UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

PROGRAMUL DE STUDIU ASISTENȚĂ SOCIALĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT I.F.

REINTEGRAREA SOCIALĂ A
PERSOANELOR CARE EXECUTĂ
PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE

2018

1
 CUPRINS

Pagina
Introducere…………………………………………………………………………………
Obiectivele cercetării………………………………………………………………………
Metodologie generală............................................................................................................
Capitolul I. Conceptul și natura juridică a probațiunii…………………………………
1.1 Noțiunea instituției de probațiune……………………………………………………….
1.2 Evoluția și caracteristica modelelor de probațiune……………………………………..
Capitolul II. Reintegrarea socială a infractorilor supuși probațiunii……………………
2.1 Aportul comunității la reintegrarea socială a infractorilor supuși probațiunii……………
2.2 Principalele instrumente de prognozare a recidivei folosite în cadrul probațiunii……….
2.3 Rolul probațiunii în prevenirea criminalității și recidivei………………………………
2.4 Reintegrarea socială a minorilor eliberaţi din detenţie......................................................

Capitolul III. Cadrul normativ juridic pentru reintegrare și

supraveghere….............................................................................………………………..

3.1 Supravegherea persoanelor eliberate din detenţie............................................................

3.2 Noţiuni generale de supraveghere……………………………………………………….

3.3 Evidenţa şi supravegherea persoanelor eliberate din detenţie.

Aspecte practice și comparate……………………………………………………….
Bibliografie……………………………………………………………………………………

2
 INTRODUCERE

Reintegrarea socială presupune „restructurarea caracterului infractorului astfel încât

acesta să poată activa în societate fără a comite, pe viitor, infracţiuni”. În acest proces trebuie
să intervină toţi factorii sociali, iar reintegrarea va fi efectivă dacă se va realiza în diferite
direcţii.
Probaţiunea realizează legătura dintre pedepsele neprivative de libertate cu pedepsele
privative de libertate, aducând contribuţii decisive la resocializarea infractorilor, promovând
ideea că în democraţie legea este o valoare supremă.
Actualitatatea temei reintegrării sociale și supravegherii infractorilor părți-componente ale
aceluiași proces de combatere a infracționalității și construirii unei societății normale, bazate
pe reintegrare.

Prin lucrarea de față mi-am propus să analizez situația actuală în domeniul reintegrării sociale
pe piața muncii a persoanelor care execută pedepse privative de libertate, precum și a
supravegherii lor după eliberare.

Principalul accent al studiului a fost pus pe integrarea profesională a persoanelor

care execută pedepse privative de libertate. Prin urmare, am urmărit indentificarea
problemelor specifice cu care persoanele aparținând grupurilor vulnerabile se confruntă, în
vederea dezvoltării de programe care să faciliteze inserția lor pe piața muncii.
Într-un mediu economic și social în continuă schimbare, izolarea persoanelor din
detenţie face ca abilitățile și cunoștințele lor profesionale, dar și sociale, să fie adesea
necorespunzătoare în momentul eliberării. Pe lângă acestea, mai menționez și nivelul scăzut
de educație, puternica discriminare din partea societății, precum și alte dificultăți individuale,
pare uşor de înțeles de ce persoanele eliberate din detenție sunt un grup foarte dificil de
ocupat și (re)integrat în societate. Lipsa locului de muncă împiedică foștii deținuți să se
susțină financiar, determinându-i să lucreze la negru sau ca zilieri, să plece în străinătate sau
să recidiveze.

3
 Obiectivele cercetării
Studiul a urmărit identificarea nevoilor specifice cu care se confruntă persoanele private de
libertate , în vederea dezvoltării de programe care să faciliteze inserția lor pe piața muncii.
Obiectivele specifice:
 Identificarea dificultăților cu care se confruntă persoanele private de libertate în vederea
integrării lor pe piața muncii.
 Identificarea unor elemente cheie și direcții de acțiune pentru dezvoltarea de activități în
vederea integrării persoanelor care au fost private de libertate pe piața muncii.
Metodologie Generală
1.Caracteristicile persoanelor private de libertate
2.Elaborarea formei iniţiale a chestionarelor
Metodologia studiului a presupus două chestionare:
• pentru persoanele private de libertate;
• pentru persoanele care au fost private de libertate;
Pentru început a fost elaborat chestionarul pentru persoanele aflate în detenție, iar apoi
ghidul de interviu pentru specialiștii care lucrează în penitenciarul Oradea.

EȘANTIONARE
INSTRUMENTE
1.Chestionarul pentru persoanele private de libertate
Descriere generală
Instrumentul pentru persoanele private de libertate este un chestionar de autoevaluare, aplicat
față în față care conține nr.de întrebări ,etc.

Aspecte urmărite
• Experiențe de muncă înainte de detenție: ocupație, statutul pe piața muncii înainte de
detenție, experiențe de angajare fără carte de muncă, experiența de muncă în străinătate,
nemulțumiri referitoare la ultimul loc de muncă
• Experiența de muncă în cadrul penitenciarului: în ce domeniu lucrează, avantajele
percepute ale muncii pe perioada încarcerării, principalele motive pentru care nu ies la muncă
pe perioada detenției.

4
 • Munca după eliberare: în ce domeniu vor căuta loc de muncă după eliberare, dificultatea
percepută de a-și găsi un loc de muncă după eliberare, ce cred că ar trebui să știe în plus
pentru a-și găsi un loc de muncă, participarea la cursuri de formare profesională în
penitenciar.
• Evaluarea competențelor comune - cunoștințe și comportamente utilizate la locurile de
muncă anterioare.
• Informații personale: vârsta, sex, stare civilă, naționalitate, mediul de rezidență, religie,
nivel de educație, meseriile în care este calificat(ă), de cat timp este în detenție, tip de
infracțiune, număr de recidive, perioada dintre recidive.
2. Chestionarul pentru persoanele care au fost private de libertate
Descriere generală
Chestionarul pentru persoanele care au fost private de libertate a fost elaborat ”în oglindă” cu
cel pentru persoanele aflate în detenție. Astfel, majoritatea întrebărilor primului chestionar au
fost adaptate pentru a se potrivi foștilor deținuți și au fost adăugate câteva noi întrebări pentru
a surprinde particularitățile acestei categorii de persoane în raport cu piața muncii.
Apecte urmărite
 Experiențele de muncă: ocupaţie, statutul pe piața muncii înainte de detenție; experiențe de
angajare fără carte de muncă, experiența de muncă în străinătate, nemulțumiri referitoare la
ultimul loc de muncă.
 Statutul actual pe piața muncii:
o Persoane care au loc de muncă: domeniu de activitate, aspecte care au facilitat obținerea
locului de muncă;
o Persoane care nu au loc de muncă: dificultatea percepută de a-și găsi pe viitor un job,
percepția asupra principalelor motive pentru care nu au loc de muncă, domeniul în care ar
dori să lucreze, aspecte pe care consideră că ar trebui să le cunoască în plus pentru a-și crește
șansele de angajare.
 Comportamente de căutare a unui loc de muncă;
 Importanța acordată diferitelor aspecte ale unui loc de muncă;
 Participare la cursuri de formare profesionala de la eliberare;
 Principalele probleme întâmpinate în găsirea unui loc de muncă;
 Opinia cu privire la serviciile/activiățile care ar facilita inserția pe piața muncii a persoanelor
care au fost private de libertate;

5
 Evaluarea competențelor comune: cunoștințe și comportamente utilizate/efectuate la locurile
de muncă anterioare;
 Informații personale: vârsta, sex, stare civilă, naționalitate, mediul de rezidență, religie, nivel
de educație, meseriile în care este calificat(ă), tipul infracțiunii pentru care a fost
condamnat(ă), perioada de detenție.

