REFERAT

Românii și unitatea europeană în sec.

XX

PROF. UNIV. IULIAN ONCESCU

MASTERAD: ROMANIUC NICOLAE

 Sub presiunea ideologiilor extremiste, conceptul de naţiune a fost
devalorizat: conceptul statului fascist italian, comunitatea de sânge sau rasa
ariana, sau realitatea tranzitorie ce urmează a fi înlocuită cu poporul sovietic.

În abordarea naţiunii se recurge, de cele mai multe ori, la un sistem de

referinţă. Reperul analiştilor occidentali îl constituie statul, fără de care nu se
poate vorbi de naţiune. Translată astfel în zona juridicului, ea este considerată
„mit şi invenţie“ sub aspectul unităţii culturale şi al tradiţiei naţionale. Cultura,
originea şi limba sunt factori secundari sau nu joacă absolut nici un rol. J. S.
Mill echivalează naţiunea cu guvernul propriu şi apartenenţa statală. În acest
model naţional-statal se consideră că statele naţionale moderne s-au constituit
din „comunităţile politice, ca o comunitate de cetăţeni pe care suveranitatea i-a
înglobat într-o naţiune“.

De cealaltă parte, în modelul naţional-cultural (denumit şi central sau est-

european), postulatul se fundamentează pe elemente culturale integrate într-un
sistem politic. Aşa cum spunea Blagu, naţiunea se defineşte prin organic.
Sistemul de referinţă îl reprezintă identitatea culturală şi cultura naţională, cu
ascendent asupra factorului politic. „Nu naţiunea noastră a fost creata de un stat
- afirma N. Iorga - ci statul nostru a fost creat de o naţiune. La noi statul este o
creaţie a naţiunii“. Consistenţa elementelor spirituale şi culturale îl determina pe
D. Gusti să considere naţiunea o creaţie voluntară, singura realitate care
cuprinde umanitatea adevărată, pentru că însumează toate eforturile creatoare ale
indivizilor.

Mergând pe aceeaşi idee a manifestărilor individuale în cadrul

organizaţiilor, diferenţiate la rândul lor de organizările înglobante, L. Culda este
de părere că „naţiunile nu pot fi decât organizări sociale ce încorporează alte
organizări sociale şi, o dată constituite, le condiţionează, se cere a fi acceptată şi
afirmaţia: sunt imposibile intervenţiile pertinente în procese sociale, oricare ar fi
acestea, dacă se ignoră naţiunile, caracteristicile lor ca organizări sociale ce
fiinţează prin socio-organizările care le întreţin“.

Naţiunile sunt mari comunităţi ale spiritului

Se pare că produsul european numit naţiune este pe cale de transformare

în Europa. Mişcarea către entitatea europeană reprezintă încercările care se fac
pentru a se formula un răspuns pertinent la noile provocări.

„Dacă se va ajunge la o soluţie într-o zi, este puţin probabil - spune Jean
Baechler - că aceasta se va întemeia pe o naţiune europeană, deoarece clivajele
naţionale sunt mult prea profunde. Cum o naţiune nu se obţine prin decret,
succesele au fost şi sunt foarte variate, în funcţie de condiţiile de plecare“.

Dilema care se iveşte în jurul identităţii europene este problema

legitimităţii istorice a acesteia, precum şi raportul cu identitatea naţională.
Andrei Marga identifica drept un obstacol principal în articularea identităţii
europenă identitatea culturală, proces care, tocmai de aceea, nu suporta
utilizarea „constrângerilor“ şi „instrumentarea forţei ... în câmpurile acţiunii
comunicative, unde sunt adecvate strategii argumentative“. Daca frământările
naţionale pe câmpurile de luptă, de orice natură, au dat naştere identităţii
naţionale, în urma unui proces firesc, naţiunea europeană şi identitatea
europeană vor fi rezultatele unui proiect conceput şi aplicat cu meticulozitate.

