CZU: 373.

3:82
SPECIFICUL CITIRII ÎN CLASA ÎNTÂI
Silvia Golubiţchi, doctor în științe pedagogice, conf.univ.
Universitatea de Stat din Tiraspol
Rezumat. Cititul și scrisul trebuie privite ca instrumente de bază permanente și se realizează în
clasa I. Realizarea actului cititului înseamnă cunoașterea unei tehnici de lucru care permite elevului
să citească, să se orienteze în text, să înțeleagă mesajul textului, adică să se poată folosi de carte și
cum să învețe cu ajutorul cărții. În procesul de învățare a cititului și scrisului, învățătorul trebuie să
ia în considerație particularitățile vârstei de 6-7 ani. Elevul din clasa I cunoaște bine limba română,
adică comunică liber cu cei din jur, (se trece de la activitatea de joc la activitatea de învățare). A-i
învăţa pe şcolarii mici să citească şi să scrie, în perspectiva evoluţiei lor viitoare, înseamnă a-i
învăţa cum să înveţe.
Cuvinte-cheie: citit, scris, elev, clasa I, sunet, literă, cuvânt, metoda fonetică, analitico-sintetică.

Citirea, ca activitate didactică ce are loc în ciclul primar, aduce o contribuţie de

prim ordin în formarea la elevi a competenţei „de a învăţa să înveţi” și reprezintă unul
dintre dezidareatele societății moderne. Citind, reușim să ne adaptăm la lumea din jur,
dar și să evoluăm intelectual și moral.
Familiarizarea elevilor cu cititul ca unul din principalele instrumente ale muncii
de învăţare şi de formare a elevilor este o misiune de prim ordin a învăţătorului din
clasele primare. Se poate afirma că întreaga evoluţie a elevilor atât în şcoală, cât şi,
apoi, în viaţă, depinde de măsura în care ei şi-au însuşit deprinderea de a citi până la
nivelul la care aceasta să constituie un mijloc de autoinstruire.
Cititul reprezintă o formă de antrenament a și minţii activează un număr
impresionant de funcţii cognitive, incluzând percepţia, atenţia şi concentrarea,
memoria, analiza, imaginaţia, creativitatea şi inteligenţa emoţională.
Procesul formării deprinderilor de citire şi de scriere este complex şi de lungă
durată, deoarece a şti să citeşti înseamnă a dobândi o tehnică ce prezintă valoare şi
interes. Ajutându-i pe elevi să citească, cum să folosească cartea în scopul acumulării
cât mai eficiente a cunoştinţelor necesare, el devine motivat.
Însuşirea cititului reprezintă baza întregii munci desfăşurate în clasa I. Din
perioada alfabetară se formează deprinderi de citire corectă şi conştientă. Prin
însuşirea deprinderilor de citire, elevul are posibilitatea să cunoască lumea ce-l
înconjoară, iar prin intermediul disciplinelor de învăţământ se deschid orizonturile
sale spre știință, spre cultura omenirii.
Cititul nu este o operaţie simplă. Cel care citeşte trebuie să perceapă
semnificaţia fiecărui cuvânt, să facă legături între cuvintele unui enunţ astfel încât să
înţeleagă ceea ce citeşte, să reţină ce i se transmite prin cuvântul scris, să redea