6
 Capitolul I. Conceptul şi natura juridică a probaţiunii

1.1.Noţiunea instituţiei de probaţiune

În cadrul politicii minimalizării numărului condamnaţilor la privaţiune de libertate

sunt elaborate metode alternative de sancţionare. Dacă s-ar compara sistemele de sancţiune
actuale cu cele de acum treizeci de ani, trebuie să concluzionăm că, în majoritatea ţărilor,
sistemul analizat de sancţionare simplu (avînd închisoarea şi amenda ca cele mai des-
aplicabile sancţiuni) a dispărut, lista sancţiunilor penale fiind completată cu o serie de
sancţiuni nonprivative de libertate. Scopul acestor metode nonprivative este de a pedepsi
infractorul într-un mod adecvat, limitîndu-i într-o măsură oarecare libertatea. La realizarea
acestui scop, „partea leului” revine unei sancţiuni care este denumită probaţiune. Probaţiunea
există pretutindeni în lume, în ţări dintre cele mai diferite din punct de vedere politic şi
cultural. Chiar şi cuvântul “probaţiune” este utilizat ca un termen internaţional care depăşeşte
diferenţele de limbă sau sistem juridic. Din acest motiv, o definire simplă şi coerentă a
probaţiunii se dovedeşte a fi aproape imposibil de realizat. Diferenţele din domeniul
probaţiunii sunt şi mai mult accentuate de procesele continue de schimbare, ceea ce implică o
serie de dificultăţi în definirea instituţiei de probaţiune.1
Probaţiunea a fost definită, în termeni ceva mai generali, ca fiind “o metodă de
sancţionare cu bază sociopedagogică, caracterizată de o combinaţie între supraveghere şi
asistare.2 Această metodă este aplicată într-un sistem liber (fără taxe) infractorilor selectaţi în
conformitate cu personalitatea infracţională, tipul infracţiunii şi receptivitatea de care dau
dovadă şi în relaţie cu un system al cărui scop este de a-I oferi infractorului şansa modificării
atitudinii sale faţă de viaţa în societate şi oportunitatea de a se integra în mediul social fără
riscul de a încălca din nou normele sociale şi penale”. Bazele probațiunii ca activitate a unor
organe specializate au fost puse în anul 1996 prin înființarea unui proiect-pilot de probațiune
în cadrul penitenciarului din Arad, în scopul aplicării unor metode și tehnici moderne de
lucru cu infractorii minori și tineri, în vederea reabilitării sociale a acestora. Obținându-se
rezultate deosebite în cadrul proiectului, au fost create premisele înființării, prin ordinul
ministrului justiției,a încă zece centre experimentale de probațiune în opt județe ale României
și în municipiul București , cu deschidere comunitară, coordonate de către Serviciul de
Probațiune (septembrie 1998), respectiv Direcția de reintegrare socială și supraveghere

1
Hotărâre pentru aprobarea straetgiei sistemului administrației penitenciare pe perioada 2010-2013, în
temeiul art 108 din Constituția României.
2
Abraham, P., Nicolăescu, V., Iaşnic, Ş, B., Introducere în probaţiune, Ed. Naţional, Bucureşti, 2001,

7
( noiembrie 2000) a Ministerului Justiției. Rezultatele bune obținute în cadrul proiectelor au
condiționat adoptarea ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea
serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor
neprivative de libertate. Pe urmă, în martie 2002 a fost adoptată Legea 129/2002 de aprobare
și completare a Ordonanței Guvernului 92/2000. Prin această lege se adaugă la
responsabilitățile serviciilor de reintegrare socială și supraveghere încă una : elaborarea, la
cererea parchetului, a referatelor de evaluare. Această schimbare aduce cu sine un progres
semnificativ , serviciile de reintegrare socială și supraveghere avînd acum posibilitatea de a
interveni în sistemul de justiție mul mai devreme , contribuind la prevenirea abuzului de
măsuri, cum ar fi cea a arestului preventiv, și constrind mecanisme alternative și la detenția
preventivă.
Prin urmare, termenul de probațiune a fost schimbat cu cel de reintegrare socială a
infractorilor și supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, deoarece există
posibilitatea de a se confunda cu sistemul de probe și de administrare a acestora în procesul
penal. Înlocuirea termenului “probaţiune” prin “reabilitare şi supraveghere” reflectă parţial
conţinutul şi natura instituţiei şi nu cuprinde o trăsătură esenţială a acestui tip de sancţiune,
cea de perioadă de încercare la care este supus infractorul.
În anul 2005 a intrat în vigoare Legea cu privire la sistemul naţional de probațiune,
legiuitorul român optînd, astfel, pentru noţiunea de probaţiune în detrimentul noţiunii de
reabilitare şi supraveghere. Conform legislației române , intervenția serviciilor de reintegrare
socială și supraveghere poate avea loc chiar de la primul “contact” al infractorului cu sistemul
justiției penale. Acest fapt poate contribui la reducerea substanțială a numărului de infractori
aflați în arest preventiv. 3
În concluzie putem stabili că probațiunea ca sancțiune penală are particularitățile
sale în funcție de sistemul de drept și legislația internă.

1.2.Evoluția și caracteristica modelelor de probațiune

3
Boboş, Ghe., Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994

8
 De-a lungul timpului , reacția socială față de criminalitate a cunoscut mai multe
forme de manifestare, respectiv modele distincte: represiv, preventiv și curativ. Aceste
modele au contribuit la formarea unor tendințe noi ale reacției sociale. Această orientare
abordează problematica prevenirii și combaterii criminalității într-o manieră
structural,sistematică, apreciind că reducerea diferențelor sociale, economice și culturale
dintre indivizi este de natură să contribuie la o mai mare implicare a cetățenilor în
soluționarea problemelor comunității din care fac parte. În cadrul schimbării politicii penale,
teoriilor criminalității și reacției sociale erau dezvoltate unele măsuri penale noi sau metode
noi de executare a celor deja cunoscute. Pe această cale a apărut și probațiunea. Probațiunea a
fost rezultatul unei succesiuni de fenomene prin care s-a manifestat dorința de umanizare a
justiției, precum și spiritul novator al unor judecători care, în cadrul sistemului common law,
dispuneau de o autoritate absolută.
“Cercetările efectuate pînă în prezent plasează originea probațiunii în Anglia, statul
căruia a fost elaborată și dezvoltată una din premisele probațiunii,suspendarea pronunțării
sentinței de condamnare, instituție a cărei geneză se găsește în Actul Justiției de Pace ( Peace
Justice Act) din anul 1361.’’4
“Părintele probațiunii” și primul ofițer de probațiune este considerat John Augustus.
Principiul profesional care a caracterizat activitatea de probațiune , în primele etape
de dezvoltare, a fost cel de asistență și protecție socială. Mult mai târziu, misiunea serviciilor
de probațiune se va schimba din asistență în pedeapsă. Un pas important în dezvoltarea
probațiunii în Anglia l-a constituit apariția în 1907 a Legii Probațiunii Infractorilor
( Probation of Offenders Act). Adoptarea acestui act normativ este răspunsul la succesul
misionarilor care se ocupau de “infractorii alcoolici” încredințați sub supraveghere. Așadar,
prin acest act s-a statuat dreptul judecătoriilor de „a angaja” o serie de persoane a căror
sarcină era de a supraveghea, asista și de „a se împrieteni” cu infractorii plasați sub
supravegherea lor. Cele mai importante influențe asupra începuturilor probațiunii, la acel
moment, au fost exercitate de către creștinism și abstinență(decizia de a nu consuma alcool),
influențe ce au continuat să joace un rol important în dezvoltarea serviciilor de probațiune.
De-a lungul ultimului secol, probațiunea a parcurs calea de la ceva aplicat neformal
pînă la un sistem foarte bine organizat . Toate acestea se datorează faptului că o dată cu
creșterea populației încarcerate, ce presează sistemul corecțional , probațiunea a apărut ca cea

4
Abraham, P., Nicolăescu, V., Iaşnic, Ş. B., Introducere în probaţiune, Ed. Naţional, 2001

9
mai optimă resursă publică. Instituția probațiunii a progresat în mode diferit de la țară la țară,
în funcție de mai mulți factori , printre care : rolul pe care sistemul penal îl îndeplinește în
acel stat; semnificația dată pedepsei; acceptarea sau respingerea acesteia de către societatea
respectivă.

Capitolul II. Reintegrarea socială a infractorilor supuși probațiunii

2.1 Aportul comunității la reintegrarea socială a infractorilor supuși probațiunii

10
 Delincventul este un individ care, în aparenţă, are un surplus de experienţe
neplăcute şi care simte că trăieşte într-o lume lipsită de confort şi ameninţătoare, totodată.
Sentimentul lui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea, nu se simte afectat dacă este
criticat sau chiar încarcerat. Neavînd un statut social de apărat, teama de a-l pierde nu-l
motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Din acest motiv, sarcina
serviciilor de probaţiune constă nu numai în simpla punere în executare a obligaţiilor, dar şi
în reintegrarea socială a persoanei supuse probaţiunii. Reintegrarea socială constituie scopul
şi finalitatea probaţiunii. Pentru a atinge acest scop probaţiunea trebuie realizată conform
unei metodici bine determinate a cărei părţi componente pot fi: atragerea membrilor
comunităţii în procesul de executare; estimarea riscului de recidivă; posibilitatea prevenirii
recidivei.
Reintegrarea socială presupune „restructurarea caracterului infractorului astfel
încît acesta să poată activa în societate fără a comite, pe viitor, infracţiuni”. În acest proces
trebuie să intervină toţi factorii sociali, iar reintegrarea va fi efectivă dacă se va realiza în
diferite direcţii. Acestea ar fi: reintegrarea individuală psihosocială, reintegrarea culturală
(realizată şi prin posibilităţi de calificare profesională), asigurarea unei şanse delincventului
pentru a-şi dezvolta inteligenţa în sens pozitiv. Implicarea comunităţii în procesul reintegrării
sociale nu este un proces chiar atît de uşor, precum ar părea la prima vedere. Volumul şi
gradul de implicare a comunităţii depinde, în cea mai mare parte, de faptul dacă societatea
aprobă sancţiunea dată sau nu o aprobă. Deoarece dacă societatea aprobă politica statului în
domeniul probaţiunii, atunci ea va susţine, direct şi/ sau indirect, executarea acestei sancţiuni.
Acceptarea sancţiunii din partea comunităţii este necesară şi pentru realizarea scopului
pedepsei, iar referitor la sancţiunile comunitare, asemenea acceptare este indispensabilă
realizării scopului pedepsei.

