnicile care implică acumularea de faze (cunoscute
sub numele de angiografie cu contrast de fază) pot fi, de asemenea, folosite pentru a genera hărți ale
vitezei de curgere cu ușurință și cu precizie. Rezonanța cu rezonanță magnetică (MRV) este o
procedură similară utilizată pentru a imagina vene. În această metodă, țesutul este acum excitat
inferior, în timp ce semnalul este adunat în planul imediat superior celui de excitație - imaginând astfel
sângele venos care sa mutat recent de pe planul excitat.[1]

CONTRAINDICAȚIILE TOMOGRAFIEI RMN

O scanare RMN este o tehnică de radiologie nedureroasă care are avantajul de a evita expunerea la
radiații cu raze X. Nu sunt cunoscute efecte secundare ale unei scanări RMN.Pacienții care au în corp
materiale metalice trebuie să își anunțe medicul înainte de examinare sau să informeze personalul
RMN. Cipsele metalice, materialele, clipurile chirurgicale sau materialele străine (articulații artificiale,
plăci metalice osoase sau dispozitive protetice etc.) pot distorsiona semnificativ imaginile obținute de
scanerul RMN. Pacienții care au stimulatoare cardiace, implanturi metalice sau așchii sau clipuri
metalice în sau în jurul globilor oculari nu pot fi scanați cu un RMN din cauza riscului ca magnetul să
miște metalul în aceste zone. În mod similar, pacienții cu valve cardiace artificiale, implanturi metalice
de urechi, fragmente de glonț și pompe de chimioterapie sau de insulină nu ar trebui să aibă scanare

12
RMN.
În timpul scanării RMN, pacientul se află într-o zonă închisă din interiorul tubului magnetic. Unii
pacienți pot experimenta o senzație de claustrofobie în timpul procedurii. Prin urmare, pacienții cu
orice antecedente de claustrofobie ar trebui să raporteze acest lucru cu medicul care solicită testul,
precum și cu personalul de radiologie. Un sedativ ușor poate fi administrat înainte de scanarea RMN
pentru a ajuta la atenuarea acestui sentiment. Este obișnuit ca personalul RMN să fie în apropiere în
timpul scanării RMN. În plus, există de obicei un mijloc de comunicare cu personalul (cum ar fi un
sonerie ținută de pacient) care poate fi folosit pentru contact dacă pacientul nu poate tolera scanarea.
[9]
CONCLUZIE

Tomografia RMN, cunoscută și sub numele de imagistica prin rezonanță magnetică (RMN), este o
tehnică de imagistică medicală remarcabilă, bazată pe principiile rezonanței magnetice nucleare. A
câștigat recunoaștere și aplicare pe scară largă datorită capacităților și beneficiilor sale excepționale în
domeniul medicinei.
Principiile sale fizice sunt următoarele:
Tomografia RMN se bazează pe principiile fizice ale rezonanței magnetice nucleare (RMN), care
descriu modul în care anumite nuclee atomice, cum ar fi protonii de hidrogen, se comportă într-un
câmp magnetic puternic. Aspectele cheie ale acestor principii includ precesia, timpii de relaxare (T1 și
T2) și utilizarea câmpurilor magnetice de gradient pentru codificarea spațială. Această tehnologie
valorifică proprietățile inerente ale nucleelor atomice pentru a produce imagini detaliate, non-invazive
ale corpului uman.
Contraindicatii:
Deși Tomografia RMN oferă numeroase avantaje, există și contraindicații importante de luat în
considerare. Acestea pot include:
Implanturi metalice: câmpul magnetic puternic al unui RMN poate interacționa cu anumite
implanturi sau dispozitive metalice, prezentând riscuri pentru pacient. Contraindicațiile includ
stimulatoare cardiace, implanturi cohleare și unele tipuri de implanturi ortopedice.
Sarcina: Deși riscurile sunt în general considerate scăzute, RMN-ul este de obicei evitat în timpul
primului trimestru de sarcină, în primul rând datorită efectului potențial de încălzire al impulsurilor RF
asupra țesutului fetal.
Claustrofobie: Pentru unii pacienți, spațiul închis al scanerului RMN poate induce anxietate și
claustrofobie, făcând procedura dificilă sau imposibilă.
Beneficii:
Beneficiile Tomografiei RMN sunt substanțiale și cuprind o gamă largă de aspecte:
Imagistica non-invazivă: RMN-ul este în întregime non-invaziv, deoarece nu utilizează radiații
ionizante, ceea ce îl face o alegere sigură pentru examinări repetate.
Rezoluție mare de contrast: oferă un contrast excelent al țesuturilor moi și o rezoluție spațială,
permițând vizualizarea structurilor anatomice și a potențialelor anomalii în detalii fine.
Imagistica multi-contrast: RMN oferă diferite tipuri de contrast (ponderat T1, ponderat T2, ponderat
prin difuzie etc.), făcându-l versatil pentru diagnosticarea unei game largi de afecțiuni medicale.
Imagistica funcțională: RMN funcțional (fMRI) permite cartografierea activității creierului, ajutând
în cercetarea neuroștiințifică și diagnosticarea stărilor neurologice.
Fără radiații dăunătoare: spre deosebire de razele X și scanările CT, RMN utilizează un câmp
magnetic puternic și impulsuri de radiofrecvență, eliminând riscurile asociate cu expunerea la radiații
ionizante.

13
 În concluzie, Tomografia RMN, sau RMN, este o tehnică de imagistică medicală sofisticată bazată
pe principiile rezonanței magnetice nucleare. Este cunoscut pentru capacitățile sale excepționale de
imagistică, siguranță și versatilitate în diagnosticarea și cercetarea diferitelor afecțiuni medicale. Deși
există contraindicații de luat în considerare, beneficiile RMN în furnizarea de imagini detaliate,
neinvazive îl fac un instrument de neprețuit în medicina modernă.

BIBLIOGRAFIE
Sursa 1:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Imagistic%C4%83_prin_rezonan%C8%9B%C4%83_magnetic%C4%83
Sursa 2:
ROTARU, N., MALÎGA, O., CODREANU, I. RADIOLOGIE ȘI RADIOPROTECȚIE, p.52-55
Sursa 3:
SPRAWLS PERRY, MAGNETIC RESONANCE IMAGING SYSTEM COMPONENTS, cap.2
Sursa 4:
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1121941/
Sursa 5:
Rinck, Peter A. (2022). "Magnetic resonance contrast agents". Magnetic Resonance in Medicine. A
critical introduction (12th ed.), cap. 3-5
Sursa 6:
https://www.insideradiology.com.au/gadolinium-contrast-medium/
Sursa 7:
https://mayfieldclinic.com/pe-mrspectroscopy.htm
Sursa 8:
Lewin, Jonathan S. (May 1999). "Interventional MR Imaging: Concepts, Systems, and Applications in
Neuroradiology"
Sursa 9:
https://www.medicinenet.com/mri_scan/article.htm

14