Translated from "?" to Romanian - www.onlinedoctranslator.

com

Antiviral Research 108 (2014) 104–128

Liste de conținut disponibile laScienceDirect

Cercetare antivirale

j ourna l pagina principală: www. el sev ier . com/ l oca te / an viral

Revizuire

Ecologia căpușelor și epidemiologia bolilor virale transmise de căpușe

Agustín Estrada-PeñaA,⇑, Jose de la Fuenteb,c
ADepartamentul de Patologie Animală, Facultatea de Medicină Veterinară, Miguel Servet, 177, 50013 Zaragoza, Spania
bSaBio, Institutul de Cercetare în Resurse de Vânătoare IREC-CSIC-UCLM-JCCM, Ronda de Toledo s/n, 13005 Ciudad Real, Spania
cDepartamentul de Patobiologie Veterinară, Centrul pentru Științe ale Sănătății Veterinare, Universitatea de Stat Oklahoma, Stillwater, OK 74078, SUA

info articol abstract

Istoricul articolului: O serie de boli transmise de căpușe ale oamenilor au crescut ca incidență și raza geografică în ultimele decenii și
Primit la 15 octombrie 2013 există îngrijorarea că acestea vor reprezenta o amenințare și mai mare pentru sănătatea publică în viitor. Deși
Revizuit la 8 februarie 2014
încălzirea globală este adesea citată drept mecanismul de bază care favorizează răspândirea bolilor transmise de
Acceptat la 24 mai 2014 Disponibil
căpușe, clima este doar unul dintre mulți factori care determină ce specii de căpușe se găsesc într-o anumită regiune
online la 9 iunie 2014
geografică, densitatea populației lor, probabilitatea ca acestea să fie infectate. cu microbi patogeni pentru oameni și
frecvența contactului căpușă-om. Acest articol oferă informații de bază necesare microbiologilor pentru a înțelege
Cuvinte cheie:
mulți factori care afectează aria geografică și densitatea populației de căpușe și riscul expunerii umane la căpușe
Căpușe
infectate. Mai întâi rezumă pe scurt ciclul de viață și ecologia de bază a căpușelor și modul în care căpușele și gazdele
Ecologie
Agenti patogeni transmisi de
vertebrate interacționează, apoi trece în revistă înțelegerea actuală a rolului climei, factorilor socio-demografici,
capuse Epidemiologie dezvoltarea agriculturii și schimbările în comportamentul uman care afectează incidența bolilor transmise de căpușe.
Clima și factorii gazdă Aceste concepte sunt apoi ilustrate în discuții specifice despre encefalita transmisă de căpușe și febra hemoragică
Crimeea-Congo.
- 2014 Elsevier BV Toate drepturile rezervate.

Cuprins

1. Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
2. Biologie și ecologie de bază a căpușelor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105
3. Menținerea și transmiterea agenților patogeni între căpușe și gazde. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107
4. Factori care afectează abundența populațiilor de căpușe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
4.1. Vremea și microclimatul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
4.2. Importanța gazdelor pentru căpușe și agenți patogeni. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
4.3. Utilizarea terenurilor și fragmentarea habitatului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
5. Bolile transmise de căpușe: o poveste despre doi viruși. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
5.1. Encefalita transmisă de căpușe. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
5.2. Febra hemoragică Crimeea-Congo. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
6. Modelarea nișei climatice a căpușelor și agenților patogeni. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
6.1. Modele corelative. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
6.2. Modele bazate pe proces . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
7. Priorități pentru cercetările viitoare: un set de întrebări și cum să le răspundem . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
Mulțumiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124
Referințe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124

1. Introducere agenții patogeni au cunoscut o creștere în ultimele câteva decenii. Aplicarea

Căpușele sunt paraziți obligatorii care transmit o multitudine de agenți
patogeni la animale și la oameni. Interesul pentru căpușe umane transmis
⇑Autorul corespunzator. Tel.: +34 976 761 558; fax: +34 976 761 612.
Adresa de e-mail:aestrada@uniz ar.es(A. Estrada-Peña).
de rutină a instrumentelor pentru detectarea fragmentelor de ADN sau ARN
străin la căpușe, împreună cu un grad ridicat de interes pentru cuantificarea
riscului de îmbolnăvire pentru oameni, a condus la o creștere semnificativă a
numărului de rapoarte privind eco-epidemiologia boli transmise de căpușe.
Descoperirea unui necunoscut anterior

http://dx.doi.org/10.1016/j.antiviral.2014.05.016
0166-3542/- 2014 Elsevier BV Toate drepturile rezervate.
 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
mecanisme de transmitere a agenților patogeni, cum ar fi transmiterea non-
viremică (co-alimentare) a virusului TBE (TBEV) (Labuda şi colab., 1993a,b), și
apariția sau reapariția anumitor boli transmise de căpușe, cum ar fi
epidemia în curs de desfășurare a febrei hemoragice Crimeea-Congo în
Turcia, au creat, de asemenea, un interes bogat în cercetare (Gale și colab.,
2010). O nouă creștere a interesului față de căpușe și agenți patogeni
transportați de căpușe a fost inspirată de afirmațiile recente cu privire la
impactul prognozelor schimbărilor climatice asupra distribuției spațiale a
căpușelor și a agenților patogeni asociați (Brownstein şi colab., 2003; Ostfeld
și colab., 2005; Ogden şi colab., 2008a,b; Jaenson și colab., 2009). Cu toate
acestea, această cercetare a fost plină de dificultăți încă de la început din
cauza cunoștințelor insuficiente despre natura asociațiilor agenților patogeni
de căpușă (Randolph, 2009; Medlock și colab., 2013). O înțelegere adecvată a
modului în care clima modelează ciclurile de transmitere a agenților bolilor
transmise de căpușe așteaptă o analiză mai riguroasă, care este adesea
limitată de lipsa de date (Eisen, 2008).
S-a acordat multă atenție ținând cont de modificările așteptate ale
dinamicii agenților patogeni transmiși de căpușe, determinate doar de
factorii de mediu (revizuit dePatz și colab., 2003). Cu toate acestea, se
crede că factorii care provoacă schimbări în epidemiologia agenților
patogeni transmisi de căpușe sunt probabil dependenți de factorii
socio-demografici, dezvoltarea agriculturii (sau abandonul), defrișările
și măsura în care oamenii contactează interfața ecosistemului bolii. (
Patz și colab., 2003). Acest lucru introduce un grad ridicat de
incertitudine atunci când încercăm să surprindem astfel de modele
locale sau regionale de risc de transmitere a agenților patogeni. Zonele
în care circulă agenți patogeni transmiși de căpușe sunt foarte
focalizate. Acesta este motivul pentru care termenul „foc de transmisie”
se aplică tocmai unei astfel de distribuții spațiale a agenților patogeni
transmiși de căpușe. Aceste focare nu sunt definite doar de condițiile
de microclimat, ci și de prezența și abundența gazdelor cheie de
rezervor, necesare pentru menținerea agenților patogeni în câmp.
Deoarece compoziția faunistică a gazdelor are o natură focală (
Randolph, 2009) poate afecta dinamica agenților patogeni la scară
locală, deoarece atât efectele asupra supraviețuirii căpușelor, cât și
prezența gazdelor-cheie rezervoare. Prin urmare, este important să se
determine impactul compoziției comunității de gazde asupra lanțului
de transmitere a agentului patogen, și nu numai a factorilor de mediu.
Acest articol își propune să ofere informații despre asocierile dintre
climă, agenții patogeni transmiși de căpușe, compoziția faunistică a
gazdelor, agenții patogeni și activitățile umane și modul în care aceștia
pot interacționa. Este împărțit în șase părți. În primul, examinăm
punctele de bază ale biologiei și ecologiei căpușelor, cu accent pe
relațiile căpușelor cu clima și gazde. A doua secțiune examinează
relațiile dintre căpușe și gazde, definind câțiva termeni importanți în
cercetarea acestor relații. Al treilea este dedicat revizuirii factorilor care
reglează abundența populațiilor de căpușe, cu un accent special pe
climă, compoziția comunității de gazde și caracteristicile peisajului. A
patra parte este dedicată examinării a două exemple de viruși transmisi
prin căpușe, encefalita transmisă de căpușe (TBE) și febra hemoragică
Crimeea-Congo (CCHF), pentru a ilustra potențialii factori de
reglementare care operează pe dinamica lor. A cincea secțiune este
dedicată revizuirii pe scurt a evoluțiilor în modelarea distribuției și a
dinamicii sezoniere a căpușelor, într-o încercare de a surprinde nișa de
mediu a căpușelor și agenții patogeni transmiși ai acestora. Secțiunea
de încheiere prezintă nevoile principale de cercetare în domeniu.
2. Biologie și ecologie de bază a căpușelor
Căpușele sunt împărțite în două mari familii, Argasidae și Ixodidae, cu un
total de aproximativ 850 de specii (Guglielmone et al., 2010). Primele sunt
cunoscute în mod obișnuit ca „căpușe moi”, iar cele din urmă ca „căpușe
tari”. Cele două familii au un ciclu de viață diferit. Această recenzie se
concentrează pe Ixodidae, nu pentru că căpușele argazide sunt mai puține
105
important, dar din cauza volumului mare de cercetări efectuate asupra
Ixodidae în ultimele decenii.
Toate căpușele sunt paraziți temporari obligatorii ai animalelor
vertebrate și se caracterizează printr-un ciclu complex de dezvoltare.Fig. 1
prezintă o diagramă a ciclului de viață tipic al unei căpușe ixodid. Ciclul de
viață include în mod obișnuit larva (clozare din ou,Fig. 1A), că, după hrănire (
Fig. 1B), pica la pamant si se muleaza la nimfa. Stadiul nimfal găsește o
gazdă potrivită (Fig. 1C), hrănindu-se din nou și întorcându-se la sol pentru o
năpârlire ulterioară. Adultul rezultat va găsi o a treia gazdă, se hrănește din
nou și se împerechează, iar femelele vor depune ouă (Fig. 1D). Femela adultă
îngroșată depune mii de ouă, care sunt lăsate printre vegetația în
descompunere în locuri protejate unde o umiditate relativă ridicată le va
asigura supraviețuirea. La fiecare masă de sânge, căpușele pot deveni astfel
integrate în lanțul epidemiologic de transmitere a agentului patogen, prin
intermediul așa-numitelor transstadiale (etapă la etapă, denumită și
orizontală) sau transovariană (femela la ou, numită și verticală) pasaje.
Pentru ca un agent patogen transmis de căpușă să persistă în mediu, acesta
trebuie să fie achiziționat de la o gazdă infectată, trecut în următoarea etapă
activă a căpușei și apoi transmis cu succes într-o gazdă nouă (Kahl și colab.,
2002). Acest lucru complică dinamica unui agent patogen în câmp, care
depinde atât de ratele de supraviețuire și de activitate ale căpușei, cât și de
compoziția comunității de gazde (Estrada-Peña și colab., 2013b).
Prin urmare, căpușele se hrănesc o dată în fiecare etapă activă și ingerează
cantități masive de sânge, care furnizează energia necesară pentru năpârlirea sau
ovipunerea. Căpușele se împerechează în mod obișnuit în timpul gazdei lor, dar
unele specii se pot împerechea în vegetație, în timp ce caută o gazdă. Cele mai
multe specii au evoluat un ciclu de viață care implică trei gazde diferite (după cum
este ilustrat înFig. 1), dar câteva au evoluat un ciclu de viață care implică doar două
gazde. În schema cu două gazde, atât larvele, cât și nimfele se hrănesc cu aceeași
gazdă, fără să cadă la pământ pentru a napari. Fiecare specie de interes medical
are un model de ciclu de viață cu două sau trei gazde, așa cum s-a explicat. Câteva
specii, care sunt în principal paraziți ai ungulatelor și animalelor sălbatice, au
evoluat cu un ciclu de viață cu o singură gazdă, în care fiecare etapă se hrănește,
se năpește și se împerechează pe aceeași gazdă.
Unele căpușe au evoluat așa-numitul „comportament nidicolos”, astfel
încât sunt de obicei paraziți ai păsărilor cuibărătoare sau carnivore care
construiesc vizuini. Stadiile de hrănire ale speciilor care au dezvoltat o astfel
de strategie de supraviețuire scad de la gazdă în interiorul cuibului sau
vizuinii, crescându-le șansele de supraviețuire, deoarece au un adăpost într-
un mediu protejat. După naparlire, stadiile active se hrănesc cu vertebratele
care ocupă vizuina.
Momentul și durata totală a ciclului de viață sunt foarte variabile.
Unele specii pot finaliza cele trei etape ale ciclului lor de viață într-un
an, în timp ce altele, în principal cele care locuiesc în climă rece, pot
cheltui până la trei sau patru ani pentru a realiza dezvoltarea completă
de la ou la femela îngorgata. Temperatura reglează dezvoltarea
etapelor off-gazdă ale ciclului de viață. Durata totală de viață a unei
căpușe depinde de rezervele de energie obținute în masa anterioară de
sânge și de modul în care aceste rezerve sunt epuizate ca urmare a
stresului climatului.
Căpușele pot folosi diferite grupuri de gazde pentru fiecare etapă activă.
Este obișnuit ca imature (larve și nimfe) să se hrănească cu animale mici,
cum ar fi rozătoarele și păsările, în timp ce adulții se pot hrăni de obicei cu
carnivore și ungulate mari. Cu toate acestea, aceasta nu este o regulă pentru
fiecare specie de căpușe. Unele specii pot fi foarte specifice pentru un
anumit tip de gazdă. Absența unei astfel de gazde cheie într-o anumită zonă
poate împiedica apariția căpușelor care se hrănesc în mod specific cu ea.
Unele dintre aceste gazde joacă, de asemenea, un rol esențial în menținerea
și transmiterea agenților patogeni, astfel încât un anumit agent patogen ar
putea să nu existe într-o zonă dacă astfel de gazde cheie rezervor nu sunt
prezente. De exemplu, unele mamifere mici din pădure sunt rezervoarele
unui flavivirus care provoacă encefalită transmisă de căpușe (TBE) la oameni
(Dulce, 2008). Dacă aceste rezervoare nu sunt prezente într-o zonă, căpușa
se poate hrăni cu alte gazde, dar agentul patogen nu va circula. Cel mai
important în acest context, căpușele se bazează pe mișcările lor
106 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128

Fig. 1.Ciclul de viață ideal al unei căpușe ixodid cu trei gazde, prezentând cele trei stadii (larvă, nimfă și adult). Ouăle se incubează în așternut măcinat (A), protejat de condițiile de mediu
stresante (de exemplu, pierderile de apă). Când larvele eclozează, ele urcă în vegetație, căutând o gazdă (A ? B). Larvele se hrănesc cu astfel de gazde (B), iar atunci când sunt îngorgate,
se lasă pe pământ și năpesc în nimfe (B - C). Nimfele caută o a doua gazdă, se hrănesc și efectuează o a doua năpârlire din gazdă (C ? D). Adulții care rezultă se atașează de o a treia
gazdă, se hrănesc și se împerechează, iar femelele se lasă pentru a depune ouă pe pământ. Imagine prin amabilitatea lui Alexander J. MacAuley, Universitatea din Texas Medical Branch,
Galveston, TX, SUA.

gazdele să câștige noi teritorii, pentru că nu zboară. Barierele
geografice care împiedică deplasarea animalelor impun astfel
constrângeri la răspândirea căpușelor.
Odată ajunse la gazdă, căpușele caută în mod activ un loc favorabil
pentru hrănire. Apoi sondează pielea și își introduc părțile bucale.
Primul pas în hrănire este secreția unei substanțe care se solidifică în
contact cu pielea gazdelor. Contribuie la fixarea căpușei și se numește
„ciment”. La câteva ore după ce căpușa devine atașată de pielea gazdei,
începe o secvență complexă de evenimente, care își au originea în
principal în glandele salivare ale căpușei. Căpușa de hrănire începe o
serie de mișcări peristaltice care inoculează saliva prin părțile bucale
într-o așa-numită „cavitate de hrănire”. În același timp, o serie
dramatică de modificări au loc în glandele salivare, ale căror celule sunt
profund transformate, adaptându-și fiziologia și proprietățile secretive
farmacologice la noul statut „activ”.Nuttall și Labuda, 2004, 2008)
contribuie la fluxul susținut de sânge în cavitatea de hrănire, la liza
celulelor din împrejurimile locului de hrănire și la sustragerea
răspunsului imun. Transmiterea agentului patogen este probabil să
înceapă la aproximativ 24 de ore după începerea hrănirii, dar unele pot
fi inoculate mai devreme.
Căpușele de hrănire concentrează masa de sânge prin eliminarea
excesului de apă. Acest lucru ajută la acomodarea aportului mare de
sânge (câțiva mililitri) în corpul relativ mic al engorgingului.
bifă. Stadiile imature (larve și nimfe) se hrănesc de obicei timp de 3-6
zile, în timp ce adulții se pot hrăni până la două săptămâni. Digestia
sângelui poate începe chiar în primele ore după începerea hrănirii și
durează de obicei câteva săptămâni sau chiar luni. În timp ce are loc
digestia, agenții patogeni dobândiți de la gazde traversează peretele
intestinal, se încorporează în circulația hemolimfei a căpușei și
invadează celulele țesuturilor corpului. După ce năpârlirea este
completă, căpușei durează câteva zile pentru întărirea completă a
cuticulei și apoi caută activ o nouă gazdă (Estrada-Peña și colab., 2013b
).
Atât microclimatul (de exemplu, clima de la straturile inferioare de
vegetație), cât și abundența și disponibilitatea gazdelor modelează
sezonalitatea și abundența căpușelor în cursul anului, o caracteristică
cunoscută sub numele de „fenologie”. Pe parcursul acestei lucrări, vom
folosi acest termen pentru a ne referi la evenimentele ciclului de viață al
căpușelor și modul în care acestea sunt influențate de variațiile
sezoniere și interanuale ale vremii. Fiecare etapă de căpușă predomină
în anumite perioade ale anului, în funcție de combinațiile specifice de
climă și schimbările sezoniere ale abundenței gazdei. În procesul de
găsire și hrănire cu o gazdă, căpușele trebuie să caute în vegetație.
Căutarea este procesul din ciclul de viață în care etapele active caută o
gazdă (Estrada-Peña și colab., 2013b). Este începutul unei perioade de
activitate în care căpușele câștigă un punct de vedere asupra vegetației
și caută o gazdă. Durata și intensitatea acestor perioade de căutare și
chiar căutarea simultană a diferitelor etape ale aceleiași specii de
 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
căpușe, au implicații profunde pentru epidemiologia agenților patogeni
transmisi de căpușe (Nuttall și Labuda, 1994). Restrângerea activității de
căutare a căpușelor la o perioadă determinată în regiunile temperate ale
lumii este o consecință a sezonului climatului și a evenimentelor
meteorologice regionale. Ratele de contact dintre gazdă și căpușe sunt
reglementate de principii asemănătoare legilor de acțiune în masă din
chimie: cu cât căpușele și gazdele sunt mai abundente, cu atât contactele
sunt mai dese, iar căpușele care caută găsesc o gazdă în mai puțin timp. O
densitate mai mare a gazdei poate reduce timpul necesar pentru găsirea
unei gazde potrivite, reducând astfel mortalitatea căpușelor (Barnard, 1991).
Studiile empirice confirmă că activitatea de dezvoltare și căutare a
căpușelor este reglementată de climă (Lees și Milne, 1951; Gray, 2008;
Perret şi colab., 2000, 2003, 2004; Randolph şi colab., 2002; Estrada-
Peña și Venzal, 2007; Daniels şi colab., 1996; Lindsay şi colab., 1999;
Ogden și colab., 2006). Există două procese cheie în ciclul de viață al
oricărei specii de căpușe: dezvoltarea etapei de năpârlire (sau a ouălor
ovopozite) și perioadele de activitate de căutare. Temperatura reglează
ritmurile de dezvoltare, iar mortalitatea depinde de pierderile de apă,
care sunt reglate de umiditatea relativă și deficitul de saturație a
aerului. În timpul iernii, temperatura scăzută împiedică dezvoltarea
rapidă, care progresează lent până la creșterea temperaturilor în
primăvară. Un număr mare de căpușe active apar în vegetația
primăvara din regiunile temperate, ca o consecință a dezvoltării
sincrone a căpușelor în năpârlire determinată de creșterea temperaturii
după iarnă. Efectele de reglementare fie ale temperaturii, fie ale
disponibilității apei nu sunt aceleași în fiecare domeniu geografic. În
climatele reci,
Al doilea proces central din ciclul de viață al căpușelor, care are și un
impact direct asupra capacității de a transmite agenți patogeni, este
perioada de căutare a unei gazde. Este necesar să înțelegem cum devin
active căpușele și factorii responsabili pentru tiparele lor de activitate,
înainte de a explica în continuare efectele vremii asupra circulației generale
a agenților patogeni. Cele mai multe căpușe rămân inactive în cele mai joase
straturi de vegetație până când încep să caute, un proces care este declanșat
de combinații specifice de climă și fotoperioadă, care este raportul dintre
orele de lumină și întuneric dintr-o zi (Belozerov, 1982). Fotoperioada poate
acționa asupra stadiilor de năpârlire, activând sau întârziind năpârlirea până
când sunt disponibile condiții mai favorabile, sau asupra etapelor de căutare,
activând sau întârziind debutul activității. Se crede că aceasta asigură
succesul populației prin găsirea unei gazde, hrănirea și intrarea în perioada
de năpârlire înainte de începerea iernii și oprirea oricărei activități ulterioare
până la începutul primăverii următoare. Deși fotoperioada a fost în mare
măsură ignorată atunci când se investighează reglarea sezonalității
căpușelor, acest factor singur poate afecta profund epidemiologia virusurilor
transmise de căpușe (Estrada-Peña și colab., 2013a).
În timpul căutărilor, căpușele pot pierde apă pe care o recăpătă în
mod normal coborând la intervale de timp în zona așternută unde pot
reabsorbi vaporii de apă din atmosferă (Lees, 1946; Lees și Milne, 1951;
Rudolph și Knülle, 1974; Kahl și Alidousti, 1997). Când sunt hidratați,
urcă în vegetație. Activitatea sezonieră a căpuşelor se caracterizează
astfel prin mai multe cicluri de mişcări ascendente şi descendente în
vegetaţie, reglate de temperatură şi pierderi de apă. Rezervele de
energie ale căpușei, plus capacitatea sa de a reține apa, împreună cu
conținutul de apă din aer și temperatura, sunt așadar factorii care
reglează căutarea și supraviețuirea căpușelor în câmp.
În concluzie, temperatura joacă un rol central în reglarea ciclului de viață
al căpușelor. Cu toate acestea, ratele de mortalitate sunt legate de
conținutul de apă din aer: dacă umiditatea relativă scade sub o anumită
limită specifică speciei, sub care căpușele nu sunt capabile să absoarbă apa
din atmosferă, deficitul de saturație poate prelua controlul asupra
reglementării acestor specii. rata mortalitatii.
107
3. Menținerea și transmiterea agenților patogeni între căpușe și gazde
După o masă de sânge, agenții patogeni rămân în conținutul intestinului
împreună cu sângele ingerat. Fiecare agent patogen are mecanisme diferite
de trecere prin membrana intestinală. Studiile de laborator au demonstrat
că unii agenți patogeni pot pătrunde în celula intestinală prin exprimarea
moleculelor care permit recunoașterea receptorilor specifici din membrana
celulară. Acesta ar putea fi cazulAnaplasmaspp., care exprimă proteina
MSP1a, o adezină despre care se crede că se leagă de porțiuni specifice ale
celulelor intestinale de căpușă (de la Fuente și colab., 2001). În cazul
spirohetelor complexuluiBorrelia burgdorferisl, OspA, OspB și OspD sunt
exprimate prinB. burgdorferi care se află în intestinul căpușelor nehrănite,
sugerând că acestea promovează persistența spirochetelor la căpușe între
mesele de sânge (Schwan și colab., 1995). OspA promovează atașamentul de
B. burgdorferila proteina de căpușă TROSPA, prezentă pe celulele epiteliale
intestinale de căpușă (Pal și colab., 2004). OspB are, de asemenea, un rol
esențial în aderarea laB. burgdorferila intestinul căpușului (Neelakanta și
colab., 2007). În timpul transmiterii către gazda mamiferă, când căpușa
infectată începe să se hrănească și spirochetele din intestinul mijlociu încep
să se înmulțească rapid, majoritatea spirochetelor încetează să exprime
OspA pe suprafețele lor. Concomitent cu dispariția OspA, populația de
spirochete din intestinul mijlociu începe să exprime un OspC și să migreze
către glanda salivară a căpușei. Supreglarea OspC începe în prima zi de
hrănire și atinge vârfuri la 48 de ore după atașare (Schwan și Piesman, 2000).
Virușii transmisi prin căpușe folosesc alte mecanisme de dispersie.
Virusul TBE este interiorizat în celulele intestinale de către endozomii pe care
îi produc căpușele pentru a digera sângele ingerat. După ce virușii sunt
interiorizați în celule prin căi endocitare, ei trebuie să scape din endozom în
citosol. Virușii încapsulați, cum ar fi TBEV, utilizează fuziunea membranei
pentru a traversa bariera membranei și a ajunge la citoplasmă (Mudhakir și
Harashima, 2009). În acest exemplu particular, virusul a folosit proteina de
fuziune de clasa II care se disociază în pH-ul scăzut al celulei intestinale de
căpușă pentru a media fuziunea cu membrana endosomală și eliberarea în
citoplasmă (Mudhakir și Harashima, 2009). Receptorii și modul de intrare a
CCHFV în celulele de căpușe sunt în prezent necunoscute (Simon și colab.,
2009).
Două evenimente din ciclul de viață al căpușelor au o semnificație
epidemiologică în menținerea agenților patogeni transmisi. Deoarece căpușele se
hrănesc o dată la fiecare etapă, agentul patogen trebuie să poată persista în
fiecare nouă etapă după naparlire, pentru a trece într-o nouă cohortă de
vertebrate prin intermediul unei mușcături infecțioase. Aceasta se numește
trecere trans-stadială (adică de la etapă la etapă). Aceasta implică achiziționarea
unui agent patogen de către o căpușă în timp ce se hrănește cu o gazdă rezervor
infecțioasă, năpârlirea ulterioară la următoarea etapă activă a căpușei și
persistența ulterioară a agentului patogen în căpușa nou năpârlită. O altă
caracteristică cheie a ciclului de viață al unor agenți patogeni transmiși de căpușe
este trecerea transovarială (verticală), adică persistența unui agent patogen
dobândit de căpușă și transferat în cohorta de ouă de către femela îngroșată.
Aceasta este considerată în mod obișnuit ca o modalitate de diseminare masivă a
agentului patogen în următoarea generație de căpușe și către o generație naivă
de gazde. Ambele mecanisme de persistență a agenților patogeni depind de ratele
cu care aceștia sunt transmise la următoarea etapă a căpușei, care este
reglementată de mecanisme specifice speciei (Hartemink și colab., 2008). În cazul
virusurilor transmise de căpușe, ratele de transmitere de la femelele infectate
îngorgate la ouă sunt neglijabile (vezi secțiunea5).
Rolul căpușelor și al gazdelor lor în întreținerea și transmiterea agenților
patogeni nu poate fi determinat doar prin studii de teren, care raportează de
obicei doar detectarea unei secvențe de acid nucleic într-un număr de
exemplare de căpușe. Studiile de laborator complementare ar trebui
concepute pentru a surprinde elementele esențiale ale rolului jucat de
fiecare element al sistemului. Aceste teste de laborator ar confirma ipotezele
construite pe baza studiilor de teren. A se califica
108 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128