201
faptele prezentate, etc. A citi nu înseamnă numai a transforma literele în sunete, ci şi a
înţelege, a reţine şi a retransmite informaţia scrisă. Trebuie avute în vedere etapele de
parcurs până la conştientizarea citirii [3, p.87].
Prin citire, elevul dobândeşte capacităţi intelectuale ca: mobilitatea şi
flexibilitatea gândirii, educarea atenţiei, a curiozităţii, stimularea imaginaţiei,
exersarea exprimării.
Astfel procesul formării deprinderilor de citire este unul complex și de lungă
durată, deoarece a ști să citești înseamnă a dobândi o tehnică ce nu prezintă valoare și
interes decât dacă cel ce știe să citească înțelege cele citite.
Elevii de 6-7 ani întâmpină dificultăți mari la citire, deoarece n-au format
câmpul de citire sau câmpul vizual. Procesul de citire a elevilor începători se
deosebește de cel al unui matur, cu experiență, câmpul de citire al cărui este egal cu o
propoziție. Lectorul cu experiență citește rapid, deoarece el înțelege sensul cuvântului
chiar după primele litere. Câmpul vizual al unui cititor începător este egal cu o literă
[5, p.63].
Pentru ca să citească un cuvânt, elevul trebuie să recunoască mai întâi litera și
apoi să-și amintească și s-o asocieze cu sunetul corespunzător, astfel, el va fi
preocupat de formarea câmpului de citire de o silabă, deoarece numai așa elevii vor
realiza rapid gruparea silabelor și vor înțelege mai ușor sensul cuvântului.
O altă particularitate a citirii la elevii mici constă în faptul că ei revin de 2-3 ori
asupra aceluiași cuvânt, pe când cititorii cu experiență au în medie o singură revenire
la 3-4 rânduri. Elevul este preocupat de citirea silabelor ulterioare și uită silabele
citite anterior, de aceea el este nevoit să revină, să încerce a descifra din nou cuvântul
pentru a-l putea citi integral [6].
Observăm dificultăți și în sesizarea sensului cuvintelor. Cititorii - începători,
pentru a înțelege sensul cuvântului trebuie să-l perceapă vizual, să-l rostească și să-l
audă. E nevoie de o operație triplă: perceperea vizuală, pronunțarea cuvântului și
perceperea auditivă, pe când eforturile elevului sunt orientate în mai multe direcții:
 asocierea corectă a literelor cu sunetele corespunzătoare;
 pronunțarea silabelor, sunetelor;
 sinteza silabelor în cuvânt;
 pregătirea pentru citirea cuvântului următor.
Multitudinea de probleme, pe care trebuie să le rezolve cititorul debutant la
începutul carierei sale școlare, implică o serie de particularități psihologice și
metodice pe care învățătorul trebuie să le aibă în centrul atenției când îl învață pe elev
a citi:

202
  Să lucreze în vederea lichidării deficiențelor de pronunție a sunetelor vorbirii.
 Să dezvolte câmpul de citire al elevilor până la un cuvânt.
 Procesul cititului să fie transformat într-o activitate interesantă, captivantă,
pentru a nu trezi repulsie față de munca școlară.
Însușirea cititului este un proces complex care presupune doua etape: învățarea
mecanismului cititului și învățarea instrumentelor muncii cu cartea (familiarizarea cu
cartea, formarea capacitații de a se orienta într-un text citit, folosirea cărții ca un
mijloc de informare și formare) [3].
În clasa I se realizează familiarizarea cu sunetele și literele corespunzătoare,
citirea silabelor, a cuvintelor, a propozițiilor și a unor texte de mici dimensiuni.
Cititul transformă structurile grafice în structuri sonore și mintale cu o anumită
semnificație.
Componentele capacității de citire [ibidem]:
1. Recunoașterea sau identificarea literelor.
2. Recunoașterea literei și asocierea ei cu sunetul corespunzător.
3. Unirea literelor în silabe și realizarea câmpului de citire de o silabă.
4. Trecerea pragului de la silabă la cuvânt.
5. Capacitatea de a citi propoziții și texte închegate. Stabilirea locului fiecărui
cuvânt în propoziție sau fraza și înțelegerea sensului acestora reprezintă o
activitate complexă și dificilă.
Cunoașterea componentelor principale ale deprinderii activității de citire
conștientizează actul citirii, activizează operațiile intelectuale, asigură posibilități de
interiorizare și un câmp mai larg de transfer. Cunoașterea de către elevi a tuturor
literelor nu înseamnă că ei știu să citească, deoarece numai înțelegerea sensului celor
citite asigură învățarea cititului. Autocontrolul citirii se realizează cu ajutorul
exercițiilor de analiză și sinteză fonetică, și anume: exprimarea articulată, rostirea
prelungită a sunetelor, a silabelor și, în special, a vocalelor.
Pronunțarea corectă, literară, renunțarea la fonestime locale sau la cele datorate
lipsei de cultura din mediul familial sunt probleme luate în considerație de învățător.
Metoda fonetica, analitico-sintetică utilizată în învățarea citit-scrisului în limba
româna dezvoltă auzul fonematic al micului școlar. Analiza componentelor cuvintelor
dezvoltă aparatul verbo-motor, cel ce permite pronunțarea clară, corectă a sunetelor și
cuvintelor. Există o corelație între pronunțarea corectă a cuvintelor, perceperea lor și
însușirea imaginii vizuale a unor semne și simboluri [26].
Pentru dezvoltarea limbajului oral și pentru familiarizarea elevilor cu tehnicile
de citit și de scris se impune exersarea auzului fonematic, dezvoltarea funcțiilor

