Civilizație - cultură

Perechea civilizaţie – cultură s-a impus în gândirea Europei sec. al XVIII-

lea, referindu-se la nivelul tehnicii, felul manierelor, dezvoltarea
cunoaşterii ştiinţifice, uzanţe etc.
Kultur (concepție germană; fapte spirituale, artistice, religioase; specific
etnic) – Civilisation (concepție franco-engleză; monde, society; educația
spre formarea „omului de lume”; politesse, civilitè; conștiința
superiorității de sine a lumii apusene).
Imm. Kant (1784): „suntem în mare măsură cultivaţi prin ştiinţă şi artă,
suntem civilizaţi până la suprasaturaţie prin tot felul de politeţi şi
onorabilităţi sociale”; „ideea de moralitate ţine de cultură. Însă utilizarea
acestei idei, care conduce doar la similitudine etică întru loialitate şi
onorabilitatea exterioară înseamnă civilizaţie”
 Cultura
Cultura are trei accepţiuni:
1)este esenţa definitorie a unui popor, specificul etnic (aşa cum este
teoretizată de către Johann Gottfried Herder, Friedrich Wilhem Schelling,
Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Friedrich Schiller ş.a.);
2)este acţiunea de cultivare, de creştere a potenţialului creator, acţiune
care presupune existenţa inteligenţei studioase, proprietate a unei elite
educate (conform perspectivei deschise de Wilhelm von Humboldt);
3)este cultura de masă, din ce în ce mai puţin moştenită, din ce în ce mai
mult dobândită, obiectul de interes al studiilor culturale (Raymond
Williams), în care orice activitate sau obiect este considerat cultural dacă
este rezultat al interacţiunii sociale sau dacă este implicat semnificativ în
interacţiunea socială
 Cult - Cultură
Cultura se construieşte în jurul religiei; comunitatea edificată prin religie este
forma originară, consacrată a socialului constituit prin comuniune.
Paideuma (gr. „cel care este cult; locul unde se învaţă, unde se întâmplă ceva”):
cultura ca realitate cu viață proprie; „Nu voinţa oamenilor dă naştere culturii, ci
cultura îl re-învie pe om” (Frobenius, 1921).
Iau naștere, astfel, personalități modale sau identități etnice, adică purtători
individuali ai unei culturi.
Treptele spiritului în devenirea paideumatică a persoanei:
1)intuitiv (ca demonism pueril) în perioada copilăriei;
2)idealist (ca idealuri) în perioada tinereţii şi
3)mecanicist (lumea faptelor) în vârsta maturităţii.
 Cult - Cultură
„Sunt sacre acele lucruri în care sălăşluieşte duhul comunităţii şi în care
destinul nostru se află în joc: aşa cum e cazul, de pildă, cu sentimentele
sexuale, cu atitudinea faţă de copii şi părinţi, cu ritualurile de iniţiere ori
cu cele legate de calitatea de membru al comunităţii, în cadrul cărora se
formează (...) aşa-zisul noi” (Scruton, 2005)
Religia se asociază cu o viziune etică şi cu siguranţa emoţională pe care
o garantează practicarea virtuţii (a şti ce să simţi şi cum să exprimi, prin
simpla deprindere a riturilor, ritualurilor, miturilor şi credinţelor
aparţinând culturii comune).
„Cultura comună îi spune (omului) cum şi ce să simtă, iar făcând asta îi
ridică viaţa pe planul etic, unde gândul judecăţii sălăşluieşte în tot ce
face”
 Cum a apărut cultura?
• Teoria răspândirii sau a difuziunii susţine că civilizaţia, ca o formulă unică
de organizare socială, sau elementele sale s-au format într-un singur loc
(Egipt, Mesopotamia etc.), după care au circulat şi s-au răspândit şi la alte
popoare.
• Teoria ideilor elementare, care nu consideră originea comună ca unică
explicaţie a asemănării între două fenomene sociale, propune posibilitatea
ca ele să fi apărut independent unul de altul, în condiţii asemănătoare.