ca un adevărat vector al unui agent patogen, căpușa trebuie (i) să se
hrănească cu vertebrate infecțioase (ii) să dobândească agentul patogen în
timpul mesei de sânge (iii) să mențină agentul patogen printr-una sau mai
multe muogări trans-stadiale și (iv) să transmită agentul patogen către
gazde neexpuse anterior în timp ce se hrănesc din nou (Kahl și colab., 2002).
Atribuirea statutului de vector unei căpușe, bazată exclusiv pe detectarea
acizilor nucleici, sau a statutului de rezervor unei specii gazdă, bazată
exclusiv pe studii serologice, nu este acceptabilă. Detectarea acizilor nucleici
ai agenților patogeni într-o căpușă sau gazdă indică faptul că aceasta posedă
statutul de purtător (vezi mai jos pentru definiții), iar detectarea anticorpilor
în serul gazdei indică doar că un animal a fost expus la agentul patogen.
Dacă transmiterea agentului patogen are loc sau nu de la căpușă la gazdă
sau de la gazdă la căpușă, trebuie abordat experimental în laborator.
Interacțiunile dintre elementele oricărui sistem căpușă-gazdă
patogen sunt, prin urmare, caracteristici cheie pentru a înțelege
prevalența patogenului în căutarea căpușelor. Evaluarea unor astfel de
interacțiuni este o etapă preliminară necesară în evaluarea riscurilor și,
prin urmare, este necesar să se sintetizeze cadrul de terminologie
relevantă propus deKahl şi colab. (2002)care a fost construit pentru a
aborda capcanele majore în cercetarea relațiilor dintre căpușe, gazde și
agenți patogeni. Am inclus un astfel de cadru înFig. 2.
Când gazdele sunt hrănite cu căpușe vector infectate (Fig. 2A), pot fi
expuși agentului patogen și pot deveni apoi oricaretransportatoriisaunon-
transportatori (Fig. 2B). După cum sugerează termenul, gazdele purtătoare
sunt cele care poartă agentul patogen. Cu toate acestea, o gazdă purtătoare
nu este neapărat infecțioasă pentru căpușe și, prin urmare, termenii non-
rezervor și rezervor trebuie folosiți pentru a defini starea de infectivitate (Fig.
2C). Primii sunt incapabili să transmită infecția căpușelor neinfectate.
Capacitatea rezervoruluia gazdelor descrie contribuția absolută adusă de o
anumită specie gazdă rezervor la prevalența naturală a infecției cu un
anumit agent patogen într-un anumit sit. Astfel de
Capacitatea rezervorului poate fi diferită la diferite situri, din cauza
compoziției faunistice a comunității de gazde și a contribuției lor
relative la evenimentele epidemiologice în transmiterea agentului
patogen.Infectivitate gazdădenota eficienta cu care gazda transmite
infectia capuselor care se hranesc cu ea.
Capacitatea rezervorului depinde de infecțiozitatea gazdei pentru
hrănirea căpușelor și de durata perioadei infecțioase (Mather şi colab.,
1989; Mannelli şi colab., 2003; Randolph și Craine, 1995; Kahl și colab.,
2002), care este foarte variabilă pentru diferiții patogeni transmiși prin
căpușe, de la câteva zile la luni. Prin hrănirea cu gazde rezervor,
căpușele sunt expuse agenților patogeni (Fig. 2D) și pot deveni oricare
non-purtătorsaucăpușe de purtător.Primii nu pot dobândi agentul
patogen, chiar dacă se hrănesc cu gazde viremice și, prin urmare, nu au
nicio importanță în epidemiologia unor astfel de agenți patogeni.
Căpușele purtătorului pot fivectorisau non-vectori după ce se hrănesc
cu rezervoare infectate.
Definițiile de mai sus implică faptul că relațiile dintre căpușe, gazde
și agenți patogeni sunt cantitative în loc să fie pur și simplu calitative.
Primul estecapacitatea vectorială,care defineşte cantitativ potenţialul
căpuşei de a transmite un agent patogen. Al doilea se numește
competență vectorială,care definește doar caracterul adecvat al căpușei
pentru a fi un vector al unui agent patogen. Aceasta înseamnă că astfel
de relații au game largi de variabilitate chiar dacă contactele necesare
între vectorii de căpușe competenți și gazde rezervor sunt produse la
scară spațială și temporală obișnuită. Regulile care guvernează
transmiterea unui agent patogen pot fi și mai complexe dacă pe același
teritoriu se suprapun mai multe specii de rezervoare și căpușe, fiecare
cu abilități diferite de a transporta și transmite agentul patogen, care se
pot suprapune sau nu pe perioadele lor de activitate, sunt prezente. la
densități diferite sau au sensibilitate diferită la acțiunile factorilor de
mediu sau biotici. Vom detalia în continuare aceste concepte în
secțiunea4.2.

Fig. 2.Lanțul de evenimente din interfața căpușelor, gazdelor și agenților patogeni, indicând denumirile standard ale relațiilor dintre căpușe și gazde. Gazdele (A) sunt expuse la agenți patogeni și apoi
devin fie gazde purtătoare (B), dacă nu mai există o transmitere suplimentară a agentului patogen, fie gazde rezervor (C), dacă agentul patogen este transmis căpuşelor hrănitoare. Detectarea unui
agent patogen la o vertebrată este, prin urmare, insuficientă pentru a determina dacă acesta este un purtător sau o gazdă rezervor. Căpușele care se hrănesc cu gazde rezervor pot deveni căpușe
purtătoare (D), dacă nu există o altă transmisie a agentului patogen, sau vectori, dacă sunt capabile să transmită patogenul către noi gazde. Detectarea unui agent patogen într-o căpușă este, prin
urmare, insuficientă pentru a determina dacă este un purtător sau un vector. Graficul a fost dezvoltat din concepte deKahl şi colab. (2002), și este parțial modificat dinEstrada-Peña și colab. (2013a).
 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
4. Factori care afectează abundența populațiilor de căpușe
4.1. Vremea și microclimatul
Microclimatul din straturile de vegetație populate de căpușe este un
factor important care reglează abundența populației acestora. Vremea
reglementează și perioadele anului în care căpușele sunt active (
Belozerov, 1982). Prin urmare, exercită unele efecte încă necuantificate
în totalitate asupra ratelor de mortalitate și de dezvoltare ale populației
de căpușe, dar și asupra componentei fenologice a ciclului, de exemplu,
activarea unei cohorte de căpușe care caută mai devreme sau mai
târziu în cursul anului. Pentru a înțelege modul în care clima poate
afecta activitatea sezonieră și supraviețuirea căpușelor, este necesară o
înregistrare fiabilă a vremii. Căpușele răspund doar la microclimat, de
exemplu, temperatura și conținutul de apă înregistrate între așternut și
înălțimea la care caută căpușele. Aceste date sunt de obicei înregistrate
cu micrologger programabile. Încercările de a lega observațiile de teren
ale activității sau fiziologiei căpușelor și vremea înregistrată la stațiile
climatice situate la doi metri deasupra solului vor produce probabil
corelații nesigure, deoarece aceste două serii de înregistrări
meteorologice nu se corelează întotdeauna. Unele dovezi pot fi
obținute de la stațiile climatice standard, dar limitările acestora trebuie
asumate înainte de a interpreta corelațiile observate.
Este important să colectați căpușe din vegetație pentru a avea o estimare
a densității acestora (de exemplu, abundența pe unitatea de suprafață) și
pentru a se corela cu caracteristicile vremii. Procedura obișnuită pentru
colectarea căpușelor de căutare este să trageți o bucată de material, cum ar
fi flanelă sau pătură, pe suprafața vegetației sau peste așternutul de frunze.
Acestea pot fi fie bucăți mari de material târât în spatele operatorului, fie,
mai frecvent, bucăți relativ mici (1 m2) montate pe stâlpi și periate peste
vegetație, procedură cunoscută sub denumirea de „flagging”. Căpușele care
aderă la țesătură sunt colectate la intervale diferite, dar trebuie reținut că
distanțele prelungite de tragere duc la pierderea căpușelor. Eșantionarea
trebuie efectuată pe zone de vegetație omogenă, dar poate fi adoptată o
abordare stratificată pentru a obține o reprezentare fiabilă a căpușelor care
caută într-o zonă dată (Estrada-Peña și colab., 2013b).
Acoperirea cu vegetație afectează eficiența metodei de marcare sau târâș
și modifică eterogen microclimatul la nivelul în care caută căpușele, afectând
astfel comportamentul și abundența lor observată (Tälleklint-Eisen și Lane,
2000). De asemenea, afectează abundența gazdelor, iar acest lucru poate
influența abundența percepută de căpușe, la scara unor mici pete de
vegetație. Abundența căpușelor poate varia semnificativ în funcție de aspect
(expunere, cum ar fi orientarea spre sud) în zonele deluroase sau muntoase (
Lane şi colab., 1985).
Vara, în zonele temperate, perioadele lungi de temperaturi ridicate
(împreună cu o putere mare de desicare a aerului) pot favoriza o
creștere a ratei mortalității în fazele de napârlire sau de năpârlire.
Iernile lungi sau temperaturile minime de iarnă anormal de scăzute pot
induce mortalități mari în populația de căpușe care iernează în pământ.
Cu toate acestea, este bine cunoscut faptul că perioadele lungi de
zăpadă care acoperă pământul pot conferi un efect protector, prin
izolarea căpușelor care iernează în pământ de temperaturile foarte
scăzute. S-a raportat că perioadele de iarnă mai blânde înregistrate în
ultimele decenii în nordul Europei, nordul Statelor Unite și sudul
Canadei au favorizat răspândirea a cel puțin două specii de căpușe la
latitudinile nordice, și anumeIxodes scapularisși Amblyomma
americanum (Childs and Paddock, 2003). CăpușaIxodes ricinusa fost
raportat că se răspândește la nord în Suedia (Lindgren şi colab., 2000;
Lindgren și Jaenson, 2006; Fier de călcat, 2008), Norvegia (Skarpaas și
colab., 2006), Finlanda (Jääskeläinen și colab., 2006), precum și în
Germania (Hemmer şi colab., 2005; Süss, 2008). Aproape toate aceste
date au fost colectate de-a lungul marginilor distribuției căpușelor și nu
se aplică zonelor centrale de distribuție.
109
Cel puțin în cazul Suediei, se știe că răspândirea în latitudinile
nordice se produce nu doar din cauza temperaturilor de iarnă, care
impun restricții la colonizarea în intervalul nordic al căpușei, devin din
ce în ce mai calde, ci și din cauza unor specii de animale sălbatice care
hrăniți adulții căpușei devin din ce în ce mai abundenți în aceste teritorii
(Jaenson și colab., 2012a). Astfel de gazde mari oferă o masă de sânge
pentru sute de femele de căpușe de pe același animal. În sudul Canadei
și în nordul Statelor Unite, motorul răspândirii nordice aI. scapularis par
a fi temperaturi mai calde iarna. Păsările migratoare zboară din Statele
Unite în Canada și poartă stadii imature ale căpușei. Un climat mai cald
facilitează colonizarea acestor zone din Canada de către căpușele în
mișcare care altfel nu pot supraviețui în condiții atât de reci (Ogden și
colab., 2008a).
Schimbările pe termen scurt ale vremii regionale pot promova, de
asemenea, variații ale modelului sezonier al populațiilor de căpușe. De
exemplu, temperaturile blânde din toamna și iarna ar putea afecta ritmul de
dezvoltare a căpușelor, iar fazele proaspăt năpârlite ar putea căuta în
vegetație cu câteva zile înaintea perioadei „istorice” de activitate din regiune.
În același sens, dacă temperaturile de iarnă sunt suficient de ridicate pentru
a promova comportamentul de căutare, căpușele pot pleca din perioadele în
care au fost înregistrate. Acest lucru a fost raportat pentru iarna neobișnuit
de caldă a anului 2006 în Germania, unde adult
I. ricinusau fost colectate în timpul căutărilor pe tot parcursul iernii, o
perioadă în care nu sunt în mod obișnuit activi (Dautel et al., 2008;
Gray, 2008; Gray și colab., 2009).
În orice caz, efectele vremii asupra sezonalității observate a
căpușelor în câmp nu sunt încă bine înțelese, din cauza numeroaselor
incertitudini care operează la cea mai mică scară. Mai multe studii au
abordat cuantificarea efectelor diferitelor combinații de temperatură și
umiditate relativă asupra fiecărui proces pentru mai multe specii de
căpușe, exprimând astfel de efecte ca ecuații care descriu un răspuns
fiziologic (adicăCorson şi colab., 2004; Mount şi colab., 1997; Randolph
şi colab., 2002; Estrada-Peña, 2002). Cu toate acestea, nu știm încă cum
tendința pe termen lung a unei variabile (de exemplu, temperatura
medie anuală) ar avea impact asupra ciclului complet de viață al
căpușelor în câmp și capacitatea acestora de a persista în câmp ca
populații permanente (de exemplu, populații care au o rată de creștere
mai mare de 1). Din câte știm, nu au fost dedicate studii pentru a
surprinde plasticitatea fenotipică a căpușelor într-un interval de
temperatură și disponibilitatea apei. Plasticitatea fenotipică se aplică
capacității unui organism de a se adapta pentru a-și schimba fenotipul
ca răspuns la schimbările din mediu (Price și colab., 2003). De exemplu,
căpușele s-ar putea adapta și persista în condiții mai calde sau mai
uscate dacă variabilele abiotice au o tendință susținută către o astfel de
gamă de valori, probabil prin modificări ale stratului extern de
hidrocarburi cuticulare care protejează căpușa de pierderile de apă (
Estrada-Peña și colab., 1996). Aceste aspecte nu au fost încă abordate.
4.2. Importanța gazdelor pentru căpușe și agenți patogeni
Pe lângă influența vremii asupra ciclului de viață al căpușelor, doi
parametri sunt de asemenea esențiali: compoziția și abundența
comunităților gazdă. Ele au implicații profunde pentru circulația
agenților patogeni transmiși de căpușe, deoarece abundența relativă a
potențialelor gazde rezervor poate produce variații mari în prevalența
acestor agenți patogeni (revizuit deDobson și colab., 2006). O
consecință importantă este că riscul pentru oameni al unui agent
patogen transmis de căpușe este proporțional cu densitatea vectorilor
infectați, care depinde nu numai de climă, ci și de densitatea gazdelor
rezervor infectate. Riscul este, așadar, legat de abundența totală a
căpușelor, de densitățile rezervoarelor și de ratele agentului patogen
pe acestea. Pentru persistența unor agenți patogeni în
110 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128

Fig. 3.Relațiile ipotetice dintre căpușe și gazdele lor în teren, care sunt de o importanță deosebită în epidemiologia agenților patogeni transmisi de căpușe. Căpușele pot fi sau nu
distribuite aleatoriu pe anumite specii de animale sau au preferințe de a se hrăni cu grupuri specifice de gazde (A: notat cu o dimensiune variabilă a semnului +). Astfel de preferințe sunt
mai mult modulate de distribuția căpușelorpemembrii populației gazdă, în urma unei distribuții binomiale negative, în care majoritatea animalelor gazdă poartă puține căpușe, iar
câteva dintre ele poartă un număr mare (B).

Fig. 4.Cifre ipotetice ale abundenței căpușelor și mărimii populației gazdă în condiții de teren, arătând diferite grade de sincronicitate, care afectează ratele parazitare și de aici ratele de
prevalență ale căpușelor cu agenți patogeni. În A, populația de căpușe prezintă un maxim de abundență pe la mijlocul anului și coincide cu activitatea maximă a două specii diferite de
gazde. Căpușele vor avea rate mari de contact cu populații abundente de gazde, iar paraziții vor deveni „diluați” peste gazde. Acest lucru ar scădea ipotetic rata de prevalență a agenților
patogeni la căpușe. În B, căpușele au același model de activitate, dar populațiile de gazde sunt fie mai mici, fie au o distribuție sezonieră diferită. Acest lucru ar concentra populația de
căpușe pe gazde, care, dacă sunt rezervoare ale unui agent patogen,

câmp, este de asemenea necesară o sincronicitate sezonieră între
etapele de căutare ale vectorilor și abundența gazdelor rezervor (
Randolph și Rogers, 2000).
Figurile.3–5ilustrați câteva concepte de bază ale interacțiunilor dintre căpușe și
gazdele lor. Căpușele de căutare accesează populația de gazde prin legi simple
similare cu cele ale acțiunii în masă din chimie: cu cât densitatea gazdelor
disponibile este mai mare, cu atât este mai mare probabilitatea ca o căpușă să
găsească o gazdă (Mount şi colab., 1997; Corson şi colab., 2004; Dobson și colab.,
2011). Cu toate acestea, căpușele pot avea preferințe față de grupuri de gazde.
Astfel, abundența relativă a fiecărei gazde poate influența profund transmiterea
unui agent patogen în ecosistem (Fig. 3A), deoarece doar una sau câteva specii de
gazde pot acționa ca rezervoare ale agentului patogen (Kahl și colab., 2002). În
plus, căpușele sunt distribuite pe gazde conform unei distribuții binomiale
negative (Anderson și Gordon, 1982; mai 1978; Poulin, 1993), un tip special de
distribuție agregată în care majoritatea gazdelor au doar câteva căpușe, în timp ce
câteva poartă un număr mare (Fig. 3B). Acesta este, de asemenea, de
importanță în reglarea prevalenței unui agent patogen în vectorii săi,
deoarece majoritatea căpușelor tind să se concentreze pe câteva gazde, care
pot fi sau nu rezervoare ale agentului patogen. Cu toate acestea, unul dintre
cele mai importante concepte privind reglarea agenților patogeni transmiși
prin căpușe este sincronicitatea dintre populațiile atât de căpușe, cât și de
gazde rezervor (Fig. 4). Dacă cele două populații au un ciclu de viață
sincronizat, abundența de căpușe va fi paralelă cu abundența de gazde, iar
căpușele se vor răspândi pe un număr mare de gazde (Fig. 4A). În primul caz,
căpușele abundente de căutare se pot dilua pe o populație mare de gazde.
Într-un alt scenariu ipotetic (Fig. 4B), modelul de activitate sezonier al
căpușelor și gazdelor nu este sincronizat, astfel încât activitatea maximă a
căpușelor coincide cu abundența scăzută a gazdei, concentrând majoritatea
căpușelor pe câteva gazde (Kitron, 1998).
După cum am menționat, clima poate afecta profund activitatea de
căutare a căpușelor. De asemenea, s-a demonstrat că vremea
determină înălțimea la care căpușele caută în vegetație (Randolph și
 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128 111

Fig. 5.Ilustrații care arată înălțimea diferită la care căpușele caută, așa cum sunt afectate de apa disponibilă în aer. În situații de umiditate relativă scăzută, căpușele trebuie să își limiteze
mișcările la straturile inferioare de vegetație (A). Prin urmare, sunt în contact mai strâns cu gazde mici care pot fi rezervoare de viruși. Cu toate acestea, în condiții de mare disponibilitate
a apei în aer, căpușele caută mai sus în vegetație, departe de îndemâna animalelor mici și concentrând un număr mai mare pe vertebratele mari (B). Aceste gazde mai mari pot hrăni
populații mari de căpușe, crescând astfel numărul acestora, dar nu sunt în mod obișnuit rezervoare ale virusului.

