UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

Specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar
EXTENSIA NĂSĂUD
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ID

Teoria și metodologia curriculumului

Conf. univ. dr. habil. Horațiu Catalano

Student: Covașă Cecilia-Ștefania

 Tema I

1. Pornind de la studiul literaturii de specialitate, realizați o analiză

diacronică (evolutivă) a termenului curriculum.

Termenul curriculum se prezintă ca fiind un termen vehiculat la nivel mondial, putând fi

discutat la diferite structuri și instituții educaționale, folosit atât de practicieni cât și de
specialiști.
Din perspectivă etimologică, termenul curriculum își are rădăcinile în latinescu
”curriculum” = drum, alergare, cursă, parcurgere.
Din perspectiva educațională, facem referire la curriculum ca fiind întregul proces
educațional parcurs de copil, elev.
Din perspectivă epistemologică, conceptul de curriculum a apărut în documente
aparținând universităților medievale din Olanda, Leiden în anul 1582 precum și în scrierile
Universității din Glasgow, Scoția, în anul 1633. În anul 1828, literatura de specialitate americană
publică lucrarea ”Raportul Yale” care prezintă noțiunea de curriculum la nivelul relațiilor dintre
materiile de studiu dar și capacitățile psihice ale elevilor.
Pedagogia modernă evidențiază două dintre lucrările lui John Dewey, în anul 1897 –
Crezul pedagogic și în anul 1902 Copilul și curriculumul. Dewey susține conținuturile
curriculumului ca reconstrucția continuă – pedagogică și socială – a experienței copilului. Arată
necesitatea existenței proiectării conținuturilor programelor școlare raportate totodată la nivelul
cunoștințelor științifice, elaborate și validate, experiența de viață a elevului precum și
condiționarea impusă de mediul comunitar și vârsta psihologică a elevului.
Legat de domeniul pedagogiei, curriculumul prinde contur după anul 1920, moment la
care devine domeniu de preocupări sistematice și face referire la totalitatea ansamblului
experiențelor parcurse de elevi sub îndrumarea școlii. În literatura contemporană de specialitate,
conceptul curriculum este clar definit și cu sferă de referință delimitată, pe când în sistemul
educațional românesc ridică probleme la nivel teoretic, metodologic și praxiologic. Acesta este
rezultatul perioadei de dinaintea anilor 1990, când simpla utilizare a termenului ”curriculum” era
complet interzisă, la care adăugăm lipsa de experiență a profesorilor pe partea practică și
teoretică. Planul de învățământ era privit ca fiind unul obligatoriu și normativ.
La nivel mondial, secolul XIX, termenul curriculum era folosit cu referire restrânsă la
conținuturile instructiv-educative, la componenta lor educativă precum și bagajul cunoștințelor
școlare.
Secolul XX definește mai precis conceptul de curriculum. Literatura francofonă prefera
în continuare termenul de program de studii în detrimentul celui de curriculum și care deși
practica școlară și teoria pedagogică erau de tip curricular. În lumea anglo-saxonă, sistemul de
educație vine la pachet cu un program de studii, cu obiective și conținuturi precise precum și
ansamblul de materiale didactice folosite.
În anul 1902, J. Dewey publică lucrarea ”The Child and Curriculum”, prin care urmărește
să sensibilizeze publicul cu privire la pericolul adus de interpretarea a ceea ce se învață –
disciplinele studiate în școală și cum se învață – experiența proprie a copilului în procesul de
învățare.
Construcția curriculumului a dus la constituirea unei științe, denumită ”Teoria și