203
aparatului fonator, respectarea corectă a pauzelor în vorbire, accentuarea corectă a
cuvintelor. Calitatea limbii vorbite previne greșelile de scriere ale elevilor [5, p.47].
Conștientizarea deprinderilor de vorbire corectă a cititului și scrisului implică
auzul, văzul și memoria.
Exprimarea articulată a cuvintelor și scrierea lor constituie o condiție hotărâtoare
în prevenirea greșelilor. În acest scop se pot efectua exerciții de: pronunțare corecta,
respirație, respirație verbală, gimnastică a organelor vocale sau gimnastica facială.
Exemple de exerciții de pronunțare corectă: omiterea, inversarea, substituirea,
modificarea rostirii unor sunete în cuvinte.
Exerciții de respirație asemenea celor de la gimnastică: umflarea baloanelor,
suflatul pe suprafața unei oglinzi până se aburește, umflarea puternică a obrajilor și
dezumflarea lor treptată, emiterea de sunete onomatopeice însoțite de mișcări
(șuieratul vântului, a frunzelor albinelor etc).
Exerciții de respirație verbală: pronunțarea unei propoziții într-o singură
expirație, exprimarea cursivă a unui șir de propoziții.
Exerciții de gimnastică a organelor vocale atunci când elevii vorbesc cu capul
plecat în față, cu buzele imobile sau cu valul palatin prea coborât și limba plasată
într-o poziție mai anterioară decât este necesar.
Cititul se învață prin exerciții. Exersarea cititului de către începător implică și
rostirea celor citite pentru a le percepe auditiv. Un exercițiu corect al citirii implică
trei analizatori angajați în acest act: vizual, verbo-motor și auditiv. După acumularea
de experiență în citire se renunță la ultimii doi analizatori. Exersarea citirii de către
începători se face în funcție de: particularitățile psihologice, percepția auditivă
corectă a sunetelor, a silabelor și a cuvintelor ce trec din plan mintal în cel
comportamental. Orice achiziție devine durabilă atunci când este rodul propriului
efort intelectual [3, p.59].
Activitatea de învăţare a cititului se realizează prin efortul personal al elevilor, e
foarte importantă motivaţia acestui efort, care îl pune pe şcolarul mic în situaţia de a-
şi forma deprinderi de autocontrol şi de autoreglare a acţiunilor pe care le face în
învăţarea citit-scrisului.
Algoritmul folosirii metodei fonetice, analitico-sintetice
Analiza fonetică conduce la distingerea și învățarea sunetului, ulterior a literei.
 Organizarea unei conversații, pornind de la ilustraţii, diapozitive, fotografii,
desene animate;
 Separarea unei propoziţii din răspunsurile elevilor;

204
  Analiza propoziției: împărţirea propoziţiei în cuvinte și separarea cuvântului în
care se află sunetul nou;
 Analiza cuvântului: despărţirea cuvântului în silabe și separarea silabei în care
se află sunetul nou;
 Împărţirea silabei în sunete;
 Separarea și studierea sunetului nou;
 Exemple de cuvinte cu sunetul nou în poziţie iniţială, finală, mediană;
 Studierea literei de tipar care corespunde sunetului;
 recunoaşterea litere în abecedar şi alfabetar;
 alcătuiri de cuvinte la alfabetar cu litera nouă.
Sinteza fonetică recompune cuvântul sau propoziția. Se poate realiza oral, fără
citirea literelor, în perioada preabecedară. Sunetele și silabele se asociază în cuvânt
numai în baza memorării sonorităților. În etapa abecedară, sinteza fonetică constă în
îmbinarea sunetelor notate prin litere în silabe și a silabelor în cuvinte. Deci sinteza se
va face citind silabele și cuvintele [4, p.30]:
 Recunoașterea literei de tipar;
 Compunerea cuvintelor cu ajutorul alfabetului decupat;
 Citirea cuvintelor compuse din litere /silabe din alfabetul decupat
 Citirea cuvintelor noi din abecedar;
 Citirea propozițiilor din abecedar;
 Prezentarea și studierea literei de mână, scrierea elementelor grafice
componente, scrierea literei, scrierea cuvintelor care conțin litera, scrierea
propozițiilor.
Pentru sinteza fonetică, elevul va realiza acțiunile următoare:
 distinge sunetul, sau sunetele, în silabe;
 alege literele corespunzătoare din alfabetul decupat;
 compune cuvântul;
 citește cuvântul, deci sintetizează sunetul și silabele în cuvânt.
Prezentarea etapelor metodei de analiză și sinteză fonetică demonstrează
necesitatea de a realiza întâi lecția de citire și, imediat, lecția de scriere.
Se pot folosi următoarele tipuri de exerciţii la clasele mici:
 citirea împreună: elevul citeşte împreună cu învăţătorul;
 citirea în cor: se citeşte rar o parte din lecţie, având influenţă în realizarea justă
a intonaţiei;
 citirea în perechi: citesc doi elevi cu capacităţi diferite, având rol în diminuarea