etaj, 1999), care la rândul său afectează ratele de parazitizare ale diferitelor
gazde. În situații de umiditate relativă scăzută, căpușele trebuie să își
limiteze mișcările la straturile inferioare de vegetație pentru a minimiza
pierderea de apă (Fig. 5A). Prin urmare, ei sunt în contact mai strâns cu
gazde mici care sunt rezervoare de viruși. Cu toate acestea, în condiții de
disponibilitate ridicată a apei în aer, căpușele caută mai sus în vegetație (Fig.
5A), unde nu sunt la îndemâna animalelor mici și concentrează un număr
mai mare pe vertebrate mari, cum ar fi ungulatele, care de obicei nu sunt
rezervoare de agenți patogeni transmisi de căpușe. Acest lucru este de o
importanță potențială în acele cicluri de transmitere în care rozătoarele și/
sau păsările sunt rezervoare majore de agenți patogeni transportați de
căpușe. Vremea, tipul de vegetație și activitățile umane, perturbând
vegetația dominantă, pot modifica sau adăuga mai multă incertitudine la o
astfel de sincronicitate fin reglată între gazde și căpușe, rezultând un model
variabil de rate parazitare pe gazde.
De asemenea, este necesar să se precizeze în acest context că unii
agenți patogeni sunt transmiteți la om de către specii relativ cunoscute
de căpușe, care au fost investigate mai amănunțit din cauza
importanței lor evidente pentru sănătatea publică. Un exemplu esteI.
ricinuscomplex de specii, implicat în transmiterea bacterieiB.
burgdorferisl în regiuni largi (Kurtenbach și colab., 2006). Este și cazul
căpușelor pentru genHyalomma,asupra căruia cercetătorii au
concentrat multă atenție, deoarece implicarea sa în transmiterea CCHF
(revizuită deFaza lungă, 1979; Bente și colab., 2013). Totuși, unele specii
de căpușe pot fi asociate cu menținerea ciclurilor „criptice” de
transmitere a agenților patogeni între gazdele rezervor, fără implicare
directă în transmiterea la om, ceea ce perpetuează transmiterea
agentului patogen în ecosistem (Telford și colab., 1996). Acesta este
cazul ptIxodes dinţatșiprăjitură Ixodesîn SUA, ca vectori aiB.
burgdorferisl printre gazdele lor sălbatice. Este si cazul pentruIxodes
hexagonusîn Europa, care este un bun vector alB. burgdorferiss în
laborator (Gern şi colab., 1991); rolul suspect al Palearcticii Ixodes
frontalis (un parazit al păsărilor) în sprijinul unui ciclu de transmitere
între gazdele lor, ipoteză care nu a fost niciodată confirmată empiric (
Estrada-Peña și colab., 1995); sau rolul posibil alIxodes trianguliceps,un
parazit al rozătoarelor din Palearctica, în sporirea transmiterii
Anaplasma phagocytophilum (Bown și colab., 2006). Aceste căpușe
implicate în ciclurile criptice pot contribui la susținerea focarelor active
de patogen(i) într-un ecosistem, fără cazuri clinice vizibile la oameni,
deoarece nu există niciun vector care să lege gazdele rezervorului de
oameni.
Două consecințe pot fi derivate din ecosistemele în care un agent
patogen circulă în acest tip de ciclu ascuns. Să luăm în considerare mai întâi
că doar speciile de căpușe implicate în transmiterea agenților patogeni
între gazdele vertebrate sălbatice există în ecosistem. În acest caz,
agentul patogen va rămâne neobservat până când este introdusă o
căpușă care îl leagă de oameni. Cu toate acestea, este posibil (și
probabil este cel mai frecvent caz) ca mai multe specii de căpușe să
folosească aceleași resurse gazdă, dar la rate de prevalență diferite.
Unele căpușe sunt „restricționate” la circulația agentului patogen
printre rezervoarele sălbatice, deoarece nu mușcă oamenii. Alții pot
redirecționa agentul patogen către oameni, chiar hrănindu-se simultan
cu aceleași rezervoare infectate. Două specii de căpușe cu capacitate
diferită de transmitere a unui agent patogen pot coincide pe aceeași
gazdă, care poate avea un răspuns imunitar diferit la fiecare specie de
căpușe.
În concluzie, abundența și sezonalitatea gazdelor, variabilitatea
abundenței căpușelor și vremea regională interacționează pentru a produce
un peisaj epidemiologic în schimbare. Trebuie realizat că ratele parazitare
dintre căpușe și gazde, capacitatea vectorului pentru unii agenți patogeni
sau compoziția comunităților gazdă sunt în esență procese locale sau
regionale. Prin urmare, incertitudinea poate fi mare: regulile empirice
obținute pentru mecanismele care funcționează într-o comunitate de gazde,
căpușe și agenți patogeni dintr-o regiune, pot fi dificil de aplicat în alte zone
care au comunități diferite de căpușe sau gazde. În ecosistemele mari, este
puțin probabil să existe un singur factor determinant al ratelor de
transmitere a agentului patogen între căpușe și gazde.
4.3. Utilizarea terenurilor și fragmentarea habitatului
De mult timp a fost evident că modelele de utilizare a terenurilor ar putea avea
o influență importantă asupra riscului de mușcături de căpușe pentru oameni (
Burgdorfer , 1975 ; Gray și colab., 2009; Vanwambeke şi colab). Un teritoriu poate
avea un risc mai mare de transmitere a agenților patogeni, fie pentru că este mai
vizitat de oameni, fie pentru că în el sunt stabilite populații mai mari de căpușe și
rezervoare ale agentului patogen.
Oamenii folosesc pământul în moduri diferite și pot avea o tendință mai mare
de a vizita anumite site-uri (de exemplu, din cauza interesului lor pentru turism)
sau de a exploata și de a lucra terenuri care pot fi în apropierea zonelor cu
densități mari de căpușe și gazde rezervoare. De exemplu, arboretele forestiere
din nord-estul Statelor Unite au populații considerabile de vertebrate care susțin
un număr mare de căpușe și circulația agenților patogeni transmisi de căpușe,
cum ar fiBorreliaspp. Populațiile umane expuse riscului sunt, prin urmare, cele
care împart habitatul
112 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
cu vectori infectați, întâlniți în mod obișnuit la ecotonul (zona de tranziție)
dintre zonele de pădure și iarbă (de exKitron, 1998). În plus, „atractivitatea”
unui peisaj pentru oameni ar putea încuraja un număr mai mare de vizitatori
să se bucure de activități în sălbăticie, iar astfel de zone ar fi printre cele cu
cel mai mare risc de transmitere a agenților patogeni la oameni. Zonele care
susțin activitățile umane, cum ar fi agricultura sau petrecerea timpului liber,
implică un risc mai mare de transmitere a agenților patogeni transmisi de
căpușe, nu pentru că căpușele sunt mai abundente, ci pentru că există mai
mult contact căpușă-om.
Fragmentarea habitatului este apariția discontinuităților spațiale
(fragmentarea) în mediul preferat al unui organism. Fragmentarea
habitatului poate fi cauzată de procese naturale lente care modifică
mediul fizic (Sahney și colab., 2010) sau prin activitatea umană, cum ar
fi conversia terenurilor, care poate altera mult mai rapid mediul.
Fragmentarea habitatului are un efect asupra modulării abundenței
căpușelor și a gazdelor acestora și, prin urmare, asupra ratelor de
transmitere a agenților patogeni. De exemplu, pete mari de pădure pot
deveni fragmentate din cauza urbanizării și activităților agricole, lăsând
câteva pete mai mici de pădure scufundate într-o matrice a altor clase
de habitat. Zona peticei este determinantul principal al numărului de
specii și al abundenței animalelor (Rosenzweig, 1995). S-a demonstrat
că căpușaI. ricinuseste mai puțin abundent în zonele neconectate,
probabil pentru că sunt puțin vizitate de gazde vertebrate (Estrada-
Peña, 2002, 2003). Acest lucru poate avea importanță în modelele de
transmitere a agenților patogeni, deoarece gazdele au răspunsuri
diferite la habitatul fragmentat, ducând teoretic la modificări ale
compoziției speciilor în funcție de configurația spațială a habitatului (
Ostfeld și Keesing, 2000; Ostfeld, 2009).
Un alt concept este așa-numitul „efect de diluare” (Ostfeld și colab., 2001
), despre care încă continuă multe dezbateri (Huang et al., 2013; Wood și
Lafferty, 2012). Diversitatea crescută a comunității duce la scăderea riscului
de transmitere pentru orice anumită specie gazdă (Ostfeld și colab., 2001).
Deși nu este universală, diluarea are loc deoarece speciile de gazde
adăugate pe măsură ce diversitatea crește sunt adesea fie gazde de calitate
scăzută, fie specii non-gazdă și pot perturba transmiterea parazitului într-o
serie de moduri. Alternativ, în unele cazuri noile specii dintr-o comunitate
pot fi gazde potrivite pentru paraziții existenți, având un impact pozitiv
asupra dinamicii acestora, creând un efect de „reversare” asupra gazdelor
inițiale, care suferă, ca urmare, de rate mai mari de infecție.Krasnov și colab.
(2007)a furnizat dovezi empirice ale unor astfel de efecte de diluare asupra
caracteristicilor unei populații de căpușe. În condiții de biodiversitate
ridicată, căpușele ar putea avea o gamă largă de gazde cu care să se
hrănească, reducând astfel riscul de transmitere. Descrierea conexiunilor și
a modelelor de interacțiune dintre gazdă, vector și agent patogen s-a
dovedit utilă în elucidarea proprietăților cheie ale acestor sisteme.
Fragmentarea habitatului nu este universal responsabilă pentru
efectul de diluare, dar poate avea un impact asupra ratelor de
diversitate la scara zonei de peisaj. Fragmentarea unor pete mari de
habitat produce de obicei mai multe petice, de dimensiuni variabile,
care conțin diferite comunități de gazde vertebrate. Mărimea fiecărui
petic și distanța dintre două petice reglează schimbul de vertebrate (
Rosenzweig, 1995). Prin urmare, peticele apropiate și mari vor permite
un schimb de vertebrate (și căpușele acestora), precum și o diluare a
ratelor de prevalență a agenților patogeni transmisi de căpușe. Cu
toate acestea, peticele mici susțin de obicei o biodiversitate scăzută a
speciilor de vertebrate și sunt slab conectate cu alte petice. Dacă gazda
rezervor competentă rămâne izolată în astfel de petice neconectate,
lipsa schimbului de căpușe și gazde cu petice din apropiere va alimenta
o buclă autoamplificată de prevalență a patogenului la căpușe și gazde.
Există, totuși, mai multe rezultate contradictorii în studiile dedicate
înțelegerii efectului de diluare și, cel mai probabil, este necesară o
perspectivă unificatoare în această ipoteză (Ogden și Tsao, 2009;
Randolph și colab., 2012; Lemn
și Lafferty, 2012), care pare promițător ca un cadru general pentru a
explica procesele din spatele relațiilor căpușe-gazdă-patogen.
Pe scurt, tendințele climatice pot promova în mod evident schimbări
în habitat, dar efectele mari rezultate din activitățile umane sunt mult
mai rapide și pot să nu fie direct legate de climă. Se știe că astfel de
activități au un impact profund asupra transformării biotopilor care pot
opera sau nu asupra ratelor de infectare a căpușelor cu agenți
patogeni. Aceste modificări și efectele lor au fost abordate doar în
câteva studii (de exWalsh, 2013).
5. Boli transmise de căpușe: o poveste despre doi viruși
5.1. Encefalita transmisă de căpușe
În ultimele decenii, TBE a devenit o preocupare tot mai mare de
sănătate publică în Europa și Asia. Este cea mai importantă boală virală
transmisă de căpușe din Europa și este, de asemenea, importantă în
Orientul Îndepărtat și în alte părți ale Asiei. Există recenzii adecvate ale
subiectului (de ex Donoso et al., 2008; Suess, 2008, 2011), precum și
analize cuprinzătoare ale ratelor de incidență umană în mai multe zone
din Europa de Est (Randolph, 2008, 2010; Sumilo și colab., 2007, 2008) și
o privire asupra evoluției cazurilor în Europa (disponibilă online la
adresa http://ecdc.europa.eu/en/healthtopics/tick_borne_diseases/
tick_borne_encephalitis/country-profiles/Pages/countryprofiles.aspx).
TBEV este unul dintre cele mai bune exemple de distribuție
complexă a unui agent patogen transmis de căpușe. Zonele de risc
pentru TBEV au un model neregulat: virusul se găsește doar într-un
subset de site-uri în care vectorul căpușe (I. ricinussauIxodes s-a mutat)
iar principalele rezervoare cunoscute (mici mamifere forestiere) sunt
prezente. Existența concomitentă atât a vectorului, cât și a
rezervoarelor nu susține neapărat existența focarelor de circulație a
agentului patogen. Este astfel necesar să se rezolve câteva premise de
bază pentru a evalua riscul pentru oameni: unde apare TBEV, unde
vectorii ar putea circula agentul patogen și unde au fost înregistrate, ca
urmare, cazuri de TBEV.
Rezervoarele de vertebrate competente ale TBEV sunt mici
mamifere de pădure, în special rozătoarele și insectivorele (Apodemus
flavicollis, Apodemus sylvaticus, Myodes glareolus, Myodes rufocanus,
Microtus agrestis, Squirus vulgaris, alunița europeană, Sorex araneus,
Erinaceus concolor),precum și caprine, oi și mai rar bovine. Aceste
animale sunt rezervoare fără apariția simptomelor clinice. Rolul unor
passerine de pădure și al altor păsări ca gazde ale TBEV nu a fost încă
pe deplin elucidat. Principalii vectori sunt căpușele genului Ixodes (I.
ricinusîn palearctica vestică şiI. persulcatusdin vestul Rusiei până în
Japonia). Există două moduri de bază de infecție umană cu TBEV: prin
mușcătura unei căpușe infecțioase sau prin consumul de lapte de capră
nepasteurizat infectat sau de alte produse lactate nepasteurizate
(rezumate prinEstrada-Peña și colab., 2014). Fig. 6include intervalul
geografic cunoscut al diferitelor subtipuri de TBEV din Palearctica.
Tulpinile din zona vestică sunt transmise prinI. ricinus.Gama de TBEV
din Rusia de la est până în Japonia se suprapune cu distribuția
înregistrată a căpușeiM-am mutat, sugerând că condițiile ecologice
care susțin transmiterea la om există aproape oriunde este prezent
vectorul.Fig. 7arată un detaliu mai mare al distribuției neregulate a
subtipului vestic al TBEV în Europa.Fig. 8arată distribuţia cunoscută aI.
ricinus, singurul vector de căpușe recunoscut al TBEV în vestul
Palearctic, așa cum sa raportat pentru regiunile administrative, pentru
a compara distribuțiile virusului și ale vectorului.Fig. 9arată distribuția
actualizată a acestei căpușe, a construit compilația înregistrărilor sale
cu perechi de coordonate. Date în ambeleFigurile. 8 și 9ar trebui să fie
considerate complementare și sunt menite să compare cu distribuția
neregulată a TBEV așa cum se arată înFig. 7.
 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
Fig. 6.Gama geografică a subtipurilor europene, siberiene și din Orientul Îndepărtat ale virusului encefalitei transmise de căpușe, izolate de căpușe, gazde vertebrate și cazuri umane.
Harta arată gama cunoscută a diferitelor subtipuri virale.
TBEV circulă într-o serie de interacțiuni între agentul patogen,
căpușe și rezervoare și este capabil să persistă într-un anumit habitat
pe perioade lungi de timp (Nuttall, 1999). Apariția căpușelor vector și a
vertebratelor adecvate pe care acestea se pot infecta este crucială
pentru existența virusului într-o anumită zonă (Fig. 10). Următoarele
mecanisme de transmitere a virusului între căpușe apar:
(i) hrănire/co-hrănire (Labuda şi colab., 1993a,b);
(ii) (transmisie verticală (Dobler și colab., 2011); și poate
(iii) (transmitere sexuală (Stefanoff și colab., 2012).
Mecanismul de transmitere a co-hrănirii pentru TBEV a fost rezumat de
Randolph (2011). În majoritatea agenților patogeni transportați de vectori,
conceptul biologic de bază este că un vector infectat furnizează un inocul al
agentului patogen unei gazde susceptibile în timpul mesei de sânge. Dacă
această gazdă este receptivă și, de asemenea, competentă pentru
transmitere, acest inocul sa dezvoltat într-o infecție sistemică, pe măsură ce
agenții patogeni se răspândesc în multe părți ale corpului, de unde vectorii
ar putea dobândi ulterior infecții pe măsură ce se hrăneau (Randolph, 2011).
Transmiterea co-hrănirii, totuși, implică prezența a două stadii diferite ale
unei căpușe (adică larve și nimfe) care se hrănesc în apropiere cu aceeași
gazdă. În cazul TBEV, nimfele infectate pot transmite virusul larvelor care se
hrănesc concomitent, chiar și în absența unei infecții sistemice a gazdei.
Distribuțiile agregate coincidente ale larvelor și nimfelor între gazdele lor
rozătoare cresc numărul de larve care se hrănesc împreună cu orice nimfă
infectată și, astfel, măresc potențiala amplificare a prevalenței infecției la
căpușe (Randolph, 2011).
În laborator, transmiterea prin co-hrănire este deosebit de eficientă,
iar virusul poate fi transmis prin acest mecanism de la o căpușă vector
hrănitoare la căpușe co-hrănire chiar și pe gazde imune, în absența
unei infecții sistemice a gazdei (Labuda şi colab., 1993a). Studiile au
arătat că saliva căpușelor conține factori care modulează răspunsurile
inflamatorii, coagularea și imun ale gazdei pentru a îmbunătăți
hrănirea cu sânge și transmiterea patogenilor (Jones și colab.,
113
1989; Alekseev şi colab., 1991; Labuda şi colab., 1993a; Nuttall și
Labuda, 2008; Randolph, 2009). Inocularea extractelor de glande
salivare și a TBEV la animalele de laborator a dus la o transmitere
îmbunătățită de la gazde la căpușele nimfale, în comparație cu
inocularea numai cu agent patogen (Labuda şi colab., 1993b). SAT a
ajutat la explicarea mecanismului din spatele observării transmiterii
TBEV între căpușele care se hrănesc concomitent în absența unei
infecții sistemice (Labuda şi colab., 1993a,b; Randolph, 2009).
Rezultatele experiențelor de laborator arată că acest mod de
transmitere poate infecta procente mari de larve care se hrănesc
concomitent cu nimfe infectate (Randolph, 2011). Pe baza constatărilor
de laborator și a datelor din teren, calea de co-hrănire ar trebui să fie
suficientă pentru a menține focarele de TBE în teren (Randolph, 2011).
Cu toate acestea, o astfel de cale de transmitere a co-hrănirii nu a fost
până acum demonstrată în teren (Dobler, com. pers.).
Transmiterea co-hrănirii impune constrângeri, deoarece necesită co-
hrănire prin cel puțin două etape de căpușe în sincronie în activitatea lor
sezonieră (Randolph și Rogers, 2000) pentru a produce transmiterea de la
nimfe la larve. Deoarece căpușele se hrănesc o dată și apoi napesc în etapa
următoare, este necesar ca două stadii diferite ale căpușei să se hrănească
simultan cu gazda, în imediata apropiere a suprafeței corpului. Pe scurt,
activitatea sezonieră a ambelor etape ale căpușei trebuie să fie sincronizată.
Astfel, nimfele infectate care se hrănesc cu gazde împreună cu și în
apropierea larvelor neinfectate le vor infecta pe acestea din urmă în timp ce
iau o masă de sânge fără o infecție sistemică. Dacă co-hrănirea căpușelor
este principalul mecanism de susținere a focarelor de TBEV în teren,
cerințele climatice trebuie să susțină fenologia asigurând persistența
acesteia. Deoarece fenologia căpușelor este resetată în fiecare an de
condițiile de iarnă (Randolph și colab., 2002), stadiile critice (larvele și nimfele
pentru TBEV) pot ieși din diapauză de iarnă mai mult sau mai puțin sincron în
primăvară, în funcție de creșterea temperaturii suficient de rapidă pentru a
depăși pragul activității larvare (cca. 10 -C medie maxima zilnică) la scurt
timp după pragul pentru activitatea nimfală (aproximativ 7 -C medie maximă
zilnică) (Randolph și Sumilo, 2007). Variabilitatea condițiilor termice asociate
114 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
Fig. 7.Gama geografică a subtipurilor europene ale virusului encefalitei transmise de căpușe (adaptat dinBarrett și colab., 2008). Harta indică zonele în care au avut loc infecții umane.
cu sincronie sezonieră între stadiile de căpuşă a fost identificat ca
determinantul cheie al distribuţiei focale a TBEV în Europa, permiţând
cartografierea riscului prezis de TBEV (Randolph, 2000). Cu toate
acestea, unele studii indică alte mecanisme de transmitere pentru a
susține existența focarelor TBEV (de exDanielová și colab., 2002; Knap și
Avšič-Županc, 2013), cel mai probabil pentru că nu s-au efectuat studii
pe termen lung care să testeze modul în care clima influențează efectiv
ratele de transmitere a TBEV.
În total, aceste informații sugerează că clima poate exercita controlul
asupra ciclurilor naturale de transmitere a TBEV și poate delimita atât
intensitatea acestora (în termeni de rate de prevalență a căpușelor), cât și
distribuția lor geografică. Conform ipotezei predominante evidențiate mai
sus, vremea de la începutul primăverii poate exercita un efect reglator
asupra sincroniei căpușelor imature active, condiționând coexistența
necesară a nimfelor și a larvelor pe aceleași gazde. Din cauza timpului scurt
de hrănire atât pentru larve, cât și pentru nimfe, mici modificări ale
temperaturii în acea perioadă pot favoriza o lipsă de sincronicitate de câteva
zile, suficientă pentru a preveni transmiterea „înapoi” a virusului. Prin
urmare, fragilitatea extremă a focarelor TBEV ar fi determinată în primul
rând de mici modificări ale temperaturilor de primăvară. Sistemul pare să fie
de natură foarte locală.
Chiar dacă combinațiile adecvate de caracteristici de mediu care
conduc la fenologia și abundența căpușelor și a rezervoarelor acestora
pot explica menținerea focarelor TBEV, o înțelegere a proceselor care
guvernează introducerea virusului în noi.
teritoriile rămân evazive. După cum sa menționat, căpușele se mișcă numai
în timp ce se hrănesc cu gazde, astfel încât mișcările gazdelor care poartă
căpușe infectate ar trebui să explice introducerea căpușelor infectate în noi
teritorii (Randolph, 1998). Au fost efectuate simulări pentru a evalua
cerințele pentru răspândirea TBEV și probabilitatea de a produce un focus
secundar prin răspândirea căpușelor (de ex.Rosà și colab., 2003). O astfel de
abordare a furnizat dovezi ale unei cerințe pentru un număr inițial mare de
căpușe infectate care invadează noul teritoriu pentru a produce o infecție
secundară permanentă fără extincție. Ungulatele mari ar putea, teoretic, să
ofere un astfel de mijloc de transport, deoarece pot transporta sute de
căpușe. Cu toate acestea, aceste animale sunt în mod obișnuit gazde pentru
căpușe adulte, nu pentru imature, iar probabilitatea transmiterii virusului de
la femelele îngorgate (stadiul de dispersie care se hrănește cu ungulate
mari) la descendența larvelor (noua generație care colonizează teritoriul
invadat) este scăzută (Jaenson și colab., 2012a). Prin urmare, pare plauzibil
că gazdele mamifere pentru căpușe adulte nu sunt în primul rând
responsabile pentru răspândirea TBEV la noi focare.
O a doua opțiune ipotetică este mișcarea căpușelor infectate de către
păsări, fie în zboruri locale, fie migratoare. Păsările sunt gazde bine
cunoscute pentru căpușele imature, iar implicarea lor în dispersia altor
agenți patogeni transmisi de căpușe prin purtători de căpușe infectate, cum
ar fi borrelioza Lyme, a fost bine stabilită (de ex.Hasle şi colab., 2009; Ogden
şi colab., 2008a; Poupon și colab., 2006). Zborurile locale ale păsărilor
acoperă de obicei câțiva kilometri pe zi, astfel încât acest lucru
 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128 115

Fig. 8.Distribuția deI. ricinusconform informațiilor de la diviziile administrative de pe continent, astfel cum sunt colectate, examinate și rezumate de rețeaua VBornet, susținută de
Centrul European pentru Controlul Bolilor. Pe hartă sunt incluse doar rapoarte de încredere publicate în literatura științifică. Datele sunt disponibile lahttp://ecdc.europa.eu/en/activities/
diseaseprogrammes/emerging_and_vector_borne_diseases/Pages/VBORNET-maps-tick-species.aspx(ultima actualizare, aprilie 2013).