2.2 Principalele instrumente de prognozare a recidivei folosite în cadrul probațiunii

11
 Sarcina majoră a serviciilor de probațiune este protejarea comunității în care
se execută pedeapsa de probațiune de faptele infracționale. Acest deziderat este realizat și
prin propunerea făcută instanței de judecată sub forma raportului presentențial. În acest raport
ofițerul de probațiune analizează riscul comiterii unei noi infracțiuni.
Prin riscul de recidivare se înțelege probabilitatea comiterii unei noi infracțiuni
de către una și aceeași persoană după aplicarea pedepsei ( în cazul dat , a sancțiunii de
probațiune). Riscul de recidivare poate fi considerat drept rezultat al estimărilor carierei
infracționale. La rîndul ei , cariera infracțională poate fi definită ca “o secvență longitudinală
a infracțiunilor comise de către un infractor”. Cercetările privind riscul de recidivare s-au
dezvoltat o dată cu observarea posibilității unei corelări dintre factorii care țin de istoria
infracțională și probabilitatea comiterii unei noi infracțiuni ulterior aplicării sancțiunii de
probațiune.
Riscul de comitere a infracțiunii a căpatat o accepțiune mai largă decît o simplă
instituție utilizată în cadrul justiției criminale, fiind descris ca o caracteristică a modernității.
Iar umanitatea , prin activitatea sa, creează efecte negative enorme și , deseori, nedorite
asupra societății și mediului ambiant, condiționînd astfel dominarea sentimentului de frică și
neliniștiri publice. Importanța riscului se manifestă și prin faptul că ascensiunea strategiei de
administrare a riscului are efect nemijlocit nu numai în cadrul probațiunii, dar și în cadrul
încarcerării “persoanelor periculoase” în scop de prevenire.
Procedurile de estimare a riscului sunt esențiale pentru activitatea serviciilor de
probațiune avînd o fundamentare teoretico-aplicativă. Totuși caracterul esențial nu se
datorează faptului că instrumentele de estimare asigură o predicție eficientă a
comportamentului infracțional, nici faptului că permite reorientarea efectivă a resurselor în
scopul prevenirii comiterii infracțiunilor, dar se datorează faptului că procedurile de estimare
a riscului permit serviciului de probațiune să-și fundamenteze poziția centrală în domeniul
prevenirii infracțiunilor.
S-a dezvoltat și s-a perfecționat sistemul de probațiune și metodele de estimare a
riscului de recidivă,astfel, putem distinge trei trepte, trei generații de dezvoltare a
instrumentelor de stabilire a riscului de recidivare.
Prima generație de instrumente de estimare a riscului de recidivă este reprezentată de
analize subiective și nestructurate. Acest tip de analize depindea foarte mult de persoana care
realiza evaluarea.
În cadrul celei de-a doua generații, evaluarea nu mai este un proces subiectiv și
nestructurat. Instrumentele de estimare a riscului conțineau un anumit număr de factori în
12
funcție de care erau diferențiați cei care aveau să recidiveze și cei care nu aveau să
recidiveze. Ulterior , acești factori au fost incluși într-o scală de evaluare a riscului.
Generația a treia a instrumentelor de evaluare a riscului este direcționată spre
atingerea următoarelor scopuri: 1) determinarea libertății individuale în funcție de riscul de
recidivare a persoanei; 2) stabilirea condițiilor optime pentru prevenirea recidivei și
reabilitarea acesteia.
Orice condamnat, pe lîngă posibilitatea de a recidiva, mai dispune și de unele nevoi ,
în baza cărora sînt stabilite obiectivele de reabilitare. Acest tip de instrumente se bazează pe
prezumția că o dată cu acoperirea nevoilor respective va scădea și riscul de recidivă.
“Jerry Kieslling a realizat în Ottawa un studio prin care a demonstrat că, dacă
infractorii cu un risc scăzut de recidivă sînt incluși în programe intensive, recidiva produsă
după doi ani de la încheierea acestora este de 17% comparativ cu doar 10% pentru cei incluși
în programe obișnuite de supervizare comunitară. Alta a fost situaţia pentru infractorii care
prezentau un risc înalt de recidivă: dacă li se administrau programe obişnuite de
supraveghere, rata de recidivare era de 58%, însă dacă erau incluşi în programe intensive sau
mai elaborate,rata de recidivă era de doar 31% .Acest studiu ne demonstrează importanţa unei
estimări corecte a riscului de recidivare.”

2.3 Rolul probațiunii în prevenirea criminalității și recidivei

Scopul asigurării unei funcționării normale a societății, funcționare la care

contribuie și prevenirea comiterii faptelor penal-condamnabile. Pedeapsa poate fi mai
eficientă, din punct de vedere al prevenirii generale, cu cît va fi mai dură sancțiunea pentru
fapta respectivă. Însă dacă pedeapsa nu corespunde ideii de dreptate și pe care conștiința
socială o consideră nedreaptă nu poate contribui la reeducarea infractorului și,implicit,la
prevenirea comiterii infracțiunilor. Legea penală nu trebuie să prevadă pedepse excesiv de
blînde, deoarece, pe de o parte, efectul intimidant al acestora va fi cu totul neînsemnat , iar pe
de altă parte , asemenea pedepse nu-și vor putea îndeplini în mod eficient funcția de
reeducare, ceea ce va face ca nici prevenirea generală, să nu fie asigurate.

2.4. Reintegrarea socială a minorilor eliberţi din detenţie

13
 Din punct de vedere ştiinţific, educarea şi,mai ales, reeducarea minorului, trebuie să
înceapă devreme. Astăzi, minorul delincvent poate fi găsit destul de des în plină stradă fără „a
beneficia” de tratament, nici chiar de simplele măsuri de educaţie. La etapa actuală,
activitatea instituţiilor care au atribuţii directe faţă de minorii delincvenţi este orientată mai
mult la organizarea lucrului de prevenire şi doar foarte puţin spre activitatea de
reeducare.Crimele comise de minori în perioada aflării la evidenţă la organele de poliţie au
crescut cu 25%, fapt ce mărturiseşte despre ineficienţa lucrului individual profilactic cu
această categorie.
Lacunele procesului de resocializare a minorilor şi a tinerilor delincvenţi se
completează şi prin concluziile echipelor mobile de avocaţi, asistenţi sociali şi psihologi din
cadrul evaluărilor desfăşurate de către Institutul de Reforme Penaleiar ca efect minorii nu
conştientizează caracterul antisocial al faptei săvârşite şi riscul pe care îl vor avea în cazul
încălcării repetate a legii; lipsa unui cadru adecvat de resocializare a minorilor în urma
procesului de judecată (minorii fiind categorizaţişi marginalizaţi de către comunitate);
absenţa unei persoane specializate care să-i supervizeze pe parcursul ispăşirii pedepsei
condiţionale. În condiţiile în care problema „copiilor străzii” se accentuează şi riscă să creeze
o anumită imagine a ţării în exterior, este necesară o colaborare mai amplă între organele de
poliţie şi instituţiile de resort (inspectoratele şcolare, fundaţiile de tineret, MinisterulEducaţiei
etc.). Pe plan legislativ trebuie reorganizat şi sistemul de ocrotire a minorilor adaptat
realităţilor actuale.
Pintre principiile de bază, susţine ideea că un delincvent ocazional sau un
predelincvent poate fi reeducat mai uşor decât un recidivist;
 Principiul individualizării măsurilor, acţiunilor şi metodelor de reeducare;
 Principiul coordonării şi continuităţii acţiunilor de reeducare şi de
reinserţiesocială a minorilor şi tinerilor;
 Principiul continuării acţiunilor educative şi de sprijinire psihosocială
şieconomică a minorilor şi tinerilor reeducaţi.
Programele reeducative ce se desfăşoară în instituţiile speciale trebuie să ia în
considerare o mare diversitate de categorii de minori, astfel fiind posibilă satisfacerea
exigenţelor „principiului personalităţii” prevăzute de Regulile de la Beijing, sancţiunile
pentru orice minor delincvent fiind modelate conform gravităţii delictelor comise,
circumstanţelor personale şi atitudinii relevate de minor.