În abordarea conceptului de naţiune s-a recurs la explorări de suprafaţă,

utilizându-se caracteristici comune unei organizări sociale. De exemplu,
americanii sunt o naţiune deşi nu au o „comunitate de sânge“, elveţienii sunt o
naţiune deşi nu au o „comunitate de limbă“, evreii sunt o naţiune deşi nu au o
„comunitate de viaţă economică“, românii (englezii, francezii, germanii etc.)
sunt o naţiune deşi nu au o „comunitate statală“ (trăiesc în diferite state). De
aceea, rezultatul unui asemenea proces poate fi pozitiv doar în măsura în care
profunzimea explorărilor va pune în evidenţă elemente comune, absolut
necesare pentru formarea unei naţiuni europene şi de aici identităţii europene.

Iniţiatorii mişcării paneuropene considerau că zona cea mai fertilă este cea
spirituală, cultura şi educaţia generală, idee valabilă şi împărtăşită de majoritatea
teoreticienilor şi astăzi. „Naţiunile sunt mari şcoli - nu mari familii. Naţiunile
sunt comunităţi spirituale ce ating coeziunea prin profeţi, conducători, educatori
şi dascăli. Ideile purtătoare ale unei naţiuni pătrund prin numeroase canale în
conştiinţa maselor... Astfel, naţiunile sunt mari comunităţi ale spiritului“.

Nu trebuie uitat însă că obţinerea comunizării spirituale, cerinţa

fundamentală pentru conturarea naţiunii europene, este mijlocită de comunizarea
economică, politică, instituţională. Demarajul construcţiei europene încorporat
în „Tratatul de la Roma“ şi realizările obţinute au calitatea de a întări explicaţiile
favorabile acestei idei. Însă, „trebuie să avem un interior şi un exterior. Atât timp
cât Europa trăieşte numai în afară, în materie, ea nu poate fi Europa, trebuie să
aibă un spirit, un interior ... viitoarea civilizaţie va fi făcută prin intermediul
omului“ (Christian de Bartillat).

Mai concret, „a accepta normele europene înseamnă a traduce în viaţă

concluziile gândirii celor care aparţin familiei tale lărgite“ (A. Dutu).

Comunizarea spirituală reclamată de presupusa naţiune europeană

înseamnă, în cele din urmă, depăşirea particularităţilor specifice entităţilor
naţionale şi statale, nu însă ignorarea sau eliminarea acestora, şi atingerea
performanţei de a gândi european. Ce înseamnă acest lucru? A gândi european
înseamnă formarea unei mentalităţi şi practici europene materializată prin
participarea conştientă la îmbogăţirea moştenirii europene prin punerea în
valoare tocmai a particularităţilor naţionale amintite. Convingerile, valorile,
metodele de răspuns împărtăşite de membrii viitoarei comunităţi europene,
constituite în „paradigma europeană“, se doresc a fi diferite de cele naţionale
(„paradigma naţională“) prin „solidaritatea în condiţiile unui destin comun, un
sens superior al vieţii percepute ca unica“ (A. Marga).

Existenţa alternativelor în privinţa apartenenţei la viitoarea unitate

europeană - poate fi subiectul unei întrebări legitime. Dar, în condiţiile unui
refuz general al izolării, este imperativă asocierea la ideile propagate de
„epicentrul“ civilizaţiei europene, indiferent unde este localizat astăzi.

A fost Constantinopolul şi Istanbulul, apoi Paris, Viena şi Berlin, acum

este Occidentul, înţelegem prin civilizaţie ceea ce concis a exprimat A. Braudel,
„elita umanităţii“ şi nu elaborările tendenţioase sau discriminatorii (vezi
Huntington). Se pot întreţine dezbateri numai în privinţa căilor modalităţilor şi
mijloacelor utilizate pentru atingerea ţelului. Strategia este una singură, tacticile
sunt mai multe.