ar putea fi ipotetic un mijloc de transport adecvat pentru căpușe
infectate. Cu toate acestea, păsările nu sunt rezervoare de TBEV, iar
calea verticală de infecție este raportată a fi de o eficiență foarte
scăzută. Prin urmare, se așteaptă ca larvele de căpușe transportate și
transportate de păsări să fie neinfectate în timpul diseminării. Păsările
pot răspândi și nimfe, deja infectate ca larve, hrănindu-se cu
rozătoarele aflate în focarul de origine. Odată ce astfel de nimfe
infectate câștigă noul teritoriu, ele s-ar muta la adulți, rupând, prin
urmare, ciclul de transmitere a TBEV în zona sau teritoriul nou câștigat.
Urmând lanțul anterior de raționament logic, păsările nu ar trebui să fie
mijloace eficiente de transport al TBEV către noi focare. Cu toate
acestea, aceste ipoteze nu au fost încă confirmate în teren.
Opțiunea cea mai plauzibilă pare să fie diseminarea căpușelor
infectate prin mișcările scurte și continue ale rozătoarelor, care vor
susține un „continuum” de căpușe, infectate cu TBEV la rate scăzute de
prevalență, de-a lungul teritoriilor în care căpușa și rezervorul co
-exista. Apariția focarelor de TBEV ar putea fi determinată de modificări
ale variabilelor climatice care conduc la amplificarea focarelor (Materna
și colab., 2008), schimbări bruște în componența comunității gazdă (
Stjernberg și colab., 2008), sau creșteri drastice ale abundenței de
căpușe prin creșterea gazdelor pentru adulți (Jaenson și colab., 2012b).
Variabilitatea ridicată a compoziției și densitățile relative ale comunității
de rezervoare, fenologia acesteia și ratele diferite de prevalență ale
căpușelor pe diferite gazde ar putea explica natura variabilă a focarelor
TBEV. O combinație adecvată de factori determinanți ai mediului ar
menține transmiterea virusului activă și autoamplificată într-o zonă nou
invadată sau ar putea dispărea prin mai multe cicluri consecutive de
condiții de mediu inadecvate, făcându-l să dispară. Astfel de combinații
de izolate
focarele constituie peisajul epidemiologic al TBEV: o distribuție
neregulată a focarelor active (detectate prin apariția cazurilor umane)
care pot fi sau nu „active” pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă și
care pot deveni „reactivate” după câțiva ani de tăcere epidemiologică,
observată pasiv de numărul de cazuri umane.
Vremea a fost considerată de unii autori principalul motor al
schimbărilor în distribuția focarelor de TBEV în Europa. S-a raportat căI.
ricinusși TBEV ating acum altitudini mai mari în munții din sudul
Republicii Cehe, într-un model consistent după anul 2000, decât
raportat pentru anii 1970–1980 (Daniel și colab., 2004, 2008; Danielová
și colab., 2006; Materna și colab., 2008). Se pretinde că acest model este
independent de abundența gazdelor peste un prag și că este condus
doar de tendința climatului. Un model similar de răspândire în
latitudine a fost raportat pentru sudul și centrul Suediei, unde vectorul
căpușe a fost înregistrat la mai multe latitudini nordice în ultimii ani,
împreună cu o creștere a numărului de cazuri de TBEV (Jaenson și
colab., 2012a). Răspândirea populațiilor de căprioare în nordul
îndepărtat al Suediei din cauza schimbărilor în utilizarea terenurilor
este un factor care, împreună cu clima, ar sprijini populații mai mari de
I. ricinus (Jaenson și colab., 2012b).
Cele mai multe afirmații actuale despre răspândirea TBEV în Europa
se bazează pe examinarea unor serii de cazuri clinice. Cu toate acestea,
astfel de serii nu sunt o oglindă directă a „activității” focarelor TBEV, iar
mecanismele care reglementează o creștere a bolii sunt mult prea
complexe pentru a permite concluzii directe. De aceea s-a propus
verificarea focarelor active prin examinarea directă prin PCR a
căpușelor colectate în teren (Gäumann și colab., 2010). S-a speculat că
116 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128

Fig. 9.Distribuția deI. ricinus,cartografiate ca puncte în funcție de coordonatele locului de colectare. Acest lucru diferă de harta înFig. 8în care coordonatele reale ale colecțiilor, în loc de
diviziunile administrative complete, sunt incluse ca „pozitive” pentru căpușă, permițând o mapare mai fină a intervalului căpușei. Se observă că distribuţia deI. ricinusîn vestul Palearctic
este mai mare decât distribuția TBEV. Harta publicată inițial deEstrada-Peña și colab. (2013a,b,c,d).

Fig. 10.Ciclul schematic de transmitere a flavivirusului encefalitei transmise de căpușe. Ea arată importanța unor specii de rozătoare cu care larva și nimfa se pot hrăni împreună, care
pot produce o retro-transmitere a virusului de la nimfele infectate la larvele co-hrănite, fără circulație sistemică a virusului în gazdă. Gazdele mari pentru adulți sunt necesare doar
pentru finalizarea ciclului de viață al căpușei, dar nu au fost raportate ca fiind importante în transmiterea virusului în natură. Cursul ciclului de viață al căpușelor este indicat de săgeți
albastre. Posibila transmitere a virusului între căpușe și mamifere sau direct între căpușe este marcată cu săgeți roșii. Figurină pregătită cu material creat inițial de Alex McAuley.
 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
schimbările în abundența gazdelor, habitatele sociale, fluctuațiile
economice, schimbările de mediu și, într-o măsură mai mică,
schimbările climatice au jucat toate un rol în creșterea incidenței TBEV
în ultimii ani (Lindgren și Gustafson, 2001; Sumilo et al., 2006, 2007,
2008; Zeman și Benesh,). În orice caz, este dificil să se coreleze serii de
cazuri clinice umane cu caracteristicile vremii brute, deoarece vremea
are mai multe efecte colaterale, afectând nu numai ciclul de viață al
căpușelor, ci și obiceiurile oamenilor. Acest lucru a fost demonstrat într-
o serie de date pentru cazurile de TBEV în țările din Marea Baltică (
Sumilo și colab., 2007) și Republica Cehă (Zeman și Beneš, 2004), care
au fost rezumate de Randolph și Sumilo (2007), cu accent pe activitățile
în aer liber, se pare că reprezintă cea mai mare parte din creșterea
cazurilor în Europa de Est.
Cu toate acestea, s-a pus la îndoială dacă schimbările în obiceiurile
sociale și în utilizarea terenurilor pot fi aplicate focarelor regionale de
TBEV în anumite părți ale Europei de Est și dacă acestea singure pot
explica imaginea completă (Dulce, 2008). Astfel, deși răsturnarea
politică și schimbările socioeconomice care au rezultat în modelul
comportamental al populațiilor expuse din fostul bloc estic la începutul
anilor 1990 au reprezentat cu siguranță un factor de influență
semnificativ, asta nu explică creșterea numărului de cazuri de TBEV,
deoarece anii 1990 în Italia, Ungaria, Finlanda și Germania. Deși
incidența TBEV în zonele cu risc din Germania a prezentat aceeași
tendință ca și în țările baltice, răsturnarea politică a avut loc doar în
partea de est a țării, unde incidența TBEV este foarte scăzută în
comparație cu sudul Germaniei (Dulce, 2008).
În concluzie, evaluarea factorilor care pot determina evoluția focarelor
de TBEV speculează despre un efect al vremii asupra modificărilor pe termen
scurt ale acestor focare, împreună cu prezența gazdelor rezervor care
infectează căpușe imature și gazde mari pentru hrănirea femelelor adulte.
Repercusiunile vremii pot perturba sau intensifica transmiterea virusului în
zonele în care există principalii vectori de căpușe, dar există o incertitudine
mare cu privire la modul în care evoluează focarele. Această complexitate
face improbabil un răspuns liniar la schimbările climatice, astfel încât o
concentrare exclusivă asupra schimbărilor climatice ar putea duce la
neglijarea fenomenelor sociale (Randolph, 2008). Nu cunoaștem efectele pe
termen lung ale modificărilor subtile ale vremii predominante asupra
(re)emergenței focarelor TBEV, altele decât răspândirea așteptată a
vectorului căpușă către latitudinile nordice și altitudini mai mari. În unele
locuri, o astfel de răspândire este, de asemenea, legată de populațiile mari
ale principalelor gazde ungulate, susținând o creștere a densității
populațiilor de căpușe nou înființate. Cu toate acestea, încă nu știm cum
poate virusul să invadeze noi teritorii și să producă focare permanente de
transmitere activă. Este nevoie de cercetări de bază privind compoziția
faunistică a comunităților gazdă și modul în care densitățile rezervoarelor
pot afecta evoluția focarelor active ale virusului.
5.2. Febra hemoragică Crimeea-Congo
Febra hemoragică Crimeea-Congo (CCHF) este o boală umană gravă
transmisă prin căpușe, care are cea mai mare distribuție cunoscută a
oricărui alt virus transmis prin căpușe (Ergonul și Whitehouse, 2007;
Bente și colab., 2013;Fig. 11). De când primul focar de CCHF a fost
descris în peninsula Crimeea în 1945, au fost raportate cazuri clinice în
Africa, Asia și Europa (Balcani și Rusia). Se știe că virusul CCHF (CCHFV)
circulă în zone mari din regiunea mediteraneană, Africa și Asia, cu
focare până la nord până la latitudinea 50-. Din 2000, totuși, incidența și
gama geografică a cazurilor confirmate de CCHF au crescut
semnificativ, boala fiind raportată pentru prima dată în Turcia, Iran,
India, Grecia, Republica Georgia și unele țări din Balcani. În mod
remarcabil, chiar dacă primele cazuri de CCHF în Turcia au fost
identificate în 2002, după câteva decenii de dovezi serologice (Vorou,
2009), mai mult de 6300 de cazuri au fost diagnosticate în cele ce
urmează
117
10 ani. O creștere mare a avut loc și în Iran de când a fost recunoscută
prima infecție umană în 1999 (Chinikar și colab., 2010; Keshtkar-Jahromi
și colab., 2013).
Într-o consultare de experți organizată în 2008 de Centrul European
pentru Controlul Bolilor după reapariția CCHF în Grecia, o prioritate pe
termen scurt a fost recunoscută ca fiind „regiunile endemice din țările
cu CCHFV din sud-estul Europei ar trebui să fie mapate în continuare pe
plan național. și la nivel internațional, iar gradul de risc CCHFV în toate
țările ar trebui estimat” (Maltezou și colab., 2010). Interesul pentru
boală a crescut după creșterea mare a cazurilor în Turcia și au fost
raportate noi izolate virale în zonele din apropierea Turciei, cum ar fi
Balcanii și Rusia (Ergonul și Whitehouse, 2007) sau sud-vestul Spaniei (
Estrada-Peña și colab., 2012a). Studiile s-au concentrat pe conturarea
căilor probabile de introducere a virusului în Europa de Vest din
focarele originale ale bolii (Gale și colab., 2010) și evaluarea
potențialului său endemic.
Virusul se transmite la mamifere și la oameni prin mușcătura de
căpușe tari, în principal din genHyalomma (Faza lungă, 1979). Oamenii
se pot infecta și prin contactul direct cu sângele sau țesuturile
oamenilor sau animalelor infectate (Faza lungă, 1979; Bente și colab.,
2013). Principalele specii implicate în transmiterea CCHFV în Eurasia
suntHyalomma marginatum, Hyalomma turanicum, Hyalomma
anatolicumșiHyalomma scupense.Cu toate acestea, studiile de
laborator privind abilitățile de transmitere ale acestor căpușe sunt rare,
în principal din cauza dificultăților inerente unor astfel de studii,
deoarece agentul patogen este un organism de nivel 4 de biosecuritate
(Gargili et al., 2013). Alte specii de căpușe din genuri Dermacentor,
Amblyomma, Rhipicephalusșihemofizală,s-a descoperit că adăpostesc
CCHFV în câmp sau au fost infectați artificial în laborator, dar există
puține dovezi ale implicării lor în transmiterea naturală sau menținerea
focarelor (Watts şi colab., 1988). Toate rapoartele despre transmiterea
naturală prin intermediul unui vector infectat au implicat căpușe ale
genuluiHyalomma (Watts şi colab., 1988). S-ar părea căHyalomma
capusele sau gazdele lor sunt si ele necesare pentru mentinerea
focarelor active ale virusului in camp, chiar si in perioadele de activitate
silentioasa. Acest lucru este important deoarece gazdele mamifere
infectate cu virus dezvoltă o viremie de nivel scăzut, pe termen scurt.
Păsările, care sunt și gazde comune pentru cei imaturiHyalomma
capusele, par a fi refractare la infectie.
Faza lungă (1979)a compilat informații despre cercetarea zonelor de
transmitere activă a CCHFV în Crimeea, după recunoașterea inițială a
virusului, și a rezumat contextul epidemiologic din regiune. Unele
dintre caracteristicile comune diferitelor epizootii care au fost
înregistrate în Crimeea și Oblastul Astrakhan sunt o devastare de război
a stepei rurale rurale care a dus la explozia populației de iepuri de
câmp, care sunt gazde importante pentru imaturii dinH. marginatum.
Iernile severe marchează în mod obișnuit sfârșitul valurilor epizootice,
cel mai probabil din cauza morții unui număr mare de căpușe, ca
urmare a unor perioade neobișnuit de lungi de temperatură scăzută.
Astfel, natura climatologică, faunistică și ecologică favorabilă a zonelor
inundabile și a deltei Volga din Oblastul Astrakhan, împreună cu
schimbările de mediu cauzate de un impuls socio-economic major, au
fost interdependente în dezvoltarea CCHFV epizootică (Faza lungă, 1979
). Cu toate acestea, doar clima de iarnă a redus fluxul de virus de la o
epidemie la o rată endemică.
Această cercetare timpurie asupra CCHFV în peninsula Crimeea are
paralele cu situația actuală din Turcia, unde mii de cazuri au fost
raportate în fiecare an din 2002 (vezi mai jos). Abandonarea zonelor
rurale și creșterea tufișurilor care pot servi drept adăpost pentru
animalele care acționează ca gazde pentru căpușe imature, s-a emis
ipoteza că crește densitatea căpușelor infectate. Cu toate acestea, nu
au fost înregistrate diferențe semnificative statistic între temperatura
din timpul iernii înainte și după debutul epidemiei (Estrada-Peña și
colab., 2007).
118 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128

Fig. 11.Distribuția înregistrată a CCHFV, modificată din informațiile furnizate de Organizația Mondială a Sănătății (hartă accesată lahttp://www.who.int/csr/disease/ crimean_congoHF/en/
). Harta arată doar țările în care au fost raportate cazuri clinice sau testele serologice au identificat probe pozitive. Linia neagră din Europa marchează limita nordică a distribuției
raportate a populațiilor permanente de căpușă, deși au fost raportate înregistrări izolate la nord până la acea linie. Figura publicată inițial deBente și colab. (2013).

Genul căpușelorHyalommaeste răspândită în diferite zone ecologice
din regiunile palearctice și afrotropicale. Larvele și nimfele se hrănesc
de obicei cu aceleași gazde, care sunt multe specii de mamifere și
păsări mici. Prin urmare, este o căpușă cu două gazde, deși se poate
comporta ca o căpușă cu trei gazde în anumite condiții (Faza lungă,
1979). O caracteristică suplimentară aHyalommacăpușele este că au
dezvoltat o strategie de „ambiscadă” pentru a găsi o gazdă. În timp ce
majoritatea speciilor de căpușe caută pasiv o gazdă în vegetație, specii
ale genuluiHyalommasunt capabili să meargă câteva zeci sau chiar sute
de metri (Balashov, 1972) pentru a contacta în mod activ gazda
detectată. Se presupune că aceasta este o strategie care a evoluat în
căpușele care locuiesc în medii uscate sau deșertice, unde șansa de a
contacta pasiv o gazdă este scăzută (Faza lungă, 1979). Cu o astfel de
mers activ, căpușele nehrănite pot avea o probabilitate mai mare de a
găsi o gazdă.
H. marginatumse presupune că este cel mai proeminent vector al
virusul la oameni într-o regiune mare care se extinde de la Balcani în Europa
până la Pakistan și Afganistan în Orientul Mijlociu (Ergonul și Whitehouse,
2007). Stadiile imature aleH. marginatum infestează păsările și mamiferele
de talie medie, iar aceste gazde pot transmite virusul imatururilor care se
hrănesc (Zeller şi colab., 1994a,b). Ungulatele mari servesc drept gazde
pentru adulții care transmit virusul femelelor care se hrănesc (Nalca și
Whitehouse, 2007; Wilson și colab.,
1991; Zeller şi colab., 1997). Femelele de căpușă contribuie la infecție
prin transmiterea verticală a virusului la ouă. Hrănirea cu gazde
infectate sau prin transmitere nesistemică (co-hrănire) a virusului poate
infecta, de asemenea, căpușe (Gordon și colab., 1993, vedea Fig. 12).
Analiza filogenetică a evidențiat, de asemenea, dovezi ale reasortării și
recombinării genomului în timpul co-infectiei unei singure gazde,
indicând potențialul apariției viitoare a unor noi variante (Chamberlain
şi colab., 2005; Hewson și colab., 2004). Au fost publicate informații
epidemiologice importante despre speciile de căpușe implicate în
transmiterea și prevalența CCHFV (de ex.Wilson şi colab., 1990, 1991;
Chapman şi colab. 1991; Zeller şi colab., 1994a,b, 1997).
Rapoartele recente despre o incidență crescută a CCHFV au stimulat
speculațiile cu privire la presupusele efecte ale climei asupra
intervalului geografic istoric alH. marginatumîn regiunea palearctică (
Maltezou și Papa, 2010; Purnak și colab., 2007) și răspândirea probabilă
a agentului patogen. Principala preocupare se referă la răspândirea
presupusului vector vector principal,H. marginatum,din bazinul
mediteranean până la latitudinile nord-europene (Estrada-Peña și
colab., 2012b). S-a raportat că larvele de căpușă năparesc în nimfe în
timp ce sunt atașate de o gazdă, prelungind durata atașării (12-26 de
zile) și permițând astfel transportul pasiv al imaturelor.Hyalomma
căpuşele de către păsările migratoare îndelung
 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128 119

Fig. 12.Ciclul schematic de transmitere a CCHFV de către căpușele genuluiHyalomma.Imagine publicată inițial deBente și colab. (2013). Cursul ciclului de viață al căpușelor este indicat de
săgeți albastre. Larvele găsesc un animal mic pentru mâncarea de sânge și, în funcție de specia de căpușă, larvele fie rămân atașate de gazda lor după înghițire și napâriesc pe loc
(căpușe cu două gazde) fie cad și năpesc (căpușe cu trei gazde); această tranziție este marcată de un asterisc. Nimfele continuă fie să se hrănească cu animalul pe care s-au mutat
(căpușe cu două gazde) fie se atașează de un nou animal mic (căpușe cu trei gazde). Căpușele adulte găsesc un animal mare de hrănit. Femelele îngorgate coboară și găsesc un loc
potrivit pentru depunerea ovipoziției. Posibila transmitere a virusului între căpușe și mamifere sau direct între căpușe este marcată prin săgeți roșii continue sau, respectiv, întrerupte.
Pentru fiecare formă de transfer de virus, grosimea săgeții roșii indică eficiența transmiterii. Infecția oamenilor poate apărea prin mușcătura unei căpușe infectate sau prin expunerea la
fluidele corporale ale unui animal viremic sau pacientului cu CCHF. Figura publicată inițial deBente și colab. (2013).