14
 Metodele şi tehnicile de lucru cu minorii, pe lângă cele caracteristice întregului
proces de resocializare (educaţia prin muncă, munca educativă (morală, juridică, religioasă),
lucrul individual, instruirea generală, justiţia de restabilire),sunt grupate uneori după scopul
urmărit, toate împreună constituind un instrument de intervenţie. Printre principalele tehnici
utilizate în lucrul cu minorii −autoevaluarea, consilierea; influenţa pozitivă; terapia cognitivă
− este necesară o serie de modalităţi de recuperare a minorilor infractori bine determinate şi
argumentate, în activitatea de aplicare a cărora un loc aparte ocupă psihologul şi asistentul
social specializaţi în psihologie şi asistenţă penitenciară, dat fiind faptul că ei ar putea oferi
explicaţii şi rezolva problemele frecvente din mediul impus.În acest sens evidenţiem:
o O formă amplă de lucru
− programul de terapie socială ce porneşte de la cunoaşterea şi combaterea cauzelor
generatoare şi favorizante a delincvenţei la nivel macrosocial, psihosocial şi individual. În
procesul de reeducare trebuie inclusă şi formarea poziţiei sociale active − în condiţiile
izolării, arta şi capacitatea de a trăi se manifestă nu prin planificarea şi pregătirea unor
evenimente importante realizării unor scopuri, dar prin capacitatea de a trăi o zi fără
neplăceri.
o direcţie de acţiune este realizarea unor expuneri şi dezbateri despre lume şi
viaţă, special concepute pentru minori. Se contează pe faptul că însuşirea lor de către minorii
delincvenţi va permite formarea mai rapidă a concepţiei morale despre conduita de fiecare zi,
după ce aceştia vor fi puşi în libertate. Trebuie să menţionăm că această acţiune este în plină
desfăşurare în şcolile speciale din România , temele fiind prevăzute în orele de activităţi
săptămânale.
o Alte direcţii de acţiune: identificarea, construirea şi menţinerea relaţiilor
interpersonale pozitive între minorii din grupele formale. În acest proces trebuie să fie
antrenat tot personalul didactic, utilizându-se principiile sociometriei şi ale testului
corespunzător, precum şi caracteristicile psihosociale ale grupurilor mici,accentuându-se
astfel importanţa modelării raporturilor dintre minorii internaţi pentru întregul proces
reeducativ.
o Drept metodă de resocializare, care are succese mari în ţările dezvoltate, dar
nu cunoaşte o practică în ţara noastră, menţionăm metoda relaţiilor de grup. Ea se bazează pe
teoria asociaţiilor diferenţiale şi constă în punerea infractorului în contact cu grupuri sociale
care respectă legea, aplicându-se în general în perioada de probaţiune sau de eliberare
condiţională.

15
16
 Capitolul III . Cadrul normtiv juridic pentru reintegrare şi supraveghere

3.1. Supravegherea persoanelor din detenţie

Supravegherea persoanelor din detenţie este o componentă de bază a ceea ce

specialiştii numesc prevenire a infracţiunii. Anume supravegherea,alături de asistenţa socială
în reintegrare, constituie doi piloni de bază a combaterii comportamentului infracţional şi a
recidivei în cazul persoanelor aflate în conflict cu legea.

3.2. Noţiuni generale de supraveghere

Se depun eforturi de supraveghere a persoanelor eliberate din locurile dedetenţie

prin următoarele acţiuni:
 să se prezinte o dată în lună la oficiu, unde semnează angajament;
 să nu părăsească locul de trai fără înştiinţarea serviciului de executare a
pedepselor penale;
 să nu comită infracţiuni sau contravenţii administrative;
 să nu încalceordinea publică;-să îndreptăţească încrederea acordată de instanţa
de judecată.
Din păcate, în prezent nu există un mecanism reglementat juridic de supraveghere a
persoanelor din detenţie, astfel încît, prin consiliere şiasistenţă, să fie prevenită săvîrşirea
repetată de către ei a unor infracţiuni grave.Unicele mecanisme de supraveghere –
anchilozate în timp, sunt cele desupraveghere penală a persoanelor eliberate din detenţie în
regimul probaţiunii. La analiza acestui mecanism ne vom referi la cele ce urmează, încercînd
să propunem o analiză exhaustivă şi multisectorială a ceea ce înseamnă supraveghere a
persoanelor din detenţie.
Instituţiile de stat abilitate cu supravegherea sunt : oficiile de executare, în
colaborare cu comisariatele teritoariale de poliţie şi secţiile de evidenţă şi documentare a
populaţiei.
Dacă în termenul rămas neexecutat condamnatul încalcă ordinea publică pentru care
fapt i-a fost aplicată sancţiunea, sau se eschivează cu precădere de la îndeplinirea obligaţiilor
stabilite de instanţa de judecată la propunerea oficiului de executare, instanţa poate pronunţa

17
o încheiere cu privire la anularea măsurii de eliberare condiţionată de pedeapsă şi trimiterea
acestuia pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat, în locurile de detenţie.La
momentul actual activităţi de asistenţă şi consiliere a persoanelor aflate la evidenţa oficiilor
de executare nu se realizează. Având în vedere faptul că atât legislaţia actuală şi instrucţiunile
de activitate a specialiştilor secţiilor penale, cât şi numărul acestora nu permite realizarea
activităţilor de asistenţă şi consiliere.

3.3. Evidenţa şi supravegherea persoanelor eliberate din detenţie

Condamnaţii care se eliberează din locurile de detenţie, trebuie să depăşească un şir

de obstacole de ordin social, economic şi psihologic. Odată cu ispăşirea pedepsei, foştii
deţinuţi întâmpină obstacole de ordin subiectiv şi obiectiv ce ţin de:
 excluderea socială din partea membrilor familiilor, rudelor,
vecinilor,angajatorilor;
 lipsa unui loc de muncă;
 lipsa spaţiului locativ;
 starea materială precară;
 lipsa buletinului de identitate;
 lipsa certificatului de naştere;
 abuz de băuturi alcoolice;
 refuză să se prezinte la timp la oficiul de executare.

La soluţionarea problemelor identificate la persoanele eliberate din detenţie,oficiile

de executare nu se implică în acest sens, nu au nici parteneriate încheiate cu alte instituţii
publice prestatoare de servicii.Având în vedere spaţiul limitat al secţiilor penale, nu poate fi
asigurat principiul confidenţialităţii discuţiilor cu beneficiarii. în activităţile de evidenţă şi
supraveghere nu sunt implicaţi voluntari.
Din penitenciar persoana eliberată se prezintă la comisariatul teritorial de poliţie, cu
o adeverinţă referitor la faptul că el a executat pedeapsa în locurile de detenţie. La solicitarea
inspectorului de sector, persoana eliberată se înregistrează în registru şi se ia la evidenţă cu
fişa de evidenţă profilactică. Dacă persoana eliberată din locurile de detenţie şi-a ispăşit
pedeapsa şi nu mai creează probleme ce stă la evidenţă un an de zile. Prin intermediul
rudelor, prietenilor, se intervine pentru a-l reintegra în societate.
18
 Fiecare persoană are un dosar sau o fişă de evidenţă. Dosarul conţine;
-Actele ce conţin temei de luare la evidenţă
-Copia sentinţei de judecată
-Informaţie din instituţia penitenciară (ceea ce ţine de comportament)
-Informaţie despre ex-deţinut de la oficiul de executare
-Schema de rudenie
-Fişa dactiloscopică
-Caracteristici de la locul de trai
-Explicaţii din convorbiri cu rudele, prietenii
-Diverse informaţii de la locul de trai
-Este însemnată în dosar fiecare discuţie, vizită în familia persoanei eliberatedin
locurile de detenţie.

Probleme generale ale sistemului de supraveghere:

1.Numărul redus de personal al secţiilor penale implicat în activităţi deevidenţă şi
supraveghere;
2.Imposibilitatea acordării serviciilor de asistenţă şi consiliere pentru persoanele
eliberate din locurile de detenţie de către specialiştii secţiilor penale;
3.Lipsa personalului secţiei penale, specializat în activitatea de
evidenţă,supraveghere şi consiliere a minorilor aflaţi în termen de probă;
4.Lipsa cadrelor secţiei penale de specialitate în domeniul asistenţei sociale şi
psihologiei;
5.Spaţiu şi dotări inadecvate activităţilor de asistenţă, consiliere şisupravegherea
persoanelor eliberate din locurile de detenţie;
6.Cumularea funcţiilor specialistului secţiei penale cu alte atribuţii din cadrul
oficiului de executare;
7.Înştiinţările privind liberarea persoanelor din detenţie nu conţin informaţii privind
comportamentul persoanei în perioada detenţiei;
8.Instituţiile penitenciare nu solicită informaţii referitoare la condiţiile în
careurmează să se întoarcă persoanele eliberate din locul de detenţie;
9.În dosarul personal lipseşte fişa de identificare a nevoilor beneficiarului;
10.Activităţile de supraveghere adeseori sunt limitate la simple activităţi de evidenţă
curentă a persoanelor;
19
 11.Activităţi de asistenţă şi consiliere nu se desfăşoară cu beneficiarii;
12.Legislaţia Republicii Moldova nu conţine reglementări clare referitoare
laacordarea de asistenţă şi consiliere a persoanelor eliberate din locurile de detenţie;
13.Nu poate fi asigurat principiul confidenţialităţii discuţiilor cu beneficiarii;
14.În activităţile de evidenţă şi supraveghere nu sunt implicaţi voluntari;
15.Nu sunt stabilite parteneriate cu instituţiile prestatoare de servicii dincomunitate;
16.Perceperea incorectă a activităţilor de lucru profilactic al inspectorului desector,
persoana eliberată se înregistrează în registru şi se ia la evidenţă cu fişa deevidenţă
profilactică;
17.Lipsa bazei metodologice de desfăşurare a activităţilor de profilaxie cu
persoanele eliberate din locurile de detenţie;
18.Neperfectarea buletinelor de identitate din lipsa vizei de domiciliu

