ELEMENTELE UNUI ARTICOL

Un articol, redactat chiar conform principiilor stilului bun ale lui Aristotel (claritate,
concizie, originalitate, dicţie) nu e un produs finit, apt de a fi publicat. El mai are nevoie
de o serie întreagă de alte elemente, care, deşi nu fac parte propriu-zis din corpul
articolului, îl întregesc, îl completează şi-l definitivează. Aceste elemente sunt: titlul,
chapeaul (lead-ul), intertitlul, ilustraţiile, legenda, ferestrele.
1. Titlul

Rolul titlului în economia textului jurnalistic nu este unul decorativ. Titlul, alături de
ilustraţie, constituie primul nivel de lectură: consumatorul produselor media poate decide
să continue sau nu parcurgerea unui articol/vizionarea unei emisiuni în funcţie de titlu.
Aşadar, titlul este cel care atrage atenţia, cel ce degajă mesajul. Deoarece alegerea titlului
reprezintă o operaţie foarte importantă, în unele redacţii există reporteri specializaţi
pentru aceasta.
Definiţia conceptului de titlu este dată aproape întotdeauna în relaţie cu conţinutul, pe care îl
individualizează. Leo H. Hoek notează că titlul reprezintă “un ansamblu de grafeme
desemnând elemente lingvistice care servesc la indicarea contextului şi care funcţionează ca
nume propriu al textului”1.
Titlul funcţionează ca o carte de vizită, de la care Schneider şi Esslinger, citaţi în volumul
coordonat de M. Coman, aşteaptă:
1) să aibă un mesaj foarte clar;
2) mesajul să fie extras din informaţia principală a textului şi nu din cea auxiliară;
3) să existe o strânsă legătură între text şi titlul purtat de acesta;
4) titlul să fie corect formulat, uşor de înţeles şi fără echivoc;
5) titlul trebuie să incite la consum.
Un titlul bun este scurt şi unic, original, nu conţine decât abrevieri foarte cunoscute şi nu
începe niciodată cu un articol nehotărât. Autorii Manualului pentru ziarişti din Europa
Centrală şi de Est identifică patru funcţii ale titlului: “rezumă ştirile; marchează

1
importanţa articolelor; sunt elemente care atrag atenţia în design-ul unei pagini; îl
determină pe cititor să citească ziarul”2.
Evoluţia istorică a elaborării titlurilor a cunoscut mai multe etape. Tranziţia s-a făcut de la
titlurile foarte lungi, de peste 50 de cuvinte, care reprezentau un articol în sine, cu multe
subtitluri, la titlurile scurte, concise, sugestive, cu subtitluri şi intertitluri în cazul
articlolelor de dimensiuni mai mari. Dar ele trebuie să ţină cont şi de spaţiul tipografic
destinat, pentru a crea armonie la nivel vizual. Tendinţa generală pare a fi astăzi mărirea
caracterelor concomitent cu reducerea cuvintelor. Aşadar, cuvinte mai puţine, dar cu litere
“de-o şchioapă”.
Tipologic, titlurile se împart în: informative şi incitative.
§ Titlul informativ – conţine esenţialul unei informaţii, ştirea în sine, rezumatul ei,
informează adică despre conţinutul articolului.
Ex. 1) Accident mortal
2) La Secuieni, un ţăran care a vrut să-şi depoziteze recolta în hambare, a murit strivit
3) Un ţăran a fost strivit şi a murit
Nici unul dintre cele trei exemple nu constituie un titlu bun. Primul e un passe-partout,
vag, nedefinit; al doilea, deşi este precis şi complet, este prea lung; cel de-al treilea este
scurt, dar nu precizează unde a avut loc evenimentul, foloseşte – inadmisibil – articolul
nehotărât “un”, vag şi indistinct, iar elementul principal este poziţionat la sfârşit.
O posibilă variantă a unui titlu conform principiilor jurnalistice ar fi putut fi:
supratitlu: La Secuieni,
titlu: Un ţăran moare strivit (deşi nici acest titlu nu este foarte bine ales, deoarece începe
cu articolul nehotărât “un”)
subtitlu: El a vrut să îşi depoziteze recolta în hambare.
Aceste elemente (supratitlu şi subtitlu) se folosesc în cazul unor articole mai ample, care,
pe lângă răspunsul la cele şase întrebări, mai conţin şi alte elemente colaterale, de
context. Ele îmbogăţesc informaţia din titlu, preiau o parte din informaţia inutilă, dar, cu
sau fără ele, titlul trebuie să aibă sens, să poată funcţiona separat, autonom, să comunice
o idee.

