IOAN FLORIN STANCIU

UN PUMN DE CENUŞĂ
Ori de câte ori cerul cobora vânăt, într-unul din cele patru vânturi sau bufnea
înfundat, vreun car greu, pe undeva, pe carapacea de calcar, a podişului, baba
Matiţa Arcaşu îşi muta scăunelul pe prispă şi, menind a pacoste, printre gingii,
seaşeza acolo, în veghe cocoşată şi-n ageră aşteptare. De fapt, îl pândea, prin
gardul de nuiele înghimpate, pe vecinul Anton Cotilici care, crezând ca şi ea că se-
apropie vreo ploaie din senin, se grăbea cu adânci icnete, hârâite, să-şi pună la
adăpost fânul întins printre pruni. Mult prea mulţi ani, vecinătatea ei, de-anasâna,
cu Mamonuăsta, împieliţat „întru ispăşirea păcatelor noastre”, fusese cea mai
grea pedeapsă pe care-o putea îndura vreo biată făptură. Poate chiar mai grea, se
gândea dânsa, decât cele pe care i le-o fi pregătit taică-su Belzebut, la vecinu-ăsta,
pe-acolo, pe la ei, prin cazanele-alea, învăpăiate, de sub tălpile iadului. Mai întâi
şi-întâi că vecinu-ăsta, juratu' Şaitanei, carevasăzică, nici nu era om ca toţi
oamenii, ci doar un pricolici de-ăla vândut de spurcat borşivic politurc, di-ai lu
Stalin, împăratul cel Mare-al Codoşilor - Arrra! Arrra! Arrara! Şi tocmai de-aceea,
prin cinzeşnouă, aşa, îl puseseră ăia în fruntea unei cete de ciuciurici şi
beşlengheri cu stea roşie-n frunte, de intrau bălmăjind prin bătătura şi-acaretu'
omului, ca să-i înconfişte una-două, orişice unealtă sau lighioană li se ivea pe sub
nas. Pe urmă, Cotilici scotea ditamai catastifu' din traista lui, pentru căpătuieli
neprevăzute şi: „Ia, semnează, matale, aici sau semnează că nu vrei să semnezi!”,
ca şi cum, vai de troaca lui, de mameluc netrebnic, el ar fi priceput, adică,
goangele-alea negre, de-acolo, din Cartea Naibelor ucigane sau din cine ştie ce alt
mascarlîc pidosnic de-al lui Miciurin ăla, de-împerechease omu' cu bou', ca să
scoată niscai colectivişti întovărăşiţi, că aceştia, care spre deosebire de porc, nu
erau chiar obraznici. Iar cum ăl cotilici cunoştea curtea vecinei, ca-n palmă, îi
şparliseră tot, tot. Tot, bre! Adică şi grăunţa de sub limba şobolanului, şi bibilicile
puse la clocit, pe sub tizicurile din dosul umblătoarei, plus că, nevoind ea să
semneze la terfeloagă, o tăiase şi de la cota lunară de marmeladă cu arpacaş
1

proaspăt, ca să-i ia şi ultima dulceaţă a vieţii ei de muscarniţă; crescătoare de

