CONTABILITATEA ACTIVELOR IMOBILIZATE

Activele imobilizate sunt active generatoare de beneficii economice viitoare deţinute de o

întreprindere pe o perioadă mai mare de un an.
În funcţie de forma de existenţă pe care o îmbracă, activele imobilizate se împart în trei
categorii: imobilizări corporale; imobilizări necorporale; imobilizări financiare.
În Reglementările contabile conforme cu directivele europene şi în Standardele
Internaţionale de Contabilitate, cele trei forme de existenţă a activelor imobilizate sunt definite
astfel:
• imobilizările corporale. Sunt active deţinute pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau
prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative şi
sunt utilizate pe o perioadă mai mare de un an;
• imobilizările necorporale. Sunt active identificabile, fără suport material, deţinute
pentru utilizare în procesul de producţie sau furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriate
terţilor sau pentru scopuri administrative;
• imobilizările financiare. Sunt valori deţinute la întreprinderile afiliate sub formă de acţiuni,
împrumuturi acordate acestora, interese de participare, împrumuturi acordate întreprinderilor de care
compania este legată în virtutea intereselor de participare, alte investiţii deţinute ca imobilizări şi alte
împrumuturi.
Înregistrarea în contabilitate a existenţei şi mişcării activelor imobilizate se realizează cu
aportul conturilor din clasa 2 „Conturi de imobilizări”, cuprinzând următoarele grupe: grupa 20
„Imobilizări necorporale”; grupa 21 „Imobilizări corporale”; grupa 26 „Imobilizări financiare”.
În strânsă legătură cu intrarea şi folosirea activelor imobilizate se utilizează şi conturile din grupele
22 „Imobilizări corporale în curs de aprovizionare”, 23 „Imobilizări în curs”, 28 „Amortizări privind
imobilizările” şi 29 „Ajustări pentru deprecierea sau pierderea de valoare a imobilizărilor”.

1. DELIMITĂRI ŞI STRUCTURI PRIVIND IMOBILIZĂRILE CORPORALE

În calitatea lor de active de natura mijloacelor de muncă, imobilizările corporale se
delimitează de celelalte forme ale imobilizărilor prin forma lor materială, iar de activele
circulante – care sunt obiecte ale muncii – prin participarea repetată la circuitul economic şi, pe
cale de consecinţă, la consumarea lor treptată, şi nu după prima întrebuinţare.
Ca structură, imobilizările corporale cuprind următoarele grupe:
• terenuri şi amenajări la terenuri;
• construcţii;
• instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii;
• mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi
alte active corporale.
În categoria imobilizărilor corporale se cuprind şi imobilizările în curs. Acestea reprezintă investiţii
neterminate, efectuate în regie proprie sau în antrepriză.

2. RECUNOAŞTEREA ŞI EVALUAREA IMOBILIZĂRILOR CORPORALE

Imobilizările corporale sunt recunoscute, fiecare în parte, după criteriile generale de recunoaştere a
activelor: generarea posibilă de beneficii economice viitoare şi evaluarea credibilă. Stabilirea gradului de
certitudine a fluxului de beneficii economice viitoare se face pe baza informaţiilor disponibile în momentul
recunoaşterii iniţiale. Ca urmare a acestei certitudini, întreprinderea preia atât beneficiile cât şi riscurile
aferente activului.
Cel de al doilea criteriu este de regulă satisfăcut întrucât la intrare costul activului poate fi
determinat în mod cert pe baza documentelor, în cazul achiziţiei sau, în cazul obţinerii în regie proprie,