2
Mihai Popa nota în acest sens că “orice titlu are un sens, dar el nu are încă şi o
semnificaţie, semnificaţia apărând numai prin confruntarea generată de lectura cărţii”, în
cazul nostru, a articolului.
Pentru evenimentele care ţin capul de afiş perioade mai lungi de timp (cum sunt
evenimentele de sezon, ciclice), titlurile din primele zile pot fi ulterior îmbogăţite. În
cazul unei veri ploioase, presa poate folosi la început titluri precum:
Inundaţii în Moldova,
pentru ca ulterior, când fenomenul devine suficient de cunoscut, cuvintele-cheie din
primele ştiri să funcţioneze ca simple cuvinte- reper:
supratitlu: În toate judeţele din Moldova
titlu: Guvernul va acoperi 70% din valoarea pagubelor provocate de inundaţii
subtitlu: De despăgubiri vor beneficia doar ţăranii ale căror recolte au fost distruse în
proporţie de 75%
§ Titlul incitativ propune o formulă frapantă, care să suscite interesul şi să îndemne la
lectură; trebuie să surprindă, să intrige, să stârnească zâmbetul, să îndemne la reflecţii.
Fiind mai puţin informativ şi mai scurt (3-5 cuvinte), este recomandabil să fie însoţit de
un supratitlu şi de un chapeau.
Ex. supratitlu: Cine sapă groapa altuia,
titlu: Poate câştiga

2. Chapeaul

Chapeaul sau lead-ul reprezintă o reformulare, o prescurtare a textului, cu rol de

introducere, deşi nu coincide cu primul paragraf. Mărimea lui este proporţională cu
mărimea articolului. Chapeaul are rolul de a economisi timpul cititorului şi de a-i uşura
alegerea. Ca să facem o comparaţie, chapeaul este ca vitrina unui magazin, unde
vânzătorul expune tot ce e reprezentativ, într-o formulă cât mai atractivă. Practica a impus
o clasificare, în funcţie de scopul lead-ului, în:
§ Informativ
§ Incitativ.

3
Exprimarea poate părea pleonastică, deoarece, în definitiv, orice chapeau face rezumatul
informaţiei din articol, anunţă tema şi dă indicaţii care să determine lectura, însă în
combinaţii, în grade diferite.
Apoi, conjunctura în care este difuzată o informaţie conduce la o altă tipologie:
§ Chapeau de actualizare – autorul prezintă aici datele petrecute de la scrierea
articolului până la publicarea lui;
§ Chapeau de prezentare – explicitează motivul publicării textului, prezintă persoana
intervievată;

§ Chapeau de reamintire – în cazul articolelor publicate în episoade, recapitulează

evenimentele.
3. Intertitlul

Unele subiecte, desfăşurate pe mai multe planuri, solicită un spaţiu mai mare, o prezentare
mai detaliată. Pentru a facilita lectura şi a fragmenta ideile, în vederea receptării clare a
mesajului, redactorii vor apela la intertitluri. Denumite şi titluri de paragraf, ele sunt, în
general, alcătuite din cuvinte excerptate din paragraful pe care îl prefaţează. Intertitlul nu este,
cu toate acestea, un rezumat, ci un element incitant, care urmăreşte să creeze mister, suspans,
dorinţa de a continua lectura. Ca pondere, se redactează unul la o pagină (la jumătate de
coloană), dar numai după ce articolul a fost scris în întregime. Se vor evita cuvintele abstracte
sau formulele passe-partout, ca şi enunţarea aceloraşi construcţii în titlu şi intertitlu.

4. Paragrafele

4.1. Clasificare
Paragrafele pot fi divizate, după funcţionalitatea lor, în patru categorii:
1) introductive – captează interesul lectorului şi îl informează asupra a ceea ce va urma.
Important este să nu se divagheze, totul să fie la obiect, fiecare cuvânt să aibă greutate şi să nu
fie lung. Autorul va fi direct, exact şi nu va începe niciodată cu fraze de genul “Voi scrie acum
despre…” sau “Vă voi povesti despre…”.
2) de dezvoltare – cele mai multe, ca număr, în economia textului, aceste paragrafe
explicitează, extind informaţia principală, introduc calificative, sprijină teza articolului.

4
Aici se cere forţă şi capacitate de structurare. Fiecare propoziţie se va revendica de la
ideea centrală şi aceasta într-un mod cât mai evident, fără intenţii criptice.
3) de tranziţie – sunt specifice, ca şi celelalte două, compoziţiilor lungi, complexe. Dacă
fiecare idee principală este dezvoltată separat, într-un paragraf, probabil că nu va mai fi
nevoie de aceste paragrafe tranzitorii. Însă, nu trebuie să înţelegem că nu se vor folosi
elemente de tranziţie. Astfel, aceste elemente fac legătura între paragrafe, le sudează,
creează argumente logice, solide. Simple şi directe, conduc de la un subiect, de la o idee
la alta.
4) conclusive – surprind ideea principală, o readuc în atenţia cititorului, pentru a-i oferi
acum o viziune de ansamblu asupra subiectului dezvoltat: arată de unde s-a plecat, dar
într-o formulare nouă, interesantă. În acest caz, o anecdotă, o întrebare, un citat slujesc
cel mai bine autorului.
Un amănunt ce nu trebuie uitat: fiecare paragraf, indiferent de tip, trebuie să adauge ceva
nou, inedit, necunoscut până atunci.