• Teoria convergenţei propune posibilitatea ca fenomene cu aceeaşi origine să
apară, astăzi, foarte diferite sau ca, dimpotrivă, fenomene cu origini diferite
să pară astăzi asemănătoare până la identitate, datorită fenomenului
convergenţei. (Herseni, 1940)
Cultura și tipul etnic: C-tin Rădulescu-Motru
Societatea este un bloc de suflete care trăiesc în acelaşi mediu social şi
se înrudesc printr-o uniformitate de manifestări externe; se recunoaște
într-un anumit „tipar sufletesc”.
Cultura etnică: „un complex de manifestări tipice, pe care individul le
găseşte la naşterea sa şi la care el se adaptează fără împotrivire” (1942).
Se manifestă, în om, prin
•conştiinţa comunităţii de origine (care se traduce prin legătura de sânge
şi se manifestă ca uniformitate a grupului etnic),
•conștiința comunităţii de limbă (care se traduce prin legătura culturală
şi se manifestă în creaţie) şi
•conștiința comunităţii de destin (detectabilă în legătura istorică a
membrilor comunităţii)
Cultura și tipul etnic: C-tin Rădulescu-Motru
• Cultura este compusă din bunuri sufleteşti („credinţe religioase,
obiceiuri, instituţii şi valori morale, opere de artă şi adevăruri
ştiinţifice”) care aparţin comunităţii, sunt comune şi nu individuale, dar
care au o individualitate puternică, ce le diferenţiază de alte culturi.
• Cultura are o origine nesubstanţială, neaflându-şi rezidenţa în obictele
materiale, ci în forţa sufletească ce le-a produs.
• Cultura română înaltă este una ce nu se defineşte prin corespondenţa
dintre partea sa substanţială şi cea sufletească, ci mai degrabă printr-o
delimitare a celor două. Ea se afirmă, fie în forma zeflemelei, a
criticilor de salon, fie în forma criticii negative a unor mari
personalităţi politice sau artistice.
 Cultura și tipul etnic: C-tin Rădulescu-Motru
Formele secundare sau degradate ale culturii sunt:
•pseudocultura (o formă culturală falsă, care deţine toate atributele culturii, dar
neintegrate unui fond comunitar specific, de cele mai multe ori adoptate de
către „individul cosmopolit”, al cărui scop este fericirea personală şi nu
căutarea sensului profund, istoric sau transistoric al faptelor sale),
•semicultura (o cultură „la jumătatea drumului”, care deţine toate trăsăturile
necesare, dar lipsită de puterea de a şi le desăvârşi) şi
•barbaria (dominaţia intereselor naturale, prin care indivizii se manifestă mai
degrabă ca fiinţe instinctuale decât ca fiinţe culturale).
Cultura română se afla (1904) într-o stare de „semicultură onorabilă”,
ameninţată de influenţele culturilor vestice de după 1859, preluate de o parte a
elitei româneşti şi promovate în forma „politicianismului”.
 Teoria asupra culturii a lui Lucian Blaga
Definiţia culturii etnice este dată de factorul stil, care are o încărcătură în cea
mai mare parte inconştientă, abisală.
Unitatea stilului poate fi surprinsă mai ales din exterior, de către cei aflaţi în
afara sa. Iradierea inconştientului în conştiinţă, prin manifestarea unor anumite
accente, atitudini, iniţiative etc. se manifestă cel mai mult în procesul creaţiei
spirituale, mai ales al celei artistice şi poartă denumirea de personanţă.
Rezultatul acestei iradieri este şi existenţa unor orizonturi inconştiente,
spaţial şi temporal, care afectează manifestările conştiente prin fenomenul
personanţei. Sensibilitatea conştientă, obiectiv îndreptată în sensul unei viziuni
spaţiale, nu este solidară cu peisajul; ea îşi schimbă, după plac, orizontul.
Sensibilitatea inconştientă se solidarizează organic cu o perspectivă proprie, ce-
i aparţine, pe care şi-o durează singură şi pe care o re-cunoaşte în creaţiile
spirituale ale indivizilor.