205
 inhibiţiei;
 citirea ecou: un elev citeşte, iar altul îl secondează; unul citeşte, iar ecoul este
grupul, echipa; un grup de elevi citeşte, iar ecoul este alt grup;
 citirea alternativă: se citeşte o propoziţie cu voce tare, iar alta în gând; se citesc
cu voce tare cuvintele care încep cu o consoană şi în gând cele care încep cu o
vocală;
 citirea întârziată: elevul citeşte în gând şi apoi cu voce tare; elevul citeşte de
două ori, prin repetare;
 citirea ortoepică: variantă a citirii silabisite; fiecare silabă se citeşte de două ori
(lărgeşte orizontul de citire, dezvoltă precizia elevilor în succedarea silabelor în
cuvinte);
 citirea consecutivă: un elev care citeşte mai lent citeşte după un elev care citeşte
cursiv şi invers;
 citirea prin excludere: textul se citeşte cu voce tare, se exclud cuvinte la alegere,
cuvinte care încep cu o vocală, primul sau ultimul cuvânt din propoziţie, se
exclud cuvintele după virgulă sau unele părţi de vorbire;
 citirea continuă: învăţătorul citeşte o parte din text, iar un elev preia de unde a
rămas;
 citirea în ştafetă: învăţătorul citeşte prima propoziţie sau un alineat, după care
solicită un elev să citească mai departe;
 vânătorul de greşeli: un elev citeşte până greşeşte, iar apoi citeşte alt elev;
 citirea de semnalare a greşelilor: un elev citeşte iar ceilalţi semnalează când
greşeşte;
 citirea în lanţ: fiecare citeşte câte o propoziţie, pe rând;
 citirea pe roluri: ca şi citirea dialogurilor, imprimă un ritm normal, cerut de
conţinutul textului;
 citirea jocurilor de cuvinte: sunt citite la început rar, apoi din ce în ce mai
repede, în cor şi individual;
 citirea în şoaptă: elevul citeşte fără rezonanţa treptelor vocale;
 citirea în gând: se citeşte un alineat şi se formulează o întrebare legată de
conţinut;
 citirea selectivă: se selectează din text un enunţ care descrie un obiect sau un
personaj;
 lanţul cuvintelor: se citeşte un cuvânt, iar elevii subliniază cuvintele care încep
cu litera cu care s-a terminat cuvântul precedent. Se citeşte o propoziţie şi se

206
 subliniază în propoziţia următoare orice cuvânt care începe cu litera de la
începutul ultimului cuvânt citit anterior;
 bucheţelele: se scrie pe tablă un cuvânt, iar elevii caută în text cuvintele care
încep cu fiecare literă din cuvântul respectiv.
În concluzie, procesul de formare a deprinderilor de citire și de scriere e lung,
complicat și nu se încheie, după cum consideră unii, în clasa I, ci continuă și în
clasele următoare, până când cititul devine un instrument de autoinstruire în muncă
intelectuală. Etapele premergătoare ale cititului sunt recunoașterea literelor, procesul
unirii sunetelor în silabe și în cuvânt, citirea propoziției. Înțelegerea sensului unor
cuvinte, propoziții sau texte poate avea loc fie pe baza perceperii întregii structuri
grafice a cuvântului, fie pe baza perceperii numai a unei parți a structurii grafice a
cuvântului.

Bibliografie
1. Costea O. Didactica lecturii, o abordare funcţională. Iaşi: Institutul European,
2006. 68 p.
2. Ilie Em. Didactica literaturii române. Iaşi: Polirom, 2008. 326 p.
3. Logel D., Popescu E., Stroescu –Logel E. Sinteze de metodică a predării limbii
şi literaturii române în învăţămîntul primar. Piteşti: Editura Caminis, 2008.
248 p.
4. Nuţa S. Metodica predării limbii şi literaturii române în clasele primare.
Bucureşti: Editura Aramis, 2000. p. 256.
5. Pamfil A. Limba şi literatura română în şcoala primară. Perspective
complementare. Piteşti: Paralela 45, 2009. 278 p.
6. Șaptelici A. Limba și literatura română în clasele primare. Chișinău, 2010.

207