4.2. Structurarea paragrafelor

1) Structura cronologică desemnează operaţiunea de a prezenta evenimentele în ordinea

în care s-au petrecut. Acest modul nu permite schimbarea ordinii propoziţiilor,
rearanjarea lor. De altfel, acesta poate fi un test potrivit pentru a judeca valoarea unui text
ce urmează desfăşurarea cronologică: dacă frazele nu pot fi schimbate între ele fără a
afecta mesajul, articolul este bine redactat. Paşii temporali, etapele trebuie urmărite şi
prezentate cu rigoare, omiterea unora putând deconcerta lectorii.
2) Structura spaţială se conformează rigorilor vizuale. Elementele vor fi prezentate în
ordinea în care sunt înregistrate de privire, acest şablon fiind specific descrierilor. Trebuie
să existe o logică în prezentarea elementelor tabloului, ele nu pot fi pur şi simplu aruncate
în text. Procedeul ţine de tehnica cinematografică. Autorul va realiza iniţial o viziune de
ansamblu, apoi îşi va focaliza discursul asupra detaliilor semnificative sau poate proceda,
pentru un efect mai puternic, plecând de la prezentarea unui detaliu către integrarea
ulterioară a acestuia în cadrul său specific, particular.

5
3) Structura asociativă – urmează logica unor conexiuni mentale. Să presupunem că
acţiunea articolului se desfăşoară într-o florărie, unde suntem asaltaţi de mirosul
trandafirilor. Putem, în această situaţie, să menţionăm de casa bunicii şi de straturile ei de
flori, îngrijite cu multă plăcere. Un lucru mărunt, un gând, o amintire, un sentiment, o
idee – toate acestea sunt buni conectori, pot da naştere la o multitudine de alte idei care le
pot fi asociate. Aşadar, legăturile trebuie să fie clare, evidente, atent controlate, iar
înlănţuirea să fie garantată de raţionament.
4) Structura deductivă. Un paragraf deductiv începe cu o afirmaţie şi continuă cu
faptele şi detaliile care o susţin, o întăresc. Putem analiza compoziţia răspunzând la
câteva întrebări: Afirmaţia de la care se porneşte este directă, limpede? Frazele următoare
au legătură cu această deschidere? Oferă ele suport suficient? După lectură, vor înţelege
cititorii de ce afirmaţia de la început este adevărată, sau măcar motivele pentru care
autorul crede în valabilitatea ei?
5) Structura inductivă – poate fi concepută ca o deducţie răsturnată. Astfel, se va
proceda la prezentarea faptelor care vin în sprijinul unei afirmaţii pe care o vom enunţa la
sfârşit. Pentru a verifica acest pattern, se va urmări, în linii mari, acelaşi proces prezentat
la structura deductivă. De data aceasta însă, construcţia trebuie să conducă la o afirmaţie
şi nu să o sprijine.
6) Structura pro/contra – apelează la opoziţii, la opinii conflictuale, argumente în
favoarea şi împotriva unei teme, a unui subiect. Fiecare dintre acestea vor fi, pe rând, în
prim plan. Iată un fragment dintr-un articol construit după acest pattern:
“Astăzi, multă lume preferă să poarte părul lung, în lungimi care variază până la urechi,
până la umeri sau peste. Dar, există persoane care susţin că aceasta înseamnă multă bătaie
de cap. Primii cred că e foarte modern (la modă). Ceilalţi consideră că e o lipsă de
curăţenie, de respect. Cei cu păr lung afirmă că femeile sunt mai atrase de ei. Cei care se
opun declară că părul lung e un atribut feminin şi că « un bărbat adevărat » e mai degrabă
chel. Ambele grupuri ignoră însă istoria modei”. (Buffy Kavanaugh)
Să nu confundăm însă acest mod de prezentare cu incapacitatea de organizarea a
informaţiiilor. Părţile trebuie prezentate pe rând, un argument pro şi unul contra, în
virtutea principiului balanţei.