distante (Hoogstraal și colab., 1961). În fiecare an, milioane de păsări
passerine sosesc în Europa din Africa, parazitate de căpușe care servesc ca
vectori ai CCHFV, despre care se știe că există în zone mari din Africa. Cu
toate acestea, nu există dovezi că păsările hrănite cu căpușe infectate cu
CCHFV devin viremice.Faza lungă (1979)a citat o serie de rapoarte rusești
despre recuperarea căpușelor infectate de la o varietate de specii de păsări,
dar a remarcat că păsările aparent nu au fost gazde pentru replicarea virală.
Cu excepția struților, nu există dovezi că păsările sunt gazde pentru
replicarea CCHFV (Shepherd și colab., 1987). Această concluzie a fost
susținută de singurele două studii ulterioare, deoarece cercetătorii nu
au putut detecta anticorpi împotriva CCHFV la 37 de specii diferite de
păsări sălbatice din Africa de Sud (Shepherd și colab., 1987). Cu toate
acestea, mulți vectori de căpușe competenți ai CCHFV se hrănesc cu
păsări în timpul stadiilor lor larvare și nimfe și ar putea fi transportați la
distanțe mari. De exemplu, un bărbat adultHyalomma rufipescăpușa a
fost identificată pe un cal în timpul unui sondaj în Țările de Jos (Nijhof și
colab., 2007). Întrucât calul nu fusese importat, s-a ajuns la concluzia că
căpușa a fost introdusă ca nimfă de către o pasăre migratoare din
Africa. La fel, imaturH. rufipesau fost recuperate de la păsări la nord
până în Norvegia (Hasle și colab., 2009), iar adulții din această specie au
fost găsiți hrănindu-se cu vite în Ungaria (Hornok și Horváth, 2012).H.
rufipeseste endemic în multe regiuni din Africa. Cu toate acestea, nu se
știe că specia are populații permanente în Europa, deoarece este o
căpușă afrotropicală (Estrada-Peña și Venzal, 2007). Date publicate (
Bosch și colab., 2012) au sugerat că momentul păsărilor migratoare de
primăvară din Africa către Europa s-ar suprapune cu condiții adecvate
pentru năpârlireaHyalommaimaturi la sosirea în zone extinse ale
bazinului mediteranean cu condițiile climatice actuale. O analiză
recentă a concluzionat că stabilirea de noi focare enzootice de CCHF în
afara sud-vestului Europei este foarte puțin probabilă în viitorul
previzibil (Hoek și colab., 2012). Cu toate acestea, aceste argumente
intră în conflict cu imprevizibilitatea epidemiei din Turcia.
Modul în care climatul ar putea afecta zborul păsărilor migratoare,
modul în care căpușele atașate ar putea pătrunde în Europa Centrală cu rate
mai mari sau câte căpușe infectate se pot răspândi pe continentul european
în fiecare an sunt variabile cheie care nu au fost abordate empiric. A
Cadrul recent de modelare a evaluat impactul diferitelor variabile care
afectează ratele de transmitere a CCHFV și efectele unui climat mai cald
asupra ratelor de dezvoltare a căpușelor (Estrada-Peña și colab., 2013c).
Studiul a concluzionat că, în afară de micile modificări rezultate din
abundența crescută de căpușe din cauza vremii mai permisive, ar trebui
să se aștepte efecte majore asupra circulației CCHFV numai după o
disponibilitate ipotetică mai mare a ungulatelor domestice infectate,
care hrănesc de obicei un număr mare de adulți. femele și ar crește
eficiența trecerii pe verticală. O femelă îngorgataHyalommapoate
depune în jur de 10.000 de ouă, amplificând astfel potențialul de
transmitere. Chiar dacă transmisia verticală are o eficiență relativ
scăzută, efectele unui astfel de potențial ridicat pentru răspândirea
CCHFV nu trebuie neglijate. Asemenea situații, care implică piața
internațională de animale în apropierea sau în interiorul zonelor în care
CCHFV circulă în mod natural, împreună cu o tendință spre ierni mai
blânde, se observă în unele zone ale Europei, cu riscul de apariție a
focarelor virale (re-)emergente (Estrada-Peña și colab., 2013c). De
asemenea, este necesar să se precizeze rolul ungulatelor sălbatice în
hrănirea adulțilorHyalomma (Ruiz-Fons et al., 2006), care ar putea
contribui foarte mult la răspândirea căpușelor infectate. Astfel de studii
nu au fost încă abordate empiric.
Schimbările climatice reprezintă explicația actuală omniprezentă
pentru incidența crescută a CCHF (de exGunaydin et al., 2010; Maltezou
și Papa, 2010; Uyar și colab., 2011; Vescio și colab., 2012). Cu toate
acestea, o evaluare a efectelor climei asupra incidenței bolii în Turcia a
găsit puține dovezi ale implicării climei în distribuția bolii (Estrada-Peña
și colab., 2010). Epidemia recentă a început cu câteva cazuri izolate în
provincia Tokat (Gozalan et al., 2004). Autoritățile de sănătate umană și-
au dat seama curând că mai multe cazuri clinice au fost raportate din
locurile învecinate, apoi mai târziu pe un teritoriu mare din țară. S-a
observat totuși că zona în care au fost raportate cazuri clinice se
încadra în distribuția așteptată a căpușeiH. marginatumîn țară, (
Estrada-Peña și colab., 2007). Aceasta a fost considerată ca o dovadă a
unor condiții speciale care ar putea exista „în” intervalul colonizat de
căpușă care ar putea întări transmiterea, pentru a comuta focarele de
la silențios la activ. Analiza comparativă a
120 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
ratele de incidență și vremea regională, inclusiv valorile lunare ale mai
multor variabile climatice capturate prin teledetecție (prin urmare, la
condițiile de pe suprafața Pământului la rezoluția disponibilă), au
concluzionat că clima nu a fost diferită în locurile cu focare active de
CCHFV, comparativ cu către site-uri undeH. marginatum este de
asemenea frecventă, dar nu au fost raportate cazuri umane (Estrada-
Peña și colab., 2010).
În Turcia, cea mai mare incidență a cazurilor umane de CCHFV a
arătat o corelație puternică cu prezența anumitor categorii de utilizare
a terenului, în special localități agricole mici și foarte mozaice (Estrada-
Peña și colab., 2007). Acest lucru a fost în concordanță cu cel mai
frecvent mecanism de transmitere raportat, mușcătura unei căpușe
infectate și cu densități ipotetice crescute de căpușe în locuri
fragmentate, care, la rândul lor, oferă un mediu pentru o mai mare
expunere umană. Cu toate acestea, utilizarea terenurilor nu este
singurul factor care operează asupra focarelor active ale CCHFV. Cel
puțin în cazul Turciei, abandonarea progresivă a terenurilor agricole a
dus la proliferarea tufișului dens care favorizează colonizarea de către
gazdele imature.Hyalommacăpușe, cum ar fi iepuri de câmp și păsări
care se hrănesc la sol. Această verificare empirică trebuie, totuși, să fie
paralelă cu o abundență similară de gazde pentru adulți, care
alimentează ciclul de transmitere verticală a virusului de către femelele
infectate. În plus, există dovezi că un peisaj fragmentat, nu neapărat de
terenuri agricole, cu multe pete mici existente într-o matrice de habitat
nepotrivit căpușelor, poate duce la populații izolate atât de căpușe, cât
și de gazde, producând un ciclu de amplificare în care căpușele se
hrănesc cu animale infectate. gazde (Estrada-Peña și colab., 2010).
Pentru eco-epidemiologia CCHFV, gradul de murdărie a habitatului
contribuie la creșterea ratelor de contact între gazde viremice, oameni
și căpușe și, de asemenea, duce la apariția focarelor izolate de
amplificare, cu o expunere umană mai mare la căpușe (Estrada-Peña și
colab., 2010). Ca și în cazul altor căpușe, vectorii CCHFV necesită o
gazdă vertebrată să se deplaseze pe distanțe semnificative și, deoarece
populațiile gazde sunt relativ izolate în astfel de peisaje fragmentate,
există puține mișcări locale ale gazdelor. Epidemia în curs de
desfășurare în Turcia nu poate fi explicată prin „invazia” unei noi tulpini
foarte patogenice a virusului asupra teritoriului (Bente și colab., 2013).
Situația epidemică din Turcia ar trebui observată într-o perspectivă
multivariată, în care probabil clima are cel mai mic efect. Abandonarea
progresivă a terenurilor agricole, creșterea straturilor dense de
vegetație adecvate supraviețuirii atât a căpușelor, cât și a principalelor
gazde ale imaturelor, fragmentarea în continuare a habitatului ducând
la focare autoamplificate de circulație virală și cel mai mare contact.
ratele de oameni cu focare de virus sunt toate motive suficiente pentru
a explica creșterea raportării cazurilor.
Probabilitatea ca CCHFV să fie susținută de alte căpușe decât
vectorul bine-cunoscutH. marginatumîn ciclurile criptice nu trebuie
neglijate. Oportunitatea pentru o astfel de schimbare a vectorului
poate apărea dacă căpușele din mai multe specii se hrănesc cu aceeași
gazdă viremică sau dacă căpușele infectate și neinfectate din două
specii diferite iau alimente de sânge în imediata apropiere (Bente și
colab., 2013). O astfel de transmitere între speciile de căpușe are loc
probabil în zone precum Turcia, unde CCHFV circulă pe scară largă și
este prezent mai mult de un vector competent. Cunoștințele noastre
actuale despre existența unor astfel de cicluri criptice de transmitere
sunt incerte, în parte, din cauza rapoartelor interpretate greșit despre
detectarea ARN viral la căpușe care se presupune că s-au hrănit cu
gazde viremice (adicăAlbayrak și colab., 2010; Bursali et al., 2011; Gunes
et al., 2011; Tekin et al., 2012; Telmadarraiy et al., 2010; Yesilbag și
colab., 2012). Aceste rapoarte presupun că ARN-ul viral detectat în
căpușă este o dovadă a rolului său ca vector, ignorând faptul că un
artropod hematofag va conține rămășițe de agenți patogeni prezenți în
sângele gazdei (Kahl și colab., 2002).
În afară de importanța vremii regionale care conduce la o capacitate
crescută a căpușelor în focarele CCHFV și existența unor caracteristici
specifice ale peisajului care favorizează fie circuitul.
larea virusului sau contactul căpușelor infectate cu oamenii, cei mai
importanți factori care afectează focarele de CCHFV sunt gazdele
pentru căpușe. În afară de vertebratele care susțin transmiterea
eficientă a virusului, o abundență crescută de gazde va alimenta
probabil abundența de căpușe. O densitate mai mare de gazde, cum ar
fi iepuri de câmp și păsări pentru stadiile imature, poate crește în mod
evident abundența căpușelor imature. Cu toate acestea, o astfel de
creștere a gazdelor care se hrănesc în stadiile imature trebuie să fie
paralelă cu schimbări similare fie la ungulatele sălbatice, fie la
animalele care trebuie să sprijine adulții care se hrănesc. Aceste lacune
în cunoștințele noastre cu privire la epidemiologia CCHFV limitează
capacitatea noastră de a construi un scenariu adecvat care să
urmărească evaluarea impactului unui context în schimbare asupra
ratelor de transmitere a CCHFV.
Mai multe scenarii sunt îngrijorătoare în ceea ce privește posibila
răspândire a CCHFV în noi focare sau reapariția celor foste. Ipotezele
despre aceste scenarii trebuie abordate din perspectiva acțiunilor
combinate ale climei, a mișcărilor ungulatelor mari, a creșterii
fragmentării habitatelor și a abandonului zonelor agricole. Prima
îngrijorare este impactul pe care un climat mai cald și mai uscat îl poate
avea asupra aria de distribuțieHyalommaîn Europa, unde ocupă deja o
nișă climatică formată din medii calde și uscate (Estrada-Peña și colab.,
2013c; Gray și colab., 2009). Al doilea este presupusa răspândire a
focarelor active ale virusului în bazinul mediteranean sau intrarea
căpușelor infectate din Africa în Europa. Cu toate acestea, nu știm dacă
CCHFV colonizează în prezent intervalul ocupat de principalul său
vector de căpușe,H. marginatum, de-a lungul regiunii mediteraneene.
Prin urmare, având în vedere distribuția pe scară largă a virusului,
oriunde există vectori de căpușe, ipoteza că CCHFV este deja prezent în
întreaga regiune mediteraneană are probabilități solide. Cu toate
acestea, virusul nu a fost niciodată cercetat activ în căutarea căpușelor
într-o gamă atât de largă și în prezent a fost raportat doar din părțile de
vest și de est ale bazinului mediteranean (date rezumate deBente și
colab., 2013).
În afară de incertitudinile din cunoștințele noastre cu privire la
epidemiologia focarelor de CCHFV (cum ar fi implicarea diferiților
vectori, ratele de transmitere între căpușe și vertebrate sau existența
ciclurilor criptice), în prezent nu se știe dacă gama virusului în Bazinul
mediteranean coincide cu distribuțiaHyalommacăpușe, de exemplu
dacă virusul există peste tot există căpușe adecvate și gazde infecțioase
de vertebrate. Prin urmare, putem doar ghici cum ar putea fi
comportamentul acestor presupuse focare. Prima identificare a CCHFV
în sud-vestul Europei (Estrada-Peña și colab., 2012a) a fost coroborat de
atunci prin detecții suplimentare în nou colectateH. Lusitanicumcăpușe
în aceeași zonă în timp ce se hrănesc cuElaphus de cerb.Cu toate
acestea, cercetările active ale virusului în căutarea căpușelor din
regiunile învecinate ale focarului de detectare originală, separate de cel
mult 300 km. și cu o faună similară de vertebrate, au fost negative. Cu
toate acestea, absența cazurilor umane este regula în vestul
Mediteranei și pare a fi intuitiv contrară unei situații în care agentul
patogen este larg răspândit. O astfel de absență a cazurilor ar putea fi
susținută într-un scenariu de tăcere epidemică, având în vedere o rată
foarte scăzută de contact între oameni și vectorii căpușe. O creștere
bruscă și disproporționată a densității căpușelor infectate ar putea
modifica echilibrul într-un astfel de sistem, crescând rata de contact și
conducând-o ipotetic într-o situație epidemică.
Dacă intervalul CCHFV coincide cu distribuția principalului său vector
de căpușe în bazinul mediteranean, densitatea mare a ungulatelor mari
ar putea crește densitatea vectorului. Dacă CCHFV este prezent doar în
buzunare izolate din regiunea mediteraneană, atunci mișcările
ungulatelor mari (comerțul cu animale și mișcările ungulatelor
sălbatice) ar putea introduce virusul în teritorii care nu sunt încă.
 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
colonizat. Astfel de mișcări ale animalelor ar putea introduce, de
asemenea, vertebrate potențial infectate în zonele în care există deja
populații mari de vectori de căpușe, răspândind astfel virusul în
populația rezidentă de căpușe. Cu toate acestea, nu știm dacă absența
presupusă a cazurilor umane în vestul Mediteranei este rezultatul
absenței CCHFV, a circulației unei tulpini virale nepatogene, a
diferențelor de comportament uman care permit rate diferite de
contact cu căpușe infectate sau este cauzate de unele proprietăți
ipotetice ale tulpinilor locale de virus care au ca rezultat abilități mai
scăzute de a se replica în vector sau rate mai scăzute de transmitere de
la gazde infecțioase la vectori.
În concluzie, focarele de CCHFV au fost active încă de la descoperirea sa
în anul 1945. Este binecunoscut faptul că, ca și în cazul altor boli transmise
de căpușe, există cicluri de incidență mai mare sau mai mică, care trebuie să
rezulte din fluctuațiile vremii și, majoritatea important, de la schimbările în
disponibilitatea gazdei și amplificarea ulterioară a populațiilor de căpușe. Se
știe că iernile blânde vor îmbunătăți adecvarea unei zone pentru căpușe,
ducând probabil la o creștere a căpușelor active în primăvara următoare. Cu
toate acestea, impactul vremii asupra incidenței bolilor și a prevalenței
virusului la căpușe sunt insuficiente pentru a explica diferențele dramatice
observate în zonele din bazinul mediteranean. Condițiile în care ungulatele
susțin o populație mare de căpușe derivă în mod obișnuit din probleme de
gestionare, asociind un control slab al căpușelor, concentrarea efectivelor
mari în zonele naturale de pășune și creșteri mari ale abundenței
ungulatelor sălbatice. Un astfel de management defectuos oferă
oportunități pentru căpușe, care rămân neobservate până când un astfel de
fond adecvat produce o creștere explozivă a populației într-un timp scurt.
Lecțiile învățate din episoadele epidemice anterioare sugerează că
un mediu adecvat pentru căpușe și prezența unui număr mare de
gazde sunt o situație periculoasă care poate duce la activitatea
epidemică a focarelor tăcute. Nu am caracterizat încă câțiva parametri
care afectează transmiterea CCHFV de la bovine la căpușe de hrănire,
cum ar fi durata viremiei, eficiența transmiterii la căpușe și condițiile
necesare pentru replicarea adecvată a virusului și pentru trecerea pe
verticală. De asemenea, nu am stabilit încă condițiile epidemiologice din
spatele perioadelor de tăcere dintre situațiile epidemice, deoarece
principala sursă de date pentru a explora tendințele CCHFV este
supravegherea pasivă a cazurilor umane și, în unele cazuri, studiile
serologice la animale. Cu toate acestea, concluziile sunt că noile focare
CCHFV pot fi rare, și că renașterea focarelor neobservate este rezultatul
unei acumulări lente de condiții care conduc abundența de gazde care
amplifică populația vectorului și transmiterea la om. Cazurile clinice
sunt evidente numai după ce rata de contact căpușă-om depășește un
prag de transmitere. Fragmentarea mai mare a habitatului, efectele
terenurilor abandonate asupra populației gazdă, prin promovarea
creșterii tufișurilor și deci a unui habitat gazdă mai bun și introducerea
căpușelor infectate prin mișcările vitelor ar putea fi motivele majore din
spatele schimbărilor observate în focarele active. Un sondaj activ
coordonat pentru a detecta virusul în căpușele de căutare pare a fi cea
mai fiabilă metodă de urmărire a prezenței și a ratelor de prevalență în
vectori.
6. Modelarea nișei climatice a căpușelor și agenților patogeni
Există un interes sporit pentru pregătirea hărților care delimitează zonele
în care ar putea fi de așteptat un risc de căpușe sau agenți patogeni
transmisi de căpușe. Chiar și cu limitările recunoscute care limitează
capacitatea noastră de a surprinde setul complet de factori care modelează
distribuția căpușelor, se fac eforturi pentru a produce hărți regionale care să
arate probabilitatea ca căpușele să persistă ca populații permanente (adică
Leighton și colab., 2012; Ogden și colab., 2008b). Cu toate acestea, fără
informații fiabile despre abundența și gama speciilor critice de gazde (a se
vedea mai sus), nu este posibil să se obțină hărți de înaltă rezoluție aplicate
agenților patogeni transmisi de căpușe.
121
Astfel de estimări ale efectelor vremii asupra distribuției, fenologiei
sau răspândirii căpușelor și agenților patogeni se bazează de obicei pe:
(i) Evaluarea „nișei climatice” a căpușelor și construirea așa-
numitelor modele corelative (de ex.Estrada-Pena, 1998, 1999) și
(ii) Dezvoltarea de modele bazate pe proces care urmăresc să surprindă
ciclul de viață complet al căpușelor, bazate pe ecuații direcționate
pentru a explica fiecare proces (rata de dezvoltare și mortalitate,
activitate de căutare etc.) în „casete” separate (de ex.Randolph şi
colab., 2002; Dobson și colab., 2011; Estrada-Peña și colab., 2011a,b;
Estrada-Peña și Estrada-Sánchez, 2014).
Prima abordare este menită să obțină informații despre variabilele
care conduc distribuția unui organism, în timp ce a doua încearcă să
descrie fiecare proces individual al ciclului său de viață, obținut în
laborator sau din studii de teren controlate, modelând observații
despre aptitudinea sa în diferite condiții. . Vom explica pe scurt în acest
capitol fundalul conceptual al ambelor abordări și vom indica unele
lacune procedurale în aplicarea acestor concepte. O explicație completă
a numeroaselor abstracții metodologice, statistice și biologice ale nișei
de mediu este în afara scopului acestei lucrări; cititorul este trimis la
revizuirea conceptuală de cătreHalvorsen (2012).
6.1. Modele corelative
Modelele corelative se bazează pe ideea că populațiile de organisme
vii sunt constrânse la o „porțiune” din condițiile de mediu disponibile (