metodologia curriculumului”. Este menționată pentru prima oară de Bobbit prin publicarea
operei ”Curriculum” în anul 1918. F. Bobbit face referire la curriculum ca fiind reprezentarea
ansamblului întregului proces de invățare a copilului, dobândită atât în școală cât și în afara
școlii, prin activități de tip formal, informal dar și nonformal, dar planificate și aplicate de școală.
R. Tyler crează prima formulare a teoriei curriculumului în anul 1950 când publică
lucrarea intitulată ”Basic Principles of Curriculum and Instruction”. Delimeitează clar conceptul
de curriculum prin desemnarea de obiective educaționale, conținuturile învățării, expereințele de
învățare, metologia organizării experiențelor la nivelul școlii urmate de evaluarea rezultatelor
învățării.
Literatura americană aduce contribuții notabile la dezvolatarea teoriei și practicii
curriculare, tot în secolul XX. Literatura engleză de specialitate utilizează conceptul, fiind
urmată de literaturile germană și franceză.
În literatura română de specialitate, S. Cristea face referire la conceptul de curriculum ca
fiind ansamblul a trei etape, evidențiind interpretările asupra conceptului din perspectivă
evolutivă:
 Etapa tradițională, încadrată între secolele XVI – XIX, curriculumul este privit ca fiind
cursul oficial, specializat în educație, menit să se adapte cu ușurință la schimbările
societății având ca scop atingerea unui grad bine definit de instruire, concretizat în
documentele de planuri de învățământ, manuale, ghiduri, prograne de studiu, materiale
auxiliare;
 Etapa modernă, acoperă perioada anilor 1902 – 1918, curriculumul capătă sensul de
proiect pedagogic, organizat prin corelarea disciplinelor de învățământ cu experiențele
elevilor cu privire la invățarea directă sau indirectă, cu rază de acțiune ce depășește
mediul formal;
 Etapa postmodernă, începe odată cu anul 1949, aducând completări caracteristicilor
perioadei anterioare, aducând ca și noțiune de noutate principiile ce stau la baza
îndeplinirii obiectivelor, transformându-le totodată în factori prioritari ce determină
alegerea experiențelor de învățare, a strategiilor de organizare al procesului de învățare
precum și a mijloacelor de evaluare a rezulatelor școlare.
 Observăm, astfel, cei trei specialiști amintiți mai sus, J. Dewey, F. Bobbitt și R.
Tyler au alcătuit ”piatra de temelie” a definirii și explicării conceptului de ”curriculum”.
La nivel de literatură pedagogică internațională, conceptul de curriculum se concentrează
pe întrebarea: ”Ce valori, ce competențe, ce conținuturi, ce modalități de organizare a procesului
de învățământ sunt cele mai eficiente pentru a forma elevii în scopul adaptării la lumea de
mâine?”
În anul 2006, G.T, Brown publică definiția curriculumului ca fiind ansamblul tuturor
experiențelor de învățare a elevilor și pe care școala are menirea să le proiecteze cu scopul
dezvoltării competențelor de adaptare la mediul social. Face referire la gândirea critică,
creativitate, comunicare și cooperarea cu ceilalți membri ai comunității, precum și dezvoltarea
abilității de rezolvarea a problemelor ce se pot ivi.
În anul 2009, E. Silva, se referă strict la capacitatea elevilor de a pune în practică și
implementa cunoștințele achiziționate, factor determinant și esențial a secolului XXI.
Curriculumul se dovedește a fi ansamblul pârghiilor, finalităților, specificațiilor,
directivelor dar și a resurselor ce au ca obiect bine stabilit livrarea unui proces educațional
eficient, adaptat vremurilor actuale.