6
“Îndeobşte, structura compoziţională de tip jurnalistic este prezentată schematic prin
imaginea unui coş de sobă din olane. Un articol trebuie să fie alcătuit dintr-o suită de
elemente îmbucate unul într-altul”, observă Ph. Gaillard. Pe lângă tipurile menţionate mai
sus, cercetătorii au identificat şi alte planuri, de tipul:
1) Planul flash-back. Articolul debutează cu evenimentele cele mai recente sau cu
perspectivele deschise de acestea pentru a se îndrepta apoi spre rădăcini. Parcursul este,
aşadar, de la efect la cauză, considerându-se că sunt mai importante consecinţele decât
desfăşurarea evenimentelor.
2) Planul piramidei inversate – permite prezentarea evenimentelor în ordinea
descrescătoare a importanţei, astfel încât, dacă economia publicaţiei o cere, ultimele
paragrafe pot lipsi, pot fi înlăturate, informaţiile de aici fiind auxiliare receptării corecte a
mesajului. Introducerea pentru articolele cu această structură poate fi mai simplă sau mai
complicată, în funcţie de numărul de elemente principale pe care-l cuprinde. De aceea, pentru
a evita frazele prea lungi (în cazul în care în primul paragraf trebuie menţionate mai multe
elemente), se recomandă împărţirea lor în fraze mai scurte.
3) Planul clepsidră, variantă a piramidei inversate, păstrează pentru final informaţiile
semnificative, pentru ca cititorul să rămână cu imagini, impresii puternice.

4.3. Primul paragraf

Primul paragraf, atacul dă tonul întregului articol, creează anumite aşteptări din partea
receptorului. De prima frază depinde, de multe ori, urmărirea până la capăt a textului. În
general, nu se începe cu cifre sau citate. Se recomandă o afirmaţie, o scurtă anecdotă,
rareori un citat. Ph. Gaillard apreciază că, cel mai adesea, introducerea “vizează punerea
articolului în miezul subiectului, printr-o descriere sau printr-un citat semnificativ, printr-un
amănunt de natură să aţâţe curiozitatea”3.
Există mai multe moduri în care se poate începe un articol, aşa cum am constatat la
prezentarea tipologică a paragrafelor. În general însă, acelea vizau compoziţia internă,
conţinutul. Pentru introducere se poate uza de una din aceste formule: se povesteşte în
trei fraze scurte istoria, se prezintă ce reiese din poveste ori se notează principalele idei ce

7
trebuie transmise. Dar, fraza de început se prezintă, cel mai adesea, ca un rezumat al
principalelor fapte ce urmează a fi prezentate.
Redăm aici Decalogul redactării articolelor de ziar – zece moduri de a începe un
articol, preluat din Manualul pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est:
1) Reţine, nu există un singur mod de a începe un articol. Începuturile bune pot fi
mulţumitoare sau pot fi amuzante. Ele pot fi atrăgătoare sau subţiri. Începuturile bune pot
varia în funcţie de ton şi de conţinut. Toate începuturile bune au anumite calităţi: sunt
melodioase, spun o poveste, sunt lumina călăuzitoare a articolului, sunt clare şi concise.
2) Pune-ţi următoarele întrebări: Despre ce este vorba în articol? Ce trebuie să ştie
cititorul din articol? Notează-ţi care sunt cele patru-cinci idei importante ale articolului.
Găseşte esenţa articolului prin enumerarea ideilor de bază. Ar fi util să-ţi imaginezi că
povesteşti articolul unui copil de cinci ani. Ce i-ai spune prima dată acestui copil
imaginar?
3) Ce te-a surprins cel mai mult în povestea pe care o prezinţi în articol? Dacă începi cu
ceva care te interesează pe tine ai şanse ca acest lucru să intereseze pe cineva care citeşte
articolul. Imaginează-ţi că discuţi cu părinţii tăi: « Mamă, ascultă ceva. Ştiai că… ».
4) Uneori poţi folosi cuvinte pentru a zugrăvi o imagine pentru cititori. Dacă imaginea
concentrează esenţa poveştii, ai un început bun de articol. De exemplu, o poveste privind
interzicerea lui Huckleberry Finn te poate duce cu gândul la un început de articol de
genul : « Elevii nu vor mai călători în continuare pe pluta lui Hack Finn şi Jim ». Dar,
înainte de toate fii sigur că nu este un început clişeu. Nu scrie despre afacerile cu droguri
că este o greşeală, despre corpuri în lac de sânge şi despre programe economice care lasă
oamenii întrebându-se « Unde este carnea ? ». Nu te întinde prea mult pentru a face
legătura între o imagine şi articolul tău. Metaforele pot fi stupide câteodată.
5) Caută conflictul din articolul tău. Acţiunile dramatice îţi pot vinde articolul.
6) Articolele plictisitoare despre întâlniri ori conferinţe de presă ale Guvernului pot
deveni adeseori foarte interesante spunând cititorilor cum îi vor afecta cele povestite în
articol. Nu spune că se va deschide o nouă autostradă. În schimb, povesteşte cititorilor că
vor putea ajunge la cumpărături într-un timp mai scurt.
7) Cum putem rezuma articolul într-o singură propoziţie scurtă ? Dacă totul se potriveşte
bine s-ar putea să ai un început bun de articol.