1
costul activului poate fi măsurat obiectiv luând în considerare tranzacţiile efectuate cu terţii pentru
achiziţionarea de materiale, forţă de muncă şi alte intrări efectuate în procesul de producţie. Luarea în
considerare a celui de-al doilea criteriu de recunoaştere este corelată cu prevederile legislative din ţara
noastră potrivit cărora o imobilizare corporală se recunoaşte astfel dacă are o valoare mai mare decât
limita stabilită.
În cazul imobilizărilor corporale complexe, formate din mai multe elemente individuale, se
pune problema modului de recunoaştere: individuală sau în grup. Elementele individuale ale
imobilizărilor corporale se identifică utilizând raţionamentul profesional în funcţie de specificul
întreprinderii.
Imobilizările corporale recunoscute în contabilitate sunt evaluate potrivit regulilor generale de
evaluare, cu luarea în considerare a particularităţilor acestor active.
1) Evaluarea la intrare (evaluarea iniţială) se face la costul imobilizării determinat în funcţie de
modul de intrare: achiziţie, construcţie, aport la capitalul social, donaţie etc. Valoarea calculată în acest
moment este valoarea contabilă de intrare.
• Costul de achiziţie este format din toate cheltuielile ocazionate cu achiziţia, instalarea şi
punerea în funcţiune a unei imobilizări corporale: preţul de cumpărare, incluzând taxele vamale şi taxele
nerecuperabile, după deducerea reducerilor comerciale şi a rabaturilor, precum şi orice costuri care se pot
atribui aducerii imobilizării la locaţia şi condiţia necesare pentru ca aceasta să poată opera în modul dorit
de conducere.
• Costul de producţie este format din costul de achiziţie al materiilor consumate, celelalte
cheltuieli directe de producţie, precum şi cota cheltuielilor indirecte de producţie alocate în mod
raţional ca fiind legate de fabricarea imobilizării. Restul cheltuielilor indirecte nu se includ în costul de
producţie.
• Valoarea de aport. Este cea aferentă imobilizărilor corporale intrate în întreprindere ca aport la
capitalul social sau cu ocazia asocierii, fuziunii etc. Ea se stabileşte de evaluatori în funcţie de preţul pieţei,
utilitatea, starea şi amplasarea acestor imobilizări.
• Valoarea justă. Este suma pentru care imobilizarea corporală ar putea fi schimbată de
bună voie între părţi aflate în cunoştinţă de cauză în cadrul unei tranzacţii cu preţul determinat
obiectiv.
2) Evaluarea la ieşire a imobilizărilor corporale se face la valoarea contabilă de intrare.
3) Evaluarea la inventar. Se face la valoarea actuală a fiecărei imobilizări corporale
denumită şi valoare de inventar. Ea se stabileşte în funcţie de preţul pieţei, utilitatea şi starea
imobilizărilor corporale.
4) Evaluarea la bilanţ (la închiderea exerciţiului) se face la valoarea contabilă de intrare
pusă de acord cu rezultatele inventarierii.
În urma punerii de acord a valorii contabile cu rezultatele inventarierii, imobilizările corporale se
înscriu în bilanţ la valoarea contabilă netă: valoarea contabilă de intrare minus amortizările şi ajustările
pentru deprecieri, în cazul imobilizărilor corporale amortizabile, respectiv valoarea contabilă de intrare
minus ajustările pentru deprecieri, în cazul imobilizărilor corporale neamortizabile (terenurile).

3. CONTABILITATEA OPERAŢIILOR PRIVIND INTRAREA

IMOBILIZĂRILOR CORPORALE
3.1. Intrarea prin achiziţionare
Reprezintă cea mai frecventă modalitate de intrare în întreprindere a imobilizărilor corporale.
Achiziţionarea poate fi făcută de la furnizori interni sau externi, iar imobilizările corporale pot sau nu
să necesite operaţii de montaj şi punere în funcţiune. În funcţie de aceste elemente, dar nu numai, se
particularizează şi metodologia contabilă a intrării imobilizărilor corporale.

2
 Costul de achiziţie al imobilizărilor corporale stă la baza înregistrării imobilizărilor corporale în
contabilitate, iar documentele justificative utilizate în acest scop sunt: factura, procesul – verbal de
recepţie şi procesul – verbal de punere în funcţiune.

