„Personalități istorice notorii în orizontul conștiinței artistice”

Literatura română este o expresie a identității și a valorilor naționale, care s-au

cristalizat și afirmat de-a lungul istoriei. Prin intermediul operelor sale, scriitorii români
au evocat personalități istorice notorii, care au marcat destinul poporului român și au
contribuit la formarea conștiinței naționale. O personalitate istorică notorie este o
persoană care, prin acțiunile și realizările sale, a avut un impact semnificativ asupra
istoriei și a societății în care a trăit. Ele sunt adesea caracterizate de calități precum
curajul, inteligența, patriotismul și spiritul de sacrificiu. Aceste însușiri le-au ajutat să
atingă obiectivele lor și să schimbe lumea în care au viețuit. Cu toate acestea, ele nu
sunt lipsite de defecte sau greșeli, care le conferă o dimensiune umană. O personalitate
istorică notorie este mai mult decât un simplu personaj al istoriei. Ea, de asemenea, este
și o sursă de inspirație pentru literatură.

Conceptul de personalitate istorică a fost discutat de-a lungul timpului. Astfel,

Alexandru Vlahuță afirma că „Într-o țară așa de frumoasă, cu un trecut așa de glorios, în
mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie și
cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune:
«Sunt român!»”. Această afirmație evidențiază faptul că personalitățile istorice notorii
fac parte din trecutul glorios al țării, care a fost marcat de lupte și victorii pentru
apărarea independenței și a drepturilor naționale. Ele sunt modele de urmat pentru
generațiile viitoare, care trebuie să își păstreze și să își exprime iubirea de patrie, ca o
valoare supremă. Grigore Vieru, de asemenea, și-a expus părarea asupra acestui
concept. El afirma că „Cine nu și-a scris istoria cu sângele, acela sau n-a avut-o
nicicând, sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora.”. Această aserțiune subliniază
faptul că personalitățile istorice notorii au scris istoria cu sângele lor, adică au plătit un
preț greu pentru a-și apăra cauza și a-și lăsa o moștenire valoroasă. Ele nu pot fi
ignorate sau uitate, ci trebuie să fie cunoscute și recunoscute de poporul care le
datorează existența și identitatea.

Personalitățile istorice notorii nu sunt doar figuri reale, ci și figuri imaginare, care
au fost reprezentate și recreate în operele literare. Relația dintre personalitatea istorică și
personajul literar este una complexă, care implică o serie de operații artistice, precum
selectarea, filtrarea, amplificarea, idealizarea, alegorizarea, etc. Prin aceste operații,
scriitorul își impune viziunea proprie asupra personalității istorice, îi atribuie trăsături
de caracter, motive, conflicte, sentimente, care nu sunt neapărat conforme cu realitatea
istorică, ci cu intenția artistică. Astfel, personajul literar devine o creație originală și
autonomă, care nu mai depinde de sursa istorică, ci de imaginația și talentul scriitorului.
Ca lector, pot înțelege relația dintre personalitatea istorică și personajul literar prin
compararea informațiilor istorice cu cele literare. Această comparație mă ajută să
identific elementele de continuitate și de discontinuitate, de asemănare și de diferență.
 În literatura română avem o mulțime de opere care evocă personalități istorice
notorii. Pe lângă celea a lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce se remarcă și
alte opere reprezentative precum, „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi și
„Umbra lui Mircea. La Cozia” de Grigore Alexandrescu. Am ales aceste opere, pentru
că ele ilustrează modul în care doi scriitori au transpus artistic două momente cruciale
din istoria românilor, respectiv domnia lui Alexandru Lăpușneanul, care a condus
Moldova de două ori, între 1552-1561 și 1564-1568, și moartea lui Mircea cel Bătrân,
domnitorul Țării Românești între 1386 și 1418. Aceste opere au fost scrise în contexte
istorice diferite, dar au avut un scop comun: acela de a trezi și de a întări conștiința
națională a românilor.