8
8) Fii concret, nu abstract. Nu spune cititorilor că există o problemă de trafic urban,
spune-le că oraşul are nevoie de mai multe stopuri. Fii clar cu lucrurile clare. O bibliotecă
nu este o facilitate educaţională.
9) Foloseşte verbe de mişcare la diateza activă. Încearcă să eviţi verbe ca « sunt », « au
fost » etc. Trebuie să ai personaje care fac ceva. Nu scrie : « Uşa va fi deschisă de
Cosmin » ci « Cosmin a deschis uşa ».
10) Nu pune prea multă informaţie în fraza de deschidere. Pune doar lucrurile importante şi lasă
detaliile pentru mai târziu.
Primul paragraf îl introduce pe cititor în context, îl familiarizează cu ceea ce va urma.
Trebuie să fie limpede, concis şi la obiect, să cuprindă esenţialul informaţiei: „ceea ce
este mai nou, mai semnificativ şi mai interesant. Dacă articolul este lung, redactorul va
dezvolta ulterior, rând pe rând, diferitele elemente din introducere; dacă articolul e scurt,
redactorul se va mulţumi doar să adauge detalii complementare. În orice caz, cititorul
trebuie să primească încă din primele rânduri maximum de informaţie posibil” 4.
În funcţie de elementele centrale ale discursului, introducerea poate fi de tipul:
§ Rezumat sau vedere de ansamblu asupra acţiunii/rezultatelor/impactului;
§ Singulară – evidenţiază un singur aspect important;
§ Dramatică – pune accent pe tragismul sau tensiunea situaţiei descrise;
§ Citat;
§ Culoare, décor, descriere – în prim plan vor fi detaliile de atmosferă;
§ Amânată – informaţia principală, cea care face subiectul articolului, de fapt, este
precedată de elemente pregătitoare, care doar anunţă, sugerează ceea ce va urma;
§ Reacţie/urmări/consecinţe;
§ Analiză;
§ Raport asupra situaţiei;
§ Întrebare;
§ Bombă – cititorului i se oferă informaţia în mod abrupt, direct, fără nici o pregătire;
§ Surpriză;
§ Contrast;
§ Reclamă;

9
§ Statistică;
§ Anecdotă;
§ Povestire;
§ Flash-back.

4.4. Ultimul paragraf

Articolele de dimensiuni mai reduse, spre deosebire de editorial, anchetă, comentariu sau
analiză, nu reclamă o concluzie. Ph. Gaillard consideră că, în acest caz, potrivită este
încheierea articolului prin prezentarea elementelor mai puţin importante, evitând orice
concluzie explicită care ar putea transforma textul într-un comentariu. Cel mai frecvent,
finalul poate reprezenta un detaliu caracteristic pentru atmosfera evenimentului, o ipoteză
asupra cauzelor sau efectelor sau citarea afirmaţiilor unor martori. Totuşi, “nu se poate cu
adevărat defini acest final de efect al unui articol; ceea ce contează este să se preconizeze
de la început această încheiere”5.
Finalul nu trebuie să conţină concluzii, sentinţe sau judecăţi de valoare. Adică nimic
moralizator. Cititorul va fi lăsat să desprindă singur concluziile, pentru că va avea
informaţiile necesare pentru aceasta. În ultimul paragraf, unghiul de abordare poate fi
lărgit, pot fi introduse şi alte aspecte ale problemei, neabordate până atunci, dar nu este
indicată dezvoltarea unor aspecte noi şi irelevante pentru subiect, care deschid noi
perspective şi creează confuzie. Asemenea elemente pot fi tratate într-un alt articol, de
urmărire (follow-up). Nici încheierea articolului cu o întrebare nu este profesionistă.

5. Legenda

Ilustraţiile şi legenda constituie primul nivel de receptare, de lectură, înaintea textului

aşadar. Prin urmare, mesajul pe care-l conţin va fi clar, incitant şi percutant în acelaşi
timp.
Legenda conţine, în general, elementele explicative ale ilustraţiilor. Textul ataşat ei nu va
conţine expresii de genul “imaginile de mai sus” sau “după cum se vede mai sus”.

10
Textul legendei poate funcţiona şi ca un articol în sine. Se impune, în aceste condiţii,
formularea cât mai exactă şi mai atractivă a mesajului. Nu de puţine ori o legendă
inspirată, dar care nu denaturează adevărul surprins poate determina lectura în întregime
a articolului.
În cazul presei televizuale, gama de posibilităţi se diversifică: textele – captions – ce însoţesc
sau prefaţează o ştire, de exemplu, sunt dinamice, pot fi schimbate de câteva ori oferind mai
multe date.