3.2. Intrarea prin construire

Construirea de imobilizări corporale poate fi realizată de către întreprindere în două
modalităţi: în antrepriză sau în regie proprie.
1) Construirea de imobilizări corporale în antrepriză
Reprezintă modalitatea principală de construire de imobilizări corporale. Datorită întinderii
în timp a lucrărilor, decontarea acestora se realizează periodic, lunar sau trimestrial, pe baza
situaţiilor de lucrări executate.
În aproape toate cazurile, anterior începerii lucrărilor, beneficiarul achită un avans
constructorului, iar la recepţia finală reţine o cotă de garanţie de bună execuţie care, după
expirarea perioadei de garanţie, dacă au fost respectate toate clauzele contractuale, se restituie
constructorului.
2) Construirea de imobilizări corporale în regie proprie
Este practicată pe scară redusă doar de către societăţile al căror obiect de activitate facilitează
această modalitate de construire, iar imobilizările construibile să nu fie de natura celor complexe.
Imobilizările corporale construite în regie proprie se evaluează şi înregistrează în contabilitate la
costul de producţie.

3.3. Cheltuieli ulterioare evaluării iniţiale

Urmează un tratament diferenţiat în funcţie de scopul în care se efectuează: întreţineri şi
reparaţii sau îmbunătăţirea performanţelor imobilizărilor.
Cheltuielile pentru întreţineri şi reparaţii, fiind efectuate cu scopul de a obţine sau pentru
a păstra nivelul beneficiilor economice viitoare aşteptate iniţial, sunt recunoscute ca şi cheltuieli
ale perioadei.
Cheltuielile ulterioare pentru îmbunătăţirea performanţelor imobilizărilor (înlocuiri de
componente, modernizări), fiind efectuate pentru a obţine beneficii economice suplimentare
performanţelor estimate iniţial, sunt recunoscute ca imobilizări distincte sau se adaugă valorii
contabile iniţiale.
Cheltuielile efectuate ulterior sunt recunoscute ca imobilizări distincte atunci când sunt
înlocuite componente ale imobilizărilor complexe recunoscute ca imobilizări individuale.
Cheltuielile ulterioare se adaugă valorii contabile iniţiale atunci când sunt efectuate pentru modernizări
ale imobilizărilor existente. Acestea urmează regimul investiţiilor în antrepriză sau în regie proprie.
3.4. Reevaluarea imobilizărilor corporale
Diferite cauze determină ca valoarea iniţială a unei imobilizări corporale (costul său) să nu
mai corespundă valorii actuale. În astfel de situaţii se procedează la reevaluarea imobilizărilor
corporale.
În ţara noastră reevaluarea imobilizărilor corporale este reglementată contabil prin OMFP
nr. 1802/2014, iar în plan internaţional prin IAS 16 „Imobilizări corporale”, cele două norme
fiind comune în conţinut. Normele menţionate precizează că, ulterior evaluării iniţiale
imobilizările corporale se evaluează astfel:
• dacă se aplică tratamentul contabil de bază, se evaluează la costul lor mai puţin
ajustările cumulate de valoare (amortizarea cumulată şi pierderile cumulate din depreciere), adică
la valoarea contabilă netă;
• dacă se aplică tratamentul contabil alternativ permis, se evaluează la valoarea reevaluată mai
puţin ajustările cumulate ulterior (amortizarea acumulată ulterior şi orice pierderi din depreciere
acumulate ulterior), adică la valoarea contabilă netă reevaluată.