Peterson, 2006). O astfel de „nișă” este definită în termeni de variabile
abiotice neinteractive, cum ar fi temperatura, precipitațiile și presiunea
vaporilor, ca intersecția valorilor de mediu la care populațiile au o
capacitate variabilă, dar întotdeauna o creștere pozitivă. Astfel, în
cadrul acestor anvelope climatice, speciile pot varia din abundență de-a
lungul gradienților de mediu care împreună corespund condițiilor
optime și mai puțin optime. Acest concept presupune că vremea este
cel mai important factor care determină ciclul de viață al căpușei în
câmp și că nișele pot fi reconstruite prin corelarea datelor privind
apariția căpușei cu seturi care rezumă clima, topografie, edafica (de
exemplu, caracteristici derivate din sol) , și alte variabile „abiotice” sau
„ecologice”, cunoscute în mod obișnuit ca covariabile.Austin și colab.,
2006). O înregistrare a prezenței sugerează că, la un moment dat,
indivizii acelei specii au fost capabili să se dezvolte, să supraviețuiască
până la stadiul de adult și să se reproducă cu succes în acea locație.
Condițiile spațiale, cum ar fi clima, sunt, de asemenea, geo-referințe la
acel sit și apoi se deduce că se află în intervalul de toleranță al acelei
specii. Aceasta antrenează coeficienții modelului astfel încât alte site-uri
cu condiții similare să fie ponderate în favoarea unei predicții a
prezenței, definind în cele din urmă un spațiu de condiții de mediu
adecvate. Din câte știm, o abordare care să includă și distribuția și
densitatea gazdelor, ca factor limitativ pentru persistența căpușelor
(partea „biotică” a nișei căpușelor) nu a fost încă abordată.
Agenții patogeni transmiși de căpușe pot avea o nișă climatică care
poate fi legată de nișa speciilor de căpușe care acționează ca vector(i).
De exemplu, aranjarea filogenetică a variantelor genetice ale
flavivirusurilor, care sunt transmise de artropode, coincide cu
caracteristicile climatului (Gaunt şi colab., 2001; Randolph și Rogers,
2002), sugerând că variantele specifice de virus genetic au evoluat în
condiții meteorologice precise. Aceasta reflectă un efect al cel puțin al
unora dintre variabilele abiotice asupra evoluției flavivirusurilor sau, cel
mai probabil, asupra evoluției artropodelor care transmit aceste
virusuri. De exemplu, agentul etiologic al borreliozei Lyme,B.
burgdorferisl, se găsește mai ales în zonele în care
122 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
cei mai importanți vectori de căpușe, specia din complexI. ricinus,sunt
predominante (Kurtenbach și colab., 2006). Cu toate acestea, clima nu
este singurul predictor al distribuției acestor agenți patogeni, deoarece
ratele de prevalență ale agenților patogeni la căpușe depind puternic
de disponibilitatea gazdelor rezervor. Majoritatea agenților patogeni
transmiși de căpușe sunt astfel restricționați la locurile în care există
gazde rezervor adecvate și, prin urmare, distribuția lor nu este
determinată doar de condițiile abiotice ale teritoriului, deși acestea pot
afecta indirect prezența și abundența rezervorului(lor). Un model
corelativ construit pentru a explica distribuția și ratele de prevalență ale
B. burgdorferisl în căpușe din Europa a arătat că clima este un surogat
pentru ciclurile populației rezervoarelor și vectorilor, dar incertitudinea
predictivă la scară locală a fost foarte mare (Estrada-Peña și colab.,
2011b). Legătura agenților patogeni cu vremea poate fi complexă și
dificil de desprins de alte efecte indirecte. Construirea unui model
corelativ pentru a explica ratele de prevalență ale agenților patogeni
transmiși de căpușe ar trebui să țină cont de alte variabile care
afectează ratele demografice și sezonalitatea atât a căpușelor, cât și a
gazdelor, precum și o descriere detaliată a efectelor densităților relative
ale comunității de gazde asupra ratele de transmitere a agentului
patogen. ConformEisen (2008)încă ne lipsesc cunoștințele empirice
pentru câteva dintre aceste efecte și acțiuni, pentru care este încă
necesară munca de teren.
În orice caz, scopurile modelelor corelative sunt:
(i) să deducă variabilele care conduc distribuția observată și să
capteze nișa abiotică a căpușei (adică covariatele de mediu care
sunt responsabile pentru intervalul observat);
(ii) să proiecteze o astfel de inferență în spațiul geografic, astfel încât
să contureze zonele care au nișe abiotice similare cu distribuția
observată; și
(iii) să proiecteze aceste concluzii în cadrul unor noi combinații de
variabile de mediu (adică scenarii climatice viitoare) pentru a
detalia posibile noi zone de habitat disponibil în astfel de condiții
viitoare.
Tendința în modelarea artropodelor care pun în pericol sănătatea
este producerea unei hărți, dezvoltată de la punctele (ii) și (iii) de mai
sus, împreună cu o măsură a „aptității” organismului în spațiul
geografic (Pearson și Dawson, 2003; Kearney, 2006). Un astfel de indice
nu este o probabilitate a prezenței căpușei, ci asemănarea variabilelor
de mediu într-un punct al hărții, în comparație cu setul de date utilizat
pentru antrenarea modelului (Heikkinen și colab., 2006). Prin urmare,
proiecțiile unor astfel de modele pe medii geografice sau de mediu
diferite vor reflecta doar similitudinea nișei abiotice, nu o probabilitate
de colonizare. Nerecunoașterea acestui postulat de bază al modelelor
corelative poate produce concluzii false atunci când examinăm hărțile
rezultate, proiectate din nișa capturată.
Construirea modelelor corelative poate fi distorsionată de ipoteze
eronate sau lacune procedurale la oricare dintre acești pași, rezultând
concluzii nesigure care scad credibilitatea modelului. Cele mai frecvente
lacune metodologice sunt:
(i) utilizarea unui set parțial de înregistrări ale distribuției cunoscute
a organismului țintă (Jiménez-Valverde și colab., 2012).
(ii) selectarea unui set nesigur de variabile explicative care nu iau în
considerare factorii care acţionează efectiv asupra distribuţiei
speciilor ţintă (Kearney, 2006); și
(iii) proiecția modelului în noi scenarii de covariabile de mediu (de
exemplu, scenarii climatice viitoare) fără a verifica noile relații
dintre covariate, care pot interfera în mare măsură cu proiecțiile
modelului (Williams și Jackson, 2007).
Implicit în conceptele de modelare corelativă este faptul că multe
dintre procesele și interacțiunile ecologice care duc la persistența cu
succes la un sit sunt asociate statistic cu covariatele de mediu alese.
Prin urmare, este necesar să se construiască modelul pe baza celei mai
complete și actualizate distribuții a organismului, altfel unele părți ale
nișei vor fi subreprezentate în model. Aceasta se numește
„reprezentativitate” în spațiile geografice și de mediu (Halvorsen, 2012),
adică fiecare unitate de observație potențială din zona de studiu și
fiecare interval din covariatele de mediu au aceeași probabilitate de a fi
eșantionate. Această reprezentativitate este relevantă pentru calibrarea
modelului. Astfel, utilizarea subiectivă a unui set parțial de înregistrări
ale organismului care urmează să fie modelat va produce inferențe
nesigure despre nișa sa. Cel mai important în acest context,
instrumentele statistice care evaluează fiabilitatea modelului sunt
oarbe la aceste lacune, deoarece există o relație negativă între
abilitățile predictive ale modelului și apariția relativă (Lobo și colab.,
2008). Acest efect derivă din asocierea negativă dintre întinderea
suprafeței ocupate de specie, în raport cu întinderea totală a zonei
studiate (aria relativă de apariție), și capacitatea de discriminare.
Performanța unui model nepotrivit poate fi îmbunătățită pur și simplu
prin creșterea zonei fondului geografic (Jiménez-Valverde și colab.,
2008, 2012). Acesta este motivul pentru care modelele pentru speciile
restrânse oferă de obicei valori de discriminare mai mari decât cele
pentru speciile răspândite și de ce utilizarea unui set parțial de apariții
dă estimări inexacte ale performanței unui model.
Un punct deosebit de important în modelarea corelativă este
alegerea adecvată a covariatelor explicative (Kearney, 2006). Există
tendința de a face o selecție automată a celor mai bune covariate prin
algoritmul de modelare, fără a verifica în continuare semnificația lor
ecologică – punct care a fost menționat de cătreRandolph (2002)și
Heikkinen şi colab. (2006), printre alții. O astfel de „selecție oarbă” a
covariatelor de mediu va construi modele fiabile din punct de vedere
statistic, dar asocieri nesemnificative din punct de vedere ecologic;
astfel de modele vor produce, prin urmare, rezultate nesigure atunci
când sunt proiectate pe medii geografice sau de mediu diferite.
Dezavantaje suplimentare potențiale în modelarea corelativă a
distribuției căpușelor includ probleme derivate din structura datelor și
covariatele de mediu, care pot umfla fiabilitatea modelului, cum ar fi
autocorelația (Legendre, 1993) și coliniaritatea (Storch și colab., 2003).
Aceste probleme au fost abordate deEstrada-Peña și colab. (2013d)care
a efectuat o comparație a erorilor statistice asociate cu utilizarea
seturilor de date climatice interpolate, în comparație cu informațiile
detecționate de la distanță, care erau aproape lipsite de erori
sistematice care umfla modelele. O a treia sursă de inflație potențială a
rezultatelor modelării corelative este utilizarea variabilelor care sunt
corelate cu altele, cum ar fi altitudinea și temperatura. Un model
echipat cu covariabile de mediu care sunt corelate va produce
întotdeauna o semnificație statistică mai mare, dar va oferi o explicație
nesigură a distribuției observate.
Modelele corelative pot fi o sursă importantă de date în evaluarea
unor factori care determină distribuția căpușelor sau agenților
patogeni transmisi de căpușe. Cu toate acestea, trebuie avută o grijă
extremă în producerea unor modele ecologice, fără informații false
care contribuie doar la creșterea fiabilității statistice a acestora, dar nu
și a semnificației lor biologice.
6.2. Modele bazate pe proces
O altă abordare a înțelegerii efectelor climei asupra căpușelor și
agenților patogeni transmiși ai acestora este construirea de modele
bazate pe proces (adicăMount şi colab., 1997; Ogden şi colab., 2005;
Dobson și colab., 2011; Estrada-Peña și Estrada-Sánchez, 2014).
 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
Aceste modele urmăresc să descrie fiecare „proces” (de exemplu,
dezvoltarea ouălor, mortalitatea dependentă de densitate etc.) al
ciclului de viață al căpușelor cu ecuații care definesc răspunsul căpușei
la combinații date de variabile, cum ar fi temperatura și umiditatea.
Modelele bazate pe proces captează fiziologia căpușei. În timp ce
modelele corelative presupun că o înregistrare a prezenței rezultă
dintr-un echilibru al proceselor fiziologice ale căpușei, care are ca
rezultat un rezultat pozitiv al populației, modelele bazate pe proces
abordează fiecare proces separat și, prin urmare, sunt instrumente
versatile pentru a evalua impactul climatului asupra ciclu de viață
complet. Modelele bazate pe procese sunt construite în mod obișnuit
pe observații ale ciclului de viață efectuate în cadrul experiențelor de
laborator sau controlate în condiții de teren. Din cauza dificultăților lor
inerente,
Modelele bazate pe proces sunt singura modalitate de a surprinde
importanța fiecărei covariate de mediu pentru orice etapă de bifă, precum și
perioada din an în care funcționează. Este necesar să ne amintim că
căpușele sunt afectate nu numai de valorile medii și extreme ale vremii, ci și
de o combinație specifică de valori meteorologice într-un moment precis al
anului. Acesta este factorul care definește fenologia căpușelor (Randolph,
2002), iar modelele bazate pe proces sunt orientate spre captarea acestuia.
Proiectarea modelelor bazate pe proces pe spațiul geografic, procedură care
este din ce în ce mai utilizată în predicția habitatului pentru țânțari (adică
Kearney, 2006), nu a fost încă abordată în totalitate pentru căpușe, dar
Ogden şi colab. (2008a,b)au evaluat impactul tendințelor climatice asupra
răspândirii nordice a căpușeiI. scapularisîn sudul Canadei folosind un astfel
de tip de abordare de modelare. În mod similar,Estrada-Peña și Estrada-
Sánchez (2014)au dezvoltat un model bazat pe proces pentru
I. ricinus,în care se abordează în mod specific importanța fiecărui
proces pentru creșterea populației și modul în care acesta este afectat
de vreme. Prin urmare, este o evaluare directă a modului în care
adaptabilitatea fiziologică a căpușei i-ar putea afecta aptitudinea în
diferite combinații de temperatură și umiditate.
7. Priorități pentru cercetările viitoare: un set de întrebări și cum să le
răspundem
Prevăzăm câteva priorități pentru cercetarea asupra căpușelor și
agenților patogeni transmisi de căpușe. În primul rând, este nevoie de
o mai bună înțelegere a relațiilor căpușelor cu mediul (de exemplu,
vegetația) și microclimatul. Un astfel de fundal este necesar pentru a
construi hărți fiabile ale distribuției celor mai importante specii de
căpușe, împreună cu expunerea anticipată a oamenilor la aceste
artropode la mai multe scări de rezoluție. Deși predicțiile privind
adecvarea habitatului pentru căpușe la scară continentală sunt
informative, este, de asemenea, necesar să se surprindă relațiile fine
ale căpușelor cu microclimatul și modul în care disponibilitatea gazdei
poate contribui la modularea răspunsurilor căpușelor la caracteristicile
meteorologice predominante.
Primul pas necesar este înregistrarea și extragerea caracteristicilor
microclimatului și comunității de gazde care influențează ciclul de viață
al căpușelor. Este necesar să se renunțe la dependența de analizele pe
suprafețe mari, care stabilesc asociații generale ale vremii singure cu
abundența percepută de căpușe. Căpușele au cicluri de viață complexe
care depind atât de microclimat, cât și de comunitatea gazdelor. Au un
număr mare de strategii de supraviețuire pentru a gestiona efectele
schimbătoare ale vremii și ale disponibilității gazdelor. Va fi necesar să
se identifice factorii moleculari care reglează răspunsul căpușei la
temperatură, fotoperioadă și umiditate, pentru a trage concluzii solide
cu privire la reglarea ciclului de viață al căpușelor și, prin urmare,
adaptarea acesteia de-a lungul unui gradient de condiții de mediu.
Distribuția agenților patogeni transmiși de căpușe depinde mai puțin de
climă și mai mult de comunitatea de gazde și de acțiunile umane
123
asupra peisajului. Nu cunoaștem contribuția relativă a fiecărei specii de
gazdă și impactul șeptelului asupra evenimentelor epidemiologice care
conduc la apariția focarelor de agenți patogeni transmisi de căpușe. În
cele două sisteme de boală analizate în această lucrare, TBE și CCHF,
încă lipsește o înțelegere completă a modului în care compoziția
comunității de gazde determină distribuția și răspândirea focarelor
active sau tăcute. În mod ideal, regulile generale ar trebui obținute din
studii de teren și de laborator, cum ar fi durata viremiei la gazde în
comparație cu timpul de atașare a căpușelor sau potențialul unei
singure gazde de a infecta căpușele hrănitoare. Nu există încă o teorie
completă și validată despre cum și de ce focarele de TBE sau CCHF
evoluează în timp și se extind sau se retrag în spațiu, în diferite condiții
de vreme,
Procedura actuală de evaluare a prezenței și activității focarelor de
virusuri transmise prin căpușe se bazează, pentru majoritatea părților din
gama lor, pe anchete pasive ale cazurilor umane. Deși aceste sondaje au un
interes perceptibil, ele nu pot măsura în mod fiabil caracteristicile biologice
care guvernează aceste focare. Cercetările serologice la animale domestice
și sălbatice trebuie combinate cu detectarea acidului nucleic viral atât la
căpușe, cât și la gazde, pentru a stabili speciile de rezervoare care circulă
agentul patogen în câmp, care specii de căpușe sunt implicate în transmitere
și modul în care circulația agentului patogen este corelată cu ratele
pozitivității anticorpilor la vertebrate. Studiile de teren ar trebui să fie
combinate în mod ideal cu studii de laborator care să vizeze capacitatea
căpuşelor de a transmite agentul patogen - o caracteristică care poate fi
ascunsă de complexităţile şi problemele logistice ale studiilor de teren.
Aceasta este, evident, o sarcină majoră care, în mod ideal, ar trebui să fie
abordată de grupuri coordonate.
Nu ne așteptăm la progrese proeminente în domeniul virusurilor
transmise prin căpușe până când nu sunt efectuate studii de lungă
durată sub un gradient de condiții climatice și o serie de compoziții ale
comunităților gazdă. Concluziile preliminare, bazate doar pe asociații
statistice ale serii de cazuri clinice umane, ar putea introduce zgomot în
înțelegerea noastră a dinamicii virusurilor transmise de căpușe. Riscul
real pentru oameni trebuie măsurat prin expunerea oamenilor la
căpușe infectate, nu ca o serie de cazuri clinice înregistrate pe o
regiune mare. Aceste date au o valoare informativă evidentă, dar nu
pot fi folosite pentru a trage concluzii cu privire la impactul
modificărilor factorilor naturali asupra focarelor de agenți patogeni
transmisi de căpușe. Factorii de decizie ar trebui să renunțe la astfel de
abordări prea simplificate și să adopte o abordare bazată pe sondaje
active și combinate ale căpușelor,
Cunoștințele despre căpușe și viruși transmisi de căpușe se vor acumula din sondaje coordonate care
au ca scop colectarea căpușelor care caută și se hrănesc cu animale și gazde sălbatice la intervale de cel
mult 10 zile, astfel încât să surprindă în mod adecvat sezonalitatea acestora. Aceste sondaje active ar trebui
în mod ideal să fie corelate cu datele meteorologice înregistrate de microloggeri plasați la diferite înălțimi
peste suprafața solului, pentru a monitoriza în mod adecvat condițiile de temperatură și disponibilitatea
apei și modulează comportamentul căpușelor și gazdelor. Mai multe ecosisteme cu diferite comunități
gazdă și rate de căpușe pe gazde ar trebui, în mod ideal, să fie eșantionate, pentru a aborda în mod
adecvat importanța fiecărei specii de gazdă. În mod ideal, aceste sondaje pe teren ar trebui să continue
câțiva ani. Studii de laborator folosind colonii de căpușe și, dacă este posibil, aceleași specii de gazde
înregistrate pe teren; ar trebui să completeze aceste date empirice. Studiile de laborator ar trebui să
abordeze în mod ideal ratele de transmitere a virusurilor la căpușe, pentru a surprinde contribuția relativă
a fiecărei specii de gazdă la circulația virusului. Nu în ultimul rând, vor fi necesare studii moleculare pentru
a aborda interacțiunile virușilor, căpușelor și gazdelor și a mecanismelor utilizate de viruși pentru a se
disemina în glanda salivară a căpușei. Aceste studii, atunci când sunt aplicate unui ecosistem, vor oferi în
mod ideal un cadru adecvat pentru a prezice riscul de boli virale transmise de căpușe pentru oameni. vor fi
necesare studii moleculare pentru a aborda interacțiunile virușilor, căpușelor și gazdelor și a mecanismelor
utilizate de viruși pentru a se disemina în glanda salivară a căpușei. Aceste studii, atunci când sunt aplicate
unui ecosistem, vor oferi în mod ideal un cadru adecvat pentru a prezice riscul de boli virale transmise de
căpușe pentru oameni. vor fi necesare studii moleculare pentru a aborda interacțiunile virușilor, căpușelor
și gazdelor și a mecanismelor utilizate de viruși pentru a se disemina în glanda salivară a căpușei. Aceste
studii, atunci când sunt aplicate unui ecosistem, vor oferi în mod ideal un cadru adecvat pentru a prezice
riscul de boli virale transmise de căpușe pentru oameni.
124 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128