6. Ferestrele (casetele)

Independente de articol, ferestrele sunt texte mai mici de o pagină care cuprind date
suplimentare, de context. Articolul poate funcţiona şi fără ele, iar acestea pot, la rândul lor,
funcţiona separat, de aceea vor avea şi un titlu distinct. Ferestrele prezintă portretul unei
persoane, istoria sa, statistici despre evenimentul relatat, mini-reportaje, un scurt interviu, fişe
documentare – informaţii mai puţin relevante, din moment ce nu şi-au găsit locul în articol,
dar nu complet irelevante. Caseta apare foarte des în periodice, dar, în ultimii cinci-şase ani,
începe să-şi facă simţită prezenţa şi în cotidiene.

TEHNICI DE REDACTARE A UNUI ARTICOL DE PRESĂ

În activitatea de practicieni ai relațiilor publice, veți întâlni mai multe tipuri de
canale de comunicare mass/media:
a) Agențiile de presă: sunt constituite într-o rețea mare la nivel național și
majoritatea publicațiilor, posturilor de radio și televiziune sunt abonate la
fluxurile de știri ale agențiilor. Ex.: Mediafax, Rompres.
b) Cotidianele, periodicele (săptămânale, lunare);
c) Radiouri publice și private;
d) Televiziuni publice și private.
Care sunt sursele de informații ale ziaristului?
Acestea pot fi:
- o persoană oficială
- birourile de presă și relații publice ale instituțiilor publice sau companiilor

11
 - o persoană neoficială (”pe surse”)
Ce este știrea? S-au dat mai multe definiții ale ei, însă niciuna nu a reu șit să se
impună. Știrea înseamnă informație pură. Fără aceasta, niciun ziar nu ar putea avea
pretenția să existe. Știrea de presă nu se confundă cu evenimentul în sine. Dacă vom
compara două știri despre același eveniment, vom constata deosebiri. Elementul central al
unei știri îl reprezintă faptele („ce s-a întâmplat”), nu opiniile. Noutatea este calitatea cea
mai importantă a unei știri. Tocmai de aceea, am putea-o defini, pe scurt, ca pe ceva
despre care am aflat abia acum. Știrea e ca înghețata: dacă n-o mănânci repede, se
topește. Informația de presă pe baza căreia se redactează știrea trebuie să fie: importantă,
interesantă, nouă și adevărată.
ABC-ul știrii: știrea este răspunsul la câteva întrebări – cine? ce? când? unde? de
ce? cum? Fără aceste răspunsuri, nu putem vorbi de o știre completă.
Cine este implicat?
Ce s-a întâmplat?
Când s-a produs?
Unde s-a produs evenimentul?
De ce s-a produs?
Cum s-a produs?
Vă veți întreba care este ordinea la care trebuie să se răspundă la aceste întrebări.
Aici intervine profesionalismul, arta jurnalistului de a scrie o știre atrăgătoare. Să luăm
un exemplu: accidentul MIG-ului 23.
1) Ce s-a întâmplat: un pilot și-a pierdut viața în urma prăbușirii unui avion militar
MIG-23.
2) Unde s-a întâmplat: aeronava s-a zdrobit lângă un deal în apropiere de Timișoara.
3) Când s-a întâmplat: sătenii din zonă au auzit o bubuitură puternică la prânz. Ei au
crezut că războiul din Iugoslavia s-a mutat lângă casele lor (coloratură).
4) Cum s-a întâmplat: avionul a pierdut brusc din viteză
5) Cine este implicat: și pilotul nu l-a mai putut redresa.
6) De ce s-a produs: autoritățile nu cunosc deocamdată cauzele accidentului.
Dacă n-ai reușit să prinzi cititorul cu prima frază, poți să consideri că ai scris degeaba
tot textul. Primele 30 de cuvinte sunt vitale pentru a câștiga atenția celui care citește.

12
 Remarcați că știrea de presă are structura unei piramide răsturnate. Tehnica piramidei
răsturnate constă în prezentarea celor mai importante informații chiar în introducerea
știrii, după care urmează date explicative, complementare, de context și alte detalii.
Redactarea știrii sub forma piramidei răsturnate este o soluție adecvată cititorului
modern, mereu sub presiunea timpului, care vrea să afle repede ce s-a întâmplat și, după
aceea, dacă mai are timp, să afle de ce și cum s-a întâmplat.
Cele trei părți esențiale ale unei știri scrise sub forma piramidei răsturnate:
1) Lead-ul (introducerea sau capul știrii): este nucleul informativ esențial care
sintetizează principalele informații. El trebuie să fie atât informativ, cât și
incitativ. În esență, lead-ul trebuie să capteze atenția cititorului și să-l invite la
lectură.
2) Corpul știrii: conține date care explică și aprofundează introducerea, explicațiile
care ajută la situarea evenimentelor în context și o serie de date secundare care
întregesc imaginea faptului. Persoanele oficiale care fac declarații se citează
(obligatoriu, dacă este o știre radio). Atunci când se citează o persoană cu o
funcție oarecare, întâi se precizează funcția și apoi numele persoanei. În cuprinsul
știrii nu vor fi repetate informațiile din introducere. Se recomandă folosirea
verbelor la timpul prezent. Nu trebuie să vă implicați personal în știre.
3) Finalul: fixează în mintea cititorului evenimentul. El trebuie să fie memorabil.
Ultima parte a știrii cuprinde detalii mai puțin importante.
Un element sensibil în această schemă este șapoul. De regulă, nu se folosește în știri,
însă, în cazul știrilor de dimensiuni mari, el se impune. Șapoul este un element al titrării.
Conține mesajul esențial. El trebuie să fie incitant, să-l facă pe cititor să-și continue
lectura. Ce trebuie să reținem este că funcționează ca un lead, dar nu înlocuiește lead-ul
propriu-zis al articolului.
Ca și jurnaliști, veți fi puși în situația de a redacta și comunicate de presă. După
aceeași tehnică a piramidei răsturnate se elaborează și comunicatul de presă. În plus, în
comunicat mai trebuie să apară:
- data și locul difuzării;
- instituția de la care provine;
- persoana de contact;