3
 Valoarea la care se face reevaluarea imobilizărilor corporale este valoarea justă de la data
bilanţului (valoarea contabilă netă reevaluată). Aceasta se atribuie imobilizării corporale în locul costului
de achiziţie / producţie sau al oricărei alte valori atribuite imobilizării înainte de reevaluare. În astfel de
cazuri amortizarea imobilizării corporale se face în continuare având ca bază de calcul valoarea
reevaluată (valoarea justă).
În urma reevaluării unei imobilizări corporale poate rezulta un plus de valoare când valoarea
justă este mai mare sau un minus de valoare în situaţia inversă.
Plusul de valoare se înregistrează ca o creştere de valoare a imobilizării corporale (conturi
grupa 21) şi o creştere concomitentă a rezervelor din reevaluare (cont 105), dacă nu a existat o
descreştere anterioară recunoscută ca şi cheltuială, sau ca un venit din ajustări pentru deprecierea
imobilizărilor corporale (cont 7813), dacă a existat o descreştere anterioară recunoscută ca şi
cheltuială.
Minusul de valoare se înregistrează ca o reducere de valoare a imobilizării corporale
(conturi grupa 21), dacă anterior a existat un surplus de valoare mai mare decât minusul de
valoare rezultat din reevaluarea curentă (cont 105), sau ca o cheltuială (cont 6813), dacă anterior
nu a fost înregistrat un surplus din reevaluare referitor la acea imobilizare.
Surplusul din reevaluare (sold creditor cont 105) este capitalizat prin transferul direct în rezerve
(cont 1065) atunci când acest surplus reprezintă un câştig realizat.
Pentru calculul şi contabilizarea rezervelor din reevaluare şi a amortizării cumulate la data
reevaluării se pot folosi două metode:
• reevaluarea prin schimbarea valorii contabile brute şi a amortizării cumulate;
• reevaluarea prin schimbarea valorii contabile nete.
1) Reevaluarea prin schimbarea valorii contabile brute şi a amortizării cumulate.
Presupune recalcularea valorii contabile brute şi a amortizării cumulate pe baza unui indice de preţ. În
acest fel valoarea contabilă a imobilizării, după reevaluare, este egală cu valoarea sa reevaluată.
2) Reevaluarea prin schimbarea valorii contabile nete. Presupune eliminarea din valoarea
contabilă brută a amortizării cumulate, iar valoarea contabilă netă este recalculată la valoarea
reevaluată a imobilizării. Această metodă este folosită, deseori, pentru clădirile care sunt reevaluate la
valoarea lor de piaţă.

4. CONTABILITATEA AMORTIZĂRII IMOBILIZĂRILOR CORPORALE

4.1. Definirea şi factorii care determină mărimea amortizării
Normele contabile şi literatura de specialitate definesc amortizarea ca alocare sistematică a valorii
amortizabile a unui activ (imobilizare) pe întreaga sa durată de viaţă utilă.
Mărimea sumei calculate pentru alocarea valorii amortizabile a unui activ este determinată
de trei factori: durata de viaţă utilă, valoarea amortizabilă, metodele de amortizare utilizate.
Durata de viaţă utilă este perioada de-a lungul căreia se estimează că întreprinderea va
utiliza activul supus amortizării. Cu cât durata de viaţă este mai mare cu atât amortizarea anuală
este mai mică, şi invers.
Valoarea amortizabilă a unui activ reprezintă costul activului (sau valoarea reevaluată)
după ce s-a scăzut valoarea reziduală. Valoarea reziduală este valoarea netă pe care o
întreprindere estimează că o va obţine pentru un activ la sfârşitul duratei de viaţă utilă a acestuia,
după deducerea prealabilă a costurilor de cedare estimate. În ţara noastră, legislaţia şi normele
contabile în vigoare nu prevăd, deocamdată, calculul valorii reziduale la intrarea în întreprindere a
unei imobilizări. Ca atare, valoarea de intrare este şi valoare amortizabilă.
Metodele de amortizare utilizate. Normele contabile aprobate prin OMFP nr. 1802/2014,
prevăd trei metode de amortizare: liniară, degresivă şi accelerată. Legea 15/1994 privind
amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, republicată, prevede şi
amortizarea pe unitatea de produs, denumită în literatura de specialitate metoda amortizării
variabile sau proporţionale cu volumul activităţii. Aceasta are însă un înţeles mai larg, în sensul