Mulțumiri Danielová, V., Rudenko, N., Daniel, M., Holubová, J., Materna, J., Golovchenko, M.,
Schwarzová, L., 2006. ExtindereaIxodes ricinuscăpușe și agenți ai bolilor transmise de
căpușe în zonele montane din Republica Cehă. Int. J. Med. Microbiol. 296 (S1), 48–53.
Apreciem profund colaborarea lui Alexander J. MacAuley (University
of Texas Medical Branch, Galveston, TX, SUA) la pregătirea unora dintre Daniels, TJ, Falco, RC, Curran, KL, Fish, D., 1996. Timing ofIxodes scapularis (Acari:
Ixodidae) ovipoziție și activitate larvară în sudul New York-ului. J. Med. Entomol. 33,
figurile acestui manuscris. Dorim să mulțumim pentru colaborarea
140–147.
valoroasă a lui Anabel Negredo (Institutul Național de Microbiologie, Dautel, H., Dippel, C., Kämmer, D., Werkhausen, A., Kahl, O., 2008. Winter activity of
Majadahonda, Spania) și Miguel A. Habela (Facultatea de Medicină Ixodes ricinusîntr-o pădure din Berlin. Int. J. Med. Microbiol. 298, 50–54.
de la Fuente, J., Garcia-Garcia, JC, Blouin, EF, Rodríguez, SD, García, MA, Kocan,
Veterinară, Cáceres, Spania) în colectarea căpușelor și detectarea
KM, 2001. Evoluția și funcția repetițiilor tandem în proteina majoră de suprafață 1a a
CCHFV în ele. Părți din această cercetare au fost susținute de proiectul agentului patogen ehrlichialAnaplasma marginale.Anim. Sanatate Res. Apoc. 2 (02),
EU FP7 ANTIGONE numărul 278976 și a fost realizată în cadrul 163–174.
EurNegVec COST Action TD1303. Dobler, G., Hufert, F., Pfeffer, M., Essbauer, S., 2011. Encefalita transmisă de căpușe: din
microfocalizarea bolii umane. În: Progress in Parasitology. Springer, Berlin,
Heidelberg, p. 323–331.
Dobson, A., Cattadori, I., Holt, RD, Ostfeld, RS, Keesing, F., Krichbaum, K., Hudson,
PJ, 2006. Vaci sacre și veverițe simpatice: importanța diversității biologice pentru
Referințe sănătatea umană. PLoS Med. 3 (6), e231.
Dobson, AD, Finnie, TJ, Randolph, SE, 2011. Un model matriceal modificat pentru a descrie
ecologia sezonieră a populației căpușei europeneIxodes ricinus.J. Apl. Ecol. 48, 1017–
Albayrak , H. , Ozan , E. , Kurt , M. , 2010
1028.
virusul febrei hemoragice (CCHFV), dar nu și virusul West Nile (WNV) la căpușele dure
Donoso, MO, Schädler, R., Niedrig, M., 2008. A survey on cases of tick-borne
din provinciile din nordul Turciei. Zoonoze Public Health 57, e156–e160. Alekseev, AN,
encefalită în țările europene. Euro Surveil. 13 (17).
Chunikhin, SP, Rukhkyan, MY, Stefutkina, LF, 1991. Rol posibil
Eisen, L., 2008. Schimbările climatice și bolile transmise de căpușe: un domeniu de cercetare care necesită
a substratului glandei salivare Ixodidae ca adjuvant care sporește transmiterea
studii empirice de teren pe termen lung. Int. J. Med. Entomol. 298, 12–18. Ergonul, O.,
arbovirusului. Med. Parazitol. (Mosk) 1, 28–31.
Whitehouse, CA, 2007. Introducere. În: Ergonul, Whitehouse (eds.),
Anderson, RM, Gordon, DM, 1982. Procese care influențează distribuția
Febra hemoragică Crimeea-Congo. O perspectivă globală. Springer, Țările de Jos, pp.
numărul de paraziți în cadrul populațiilor gazdă, cu accent special pe mortalitatea
3–13.
gazdă indusă de paraziți. Parazitologie 85 (02), 373–398.
Estrada-Peña, A., Oteo, JA, Estrada-Pena, R., Gortazar, C., Osacar, JJ, Moreno, JA,
Austin, MP, Belbin, L., Meyers, JA, Doherty, MD, Luoto, M., 2006. Evaluarea
Castilla, J., 1995.Borrelia burgdorferisensu lato la căpușe (Acari: Ixodidae) din două
Modele statistice utilizate pentru prezicerea distribuției speciilor de plante: rolul
focare diferite din Spania. Exp. Appl. Acarol. 19 (3), 173–180. Estrada-Peña, A., Gray,
datelor și teoriei artificiale. Ecol. Model. 199 (2), 197–216.
JS, Kahl, O., 1996. Variabilitatea hidrocarburilor cuticulare și
Balashov, YS, 1972. „Căpușele care suge sânge (Ixodoidea) – vectori ai bolilor omului
discriminarea fenotipică aIxodes ricinuspopulaţii (Acarina: Ixodidae) din Europa. Exp.
și animale'', în Publicații diverse ale Societății de Entomologie din America. [Cairo:
Appl. Acarol. 20 (8), 457–466.
Medical Zoology Department, US Naval Medical Research Unit Number Three
Estrada-Peña, A., 1998. Geostatistica și teledetecția ca instrumente predictive ale căpușelor
(NAMRU-3)], pp. 161–376.
distribuție: un sistem de cokriging de estimatIxodes scapularis (Acari: Ixodidae)
Barnard, DR, 1991. Mecanismele contactului gazdă-căpușă cu referire specială la
adecvarea habitatului în Statele Unite și Canada din imagini avansate de satelit cu
Amblyomma americanum (Acari: Ixodidae) în zonele furajere pentru bovine de carne. J. Med.
radiometru de foarte înaltă rezoluție. J. Med. Entomol. 35, 989–995. Estrada-Peña, A.,
Entomol. 28, 557–564.
1999. Geostatistics as predictive tools to estimateIxodes ricinus
Barrett PN, Plotkin SA, Orenstein WA, 2008. Virusul encefalitei transmise de căpușe
(Acari: Ixodidae) adecvarea habitatului în Palearctica vestică din imaginile prin satelit
vaccin. În: Plotkin, SA, Orenstein, WA (Eds.), Vaccins. Saunders & Elsevier,
AVHRR. Exp. Appl. Acarol. 23, 337–349.
Philadelphie, pp: 84-88.
Estrada-Peña, A., 2002. Înțelegerea relațiilor dintre peisaj
Belozerov, VN, 1982. Diapauză și ritmuri biologice la căpușe. În: Obenchain, FD,
conectivitate și abundență deIxodes ricinuscăpușe. Exp. Appl. Acarol. 28 (1–4), 239–
Galun, R. (Eds.), Fiziologia căpușelor. Pergamon Press, Oxford, Marea Britanie, pp.
248.
469–500. Bente, DA, Forrester, NL, Watts, DM, McAuley, AJ, Whitehouse, CA, Bray, M.,
Estrada-Peña, A., 2003. Relațiile dintre topologia habitatului, scările critice ale
2013. Febra hemoragică Crimeea-Congo: istorie, epidemiologie, patogeneză,
conectivitate și abundență de căpușeIxodes ricinusîntr-un peisaj eterogen din nordul
sindrom clinic și diversitate genetică. Antiviral Res. 100 (1), 159–189. Bosch, J., Muñoz,
Spaniei. Ecografie 26 (5), 661–671.
MJ, Martínez, M., de la Torre, A., Estrada-Peña, A., 2012. Vector-
Estrada-Peña, A., Venzal, JM, 2007. Nișele climatice ale speciilor de căpușe în
agent patogen transmis prin căpușe la păsările migratoare: un model probabilistic de
Regiunea mediteraneană: modelarea datelor de apariție, constrângeri de distribuție
risc spațial pentru Europa de Sud-Vest. Transbound. Emerg. Dis. 60, 403–415. Bown,
și impactul schimbărilor climatice. J. Med. Entomol. 44, 1130–1138. Estrada-Peña , A. ,
KJ, Begon, M., Bennett, M., Birtles, RJ, Burthe, S., Lambin, X., Ogden, NH,
Vatansever , Z. , Gargili , A. , Aktas , M. , Uzun , R. , Ergonul , O. , Jongejan ,
2006. SimpatricăIxodes triangulicepsșiIxodes ricinuscăpușe care se hrănesc cu volei
F., 2007. Modelarea distribuției spațiale a focarelor de febră hemoragică Crimeea-
de câmp (Microtus wilde):potențial de risc crescut deAnaplasma phagocytophilumin
Congo în Turcia. Vector Borne Zoonotic Dis. 7, 667–678. Estrada-Peña, A., Vatansever,
Regatul Unit? Vector Borne Zoonotic Dis. 6, 404– 410.
Z., Gargili, A., Ergönül, Ö., 2010. Tendința către
Fragmentarea habitatului este factorul cheie care conduce la răspândirea febrei hemoragice
Brownstein, JS, Holford, TR, Fish, D., 2003. Un model bazat pe climă prezice
Crimeea-Congo. Epidemiol. Infecta. 138, 1194–1203.
distribuția spațială a vectorului bolii LymeIxodes scapularisin Statele Unite. Mediul.
Estrada-Rock , A. , Martinez Aviles , M. , Munoz Reoyo , MJ , 2011a . O populatie
Perspectiva Sănătății. 111 (9), 1152.
model pentru a descrie distribuția și dinamica sezonieră a căpușeiHyalomma
Burgdorfer, W., 1975. O recenzie a febrei pete din Munții Stâncoși (transportată de căpușe)
marginatumîn bazinul mediteranean. Transbound. Emerg. Dis. 58, 213–223.
tifos), agentul său și vectorii săi căpușe în Statele Unite. J. Med. Entomol. 12 (3), 269–
278.
Estrada-Peña, A., Ortega, C., Sánchez, N., DeSimone, L., Sudre, B., Suk, JE, Semenza,
Bursali, A., Tekin, S., Keskin, A., Ekici, M., Dundar, E., 2011. Diversitatea speciilor de ixodid
JC, 2011b. Corelația dintreBorrelia burgdorferisensu lato prevalență în căutare Ixodes
căpușe care se hrănesc cu oameni în Amasya, Turcia: abundența sezonieră și
ricinuscăpușe cu trăsături abiotice specifice în palearctica vestică. Appl. Mediul.
prezența virusului febrei hemoragice Crimeea-Congo. J. Med. Entomol. 48, 85–93.
Microbiol. 77 (11), 3838–3845.
Chamberlain, J., Cook, N., Lloyd, G., Mioulet, V., Tolley, H., Hewson, R., 2005. Co-
Estrada-Peña, A., Palomar, AM, Santibáñez, P., Sánchez, N., Habela, MA, Portillo, A.,
modele evolutive de variație în segmentele mici și mari de ARN ale virusului febrei
Oteo, JA, 2012a. Virusul febrei hemoragice Crimeea-Congo la căpușe, sud-vestul
hemoragice Crimeea-Congo. J. Gen. Virol. 86, 3337–3341.
Europei, 2010. Emerg. Infecta. Dis. 18, 179.
Chapman, LE, Wilson, ML, Hall, DB, 1991. Factori de risc pentru Crimeea-Congo
Estrada-Peña, A., Jameson, L., Medlock, J., Patriotic, Z., Tishkova, F., 2012b.
febră hemoragică în zonele rurale din nordul Senegalului. J. Infectează. Dis. 164, 686–692.
Dezvăluirea complexităților ecologice ale transmiterii virusului febrei hemoragice
Childs, JE, Paddock, CD, 2003. The ascendancy ofAmblyomma americanumca
Crimeea-Congo asociate căpușelor: o analiză a decalajului pentru palearctica
vector al agenților patogeni care afectează oamenii în Statele Unite. Annu. Rev. Entomol. 48,
occidentală. Vector Borne Zoonotic Dis. 12, 743–752.
307–337.
Estrada-Peña, A., Gray, JS, Kahl, O., Lane, RS, Nidhoj, A., 2013a. Cercetări asupra
Chinikar , S. , Ghiasi , SM , Hewson , R. , Moradi , M. , Haeri , A. , 2010. Crimeea-Congo
ecologia căpușelor și agenților patogeni transportați de căpușe-principii metodologice și
febră hemoragică în Iran și țările vecine. J. Clin. Virol. 47, 110–114. Corson, MS, Teel,
avertismente. Față. Celulă. Infecta. Microbiol. 3, 29.
PD, Grant, WE, 2004. Influența microclimatului într-un mod fiziologic
Estrada-Peña, A., Ruiz-Fons, F., Acevedo, P., Gortazar, C., la Fuente, J., 2013b. Factori
model de căpușă pentru febra vitelor (Boophilusspp.) dinamica populaţiei. Ecol. Model. 180,
conducând circulația și posibila extindere a virusului febrei hemoragice Crimeeo-
487–514.
Congo în palearctica vestică. J. Apl. Microbiol. 114, 278–286. Estrada-Peña, A., Estrada-
Daniel, M., Danielová, V., Kříž, B., Kott, I., 2004. O încercare de a elucida
Sánchez, A., Estrada-Sánchez, D., de la Fuente, J., 2013c.
incidența crescută a encefalitei transmise de căpușe și răspândirea acesteia la altitudini mai
Evaluarea efectelor variabilelor și ale selecției de fundal asupra captării nișei climatice
mari în Republica Cehă. Int. J. Med. Microbiol. 293 (Supliment), 55–62.
de căpușe. Int. J. Sănătate Geogr. 12 (1), 43.
Daniel, M., Kříž, B., Danielová, V., Beneš, Č., 2008. Creșterea bruscă a numărului de căpușe
Estrada-Peña, A., Farkas, R., Jaenson, TG, Koenen, F., Madder, M., Pascucci, I.,
cazuri de encefalită în Cehia, 2006. Int. J. Med. Microbiol. 298, 81– 87.
Jongejan, F., 2013d. Asocierea trăsăturilor de mediu cu gamele geografice de căpușe
(Acari: Ixodidae) de importanță medicală și veterinară în Palearctica vestică. Un set de
Danielová, V., Holubová, J., Pejcoch, M., Daniel, M., 2002. Semnificația potențială a
date digitale. Exp. Appl. Acarol. 59 (3), 351–366.
transmiterea transovariană în circulația virusului encefalitei transmise de căpușe.
Folia Parasitol. 49, 323–325.
 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
Estrada-Peña, A., Estrada-Sánchez, D., 2014. DeconstructingIxodes ricinus:un parțial
model matriceal care permite cartografierea ratelor de dezvoltare, mortalitate și activitate a
căpușelor. Med. Veterinar. Entomol. 28, 35–49.
Estrada-Peña, A., Hubálek, Z., Rudolf, I., 2014. Viruși și climă transmise de căpușe
Schimbare. În: Singh, SK (Ed.), Infecții virale și schimbare globală. Wiley Blackwell, pp.
573–594.
Gale , P. , Estrada-Peña , A. , Martinez , M. , Ulrich , RG , Wilson , A. , Capelli , G. , Fooks , .
AR, 2010. Fezabilitatea dezvoltării unei evaluări a riscurilor pentru impactul
schimbărilor climatice asupra apariției febrei hemoragice Crimeea-Congo la
animalele din Europa: o revizuire. J. Apl. Microbiol. 108 (6), 1859–1870. Gargili, A.,
Saravanan, T., Bente, D., 2013. Influența gazdelor animalelor de laborator asupra
ciclul de viață alHyalomma marginatumși implicații pentru un model de transmitere in vivo
pentru virusul febrei hemoragice Crimeea-Congo. Față. Celulă. Infecta. Microbiol. 3.
Gäumann, R., Mühlemann, K., Strasser, M., Beuret, CM, 2010. High-throughput
procedura pentru studiile de căpușe ale virusului encefalitei transmise de căpușe și aplicarea
acestuia într-un studiu național de supraveghere în Elveția. Appl. Mediul. Microbiol. 76 (13),
4241–4249.
Gaunt, MW, Sall, AA, de Lamballerie, X., Falconar, AK, Dzhivanian, TI, Gould, EA,
2001. Relațiile filogenetice ale flavivirusurilor se corelează cu epidemiologia lor,
asocierea bolii și biogeografia. J. Gen. Virol. 82, 1867– 1876.
Gern, L., Toutoungi, LN, Hu, CM, Aeschlimann, A., 1991.Ixodes (Pholeoixodes)
hexagon,un vector eficient deBorrelia burgdorferiîn laborator. Med. Veterinar.
Entomol. 5 (4), 431–435.
Gordon, SW, Linthicum, KJ, Moulton, JR, 1993. Transmiterea Crimeei-Congo
virusul febrei hemoragice la două specii deHyalommacăpușe de la adulți infectați până la
forme imature care se hrănesc în concomitent. A.m. J. Trop. Med. Hyg. 48, 576–580. Gözalan ,
A. , Akin , L. , Rolain , JM , Tapar , FS , Oncül , O. , Yoshikura , H. , Esen , B. , 2004 .
Evaluarea epidemiologică a unui posibil focar în provincia Tokat și în apropiere.
Mikrobiyol. Bül. 38 (1–2), 33.
Gray, JS, 2008.Ixodes ricinusactivitate sezonieră: implicații ale încălzirii globale
indicat prin revizuirea datelor despre căpușe și vreme. Int. J. Med. Microbiol. 298, 19–
24. Gray JS, Dautel H., Estrada-Peña A., Kahl O., Lindgren E., 2009. Efectele climatului
modificarea căpușelor și a bolilor transmise de căpușe în Europa. Interdiscip.
Perspectivă. Infecta. Dis. 12, 10.http://dx.doi.org/10.1155/2009/593232. ID articol
593232. Guglielmone, AA, Robbins, RG, Apanaskevich, DA, Petney, TN, Estrada-Peña, A.,
Horak, IG, Barker, SC, 2010. Argasidae, Ixodidae și Nuttalliellidae (Acari: Ixodida) din
lume: o listă de nume de specii valide. Zootaxa 2528, 1–28. Gunaydin, NS, Aydin, K.,
Yilmaz, G., Caylan, R., Koksal, I., 2010. Crimeea-Congo
Cazuri de febră hemoragică în Regiunea Estului Mării Negre din Turcia: caracteristici
demografice, geografice, climatice și clinice. Turc. J. Med. Sci. 40, 829–834. Gunes, T.,
Poyraz, O., Vatansever, Z., 2011. Virusul febrei hemoragice Crimeea-Congo
în căpușe colectate de la oameni, animale și locuri de picnic din regiunea
hiperendemică a Turciei. Vector Borne Zoonotic Dis. 11 (10), 1411–1416. Halvorsen,
R., 2012. O perspectivă analitică a gradientului asupra modelării distribuției.
Sommerfeltia 35, 1–165.
Hartemink , NA , Randolph , SE , Davis , SA , Heesterbeek , JAP , 2008
numărul de reproducere pentru sistemele complexe de boală: definirea R0 pentru infecțiile transmise
de căpușe. A.m. Nat. 171 (6), 743–754.
Hasle, G., Bjune, G., Edvardsen, E., Jakobsen, C., Linnehol, B., Røer, JE, Leinaas, HP,
2009. Transportul căpușelor de către păsările migratoare passerine în Norvegia. J. Parasitol.
95 (6), 1342–1351.
Heikkinen, RK, Luoto, M., Araújo, MB, Virkkala, R., Thuiller, W., Sykes, MT, 2006.
Metode și incertitudini în modelarea anvelopei bioclimatice în condițiile schimbărilor
climatice. Prog. Fiz. Geogr. 30 (6), 751–777.
Hemmer, C., Littmann, M., Löbermann, M., Lafrenz, M., Böttcher, T., Reisinger, EC,
2005. Meningoencefalita transmisă de căpușe, primul caz după 19 ani în nord-estul
Germaniei. Emerg. Infecta. Dis. 11, 633–634.
Hewson , R. , Gmyl , A. , Gmyl , L. , Smirnova , SE , Karganova , G. , Jamil , B. , Hasan , R. ,
Chamberlain, J., Clegg, C., 2004. Evidența reasortării segmentelor în virusul febrei
hemoragice Crimeea-Congo. J. Gen. Virol. 85, 3059–3070.
Hoek, M., Fischer, E., van den Hengel, R., Backer, J., de Koeijer, A. (2012). Atelier
privind o evaluare a riscului febrei hemoragice din Crimeea Congo în Europa de Vest.
Numărul raportului: 12/CVI0361 Lelystad, Țările de Jos 23–24 mai 2012. Hoogstraal,
H., 1979. Epidemiologia hemoragiilor din Crimeea-Congo transmise de căpușe
febră în Asia, Europa și Africa. J. Med. Entomol. 15 (4), 307–417. Hoogstraal, H., Kaiser,
MN, Traylor, MA, Gaber, S., Guindy, E., 1961. Căpușe
(Ixodidea) asupra păsărilor care migrează din Africa în Europa și Asia. Taur. Organul Mondial al
Sănătăţii. 24, 197–212.
Hornok, S., Horváth, G., 2012. Primul raport de adultHyalomma marginatum rufipes
(vector al virusului febrei hemoragice Crimeea-Congo) pe bovine sub un climat
continental în Ungaria. Parazit. Vectorii 5, 170.
Huang, ZY, de Boer, WF, van Langevelde, F., Olson, V., Blackburn, TM, Prins, HH,
2013. Trăsăturile de viață ale speciilor explică variația interspecifică în competența
rezervorului. Un posibil mecanism care stă la baza efectului de diluare. PLoS One 8
(1), e54341.
Jääskeläinen, AE, Tikkakoski, T., Uzcategui, NY, Vaheri, A., Vapalahti, O., 2006.
Virusul encefalitei transmise de căpușe de subtip siberian, Finlanda. Emerg. Infecta. Dis. 12,
1568–1571.
Jaenson, TG, Eisen, L., Comstedt, P., Mejlon, HA, Lindgren, E., Bergström, S., Olsen,
B., 2009. Indicatori de risc pentru căpușăIxodes ricinusșiBorrelia burgdorferisensu
lato în Suedia. Med. Veterinar. Entomol. 23(3), 226–237.
Jaenson, TG, Hjertqvist, M., Bergström, T., Lundkvist, Å., 2012a. De ce este purtat de căpușe
encefalita in crestere? O trecere în revistă a factorilor cheie care cauzează creșterea.
Parazit. Vectorii 5, 184.
125
Jaenson, TG, Jaenson, DG, Eisen, L., Petersson, E., Lindgren, E., 2012b. Schimbari in
distribuţia geografică şi abundenţa căpuşeiIxodes ricinusîn ultimii 30 de ani în
Suedia. Parazit. Vectori 5 (8).
Jiménez-Valverde, A., Lobo, JM, Hortal, J., 2008. Nu atât de bune pe cât par:
importanța conceptelor în modelarea distribuției speciilor. Scafandri. Distribuie. 14,
885–890.
Jiménez-Valverde, A., Acevedo, P., Barbosa, AM, Lobo, JM, Real, R., 2012.
Capacitatea de discriminare în modelele de distribuție a speciilor depinde de
reprezentativitatea domeniului de mediu. Glob. Ecol. Biogeogr. 22, 508–516.
Jones, LD, Hodgson, E., Nuttall, PA, 1989. Îmbunătățirea transmiterii virusului prin
glandele salivare de căpușă. J. Gen. Virol. 70, 1895–1898.
Kahl, O., Alidousti, I., 1997. Corpurile de apă lichidă ca sursă de câștig de apă pentruIxodes
ricinuscăpușe (Acari: Ixodidae). Exp. Appl. Acarol. 21, 731–746.
Kahl O, Gern L, Eisen L, Lane RS, 2002. Cercetări ecologice asupraBorrelia
burgdorferisensu lato: terminologie și unele capcane metodologice. În: Gray, JS, Kahl,
O., Lane, RS, Stanek, G. (Eds.), Lyme Borreliosis: Biology, Epidemiology and Control.
Editura CABI, New York, pp. 29–46. Kearney, M., 2006. Habitat, mediu și nișă: ce
modelăm? Oikos
115 (1), 186–191.
Keshtkar-Jahromi, M., Sajadi, MM, Ansari, H., Mardani, M., Holakouie-Naieni, K.,
2013. Febra hemoragică Crimeea-Congo în Iran. Antiviral Res. 100 (1), 20–28. Kitron,
U., 1998. Ecologia peisajului și epidemiologia bolilor transmise prin vectori:
instrumente de analiză spațială. J. Med. Entomol. 35 (4), 435–445.
Knap, N., Avšič-Županc, T., 2013. Corelația incidenței TBE cu Red Deer și
Abundența căpriorului în Slovenia. PLoS One 8 (6), e66380.
Krasnov, BR, Stanko, M., Morand, S., 2007. Structura comunității gazdă și
infestare cu căpușe ixodide: repetabilitate, efect de diluare și specializare ecologică.
Oecologia 154 (1), 185–194.
Kurtenbach, K., Hanincová, K., Tsao, JI, Margos, G., Fish, D., Ogden, NH, 2006.
Procese fundamentale în ecologia evolutivă a borreliozei Lyme. Nat. Rev. Microbiol. 4
(9), 660–669.
Labuda, M., Jones, LD, Williams, T., Nuttall, PA, 1993a. Îmbunătățirea transmisiei de căpușe
transmiterea virusului encefalitei prin extracte de glande salivare de căpușă. Med. Veterinar.
Entomol. 7, 193–196.
Labuda, M., Jones, LD, Williams, T., Danielova, V., Nuttall, PA, 1993b. Eficient
transmiterea virusului encefalitei transmise de căpușe între căpușe care se hrănesc în concomitent. J.
Med. Entomol. 30, 295–299.
Lane, RS, Anderson, JR, Yaninek, JS, Burgdorfer, W., 1985. Căutarea gazdei diurne a
căpușe adulte de pe coasta Pacificului,Western Dermacentor (Acari: Ixodidae), în
raport cu tipul vegetațional, factorii meteorologici și ratele de infecție cu rickettsia
din California, SUA. J. Med. Entomol. 22, 558–571.
Lees, AD, 1946. Bilanțul apei înIxodes ricinusL. și anumite alte specii de
căpușe. Parazitologie 37, 1–20.
Lees, AD, Milne, A., 1951. Activitățile sezoniere și diurne ale oilor individuale
căpușe (Ixodes ricinusL.). Parazitologie 41, 189–208.
Legendre, P., 1993. Autocorelația spațială: probleme sau paradigmă nouă? Ecologie 74,
1659–1673.
Leighton, PA, Koffi, JK, Pelcat, Y., Lindsay, LR, Ogden, NH, 2012. Predictarea
viteza invaziei căpușelor: un model empiric de extindere a intervalului pentru
vectorul bolii LymeIxodes scapularisîn Canada. J. Apl. Ecol. 49 (2), 457–464. Lindgren,
E., Gustafson, R., 2001. Encefalita transmisă de căpușe în Suedia și climă
Schimbare. Lancet 358, 16–18.
Lindgren, E., Jaenson, TGT, 2006. Borrelioza Lyme în Europa: influențe ale climei
și schimbări climatice, epidemiologie, ecologie și măsuri de adaptare. Publicații ale
Oficiului Regional OMS pentru Europa, EUR/04/5046250. Lindgren, E., Tälleklint, L.,
Polfeldt, T., 2000. Impactul schimbărilor climatice asupra
limita de latitudine nordică și densitatea populației căpușei europene transmisoare
de boliIxodes ricinus.Mediul. Perspectiva Sănătății. 108, 119–123. Lindsay, LR,
Mathison, SW, Barker, IK, Mcewen, SA, Gillespie, TJ, chirurg,
GA, 1999. Microclimatul și habitatul în raport cuIxodes scapularis (Acari: Ixodidae)
populații din Long Point, Ontario, Canada. J. Med. Entomol. 36, 255– 262.
Lobo, JM, Jiménez-Valverde, A., Real, R., 2008. AUC: o măsură înșelătoare a
performanţa modelelor de distribuţie predictivă. Glob. Ecol. Biogeogr. 17, 145– 151.
Maltezou, HC, Papa, A., 2010. Febra hemoragică Crimeea-Congo: risc pentru
apariția de noi focare endemice în Europa? Travel Med. Infecta. Dis. 8 (3), 139–143.
Maltezou, HC, Andonova, L., Andraghetti, R., Bouloy, M., Ergonul, O., Jongejan, F.,
Kalvatchev, N., Nichol, S., Niedrig, M., Platonov, A., Thomson, G., Leitmeyer, K., Zeller,
H., 2010. Febra hemoragică Crimeea-Congo în Europa: situația actuală necesită
pregătire . Euro Surveil. 15, 10, pii=19504.
Mannelli, A., Boggiatto, G., Grego, E., Cinco, M., Murgia, R., Stefanelli, S., De Meneghi,
D., Rosati, S., 2003. Riscul acarologic al expunerii la agenții zoonozelor transmise de
căpușe în primul focar italian recunoscut al borreliozei Lyme. Epidemiol. Infecta. 131,
1139–1147.
Materna, J., Daniel, M., Metelka, L., Harcarik, J., 2008. Distribuția verticală,
densitatea şi dezvoltarea căpuşeiIxodes ricinusîn zonele montane influențate de
schimbările climatice (Munții Krkonose, Republica Cehă). Int. J. Med. Microbiol. 298
(S1), 25–37.
Mather, TN, Wilson, ML, Moore, SI, Riberio, JMC, Spielman, A., 1989. Comparând
potențialul relativ al rozătoarelor ca rezervoare ale spirochetei bolii Lyme (Borrelia
burgdorferi).A.m. J. Epidemiol. 130, 143–150.
May, RM, 1978. Sisteme gazdă-parazitoide în medii neregulate: a
model fenomenologic. J. Anim. Ecol., 833–844.
126 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
Medlock, JM, Hansford, KM, Bormane, A., Derdakova, M., Estrada-Peña, A., George,
JC, Van Bortel, W., 2013. Forțele motrice ale schimbărilor în distribuția geografică a
Ixodes ricinuscăpușe în Europa. Parazit. Vectorii 6, 1–11.
Mount, GA, Haile, DG, Daniels, E., 1997. Simularea căpușei cu picioare negre (Acari:
Ixodidae) dinamica populației și transmitereaBorrelia burgdorferi.J. Med. Entomol. 34
(4), 461–484.
Mudhakir, D., Harashima, H., 2009. Învățare din călătoria virală: cum să intrați
celule și cum să depășești barierele intracelulare pentru a ajunge la nucleu. AAPS J.