13
 - ștampila instituției.
Ideal este să nu depășească o pagină.
Câteva reguli pentru reporteri privind întrebările pe care le pot pune
interlocutorilor:
1) Întrebările trebuie să fie clare și scurte: cu cât există mai multă informație în
întrebare, cu atât mai puțină informație va fi în răspuns.
2) Alternați întrebările deschise, semiînchise și închise. O întrebare închisă implică
doar trei răspunsuri: da, nu, nu vreau să răspund/nu știu. Ex.: Veți mai fi prim-
ministru? O întrebare semiînchisă presupune o alegere. Ex.: Veți fi ministru de
justiție sau de interne? Răspunsurile posibile sunt: ministru de justiție, ministru de
interne sau nici unul, nici altul. O întrebare deschisă lasă răspunsul liber: Veți fi
ministru?
Prin ce câștigăm obiectivitate:
- corectitudinea informațiilor;
- citarea surselor;
- citarea tuturor părților implicate într-un conflict (dacă o sursă acuză pe cineva
de ceva, nu dăm știrea fără să avem și poziția celui acuzat);
- evităm să ne spunem opiniile;
- se folosesc verbe de distanțare (dacă o sursă lansează acuzații, folosim verbe
precum „susține”, „pretinde”)
Exigențe ale știrii:
a) Coerența: nu trebuie să plecăm într-o direcție și să ajungem în altă parte.
Trebuie să menținem aceeași linie logică. O știre trebuie să aibă conținut
unitar. Trebuie să ținem cont că fiecare entitate (cuvânt, propoziție) face parte
dintr-un text (știrea), care trebuie să comunice, să transmită ceva. Nu trebuie
să scăpăm nicio clipă din vedere acel ceva (unghiul de abordare).
b) Concizia: dacă putem spune același lucru cu mai puține cuvinte, nu trebuie să
ezităm să o facem. Există o regulă în jurnalism care este formulată astfel:
maxim de informație cu minim de cuvinte. Sunt indicate propozițiile și frazele
scurte.

14
 c) Claritatea: cititorul trebuie să înțeleagă imediat ce vrem să-i spunem. Nu
folosim fraze ambigue, nu lăsăm loc interpretărilor (scriem știri, nu poezii).
Nu îl vom determina pe cititor să meargă la dicționar să caute sensurile.
Limbajul trebuie să fie clar, simplu.
Reținem, pe scurt, despre știre:
- Este cel mai concis gen jurnalistic;
- Este un gen de informare;
- Reprezintă relatarea pe scurt a unui fapt sau eveniment;
- Exclude orice opinie a jurnalistului.

Flerul jurnalistic: Oamenii de presă numesc „fler” acea calitate a jurnaliștilor de

a simți știrea. Mai precis, termenul se referă la abilitatea pe care o are un jurnalist de a
distinge între faptele notabile, care au potențialul de a deveni știri, și faptele banale, care
nu merită să fie băgate în seamă. Rezerva sub care nu e indicat să folosim termenul „fler”
este că mulți dintre cei care lucrează în presă au tendința să asocieze acest atribut cu o
calitate înnăscută a jurnaliștilor. Pentru ei, dacă nu te-ai născut cu fler, nu ai nicio șansă să
devii jurnalist. Ceea ce nu au înțeles aceste persoane este că flerul se dobândește, nu e
înnăscut. Cu cât ai mai multe ore petrecute pe teren sau mai mult timp de când lucrezi
într-o redacție, cu atât îți formezi mai ușor un set de valori prin care filtrezi știrile. În
consecință, putem să vorbim mai degrabă despre experiență decât despre un fler înnăscut
atunci când ne referim la simțul știrii. Un jurnalist are nevoie de acest atribut din două
motive:
- unul dintre ele ar fi acela că este bine să știi ce este acela un subiect bun și să
distingi esențialul dintre nimicuri, aceasta în sensul pozitiv al cunoașterii.
- celălalt motiv, și poate cel mai important, este acela că jurnalistul trebuie să
aibă simțul știrii pentru a nu irosi timpul publicației sale alergând după
subiecte fără pic de valoare jurnalistică.