Aspecte practice şi comparate

Etapele şi planul supravegherii

Supravegherea persoanelor care au fost eliberate din detenţie sau - cu atîtmai mult –
au primit pedepse neprivative de libertate este o componentă aactivităţii serviciilor de
probaţiune.5
Termenul de supraveghere nu trebuie interpretat în sens strict, supravegherea
reprezentând un complex de activităţi care se află într-o strânsăinterdependenţă.Menţinându-i
în comunitate le oferim şansa de a-şi conştientiza faptele şi dea-şi asuma responsabilitatea
asupra actelor antisociale.Acest lucru se poate realiza atât prin stabilirea unui plan de
intervenţie cu beneficiarul în funcţie de nevoile acestuia şi numai după ce i s-a tăcut o
evaluarecorectă şi obiectivă a riscului de recidivă şi a riscului pentru public, cât şi
prinîndeplinirea obligaţiilor impuse de instanţa de judecată. Totodată, includerea saîntr-un
program de dezvoltare comportamentală specific infracţiunii comise, înfuncţie de gravitatea
acesteia şi de-riscul de recidivă îl va ajuta să-şiîmbunătăţească comportamentul într-un mod
pozitiv.

5
Ioan Durnescu, Asistenţa socială în penitenciar, Ed. Polirom, Iaşi, 2009

20
 Un alt lucru la fel de important eslc şi menţinerea legăturilor cu familia, cuşcoala, cu
locul de muncă, cu cluburi sportive, culturale, unde ar putea să-şi petreacă timpul liber într-un
mod constructiv etc.Supravegherea propriu-zisă se realizează printr-o sene de activităţi
pornindde la observarea, până la contactul direct cu infractorul. De asemenea, aceasta se
poate realiza atât prin prezentarea infractorului la sediul serviciului de probaţiunesau în alte
locuri stabilite, căi şi prin efectuarea de controale inopinate la domiciliu,ia locui de munca
sau chiar în locurile şi mediile frecventate anterior de cătreinfractor, în care prezenţa acestuia
a fost interzisă prin condiţiile stabilite deinstanţă.Când instanţa de judecată hotărăşte
încredinţarea persoanei care a încălcatlegea penală în supravegherea serviciului de
probaţiune, consilierul de probaţiunecare a preluat cazul se ocupa de rezolvarea lui.

Etapele supravegherii sunt:

•începe supravegherea;
•se identifică nevoile distincte ale beneficiarului;
•se întocmeşte planul de supraveghere;
•se stabilesc date fixe când se va face consilierea individuală;
• punctualitatea întâlnirilor trebuie precizată de la prima şedinţăde consiliere;
•acţiunea efectivă pentru îndeplinirea obligaţiilor impuse de către instanţa de
judecată şi acoperirea nevoilor beneficiarului, incluzând şi neacceptarea de aîncălca condiţiile
pe care le are de respectat şi care i-au fost aduse lacunoştinţă la începutul perioadei de
supraveghere - proces verbal ;
•identificarea « nevoilor ascunse » - pe parcursul luciului efectiv cu beneficiarul se
mai pot găsi şi uite nevoi, neidentificate la începutulintervenţiei:
•identificare a soluţiilor pentru acoperirea acestor nevoi;
•monitorizarea dalelor:
•evaluarea finală.

În activitatea de supraveghere, consilierul responsabil de caz trebuie săţină o

evidenţă clară şi obiectivă a evoluţiei beneficiarului, modificări alecomportamentului
acestuia.Supravegherea persoanei eliberate din detenţie începe din momentul părăsirii
effective de către aceasta a locului de detenţie.6 La luarea hotărâriiinstanţei de judecată setul
serviciului de probaţiunc desemnează de îndată unconsilier de probaţiunc responsabil cu
supravegherea executării obligaţiilor şi/sau amăsurilor stabilite prin hotărârea judecătorească,
6
Foucault, Michel, 2005, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii , Piteşti, Ed. Paralela 45

21
în termen de cel mult 2 zilelucratoare de la comunicarea hotărâri instanţei de judecată
consilierul de probaţiunc desemnat va organiza întâlnirea ci persoana primita în sarcină şi-i
vaaduce la cunoştinţă obligaţiile şi/sau cu măsurile impuse de instanţă. Ca urmare aacestei
comunicări verbale condamnatul semnează un angajament.Secţiile de probaţiune trebuie să se
asigure că supravegherea în zona lor seface conform acestui standard naţional, ţinându-se
cont de orice ghid asociatacestuia. Consilierul supraveghetor trebuie să întocmească un raport
cuprinzânddetaliile perioadei în care infractorul s-a aflat sub supraveghere în comunitate.
De asemenea, indiferent dacă Serviciul de probat urne a încheiat acorduri
decolaborare eu instituţiile ce trebuie implicate în asislcnţa consilierea şisupravegherea
persoanei acesta le înştiinţează şi eventual dacă activităţile ce ledesfăşoară au tangenţă cu
persoana condamnată, se solicită ea acestea să informezeServiciul.Planul de supraveghere se
va întocmi de către consilierul de probuţiune responsabil de caz pentru întocmirea acestuia se
poate solicita desemnarea unor specialişti în vederea.
-evaluării profesioniste a nevoilor persoanei condamnate / minorilor;
-stabilirii unor metode adecvate de intervenţie în vederea satisfaceriinev oilor
criminogene identificate şi realizarea unui plan de intervenţie în vedereareintegrării sociale a
persoanei condamnate sau minorilor
Acesta se va întocmi în concordanţă cu obligaţiile şi/sau măsurile stabilite prin
hotărârea judecătorească şi va ti adus la cunoştinţa persoanei supravegheate (ise va înmâna o
copie după aceasta facându-se menţiune într-un proces verbalsemnat de către consilier şi
persoana supravegheată).Este necesar ca acest plan de supraveghere să fie revizuit ori de câte
ori estenecesar, pe parcursul perioadei de supraveghere, dar obligatoriu o data la 6 luni.

Reguli de supraveghere

Consilierul de probaţiune îi va solicita persoanei condamnate, la primaîntrevedere,

informaţii referitoare la situaţia locativă, la situaţia sa financiară, loculde muncă şi durata
pentru care este angajată şi, după caz. la persoanele aflate înîngrijirea sa on la persoanele în
îngrijirea cărora aceasla se află.
Consilierul de proba ţiu ne trebuie să verifice orice informaţii prin care pot
ticontrolate mijloacele de existenţa ale condamnatuluiÎn cazul în care condamnatul este
obligai să desfăşoare o activitate sau săurmeze un curs de învăţământ ori de calificare,

22
consilierul de probaţiune verificănivelul instrucţiei şcolare sau al pregătirii profesionale, în
vederea înscrierii persoanei supravegheate la un curs corespunzător.7
Consilierul de probaţiune responsabil de caz verifică periodic dacă
persoanasupravegheată urmează cursurile de învăţământ sau de calificare.În cazul în care
persoana condamnată a fost obligată prin hotărâre judecătorească să nu îşi schimbe domiciliul
sau reşedinţa ori să nu depăşeascălimita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de
instanţă, consilierul de probaţiune responsabil de caz îi va pune în vedere aceasta
condamnatului şi vacolabora cu organele de poliţie şi cu primăria din localitatea de domiciliu
sau dereşedinţă a persoanei supravegheate, care vor sesiza orice schimbare intervenită
însituaţia acesteia.Consilierul de probaţiune trebuie să efectueze controale inopinate
ladomiciliul sau la reşedinţa persoanei supravegheate pentru a constata starea defapt.În cazul
în care persoana condamnată este obligată să nu frecventezeanumite locuri stabilite de
instanţă consilierul de probaţiune verifică periodic şi oride câte ori este sesizat de alte
persoane dacă persoana supravegheată respectăinterdicţia.Consilierul de probaţiune
responsabil de caz păstrează o legătură permanentă cu reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai
organelor de poliţie, precumşi eu orice persoane fizice şi juridice care ar putea oferi
informaţii privindfrecventarea de către persoana supravegheată a locului supus
interdicţiei.Atunci când consilierul de probaţiune constată prezenţa persoaneisupravegheate
în locul sau în locurile a căror frecventare i-a fost interzisă, îiînmânează un avertisment scris,
procedând la explicarea verbală a conţinutuluiacestuia. În această situaţie se va încheia un
proces-verbal semnat de consilierul de probaţiune responsabil de caz şi de persoana
supravegheată.
Obligaţia este considerată ne îndeplinită atunci când, după înmănarea : două
avertismente, consilierul de probaţiunc constată că persoana supravegheată este sau a fost
prezentă în locul sau în locurile a căror frecventare i-a fost interzisă.8

În cazul în care persoana condamnată are obligaţia de a nu intra in legăturăcu

anumite persoane stabilite de instanţa de judecată consilierul de probaţiuneresponsabil de caz
trebuie să ia măsurile necesare in vederea identificării şicontactării persoanelor care ar putea
furniza informaţii relevante în cazul respectiv,colaborând cu organele de poliţie şi cu alte
instituţii însărcinate eu asigurareaordinii şi liniştii publice.