4
aplicării ei şi altor cazuri de exprimare a volumului activităţii, ca de exemplu exprimarea
volumului activităţii în kilometri echivalenţi, ore de zbor etc.
4.2. Calculul amortizării imobilizărilor corporale
În principiu, amortizarea se calculează prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii
contabile de intrare a imobilizărilor corporale. Calculul se face începând cu data punerii în
funcţiune a imobilizărilor corporale până la recuperarea integrală a valorii lor de intrare.
1) Metoda liniară. Constă în calculul şi alocarea uniformă a valorii contabile a imobilizărilor
corporale pe toată durata de funcţionare exprimată în ani. Este cea mai simplă metodă de calcul, fiind
foarte aproape de deprecierea reală a imobilizării (depreciere justificată economic). Relaţiile de calcul
proprii metodei liniare sunt:
• Rata liniară anuală a amortizării (RL) = 100/D, în care:
- 100 reprezintă valoarea contabilă sau valoarea amortizabilă exprimată relativ;
- D reprezintă durata de viaţă utilă exprimată în ani.
• Amortizarea anuală (A.a) = Valoarea contabilă sau valoarea amortizabilă a imobilizării corporale
× RL;
• Valoarea contabilă netă (VCN) = Valoarea contabilă de intrare – Suma amortizărilor anuale.
2) Metoda degresivă. Constă în calculul şi alocarea neuniformă a valorii
contabile/amortizabile a imobilizării corporale pe durata de folosinţă, în sensul că amortizarea
degresivă este mai mare decât amortizarea liniară în primii ani şi mai mică în ultimii ani.
Urmează, deci, o linie descrescătoare.
Amortizarea degresivă se calculează în două variante:
• Varianta 1 (AD1), fără luarea în calcul a uzurii morale;
• Varianta 2 (AD2), cu luarea în calcul a uzurii morale.
Varianta 1 (AD1). Metoda degresivă fără luarea în calcul a uzurii morale
Calculul amortizării degresive (AD1), se face prin aplicarea ratei degresive (RD) asupra
valorii contabile nete: AD1 = VNC  RD.
Rata degresivă se calculează aplicând asupra ratei liniare un coeficient multiplicator stabilit
în funcţie de durata de utilizare a imobilizării corporale. Coeficienţii de multiplicare sunt:
• 1,5 dacă durata normată de utilizare este între 2 şi 5 ani inclusiv;
• 2 dacă durata de utilizare este între 5 şi 10 ani inclusiv;
• 2,5 dacă durata de utilizare este mai mare de 10 ani;
Coeficienţii multiplicatori ai ratei liniare sunt stabiliţi prin Hotărâre de Guvern la propunerea
Ministerului Finanţelor Publice şi nu pot fi modificaţi decât în acest fel.
Pentru a se obţine o valoare contabilă netă nulă la finele perioadei de amortizare, metoda
prevede ca atunci când la închiderea unui exerciţiu amortizarea degresivă este egală sau mai mică
decât amortizarea liniară, începând cu acel exerciţiu amortizarea se calculează după metoda
liniară. Amortizarea medie anuală liniară se obţine raportând valoarea rămasă de recuperat la
numărul de ani rămaşi.
Varianta 2 (AD2). Metoda degresivă cu luarea în calcul a uzurii morale
Se aplică numai imobilizărilor corporale cu durata mai mare de 5 ani inclusiv. Metoda are
ca rezultat o recuperare a valorii contabile/amortizabile într-o perioadă mai mică decât în varianta
AD1. Esenţa metodei constă în calculul duratei în care se realizează amortizarea integrală şi a
duratei amortizării degresive. În continuare calculul amortizării se face similar variantei AD1.
Etapele pentru calculul duratelor menţionate sunt:
1. calculul ratei liniare (RL);
2. calculul ratei degresive: RD=RL  K;
100
3. calculul duratei de utilizare (DU) aferentă RL recalculate în funcţie de RD: ;
RD

5
 4. calculul duratei de utilizare (DU) în care se realizează amortizarea integrală: durata normală –
DU aferentă RL recalculate;
5. calculul duratei de amortizare degresivă: durata de amortizare integrală – durata de utilizare
aferentă RL recalculate.
Aşa cum rezultă din prezentare, amortizarea inclusă în cheltuielile de exploatare descreşte pe
măsura epuizării duratei de viaţă. Cheltuielile cu întreţinerile şi reparaţiile cresc. Per total are loc o
anumită uniformizare în timp a cheltuielilor de exploatare, a profitului şi impozitului pe profit. Dacă ne
referim numai la amortizare, atunci:
• în primii ani cheltuielile de exploatare sunt mai mari, profitul mai mic şi impozitul pe
profit mai mic;
• în ultimii ani cheltuielile de exploatare sunt mai mici, profitul mai mare şi impozitul pe
profit mai mare.
Deci prin aplicarea metodei degresive se valorifică facilităţile fiscale prevăzute de normele
legale.
3) Metoda accelerată. Constă în includerea în cheltuielile de exploatare în primul an de
funcţionare a unei cote de până la 50% din valoarea contabilă/amortizabilă. În anii următori
amortizarea se calculează după metoda liniară. De unde concluzia că metoda amortizării
accelerate se apropie de metoda amortizării degresive dar efectele financiare şi fiscale sunt mai
accentuate.