Bibliografie:
Albulescu, I., Catalano, H. (2020). - Sinteze de pedagogie generală. București: Editura Didactica
Publishing House, pag. 225 - 240;
Albulescu, I., Catalano, H. (2024). – Educația socială – Sinteze pentru profesori. București,
Editura Didactica Publishing House, pag. 397 – 399.
 2. Realizați un afiș/poster în care să se regăsească toate tipurile de
curriculum și o scurtă descriere a acestora. Pentru realizarea posterului puteți
utiliza instrumente digitale https://www.canva.com/.

Tipuri de curriculum:

1. În funcție de paradigma educațională valorificată:

 Curriculumul centrat pe conținut = pune accentul pe stăpânirea și însușirea de către elevi

a conținutului unor discipline specifice;

 Curriculumul centrat pe competențe = pune accentul pe dezvoltarea de competențe

specific: comunicarea, rezolvarea problemelor, gândirea critică și creativă;

 Curriculumul centrat pe elev = pune accentul pe participarea activă a elevilor la propria

formare urmând traseul educațional dorit, determinat de interesele, abilitățile și nevoile
elevului;

 Curriculumul centrat pe profesor = pune profesorul în prim-plan, decizia aparține

profesorului în totalitate fără a implica elevii.

2. În funcție de orientarea filozofică pe care se fundamentează:

 Curriculumul progresivist = pune accentul pe învățarea activă, centrată pe elev, gândirea

critică;

 Curriculumul reconstrucționist social = pune accentul pe abordarea problemelor sociale și

a inegalităților promovând justiția socială prin educație;

 Curriculumul umanist = promovează abordarea holistică a educației, pune accentul pe

dezvoltarea emoțională și creativă a elevilor;

 Curriculumul conservatorist = pune accentul pe instruirea rigidă structurată, condusă de

profesor.
3. În funcție de modalitatea de organizare a procesului de învățământ:

 Curriculumul traditional, lecții față-în-față = implementat doar în sălile de clasă, cu

instruire față-în-față;

 Curriculumul online = implementat prin intermediul platformelor digitale;

 Curriculumul de învățare mixtă = implementează instruirea tradițională la clasă

combinată cu învățarea online.

4. În funcție de încadrarea disciplinelor școlare în planurile cadru de învățământ:

 Curriculumul general / trunchiul comun / core curriculum = tatalitatea disciplinelor

obligatorii și numărul minim de ore alocat în planul – cadru de învățământ;
 Curriculumul diferențiat = oferta educațională stabilită în funcție de profile și
specializări;
 Curriculumul la decizia școlii = disciplinele concepute / proiectate de instituția de
învățământ în vederea răspunderii nevoilor elevilor.
5. În funcție de gradul de intenționalitate:

 Curriculumul formal = implementat de instituțiile învățământ specificând disciplinele,

conținutul și obiectivele urmărite;

 Curriculumul nonformal = cluburile de elevi, cluburile sportive, centrele de tip after

school, muzee, cinematografe;

 Curriculumul ascuns = deprinderile neintenționate dar care sunt implementate de elevi

datorită culturii și interacțiunilor sociale;

 Curriculumul nul = conținuturile unuei discipline nepredate la clasă, voit, controversate.

6. În funcție de modalitatea de abordare și organizare a experiențelor de învățare:

 Curriculumul monodisciplinar = obiective și conținuturi ale unei singure discipline, la

nivel internațional;

 Curriculumul interdisciplinar = obiective, conținuturi și concepte din mai multe domenii

și discipline școlare;
  Curriculumul transdisciplinar = pune accentual pe integrarea cunoștințelor și a
competentențelor dincolo de granițele tradiționale ale disciplinelor.

7. În funcție de ciclul de învățământ la care se implementează:

 Curriculumul educației timpurii = specific învățământului preșcolar și antepreșcolar;

 Curriculumul învățământului primar = specific învățământului primar;

 Curriculumul învățământului gimnazial = aplicabil la clasele V – VIII, ,diversifică

numărul de discipline, numărul de ore, complexitatea competențelor generale;

 Curriculumul învățământului liceal = aplicabil la clasele IX – XII, formează competențele

dependent de filieră, profil și specializare;

 Curriculumul învățământului professional = aplicabil la claselel IX – XII, organizat

pentru diferite calificări și meserii;

 Curriculumul învățământului universitar = conceput pentru universități, diferențiat pe

facultate, specializare și nivelul de studii universitare.

8. În funcție de sfera de cuprindere a conținutului:

 Curriculumul național = elaborate la nivelul Ministerului Educației urmat de toate

instituțiile de învățământ;

 Curriculumul local = specific unei anumite regiuni, în parteneriat cu agenții economici;

 Curriculumul pentru bacalaureatul internațional = competențe, discipline și conținuturi

specifice și recunoscute la nivel mondial.
Disponibil online:

https://www.canva.com/design/DAGCZEg8-ZU/YcnKq1GER99ZZibeXNl5fg/edit?
utm_content=DAGCZEg8-
ZU&utm_campaign=designshare&utm_medium=link2&utm_source=sharebutton