7
Durkheim,E.,Sinuciderea,Ed. Antet, 2001,
8
Goffman E., Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane
instituţionalizate, Ed. Polirom, Iaşi, 1961/2004

23
 Consilierul de probaţiune responsabil de ea, efectuează vizite inopinate ladomiciliul
şi la locul de muncă ale persoanei supravegheate şi colaborează cufamilia acesteia în vederea
respectării obligaţiei stabilite.În cazul în care persoana condamnată este obligata sâ nu
conducă nici unvehicul sau anumite vehicule consilierul de probaţiune verifică modul
derespectare a acestei obligaţii.Consilierul de probaţiune responsabil de caz păstrează o
legătură permanentăcu reprezentanţi ai organelor de poliţie, precum si eu orice persoane
fizice şi juridice care ar putea oferi informaţii privind îndeplinirea sau neîndeplinirea decătre
persoana supravegheată a acestei obligaţii.În cazul în care persoana condamnată este obligată
să se supună unor măsuride control, tratament sau îngrijire, in special în scopul dezintoxicării,
serviciul de probaţiune identifică pe plan local unităţile sanitare, precum şi
organizaţiile,instituţiile sau specialiştii care desfăşoară programe de recuperare a
toxicomanilor sau alcoolicilor, în vederea includerii persoanei supravegheate în aceste
programe.Consilierul de probaţiune. cu ocazia întrevederilor cu persoanasupravegheată,
precum şi prin legătura permanentă cu persoanele implicate întratarea acesteia verifică dacă
persoana respectă programul de tratament sau deîngrijire şi în ce măsură acesta este eficient,
solicitând periodic în scris opiniaspecialiştilor.Cu ocazia fiecărei întrevederi consilierul de
probaţiune stabileşte în cemăsură obiectivele planului de supraveghere sunt aduse la
îndeplinire şi aduce iacunoştinţă persoanei condamnate data următoarei întrevederi.

Persoana condamnată este obligată să anunţe în prealabil serviciul de probaţiune în

legătură cu orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă, precum şi despre orice
deplasare, comunicând noua adresă, numărul de telefon, precum şi, după caz, data
întoarcerii.Persoana supravegheată anunţă în scris serviciului de probaţiune
schimbareadomiciliului, reşedinţei sau a locuinţei, cu excepţia cazurilor urgente,
cândanunţarea se va tace mai întâi telefonic.În cazul in care persoana supravegheată işi
schimbă domiciliul, reşedinţa saulocuinţa într-o localitate care nu se artă în competenţa
serviciului de probaţiunedosarul va ti transmis în termen de 3 zile lucrătoare serviciului de
probaţiunecompetent, anunţându-se de îndată instanţa de executare.9
Comunicarea se face numai în scris, precizau du-se motivele schimbăriilocuim de
munca, nouî loc de muncă al persoanei condamnate, natura muncii pecaro n desfăşoară si
descrierea activităţii, anexându-se documente justificative înacest sens.Consilierul de
probaţiune este obligat să verifice autenticitatea acestor informaţii prin contactarea unităţii
angajatoare.În ceea ce priveşte lucrul cu minorii, în funcţie de convenţile
9
Bruno Ştefan, Mediul penitenciar Românesc-Cultură şi civilizaţie carcerală , Iaşi, Ed. Institutul European,2006

24
internaţionale,măsurile luate trebuie să fie orientate către interesul superior al copilului.Copiii
să fie trataţi diferit faţă de adulţi, datorită faptului că ei nu pot luadecizii asemenea unui adult
şi ci trebuie trataţi cu maximă atenţie.În cazul în care minorul este obligat să nu frecventeze
anumite locuristabilite consilierul de probaţiune verifică periodic şi ori de câte ori esie sesizat
dealte persoane dacă minorul respectă interdicţia.Consilierul de probaţiune responsabil de caz
trebuie să păstreze o legătură permanentă cu familia acestuia sau. după caz, cu persoana ori
eu instituţia legalînsărcinată cu supravegherea minorului, cu reprezentanţi ai autorităţilor
locale, aiorganelor de poliţie, precum şi cu orice persoane fizice sau juridice care ar
puteaoferi informaţii privind frecventarea de către minora locului supus interdicţiei.

Atunci când consilierul de probaţiune constată prezenţa minorului în locuisau în

locurile a căror frecventare i-a fost interzisă, îi înmânează un avertismentscris, procedând la
explicarea verbală a conţinutului acestuia. În această situaţie seva încheia un proces-verbal
semnat de consilierul de probaţiune responsabil de el şide minor.Atunci când, după
înmânarea a două avertismente, consilierul de probaţiuneconstată că minorul a fost prezent în
locul sau în locurile a căror frecventare i-afost interzisă, înştiinţează de îndată şeful
serviciului de probaţiune. Acesta dinurmă înştiinţează de îndată persoana sau persoanele
cărora li s-a încredinţatsupravegherea minorului, precum şi instanţa de judecată.În cazul în
care minoral are obligaţia de a nu intra în legătură cu anumite persoane stabilite de instanţa de
judecată consilierul de probaţiune responsabil decaz trebuie să ia măsurile necesare în
vederea identificării şi contactării persoanelor care ar putea furniza informaţii relevante în
cazul respectiv,colaborând cu familia acestuia sau, după caz, cu persoana ori cu instituţia
legalînsărcinată cu supravegherea minorului, precum şi cu organele de poliţie şi cu
alteinstituţii însărcinate cu asigurarea ordinii şi liniştii publice.
Totodată consilierul de probaţiune responsabil de caz efectuează viziteinopinate la
domiciliu şi, după caz, la locul de muncă sau la şcoala la care învaţăminorul şi colaborează eu
familia acestuia în vederea respectării obligaţiei.În cazul în care minorul nu îndeplineşte
obligaţia impusă consilierul de probaţiune responsabil de caz va înştiinţa de îndată şeful
serviciului de probaţiune.Acesta din urmă înştiinţează de îndată persoana sau persoanele
cărora li s-aîncredinţat supravegherea minorului, precum şi instanţa de judecată.În cazul în
care minorul este obligat să presteze o activitate neremuneratăîntr-o instituţie de interes
public stabilită de instanţă, serviciul de probaţiuneîncheie în cel mai scurt timp un acord de
colaborare cu instituţia de interes publicşi cu autoritatea publică interesată.

25
 De asemenea, persoanei supravegheate i se pune în vedere că trebuie sărespecte
regulile de conduită care se referă, în principal, la a nu avea uncomportament violent sau
agresiv ori o atitudine nepotrivită sau un limbajnecorespunzător, care ar putea prejudicia
personalul serviciului de probaţiune. precum şi alte persoane aflate sub
supraveghere.Consilierul de probaţiune responsabil de caz încunoştinţează
persoanasupravegheată despre posibilitatea de a formula plângere la şeful serviciului încazul
în care consideră că tratamentul aplicat de serviciul de probaţiune pe perioada supravegherii
este necorespunzător.Ori de câte ori apreciază că este necesar, serviviul de probaţiune va
solicitaautorităţilor competente desemnarea unor specialişti în vederea asistării întocmiriişi
derulării planului de supraveghere. Aceşti specialişti pot fi psihologi, sociologi,cadre
didactice, medici sau oricare alţi specialişti a căror opinie este consideratănecesară.Cheia
pentru atingerea scopurilor propuse în aeth itatea de supraveghere esteresponsabilitatea
întregului serviciu de probaţiune O bună colaborare între membriiechipei, fiecare trebuie să
vină cu cunoştinţele şi abilităţile lui. să se discute pecazurile aflate în supraveghere,
problemele apărute, discuţii asupra întocmirii planului de supraveghere ctc.Acest lucru
îmbunătăţeşte calitatea muncii serviciului respectiv.
Pentru un serviciu de calitate şi pentru eficienţa lucrului cu beneficiarii,trebuie să se
ţină cont de următorii factori:
•gravitatea infracţiunii / infracţiunilor comise - de acest lucru depinde durata
programului, frecvenţa şedinţelor de lucru:
•dacă a mai fost supus altor program de supraveghere ordine de restricţie;
•riscul pentru public;
•nevoile distincte ale infractorului;
•dorinţa lui de a lua parte la un program de supraveghere;
•educaţie socială şi dezvoltare personală, se poate oferi ca voluntar pentnruanumite
activităţi care să-i poată dezvolta abilităţile personale;
•informaţii despre grupul-ţintă (cu cine putem colabora pentru a-i puteaacoperi
nevoile, instituţii, organizaţii, persoane fizice, costul menţinerii lui încomunitate, resurse)
pentru ca programul de supraveghere să poată fi derulat;
•relaţia lui cu familia din care provine, cu rudele, cu prietenii (problemeapărute,
probleme care îi pot afecta comportamentul sau pot duce larecidivă).
•încrederea în normele acceptate de societate, implicare în raport cu ceilalţi.cum se
relaţiouează cu cei de lângă ci, petrecerea timpului liber în mod util.