 Teoria asupra culturii a lui Lucian Blaga
Factorii care determină, după Blaga, stilul unei culturi şi care formează
complexul inconştient denumit matricea stilistică a unui popor sunt:
•Orizontul spaţial şi temporal. Există, pe lângă dimensiunile conștiente ale vieții,
un orizont spaţial inconştient, şi un orizont temporal inconştient, care imprimă
configuraţia şi accentele inconştiente ale timpului (spațiu mioritic, timpul-roată).
•Accentul axiologic care, ca reflex al unei atitudini inconştiente, investeşte cu o
valoare, pozitivă sau negativă, orizonturile pe care s-a fixat;
•Atitudinea anabazică şi catabazică se manifestă prin atribuirea unui sens
fundamental mişcării în orizont, ca traiectorie în cadrul unui anumit orizont;
astfel, sensul anabazic este dat de înaintarea în orizont, cel catabazic de
retragerea din orizont, iar cel neutru de stagnare în orizont;
•Năzuinţa formativă sau „apetitul formei” este nevoia de a imprima lucrurilor
„forme articulate în duhul unei stăruitoare consecvenţe”;
 Teoria asupra culturii a lui Lucian Blaga
Spre deosebire de concepția freudistă a inconștientului ca depozit de trăiri
nerealizate, Gustav Jung subliniază trei trăsături ale inconştientului:
1)în cadrul inconştientului se alcătuiesc, polar faţă de conţinuturile şi plăsmuirile
conştiinţei, un fel de conţinuturi şi plăsmuiri de compensaţie;
2)în inconştient îşi au locul experienţele ancestrale;
3)inconştientul poate devansa anumite stări ale personalităţii conştiente (prin
intuiţie, de pildă).
La Blaga, inconştientul presupune o structură ordonată, o „realitate cosmotică”, mai
stabilă sau mai complexă decât conştiinţa.
Lucian Blaga (1944): inconştientul, imaginându-l ca „o realitate psihică de mare
complexitate, cu funcţii suverane şi de o ordine şi de un echilibru lăuntric, graţie
cărora el devine un factor în mai mare măsură sieşi suficient, decât e conştiinţa”.
 Teoria asupra culturii a lui Lucian Blaga
În cadrul cunoaşterii, trebuie revăzut ponderea acordată spiritului mitic și
spiritului pozitiv.
Diferenţa între spiritul mitic și cel pozitiv este rezumată de Blaga pe trei
coordonate:
a)în timp ce cunoaşterea se serveşte cu mare precauţie de analogie, mitul sare
de la un minim la un maxim analogic;
b)spiritul ştiinţific ameninţă şi desfiinţează aparenţele concrete ale lucrurilor,
substituindu-li-se; dimpotrivă, spiritul mitic preia aparenţele concrete aşa cum
sunt ele şi le sporeşte în cadrul unei viziuni complexe, integratoare;
c)spiritul ştiinţific „operează” cu elemente devitalizate, obiectivitatea, răceala şi
înstrăinarea de obiectul cunoaşterii fiind condiţia însăşi a manifestării sale, iar
spiritul mitic acţionează pe baza experienţei vitalizante a omului (fiinţe,
realitatea vie, căreia i se acordă un interes vital).
 Teoria asupra culturii a lui Lucian Blaga
Cultura populară: Atrăgând atenţia că nu există o autonomie a
culturii, ca organism în sine, care are o copilărie, o maturitate şi un
declin, Blaga susţine că numai maturizarea comunităţii poate determina
o „maturizare culturală”; acest lucru nu are nici o legătură cu vârsta
biologică sau istorică, ci se referă la fenomenul de psihologie cognitivă
al „vârstelor adoptive”, adică la o anumită ordine spirituală. Aşa, de
pildă, cultura satului este definită drept o „cultură copilărească”, dar ai
cărei creatori sunt oameni maturi, păstraţi sub zodia copilăriei:
„«copilăresc» este satul ce se socoteşte pe sine însuşi «centrul lumii» şi
care trăieşte în universuri universuri cosmice, prelungindu-se în mit”