4.3. Contabilitatea operaţiilor privind amortizarea

imobilizărilor corporale
Potrivit normelor contabile naţionale şi IFRS-urilor, amortizarea, deşi reflectă o micşorare
ireversibilă a valorii contabile a imobilizărilor corporale, nu afectează în mod direct valoarea contabilă
de intrare a lor ci o ajustează prin intermediul unui cont rectificativ. Considerentul îl constituie
păstrarea valorii contabile iniţiale a imobilizării atât pentru calculul amortizării cât şi pentru diferite
necesităţi de informare.
Valoarea amortizării calculată prin aplicarea cotelor de amortizare la valoarea contabilă a
imobilizării se include în cheltuielile de exploatare, cont 6811 „Cheltuieli de exploatare privind
amortizarea imobilizărilor” pe toată durata de funcţionare a acesteia. Contul rectificativ prin intermediul
căruia se diminuează indirect valoarea contabilă de intrare a imobilizării este 281 „Amortizări privind
imobilizările corporale”.
În bilanţ, imobilizarea se înscrie la valoarea contabilă netă (valoarea contabilă de intrare –
amortizarea).

5. CONTABILITATEA DEPRECIERII IMOBILIZĂRILOR CORPORALE

IAS 36 „Deprecierea activelor” defineşte deprecierea ca o reducere de valoare egală cu
diferenţa dintre valoarea recuperabilă şi valoarea contabilă.
Sensurile valorilor reţinute de IAS 36 „Deprecierea activelor” sunt următoarele:
• valoarea recuperabilă este maximum dintre preţul net de vânzare al unui activ şi valoarea lui de
utilizare;
• preţul net de vânzare este suma ce se poate obţine din vânzarea unui activ într-o tranzacţie cu
preţ determinat obiectiv între doi parteneri, minus costurile legate de vânzare. În cazul în care costurile
legate de vânzare nu au valoare materială, preţul net de vânzare este egal cu valoarea reală;
• valoarea de utilizare este valoarea prezentă a fluxurilor viitoare de numerar estimate, ce se
aşteaptă să fie generate din utilizarea continuă a unui activ şi din vânzarea lui la sfârşitul perioadei sale de
viaţă utilă;
• valoarea contabilă reprezintă valoarea contabilă netă, respectiv valoarea contabilă mai puţin
amortizările cumulate şi pierderile din depreciere înregistrate în anii anteriori;

6
 • pierderea din depreciere este suma cu care valoarea contabilă netă a unui activ depăşeşte
valoarea sa recuperabilă.
Deprecierea este cauzată de factori interni şi externi care afectează activitatea întreprinderii,
iar acţiunea lor se poate resorbi sau intensifica oricând. Ca urmare, ea are un caracter temporar
ceea ce face ca anual, după constatare, să fie supusă analizei corelată cu acţiunea în continuare,
atenuarea sau dispariţia factorilor care au generat-o. Consecinţa evaluării anuale o constituie
menţinerea sau suplimentarea pierderii din depreciere, ori diminuarea sau anularea ei.
Trebuie precizat că deprecierea este proprie în primul rând imobilizărilor corporale
neamortizabile, în concret a terenurilor. Ea este însă proprie şi imobilizărilor corporale amortizabile,
constatată în anii în care nu au loc reevaluări ale imobilizărilor corporale.
Deprecierea constatată se recunoaşte ca o cheltuială a exerciţiului în contul 6813 „Cheltuieli de
exploatare privind ajustările pentru deprecierea imobilizărilor” şi ca o ajustare indirectă de valoare
a imobilizării corporale depreciate în contul 291 „Ajustări pentru deprecierea imobilizărilor
corporale”. Reluarea deprecierii diminuează sau anulează ajustările de valoare pe seama veniturilor
exerciţiului, cont 7813 „Venituri din ajustări pentru deprecierea imobilizărilor”.
În viziunea IAS 36 „Deprecierea activelor” ajustarea de valoare trebuie făcută în mod
direct prin diminuarea valorii contabile de intrare, respectiv prin majorarea valorii contabile nete
până la maximum valorii contabile de intrare.
În literatura de specialitate se apreciază că metoda indirectă de înregistrare a deprecierii prin
conturi rectificative ar fi mai utilă întrucât, similar amortizării, păstrează valoarea contabilă de intrare în
conturile de imobilizări şi, prin aceasta, posibilitatea furnizării informaţiilor privind imobilizările
corporale într-o formă mai completă.