26
 Deciziile semnalează o perspectivă de schimbare şi de aceea trebuie sa ledăm
clienţilor oportunitatea de a-şi evalua propriile decizii luate şi să le arătămunde este nevoie să
şi le îmbunătăţească, în cazul în care o persoană care are uncomportament anti-social nu
acceptă responsabilitatea propriului comportamentsau nu înţelege ca acesta este inadecvat şi
îi provoacă probleme, este puţin probabilcă schimbarea se va produce. Este important ca
infractorul să ştie că supraveghereaîn comunitate este o alternativă a pedepsei cu închisoarea,
că are de respectat un program, că trebuie să ducă la bun sfârşit o serie de activităţi care-l vor
pregăti pentru viaţa într-un mod pozitiv - conform cit normele acceptate de societate.Odată
finisat termenul de probă tuturor instituţiilor implicate în asistenţa,consilierea şi
supravegherea persoanei le este adus la cunoştinţă rezultatul lucruluituturor în vederea
soluţionării problemelor psiho-sociale şi gradul de reintegraresocială a persoanei.

Studiu de caz

Conduita de fiecare zi a deținuților dintr-un penitenciar este determinată de anumiți

factori - materiali și spirituali, obiectivi și subiectivi, sociali și psihosociali. 10
Indiferent în ce loc sau unde își petrec ziua deținuții, aceștia sunt supravegheați,
viața în comun pe care instituționalizarea o presupune, răpindu-le orice formă de intimitate .
„Programul zilnic reprezintă un element cheie în cadrul detenției. Acesta trebuie să
ocupe timpul activ al deținutului de la ieșirea din cameră și până la introducere, asigurându-i
acesteia o paletă cât mai largă de posibilități de recreere, de activitate productivă, de
redescoperire a personalității sale în contextul indicațiilor „terapeutice” asigurate de
tratamentul penitenciar cât și de dezvoltare a felului de a comunica cu ceilalți.” 11
Nr. Crt. Activitate Timp afectat

1 Deșteptarea 6:30

2 Program de igienă 6:30-7:30

3 Pregătirea pentru activități 7:30-8:00

4 Activități de școlarizare și 8:00-13:00

profesionalizare/Munci/Odihnă

10
Bruno Ştefan, Mediul penitenciar Românesc-Cultură şi civilizaţie carcerală , Iaşi, Ed. Institutul European,2006
11
Revista de știință penitenciară, 1997, București, pag.49

27
5 Masa de prânz 13:00-15:00

6 Odihnă/ Activități recuperative și 15:00-17:00

sportive/Munci

7 Masa de seară 19:00

8 Activități recreative(TV, audiții 19:30-22:00

muzicale,lectură)

9 Stingerea 22:00

Conform răspunsurilor, majoritatea deținuților sunt de părere că zilele decurg

conform unei rutini prestabilite.
Activitățile instituționale în cadrul cărora deținuții iau contact cel mai mult atât unii
cu ceilalți cât și cu personalul, nu sunt numeroase. Deținuții întreprind activități în funcție de
fiecare la ce se pricep,de învățare, dezvoltarea personalității, petrecerea timpului, recreative,
tehno-redactare, după nivelul de cultură. Totodată, deținuții prin participarea lor la anumite
activități își pot însușii anumite replici, stări, părți nedescoperite ale personalității, în timp ce
instituționalizații cu un nivel de cultură mai ridicat citesc cărți, fac comentarii pe marginea
lor, etc.
În grupul de bărbați investigați am intervievat un deținut care a fost închis atât în
Penitenciarul din Rahova cât și în afara țării în Italia acesta mărturisindu-mi diferențele.
Cât despre relaţiile dintre ei şi personal, atmosfera este una de linişte şi pace.
Conflicte nu există, de cele mai multe ori ele sunt evitate iar dacă programul este respectat nu
există nici un fel de problemă.
Bărbații închiși în penitenciar au diverse opinii în ceea ce privește spațiul restrâns pe
care îl împart cu ceilalți colegi.
Traiul într-o ambianţă monotonă, zilnic câte 18 ore, lipsa unui spaţiu intim, dar şi
veşnicele discuţii cu aceiaşi colegi şi pe aceleaşi teme ne ajută să înțelegem frecventele căderi
psihice, degradările imaginii de sine cu care se confruntă mulţi deţinuţi.
Pentru a afla care sunt relațiile între deținuți și relațiile lor cu personalul în
penitenciar, aceștia mi-au oferit răspunsuri asemănătoare.

„Am avut conflicte de mică amploare din cauza înghesuielii, pentru că eu sunt ușor
claustrofob, mai e și cald, câteodată mai reacționezi și violent. A trebuit să învăț limba,

28
înjurăturile altfel eram victima lor. Eu sunt mai izolat, nu pentru că sunt mai inferiori, pur și
simplu nu e locul meu printre ei.”
„Personalul chiar dacă nu se poartă cu mine 100% ok, eu îmi văd de treaba mea
pentru că în adâncul sufletului meu sunt tot polițist și respect uniforma.”
„Sunt o persoană deschisă şi mă înţeleg foarte bine cu personalul.”
Obligaţia de a trăi împreună îl determină pe deţinut, în ideea de supravieţuire în
colectiv, să-şi atribuie o identitate comună, să integreze valori morale colective.
„Publicația casei” de cele mai multe ori sub forma revistei a penitenciarului
este materialul completat de către deținuți care scriu an de an, participă la
concursuri,evenimente cu piese de teatru în cadrul Teatrului Notara, Palatul Copiilor, Azilul
Domnești, 1 iunie Ziua Copilui,etc. Deținuții care întreprind această activitate sunt printre cei
care au studii, au un nivel de cultură foarte ridicat și dispun de o fluență în vorbire, care își
doresc să comunice cu toată lumea din penitenciar pentru a obține informații diverse în
publicarea revistei, și care totodată este capabilă de a purta conversații la orice nivel. 12
Un alt obiectiv la care m-am orientat este cel care face referire la vizitele,
comunicarea cu familia, contactul cu lumea externă cum și dacă mențin legătura cu acestea.
Majoritatea bărbaților sunt vizitați de familie, copii, cel mai important lucru este
acela că își văd persoanele dragi. Acest lucru reprezintă o ieșire din cotidian.
Ultimul obiectiv pe care l-am abordat în cercetarea mea este opinia deținutului cu
privire la sugestiile sale asupra contribuției îmbunătățirii vieții, a sistemului de pedepse și a
sancțiunilor din penitenciar. Majoritatea sugestilor cu privire la acest aspect au fost în
totalitate nemulțumitoare, deținuții sunt revoltați și chiar propun diverse îmbunătățiri.
Trecerea timpului în penitenciar ia proporții foarte mari, mai ales atunci când se
apropie și perioada eliberării. Aici ne referim la timpul așteptării care este definit ca un timp
mort, în care deținuții se gândesc la familie, copii, și regretă faptul că nu pot fi lângă ei că nu
pot avea o viață socială. O dată întrebate cum apreciază trecerea timpului e clar că fiecare își
umple timpul cu ceva pentru a-și ușura traiul de zi cu zi.
Majoritatea deţinuţilor consideră că detenţia nu este bună decât o perioadă de 1-2 ani
maxim.
Bărbaţii încarceraţi sunt obligaţi să adopte acest program cotidian de viață și să și-l
însușească.
Am studiat atent persoanele încarcerate la Penitenciarul Rahova pentru a observa ce
şi cum. Majoritatea celor care ajung în spatele unor gratii vin din familii normale, au un grad
12
Delia Cristina Balaban şi Ioan Hosu, PR Trend-Societate și comunicare, Ed. Tritonic, București,2009

29
de cultură foarte ridicat, cu o carieră în spate care pentru mulți dintre noi ar putea semnifica
modele de urmat în viaţă cu excepția greșelii comise pentru care se află aici. Pentru o
fracțiune de secundă în care nu au gândit limpede, în care își pierd controlul, sau din orgoliu,
din prostie, din inconștiență, deși scuza lor este “dacă nu reacționezi nu ai spirit de
conservare și atunci ai o problemă psihică” acum, au suficient timp să gândească la rece că au
exagerat.