15
 7 greşeli în redactarea unui articol de presă
1. Articol de presa prea lung sau prea scurt
Un articol de presă trebuie să menționeze cele mai importante aspecte ale unei știri –
acele aspecte care sunt de interes general.
Un articol de presă nu trebuie să fie prea scurt, pentru că riscă să nu fie băgat în seamă –
în acest caz, prea scurt înseamnă sub 300 de cuvinte. De asemenea, un articol nu trebuie
să fie prea lung, pentru că riscă să nu fie citit în întregime – în acest caz, prea lung
înseamnă peste 550 de cuvinte.
De aceea, lungimea ideală a unui articol de presă este între 400 și 500 de cuvinte.
2. Articolul într-un singur paragraf
Chiar dacă respecți lungimea ideală a unui articol de presa, acesta trebuie să fie scris într-
o manieră aerisită. Fiecare bloc de informații trebuie livrat într-un paragraf separat.
Atenție, însă: un paragraf nu este recomandat să aibă mai mult de 5 rânduri.

De aceea, structurează-ți articolul în 3 sau 4 paragrafe esențiale – pe principiul:

 introducere,
 cuprins,
 detalii tehnice,
 încheiere.

3. Lipsa unei persoane de contact la finalul articolului

Este esențial ca un articol să conțină la finalul său numele și prenumele unei persoane de
contact (persoana cea mai în măsură să fie contactată în legătură cu știrea respectivă –
poate să fie altă persoană decât cea care redactează articolul), numele de telefon, adresa
de mail și website-ul companiei sau organizației care a emis articolul.

Aceste date, de multe ori, nu vor fi publicate în presă alături de articol, însă servesc drept
contact pentru jurnaliștii care preiau articolul și pentru reporterii care, eventual, participă
la evenimentul menționat în articol.

16
4. Articol de presa tip advertorial
Una din cele mai frecvente greșeli care împiedică un articol de presa să fie publicat este
aspectul său de advertorial și chiar prezența unor link-uri de promovare în interiorul
acestora.
Chiar dacă scrii un articol despre un produs sau serviciu, încearcă să îl prezinți ca pe o
informație de interes general și aspectele sale care se leagă de tendințe actuale din piață;
nu prezenta pur și simplu beneficiile de vânzare.
Un articol de presa nu va fi destinat vânzării unui produs sau serviciu (decât în cazurile
în care firma respectivă a plătit o publicație de știri să o promoveze).
Am trimis o dată un articol de presa tip advertorial unei publicații de știri și… ghici ce
răspuns am primit?
„Treci mai întâi pe la casierie dacă vrei să îți public articol!”

5. Titlul și primul paragraf lipsite de interes

Așa cum am arătat că titlul e cel mai important element al unei reclame, titlul este de
asemenea cel mai important element al unui articol.
Dacă cititorul a trecut de titlu, pentru a citi întreaga știre, are nevoie de un rezumat al
acesteia. Acel rezumat trebuie prezentat în primul paragraf, care de obicei se recomandă a
fi de maxim 2 rânduri și scris cu bold.

6. Imaginile introduse în documentul Word

Am pățit adeseori să primesc articole de presă cu imaginile inserate direct în documentul
Word. Este o greșeală care poate face ca acel comunicat să nu fie publicat. Motivul e
simplu: jurnalistul nu va avea răbdare să copieze poza în Paint, să o redimensioneze și să
o salveze ca .jpg. Sau, este posibil ca jurnalistul nici să nu știe cum să procedeze.
De aceea, imaginile care însoțesc un articol de presă trebuie întotdeauna atașate separat
în e-mail.

7. Link-uri inserate în text pe cuvinte cheie

Un articol de presa destinat unei publicații online nu va fi acceptat dacă va conține link-
uri către site-ul companiei sau organizației, pentru că se consideră a fi advertorial.

17
 Dacă dorești să trimiți comunicate cu link-uri pe cuvinte cheie, singurele site-uri care
le acceptă (unele gratuit, altele contra cost) sunt agregatoarele de articole de presă.

CONCLUZII
Orice text jurnalistic trebuie să îşi concentreze mesajul bidirecţional: informativ şi
afectiv. Scopul: obţinerea unei receptări optime cu eforturi minime.
Un bun principiu de prezentare a articolului constă în atragerea atenţiei asupra unor
detalii amuzante, surprinzătoare sau pitoreşti, chiar din titlu, care să incumbe lectura.
După formula lui M. Truffet, “cunoscutul trebuie să se arate insolit, iar necunoscutul,
familiar”.

18