6. CONTABILITATEA OPERAŢIILOR PRIVIND IEŞIREA

IMOBILIZĂRILOR CORPORALE
Similar intrării, operaţiile privind ieşirea imobilizărilor corporale din întreprindere prezintă
particularităţi în funcţie de căile de ieşire, cele mai reprezentative fiind scoaterea din funcţiune şi
vânzarea. Alte căi de ieşire pot fi: donaţia, lipsuri la inventar, cauze de forţă majoră, participarea la
capitalul altor întreprinderi ş.a.
6.1. Ieşirea prin scoaterea din funcţiune
Scoaterea din funcţiune a unei imobilizări corporale intervine atunci când durata de viaţă utilă a
expirat sau mai înainte dacă imobilizarea corporală nu mai dă randamentul aşteptat. Ca urmare,
imobilizarea corporală poate fi amortizată integral sau parţial. Scoaterea din funcţiune ocazionează
cheltuieli şi generează venituri constând în bunurile recuperate sub formă de materiale, ansamble,
subansamble etc. Cheltuielile efectuate cu scoaterea din funcţiune se înregistrează în conturile de cheltuieli
din clasa 6, iar valoarea bunurilor recuperate se constituie ca venituri în contul 7588 „ Alte venituri din
exploatare”.
Dacă imobilizarea corporală scoasă din funcţiune nu este amortizată integral, valoarea neamortizată
se recuperează prin includerea ei în cheltuieli, cont 6583 „Cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii
de capital”, fie integral, dacă este vorba de o valoare care nu afectează sensibil rezultatul financiar, fie
treptat într-o perioadă ulterioară de maxim 5 ani, dacă valoarea neamortizată este mare şi necesită o
eşalonare la includerea în cheltuieli. În acest caz, valoarea de amortizat se contabilizează ca şi cheltuială în
avans, cont 471 „Cheltuieli înregistrate în avans”, după care se include eşalonat în cheltuieli.
6.2. Ieşirea prin vânzare
Este decisă de conducerea întreprinderii atunci când durata de viaţă a expirat, când
imobilizările nu mai dau randamentul scontat sau când se urmăreşte înlocuirea imobilizărilor
existente cu altele mai performante.

7
 Vânzarea se face prin licitaţie sau negociere directă, preţul obţinut constituindu-se ca venit al
întreprinderii iar valoarea neamortizată, dacă imobilizarea nu este amortizată integral, ca şi cheltuială.
Dacă valoarea neamortizată (cheltuiala) depăşeşte venitul obţinut, cheltuiala constatată în plus este
nedeductibilă fiscal.
6.3. Alte căi de ieşire
1) Donaţie. Fiind o cedare cu titlu gratuit, donaţia se reflectă în contabilitate prin scoaterea din
evidenţă a imobilizării corporale cedate şi evidenţierea concomitentă a cheltuielilor generate şi veniturilor
realizate la nivelul valorii juste a imobilizării cedate.
2) Lipsuri la inventar. Se înregistrează ca o ieşire din gestiune. Dacă lipsurile sunt imputabile,
recuperarea se face la valoarea de înlocuire a imobilizărilor în cauză, potrivit legislatiei în vigoare.
3) Cauze de forţă majoră. Valoarea neamortizată a imobilizărilor corporale distruse de cutremure,
incendii, inundaţii etc. se contabilizează pe seama cheltuielilor extraordinare, cont 671 „Cheltuieli privind
calamităţile şi alte evenimente extraordinare”.