Concluzii

30
 Pentru ca o închisoare să fie corectă este nevoie ca aceasta să fie construită astfel
încât să dezvolte relaţii bune între deţinuţi, să aibă în componenţă spaţii şi oportunităţi unde
să-şi poată desfăşura activităţi utile, să dispună de condiţii decente de munca şi viaţă.
Pedeapsa privativă de libertate are două scopuri principale, cea de constrângere şi
cea de reeducare. Un sistem de pază şi supraveghere excesiv de dur afectează eforturile de
reeducare, în acelaşi timp un penitenciar care pune prea mult accentul pe eforturile de
reeducare va trebui să reducă prea mult măsurile de siguranţă care au ca urmare o scădere a
siguranţei penitenciare. Cele două funcţii sunt interdependente căci nu se pot depune eforturi
pentru reeducare dacă nu există un climat de siguranţă. Aceste două funcţii sunt exercitate de
către funcţionarii publici cu un statut special. Scopul instituţiei penitenciare este acela de a
reabilita persoanele private de libertate.În realizarea acestui scop persoanele private de
libertate precum şi penitenciarul îşi pun amprenta asupra funcţionarilor publici cu statut
special.13
În continuare, autorităţile vor căuta soluţii pentru îmbunătăţirea vieţii de
detenţie dar şi pentru o comunicare mai bună între deţinuţi, şi între personal şi deţinuţi.
Zilele decurg de obicei în aceeași manieră, iar orice abatere de la această rutină este
concretizată de obicei prin vizitele primite, care sunt foarte apreciate.
În ceea ce privesc ipotezele propuse pentru testarea în cadrul acestei cercetări toate
au fost validate în proporții destul de mari, cu excepția ipotezei „Cu cât instituția totală oferă
o varietate de activităţi aceştia îşi vor reduce atât din pedeapsă cât şi vor fi răsplătiţi.” care a
fost mai puțin validă. Ipotezele lucrării de față confirmă faptul că spațiul penitenciarului
privează intimitatea deținuților, aceasta având repercursiuni asupra psihicului lor, la fel și
faptul că timpul ia proporții mult mai mari atunci când se apropie termenul de liberare.
După parerea mea, programul trebuie să ocupe tot timpul activ al deținutului
de la ieșirea din cameră și până la introducere, asigurându-i acestuia o paletă cât mai largă de
posibilități de recreere, de activitate productivă, de redescoperire a personalității sale în
contextul indicațiilor „terapeutice” asigurate de tratamentul penitenciar.
Nimeni nu își poate imagina ce înseamnă închisoarea decât dacă i-a simțit răcoarea,
sentimentul singurătății și presiunea nesiguranței. Din nefericire, când se întorc în societate,
pentru detinuții eliberați, libertatea nu are o față prietenoasă, așa cum și-ar dori ei, iar visele și

13
Mihaela Săsărman, Negocierea de conflicte în penitenciare, Editat în cadrul proiectului ICCO și
CORDAID,Bucureşti, 2007

31
planurile foștilor deținuți, poate prea ambițioase, sunt năruite și îi determină să comită noi
infracțiuni.

BIBLIOGRAFIE

32
1. Abraham Pavel, Nicolăescu Victor, Iaşnic Ştefăniţă Bogdan – Introducere în
probaţiune. Supraveghere, asistenţă şi consiliere a infractorilor condamnaţi la
sancţiuni neprivative de libertate, Ed. Naţional, Bucureşti, 2001;
2. Buzducea, D., Asistenţa socială a grupurilor de risc, Polirom, Iaşi, 2010
3. Durnescu, I. (coord.), Tomiţă, M., Balica, E., Dumitraşcu, H., Mihai, S., L.,
Fârţală, V., Durnesu, I., Filimon, A., Pană, O., Mitricună, B., Groza, D.,
Oancea, G., Faur, A., Sandu, M., Witec, S., Micle, I., M. (2011), Probaţiunea.
Teorii, legislaţie şi practică, Ed. Polirom, Iaşi.
4. Floare Chipea, Ordine socială şi comportament deviant, Ed. Cogito, Oradea,
1996
5. Pascu, I., Dima, T., Păun, C., Gorunescu M., Dobrinoiu, V., Hotca, M., A.,
Chiş, I., Dobrinoiu, M., Noul Cod penal comentat, Vol. I. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
6. Paşca, V., Curs de drept penal. Partea generală, Ed. a II-a, actualizată cu
modificările noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
7. Mirişan, V., Drept penal. Partea generală. Prezentare comparativă a
dispoziţiilor Codului penal în vigoare şi ale noului Cod penal, ediţia a IV-a,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
8. Sorin Rădulescu – Sociologia comportamentului social, Ed. Victor, Bucureşti,
1998
9. Sorin Rădulescu – Introducere în sociologia devianţei, Ed. Medicală, Bucureşti,
1990
10. Udroiu, M., (2015), Drept penal. Partea generală. Noul Cod Penal.,ediţia a 2-a,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2015;
11. Manual de probaţiune (coord.: Schiaucu, V., Canton, R.), Ministerul Justiţiei,
Editura Euro Standard, Bucureşti, 2008.
12. Balaban, Delia C.; Hosu, Ioan.(2009), PR Trend-Societate şi comunicare ,
Bucureşti, Ed. Tritonic.
13. Bodenhamer Bob G. și L. Michael Hall.(2008), Manualul de utlizare a
creierului-volumul I, București, Ed. Excalibur.
14. Borg, James(2010), Limbajul trupului, București, Ed. Alffa.

33
 15. Bruno, Ștefan(2006), Mediul penitenciar românesc. Cultură şi civilizaţie
carcerală, Iaşi, Ed. Institutul European.
16. Chelcea,Septimiu(2004), Metodologia cercetării sociologice.Metode
cantitative și calitative, București, Ed.Economică.
17. Constantin,Mircea(1979), Inter-comunicarea, colecția Psyche, București, Ed.
Științifică și Enciclopedică.
18. Dâncu,Sebastian V.(2005), Comunicarea în managementul instituțional,
București, Proiect finanțat prin Phare.
19. Dobrică Petronel, Suport de curs nepublicat(2008), ”Progresivitatea
sociabilității în două sisteme penale. Instituția regimului progresiv de
executare a pedepsei cu închisoarea ,Universitatea din București, Facultatea de
Sociologie și Asistență socială, București.
20. Durkheim, Emile (2001), Sinuciderea, București, Ed. Antet.
21. Durnescu Ioan(2009), Asistența socială în penitenciar, București, Ed. Polirom.
22. Fiftal Leanne and Ofelia Lisa Vega(2010), Identity construction, self
perceptions and criminal behaviour of incarcerated women, USA, Routledge
Press with Taylor and Francis Group.
23. Florian, Gheorghe(2001), Psihologie penitenciară, București,Ed. Oscar Print.
24. Florian, Gheorghe.(2007), Fenomenologie penitenciară, Bucureşti, Ed. Oscar
Print.
25. Foucault, Michel.(2005), A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii ,
Piteşti, Ed. Paralela 45.
26. Goffman, Erving.(2004), Aziluri, Iaşi, Ed. Polirom.
27. Manualul de de proceduri al ANP.
28. Mamali, Cătălin.(1974), Intercunoaștere, București,Ed. Științifică.
29. Navarro, Joe (2008) „Secretele comunicării nonverbale” București, Ed. Meteor
Press.
30. Neculau, Adrian.(2003) Manual de psihologie socială, Iași, Ed. Polirom.
31. Săsărman, Mihaela.(2007), Negocierea de conflicte în penitenciare, Bucureşti,
Ghid de lucru-Institutul de Reforme Penale, Editat în cadrul proiectului ICCO
şi CORDAID.
32. Stănişor, Emilian; Bălan, Ana; Mincă, Marinela.(2003), Penologie, Bucureşti,
Ed. Oscar Print.
33. Stănişor, Emilian; Bălan, Ana;Pripp, Cristina.(2004), Universul
carceral,Bucureşti, Ed. Oscar Print.
34. Tandin,Traian.(1993), Limbajul infractorilor , București, Ed. Paco.

Legislație :
Legea nr. 275/2006 din 4 iulie privind executarea pedepselor și a măsurilor
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

34
 Legea nr. 23 din 18 noiembrie 1969 privind executarea pedepselor.
Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din
Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 628 din 22 septembrie 2009
Hotărâre pentru aprobarea strategiei sistemului administrației penitenciare pe
perioada 2010-2013 art. 108 din Constituția României.
Acte normative din domeniul probaţiunii
Legea nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de
probaţiune, publicată în M.Of, P.I., nr. 514/2013;
H.G. 1239/2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor
O.G. nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de probaţiune,
republicată în M. Of., P.I, nr. 844 din 16.12.2008;
Legea nr.211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea
protecţiei victimelor infracţiunilor, publicată în M. Of., P. I, nr.505 din 4 iunie 2004;
Codul penal (2012) şi Codul de procedură penală, cu modificările aduse prin
Legea nr. 63/2012 şi Legea nr. 28/2012, Ed. C.H. Beck, Bucureşti;
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în timpul procesului penal, M. Of., P I, nr.
514/14.08.2013.
H.G. nr. 1239 din 29 noiembrie 2000, republicată, privind aprobarea
Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 92/2000 privind organizarea şi
funcţionarea serviciilor de probaţiune

Resurse web:

http://www.criminologie.ro/SRCC/Lang/Romana/Study/Detinutii%20si%20relatiile
%20in%20mediul%20carceral%20-%20Studiu.pdf

35