Page
muşte, după cum ar veni. Astfel încât nu-i mai rămăseseră decât nemerniciile şi
blestemele; mai ales, dimineaţa, când îl auzea pă vecinu' Mamon cum se uşurează
pe gardul ei, pentru că-i era lene să se ducă până la privatele sale cu ciurlini rău
zburliţi şi-îndesaţi pe beţe, din fundul grădinii. Păi la ce altă ceva v-aşteptaţi!?
Uneori tan' Matiţa se trezea înaintea răsăritului şi se strecura hopa-hop, până sub
salcia spintecată, de pe malul friabil al ţestoasei de calcar înţelenit, pe care şedea
cocoţat acest ultim sat de pe marginea asta a lumii. Acolo, şerpeşte-aplecată-
înainte sau chiar în genunchi, după cum se-întâmpla să fie iarba, îşi da drumul la
ocări şi blesteme, între care cel mai blând era cel cu: trăsneşte-l Doamne cu
pucioasă de foc şi stinge-i neamul de pe faţa pământului, lui şi urmaşilor lui şi la ăi
toţi, de l-au învăţat cum să facă... Şi altele şi altele şi tot altele mereu, până când
departe, pe lama de sabie-a mării, se-arăta tremurând cel dintâi soare al zilei,
plăsmuind aurore fulgurante, pe cer şi poteci de argint volatil, peste ape, în vreme
ce peste lentila aburită-a lagunei se ridicau pescăruşi zburdalnici, cu chiote şi
chemări de copii în vacanţă. Numai că, chiar dacă norii se mai adunau fierbând,
din vreme-n vreme, ploaia trecea fără ca trăsnetul Domnului să-i despice
duşmanul. Prea multe lifte şi urâciuni pe lumea asta, îşi zicea baba părăsindu-şi
locul de priveghere, pe cine să-l bubuie şi El mai întâi!? Peste o vreme însă, când
preotul Rodin s-a întors miraculos, de la minele de plumb, alb, cocoşat şi
împuţinat, de-încăpea într-o traistă, bătrâna s-a şi repezit peste dânsul, ca să-şi
mărturisească cea dintâi păcatul blestemelor zilnice şi să întrebe dacă mai e vreo
speranţă ca trăsnetul de Sus să-l nimerească într-o zi şi pe acel mare duşman al
omenirii, care, iată, râde şi se-îngraşă nestingherit din jalea şi din caznele lor,
nesfârşite. – Uite, a strigat ea cu palmele sub guşă, mai alaltăieri, când cu
vântoasele cele mari, la Salicea, pe deal, cică-a trăsnit un cal! Iar eu stau şi mă mir,
părinte, cam ce păcate aşa grele să fi avut bietul cal!? – Păi, poate că nici nu era
trăsnetul lui, ci doar aşa a fost să fie, căci nepătrunse sunt căile Domnului, măi
femeie. – Şi n-ar putea Sfinţia Ta să facă vreo citanie, vriun acatist, ceva, ca să-i
vină şi trăsnetu' lui Anton ăsta, la care altăceva nici că i se cuvine? Oricum, plecase
cu reînnoite speranţe şi cu oarece uşurare şi astfel, ori de câte ori se-arătau
umbre de ploaie pe zări, ea îşi scotea scăunelul pe prispă şi-aştepta neclintită, ca
2

să vadă cum i se trăsneşte vrăjmaşul. Numai că încă vreo doi-trei ani, aşa,
Page

lucrurileau mers cam la fel. Adică, ăl cotilici mergea zilnic la Primărie, care de-
acum pecere se numea, iar pe popa Rodinu şi pe alţi câţiva i-a trimis din nou, la
stuf şi la canal, ca duşmani ai poporului – care popor, adânc plecat cu nasu-n
rahat, nici nu se mai vedea, surdo-mut, săracul, ca ciubota din baltă. Noroc doar
că, din când în când, tot se mai făcea câte-o umbră pe cer şi se mai auzea vreo
darabană înfundată-n coclauri: – Ia, tresărea baba cu scăunelu-n braţe, poate vine
şi trăsnetu' pentru Căpcăunu-ăsta, nelegiuit! De la o vreme însă, parcă ploua mult
mai rar, iar scăunelul acela, din lemn de salcâm, atâta se lustruise de-aşteptare,
încât te puteai privi în apele lui, ca-ntr-o oglindă. Până când neclintita băbuţă sa
tot ofilit şi împuţinat, că părea doar un biet motan din lemn şi din cârpe, când au
ridicat-o, cu scaun, cu tot, de pe prispă unde a găsito, din întâmplare, vreo rudă,
ceva. – Trece-l cu vederea, până-i crapă fierea!, a şoptit oarecine, cu o umbră
amară. Cât despre Anton Cotilici, Mamonu, zic oamenii că l-au îngropat mai târziu,
cu făraşul, întrucât n-ar mai fi rămas dintr-însul decât un pumn de cenuşă, după
ce l-a lovit fulgerul, pe deal, la Taşaul, pe unde-avea nişte oi, furate cu drăcesc
meşteşug, şi-acelea, după cum ar fi lesne de bănuit. Măcar că se mai vorbea pe
grinduri că nu l-au îngropat nicidecum, deoarece pe-aproape de cimitir, s-a ridicat
o vâjgălaie răsucită-n senin şi-a împrăştiat toată cenuşa aceea, pe câmpuri. Acum,
asta o fi de bine sau de rău? Nimeni nu ştie! În afară poate de baba Matiţa,
săraca, pe care cică-au îngropat-o chiar aşa, ghemuită pe scăunel şi cu ochii larg
deschişi, aşteptând fulgerul Domnului.

3
Page