11, 65–77.
Nalca, A., Whitehouse, CA, 2007. Infecția cu virusul febrei hemoragice Crimeea-Congo
printre animale. În: Ergonil, O., Whitehouse, CA (Eds.), Crimean-Congo Hemorrhagic
Fever a Global Perspective. Springer, Dordrecht, Olanda, p. 155–165.
Neelakanta, G., Li, X., Pal, U., Liu, X., Beck, DS, DePonte, K., Fish, D., Kantor, FS,
Fikrig, E., 2007. Proteina B de suprafață exterioară este esențială pentruBorrelia burgdorferi
aderența și supraviețuirea în cadrul căpușelor Ixodes. PLoS Pathog. 3, e33.
Nijhof, AM, Bodaan, C., Postigo, M., Nieuwenhuijs, H., Opsteegh, M., Franssen, L.,
Jebbink, F., Jongejan, F., 2007. Căpușe și agenți patogeni asociați colectați de la
animale domestice din Țările de Jos. Vector Borne Zoonotic Dis. 7, 585–595. Nuttall,
PA, 1999. Interacțiuni patogen-căpușă-gazdă:Borrelia burgdorferiși TBE
virus. foaie centrală bacteriol. 289, 492-505.
Nuttall, PA, Labuda, M., 1994. Subgrupul de encefalită transmisă de căpușe. În: Sonenshine,
DE, Mather, TN (Eds.), Dinamica ecologică a zoonozelor transmise de căpușe. Oxford
University Press, New York, pp. 351–391.
Nuttall, PA, Labuda, M., 2004. Tick-host interactions: saliva-activated
transmitere. Parazitologie 129, S177.
Nuttall, PA, Labuda, M., 2008. Transmiterea asistată de saliva a agenților patogeni transmisi de căpușe.
În: Bowman, AS, Nuttall, PA (eds.), Căpușe: biologie, boli și control. Cambridge
University Press, Cambridge, pp. 205–219.
Ogden, NH, Barker, IK, Beauchamp, G., Brazeau, S., Charron, DF, Maarouf, A.,
Lindsay, LR, 2006. Investigarea datelor la nivelul solului și teledetectate pentru
clasificarea habitatelor și predicția supraviețuiriiIxodes scapularisîn habitatele din
sud-estul Canadei. J. Med. Entomol. 43 (2), 403–414.
Ogden, NH, Lindsay, LR, Hanincová, K., Barker, IK, Bigras-Poulin, M., Charron, DF,
Thompson, RA, 2008a. Rolul păsărilor migratoare în introducerea și extinderea gamei
deIxodes scapulariscăpuşe şi deBorrelia burgdorferișiAnaplasma phagocytophilumîn
Canada. Appl. Mediul. Microbiol. 74 (6), 1780–1790. Ogden, NH, St-Onge, L., Barker,
IK, Brazeau, S., Bigras-Poulin, M., Charron, DF,
Francis, CM, Heagy, A., Lindsay, LR, Maarouf, A., Michel, P., Milord, F., O'Callaghan, CJ,
Trudel, L., Thompson, RA, 2008b. Hărți de risc pentru extinderea domeniului
vectorului bolii Lyme,Ixodes scapularisîn Canada acum și cu schimbările climatice.
Int. J. Sănătate Geogr. 7, 24.
Ogden, NH, Tsao, JI, 2009. Biodiversitatea și boala Lyme: diluare sau
amplificare? Epidemiile 1 (3), 196–206.
Ogden, NH, Bigras-Poulin, M., O'callaghan, CJ, Barker, IK, Lindsay, LR, Maarouf,
A., Charron, D., 2005. Un model de populație dinamic pentru a investiga efectele
climei asupra zonei geografice și a sezonului căpușeiIxodes scapularis.Int. J.
Parasitol. 35 (4), 375–389.
Ostfeld, RS, 2009. Pierderea biodiversității și creșterea agenților patogeni zoonotici. Clin.
Microbiol. Infecta. 15 (s1), 40–43.
Ostfeld, RS, Keesing, F., 2000. Biodiversitate și risc de boală: cazul Lyme
boala. Conserv. Biol. 14 (3), 722–728.
Ostfeld, RS, Schauber, EM, Canham, CD, Keesing, F., Jones, CG, Wolff, JO, 2001.
Efectele producției de ghinde și abundenței șoarecilor asupra abundenței șiBorrelia
burgdorferiprevalența infecției la nimfalIxodes scapulariscăpușe. Vector Borne
Zoonotic Dis. 1 (1), 55–63.
Ostfeld, RS, Glass, GE, Keesing, F., 2005. Epidemiologie spațială: un emerging (sau re-
emergente) disciplină. Trends Ecol. Evol. 20 (6), 328–336.
Pal, U., Li, X., Wang, T., Montgomery, RR, Ramamoorthi, N., Desilva, AM, Bao, F.,
Yang, X., Pypaert, M., Pradhan, D., Kantor, FS, Telford, S., Anderson, JF, Fikrig, E.,
2004. TROSPA, anIxodes scapularisreceptor pentruBorrelia burgdorferi.Celula 119,
457–468.
Patz , JA , Githeko , AK , McCarty , JP , Hussein , S , Confalonieri , U , De Wet , N 2003 .
Schimbările climatice și bolile infecțioase. în: Schimbările climatice și sănătatea
umană: Riscuri și răspunsuri. Organizația Mondială a Sănătății, Geneva, pp. 103–137.
Disponibil la: <http://www.who.int/globalchange/publications/cchhbook/en/>.
Pearson, RG, Dawson, TP, 2003. Prezicerea impactului schimbărilor climatice asupra
distribuția speciilor: sunt utile modelele de anvelopă bioclimatică? Glob. Ecol.
Biogeogr. 12, 361–371.
Perret, JL, Guerin, PM, Diehl, PA, Vlimant, M., Gern, L., 2003. Întunericul induce
mobilitatea și deficitul de saturație limitează durata de căutare, în căpușăIxodes
ricinus.J. Exp. Biol. 206, 1809–1815.
Perret , JL , Guigoz , E , Rais , O , Gern , L
temperatura activataIxodes ricinusactivitate de căutare a căpușelor într-o zonă cu
borreliozedemism Lyme (Elveția). Parazitol. Res. 86, 554–557.
Perret, JL, Rais, O., Gern, L., 2004. Influența climei asupra proporției deIxodes
ricinusnimfe și adulți care caută într-o populație de căpușe. J. Med. Entomol. 41, 361–
365.
Peterson, AT, 2006. Modelare ecologică de nișă și modele spațiale ale bolii
transmitere. Emerg. Infecta. Dis. 12 (12), 1822.
Poulin, R., 1993. Disparitatea dintre distribuțiile observate și uniforme: o nouă
uită-te la agregarea paraziților. Int. J. Parasitol. 23 (7), 937–944.
Poupon , MA , Lommano , E. , Humair , PF , Douet , V. , Rais , O. , Schaad , M. , Gern , L. , .
2006. PrevalenţaBorrelia burgdorferisensu lato în căpușe colectate de la păsările
migratoare din Elveția. Appl. Mediul. Microbiol. 72 (1), 976–979.
Price, Trevor.D., Qvarnström, Anna., Irwin, Darren.E., 2003. Rolul fenotipului
plasticitatea în conducerea evoluției genetice. Proc. R. Soc. Lond. B Biol. Sci. 270 (1523), 1433–
1440.
Purnak, T., Selvi, NA, Altundag, K., 2007. Încălzirea globală poate crește
incidența și raza geografică a febrei hemoragice Crimeea-Congo. Med. Ipoteze 68 (4),
924–925.
Randolph, SE, 1998. Căpușele nu sunt insecte: consecințele vectorului contrastant
biologie pentru potenţialul de transmitere. Parazitol. Astăzi 14 (5), 186–192. Randolph, SE,
2000. Căpușe și sisteme de boli transmise de căpușe în spațiu și din spațiu.
Adv. Parazitol. 47, 217–243.
Randolph, SE, 2002. Ecologia cantitativă a căpușelor ca bază pentru transmitere
modele de agenți patogeni transportați de căpușe. Vector Borne Zoonotic Dis. 2, 209–215.
Randolph, SE, 2008. Incidența encefalitei transmise de căpușe în centrul și estul
Europa: consecințele tranziției politice. Microbii Infectează. 10 (3), 209–216. Randolph,
SE, 2009. Sistemele de boli transmise de căpușe apar din umbră: the
frumusețea constă în detalii moleculare, mesajul în epidemiologie. Parazitologie 136,
1403–1413.
Randolph, SE, 2010. În ce măsură au contribuit schimbările climatice la recent
epidemiologia bolilor transmise de căpușe? Veterinar. Parazitol. 167 (2), 92–94. Randolph, SE,
2011. Transmiterea agenților patogeni transmisi de căpușe între co-hrănire
căpușe: paradigma durabilă a lui Milan Labuda. Căpușe Tick Borne Dis. 2, 179–182.
Randolph, SE, Craine, NG, 1995. Cadru general pentru comparative cantitative
studii privind transmiterea bolilor transmise de căpușe folosind borelioza Lyme în
Europa ca exemplu. J. Med. Entomol. 32, 765–777.
Randolph, SE, Rogers, DJ, 2000. Cicluri de transmisie fragile ale căpușelor
virusul encefalitei poate fi perturbat de schimbările climatice prezise. Proc. R. Soc.
Lond. B Biol. Sci. 267 (1454), 1741–1744.
Randolph, SE, Rogers, DJ, 2002. Corelate de filogeneză de la distanță: bifă-
flavivirusuri transmise. Exp. Appl. Acarol. 28 (1–4), 231–237.
Randolph, SE, Storey, K., 1999. Impactul microclimatului asupra căpușelor imature
interacțiuni gazdă (Acari: Ixodidae): implicații pentru transmiterea paraziților. J. Med.
Entomol. 36 (6), 741–748.
Randolph, SE, Sumilo, D., 2007. Tick-borne encephalitis in Europe: dynamics of
schimbarea riscului. În: Takken, W., Knols, BGJ (eds.), Emerging Pests and
Vectorborne Disease in Europe. Wageningen Academic Publishers, Wageningen, pp.
187–206.
Randolph, SE, Green, RM, Hoodless, AN, Peacey, MF, 2002. Un empiric
cadru cantitativ pentru dinamica sezonieră a populației căpușeiIxodes ricinus.Int. J.
Parasitol. 32, 979–989.
Randolph, SE, Dobson, ADM, Allan, BF, Dutra, HP, Goessling, LS, Barnett, K.,
Mitchell, CE, 2012. Pangloss revizuit: o critică a efectului de diluare și a paradigmei
biodiversitate-tampon-boală. Parazitologie 139 (7), 847. Ruiz-Fons, F., Fernández-de-
Mera, IG, Acevedo, P., Höfle, U., Vicente, J., de la Fuente,
J., Gortazár, C., 2006. Căpușele Ixodid parazitând cerbul roșu iberic (Cervus elaphus
spaniolă)și mistreț european (scroafă de porc)din Spania: distribuție geografică și
temporală. Veterinar. Parazitol. 140 (1), 133–142.
Rosà, R., Pugliese, A., Norman, R., Hudson, PJ, 2003. Praguri pentru boală
persistența în modele de infecții transmise de căpușe, inclusiv transmitere non-
viremică, hrănire extinsă și agregare a căpușelor. J. Theor. Biol. 224 (3), 359–376.
Rosenzweig, Michael.L., 1995. Diversitatea speciilor în spațiu și timp. Cambridge
University Press, Cambridge.
Rudolph, D., Knülle, W., 1974. Locul și mecanismul absorbției vaporilor de apă din
atmosferă în căpușe ixodide. Natura 249, 84–85.
Sahney, S., Benton, MJ, Falcon-Lang, HJ, 2010. S-a declanșat colapsul pădurii tropicale
Diversificarea tetrapodelor din Pennsylvania în Euramerica. Geologie 38 (12), 1079–
1082.
Schwan, TG, Piesman, J., 2000. Modificări temporale în proteinele de suprafață exterioară A și C
a spirochetei asociate bolii Lyme,Borrelia burgdorferi,în timpul lanțului de infecție la
căpușe și șoareci. J. Clin. Microbiol. 38, 382–388.
Schwan , TG , Piesman , J , Golde , WT , Dolan , MC , Rosa , PA , 1995
proteine de suprafață exterioară peBorrelia burgdorferiîn timpul hrănirii căpușelor. Proc.
Natl. Acad. Sci. SUA 92, 2909–2913.
Shepherd, AJ, Swanepoel, R., Leman, PA, Shepherd, SP, 1987. Câmp și laborator
investigarea infecției cu virusul febrei hemoragice Crimeea-Congo (Nairovirus, familia
Bunyaviridae) la păsări. Trans. R. Soc. Trop. Med. Hyg. 81, 1004–1007. Simon, M.,
Johansson, C., Mirazimi, A., 2009. Febra hemoragică Crimeea-Congo
intrarea și replicarea virusului este dependentă de clatrină, pH și colesterol. J. Gen.
Virol. 90 (1), 210–215.
Skarpaas, T., Golovljova, I., Vene, S., Ljøstad, U., Sjursen, H., Plyusnin, A., Lundkvist,
Å., 2006. Virusul encefalitei transmise de căpușe, Norvegia și Danemarca. Emerg. Infecta. Dis.
12, 1136–1138.
Stefanoff, P., Rosinska, M., Samuels, S., White, DJ, Morse, DL, Randolph, SE, 2012.
Un studiu național caz-control identifică statutul socio-economic uman și activitățile
ca factori de risc pentru encefalita transmisă de căpușe în Polonia. PloS one 7 (9),
e45511.
Stjernberg, L., Holmkvist, K., Berglund, J., 2008. O căpușă nou detectată
encefalită (TBE) în sud-estul Suediei: un studiu de urmărire a seroprevalenței
virusului TBE (TBEV). Scand. J. Infectează. Dis. 40 (1), 4–10.
Storch, D., Konvicka, M., Benes, J., Martinková, J., Gaston, KJ, 2003. Distribuție
modele la fluturi și păsări din Republica Cehă: efectele de separare ale habitatului și
ale poziției geografice. J. Biogeogr. 30, 1195–1205.
Sumilo, D., Bormane, A., Asokliene, L., Lucenko, I., Vasilenko, V., Randolph, S., 2006.
Encefalita transmisă de căpușe în țările baltice: identificarea factorilor de risc în spațiu și
timp. Int. J. Med. Microbiol. 296, 76–79.
 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
Sumilo, D., Asokliene, L., Bormane, A., Vasilenko, V., Golovljova, I., Randolph, SE,
2007. Schimbările climatice nu pot explica creșterea encefalitei transmise de căpușe în Țările
Baltice. PLoS One 2 (6), e500.
Sumilo, D., Bormane, A., Asokliene, L., Vasilenko, V., Golovljova, I., Avsic-Zupanc, T.,
Randolph, SE, 2008. Factorii socio-economici în creșterea diferențială a encefalitei
transmise de căpușe în Europa Centrală și de Est. Rev. Med. Virol. 18 (2), 81–95. Süss,
J., 2008. Encefalita transmisă de căpușe în Europa și nu numai – situația epidemiologică
situaţie din 2007. Euro Surveil. 13, 1–8.
Süss, J., 2011. Encefalita transmisă de căpușe 2010: epidemiologie, zone de risc și virus
tulpini din Europa și Asia – o privire de ansamblu. Căpușe Tick Borne Dis. 2, 2–15.
Tälleklint-Eisen, L., Lane, RS, 2000. Variația spațială și temporală a densității
Ixodes Pacific (Acari: Ixodidae) nimfe. Mediul. Entomol. 29, 272–280. Tekin, S., Bursali,
A., Mutluay, N., Keskin, A., Dundar, E., 2012. Crimeea-Congo
virusul febrei hemoragice la diferite specii de căpușe ixodide dintr-o zonă extrem de
endemică. Veterinar. Parazitol. 186 (3), 546–552.
Telford , SR , Dawson , JE , Katavolos , P , Warner , CK , Kolbert , CP , Persing , DH ,
1996. Perpetuarea agentului ehrlichiozei granulocitare umane într-un ciclu căpușă-
rozătoare de căprioară. Proc. Natl. Acad. Sci. 93 (12), 6209–6214.
Telmadarraiy, Z., Ghiasi, SM, Moradi, M., Vatandoost, H., Eshraghian, MR, Faghihi,
F., Chinikar, S., 2010. Un studiu al febrei hemoragice din Crimeea-Congo la animale și
căpușe în provincia Ardabil, Iran în perioada 2004–2005. Scand. J. Infectează. Dis. 42
(2), 137–141.
Uyar, Y., Christova, I., Papa, A., 2011. Situația actuală a Crimeei Congo
febră hemoragică (CCHF) în Anatolia și Peninsula Balcanică. Jurnalul turc de igienă și
biologie experimentală 68, 139–151.
Vanwambeke , SO , Sumilo , D , Bormane , A , Lambin , EF , Randolph , SE .
Predictorii de peisaj ai encefalitei transmise de căpușe în Letonia: acoperirea terenului, utilizarea
terenului și proprietatea asupra terenului. Vector Borne Zoonotic Dis. 10 (5), 497–506.
Vescio, FM, Busani, L., Mughini-Gras, L., Khoury, C., Avellis, L., Taseva, E., Christova,
I., 2012. Corelații de mediu ale incidenței febrei hemoragice Crimeea-Congo în
Bulgaria. BMC Public Health 12 (1), 1116.
Vorou, RM, 2009. Febra hemoragică Crimeea-Congo în sud-estul Europei. Int. J.
Infecta. Dis. 13, 659–662.
Walsh, MG, 2013. Relevanța fragmentării pădurilor asupra incidenței umane
babesioza: investigarea epidemiologiei peisajului unei boli emergente transmise de
căpușe. Vector Borne Zoonotic Dis. 13 (4), 250–255.
Watts, D., Ksiazek, T., Linthicum, K., Hoogstraal, H., 1988. Crimeea Congo
febră hemoragică. Arbovirusurile: Epidemiologie și Ecologie, voi. 2. TPM, Boca Raton,
FL, p. 177–222.
Williams, JW, Jackson, ST, 2007. Climate noi, comunități fără analogie și
surprize ecologice. Față. Ecol. Mediul. 5 (9), 475–482.
Wilson, ML, González, JP, Le Guenno, B., Cornet, JP, Guillaud, M., Calvo, MA,
Digoutte, JP, Camicas, JL, 1990. Epidemiologia febrei hemoragice Crimeea-Congo în
Senegal: modele temporale și spațiale. Arc. Virol. 1, 323–340. Wilson, M., Gonzalez, J.,
Cornet, J., Camicas, J., 1991. Transmiterea Crimeei-Congo
virusul febrei hemoragice de la oile infectate experimental laHyalomma truncatum
căpușe. Res. Virol. 142, 395–404.
Wood, CL, Lafferty, KD, 2012. Biodiversitatea și boala o sinteză a aspectelor ecologice
perspective asupra transmiterii bolii Lyme. Trends Ecol. Evol. 28, 239–247. Yesilbag,
K., Aydin, L., Dincer, E., Alpay, G., Girisgin, AO, Tuncer, P., Ozkul, A., 2012.
Cercetarea căpușelor și depistarea virusului febrei hemoragice Crimeea-Congo la speciile de
căpușe dintr-o zonă neendemică, regiunea Marmara de Sud, Turcia. Exp. Appl. Acarol., 1–9.
Zeller, HG, Cornet, JP, Camicas, JL, 1994a. Transmiterea experimentală a Crimeei
Virusul febrei hemoragice Congo de către păsările sălbatice din Africa de Vest care se
hrănesc la sol Hyalomma marginatumcăpușe rufipes. A.m. J. Trop. Med. Hyg. 50, 676–681.
Zeller, HG, Cornet, JP, Camicas, JL, 1994b. Febra hemoragică Crimeea-Congo
infecția cu virus la păsări: investigații de teren în Senegal. Res. Virol. 145, 105–109.
Zeller, HG, Cornet, JP, Diop, A., Camicas, JL, 1997. Hemoragic Crimeeo-Congo
febră la căpușe (Acari: Ixodidae) și rumegătoare: observații pe teren ale unei epizootii
în Bandia, Senegal (1989–1992). J. Med. Entomol. 34, 511–516.
Zeman, P., Beneš, C., 2004. Un plafon de encefalită transmisă de căpușe în Europa Centrală a
a crescut în ultimii 30 de ani: posibil impact al încălzirii globale? Int. J. Med. Microbiol.
293 (Supliment), 48–54.
Glosar
Gazdă operator:O gazdă purtătoare este o vertebrată care este infectată de un agent patogen, așa cum a fost detectat
prin testare serologică sau prin găsirea acizilor nucleici ai agentului patogen în
țesuturile sau sângele gazdei. Această stare nu înseamnă automat că vertebratul va
putea transmite infecția căpușelor hrănitoare. Gazdele care transmit infecția sunt
desemnate „rezervoare”.
Bifata transportatorului:O căpușă poate fi un purtător al unui agent patogen (de exemplu, acidul nucleic al agentului patogen
poate fi detectat în țesuturile sale), dar acest statut nu conferă neapărat capacitatea
de a transmite agentul patogen unei vertebrate. Căpușele care transmit infecția sunt
desemnate „vectori”.
Infecție cu hrănire concomitentă:Co-hrănirea este un mijloc de transmitere a unui agent patogen între
căpușe hrănindu-se simultan și în imediata apropiere de aceeași gazdă. Necesită co-hrănire
prin cel puțin două etape de căpușe în sincronie în activitatea lor sezonieră pentru a produce
o „transmitere înapoi” de la nimfe infectate, de exemplu, la larvele neinfectate. Transmiterea
prin co-hrănire prezintă un interes deosebit cel puțin pentru amplificarea focarelor virusului
encefalitei transmise de căpușe (TBEV) și nu necesită ca gazda să fie viremică. Se mai
numește și transmisie „non-sistemică”.
127
Ecoton:În ecologie, ecotonul este „frontiera” între două categorii de legume.
tare. În studiile asupra căpușelor și agenților patogeni transportați de căpușe, ecotonul
dintre pădure și pășuni este de o importanță deosebită, deoarece acolo se concentrează
micile mamifere și păsările, în căutarea adăpostului și a hranei. Deoarece aceste vertebrate
sunt printre cele mai importante rezervoare pentru agenți patogeni și căpușe, un astfel de
ecoton tinde să concentreze un număr periculos de căpușe infectate.
Apariția sau reapariția (a unui focar de agenți patogeni transmisi de căpușe):Se spune un focus
să apară atunci când este nou, adică nu au fost observate infecții animale sau umane
înainte de apariția sa. Un focus reapare atunci când, după o perioadă de tăcere
epidemiologică, sunt detectate noi cazuri clinice sau infecții la animale asociate cu
site-ul. Definiția implică faptul că în site sunt efectuate anchete active pentru a
examina numărul de cazuri clinice pe unitate de timp.
Factori de mediu:În ecologie, acestea sunt seturi de variabile (cum ar fi temperatura sau
precipitații) care afectează fitness-ul unui organism în habitatul său. Factorii de
mediu sunt numiți alternativ nișa abiotică, deoarece ignoră în mod explicit
interacțiunile biotice ale organismului cu alte specii sau populații. Cu toate acestea,
interacțiunile interspecifice dintre animalele gazde și căpușe pot structura
comunități, iar astfel de efecte sunt probabil deosebit de frecvente și mai importante
decât factorii de mediu în agenții patogeni transmisi de căpușe.
Cavitatea de alimentare:Leziunea din gazdă la care se hrănesc căpușele. După ce a tăiat prin
epidermă și în straturile dermei, căpușa începe să se hrănească și să saliveze în
hematomul în expansiune de sub părțile bucale. Leziunea alimentară se extinde ca
urmare a activității anticoagulante și antihemostatice a compușilor salivari injectați în
rană.
Fragmentarea habitatului (petice):Discontinuități (fragmentare) în preferat
mediu pentru un organism, producând fragmentarea populațiilor. Poate fi un proces
natural, dar poate fi produs și de acțiunile umane, cum ar fi transformarea zonelor
sălbatice în terenuri agricole, construirea de drumuri sau extinderea orașelor. În
epidemiologia agenților patogeni transmiși de căpușe, fragmentarea habitatului este
importantă, deoarece poate crește circulația agenților patogeni în populațiile
„închise” de rezervoare și căpușe, alimentând o buclă autoamplificată, în care rata de
prevalență a agentului patogen în căpușele pot fi mari.
Infectivitate gazdei:Eficiența cu care gazda transmite o infecție la căpușe
hranindu-se cu ea.
Legile acțiunii în masă:Un concept folosit în mod obișnuit în chimie, care afirmă că rata a
reacția chimică este direct proporțională cu concentrațiile moleculare ale
substanțelor care reacţionează. Termenul a fost aplicat proceselor demografice, ceea
ce înseamnă că densitățile partenerilor care interacționează, cum ar fi gazde și
căpușe, au un rol important în determinarea probabilității de contact.
Comportament nidicolos (endofil):Un mod de viață înregistrat pentru unele specii de căpușe,
în care stau într-un adăpost protejat, cum ar fi o vizuină sau un cuib care a fost creat
de o mică gazdă vertebrată. Căpușele care observă un astfel de comportament
nidicolos sunt mai puțin stresate de condițiile de mediu care reglează ratele
mortalității. Aceste specii sunt relativ independente de condițiile externe care ar
putea provoca o mortalitate ridicată a populației, adică disponibilitate scăzută a apei
sau temperaturi scăzute. Termenul opus este non-nidicolous (exofil), referindu-se la
speciile de căpușe care stau și caută o gazdă în stratul de vegetație de deasupra
solului.
Fenologie:Studiul evenimentelor periodice ale ciclului de viață al plantelor și animalelor și modul în care acestea
sunt influențate de variațiile sezoniere și interanuale ale climei, precum și de factorii
de habitat. Fenologia sa preocupat în principal de datele primei apariții a
evenimentelor biologice în ciclul lor anual. Exemplele de căpușe includ data clocirii
ouălor, recrutarea stadiilor active sau momentul în care adulții se acumulează pe
gazde. În literatura științifică despre căpușe, termenul este folosit mai general pentru
a indica intervalul de timp pentru orice fenomene biologice sezoniere, inclusiv datele
ultimei activități înainte de a deveni latente (de exemplu, căpușele pot fi active din
aprilie până în septembrie).
Fotoperioada:Numărul de ore de lumină și întuneric într-o zi. Se știe că
fotoperioada variabilă în regiunile departe de ecuator este responsabilă pentru
reglarea ciclului de viață al căpușelor și că fotoperioada determină dezvoltarea și
căutarea căpușelor mai mult decât temperatura. Se pare că fotoperioada acționează
ca un mecanism de reglare care permite o plasticitate mare în ciclul de viață al
căpușelor, dar multe detalii ale acelei reglementări sunt încă necunoscute.
Capacitatea rezervorului (a gazdelor):Contribuția absolută adusă de o anumită rezervare
vedeți speciile gazdă la prevalența naturală a infecției cu un anumit agent patogen
într-un anumit sit. O astfel de capacitate poate fi diferită la diferite locații, din cauza
compoziției faunistice a comunității de gazde și a contribuției lor relative la
evenimentele epidemiologice în transmiterea agentului patogen. Gazda rezervorului:
O vertebrată care este capabilă să se infecteze cu un agent patogen după a
mușcătură de căpușă și este capabil să transmită agentul patogen căpușelor care se hrănesc naiv.
Termenul omolog pentru căpușe este „vector”.
Deficit de saturație:Un indice de umiditate caracterizat de obicei prin diferență
între presiunea vaporilor de saturație și presiunea reală a vaporilor din aer. Indicele
are utilitatea deosebită de a fi proporțional cu capacitatea de evaporare a aerului.
Este un termen de uz general la artropode deoarece are o relație directă cu pierderile
lor de apă, ca expresie a toleranței lor la uscare.
Dezvoltare sincronă:Acest termen se referă la dezvoltarea diferitelor cohorte de
căpușe. Toate căpușele care s-au hrănit la sfârșitul verii și la începutul toamnei vor întrerupe năpârlirea
128 A. Estrada-Peña, J. de la Fuente / Antiviral Research 108 (2014) 104–128
proces in timpul iernii, deoarece temperaturile scazute ''reincep'' conditiile de naparlire.
Toate căpușele din diferite cohorte își au moartele sincronizate, astfel încât să existe o
singură cohortă de căpușe în năparire. Acesta este motivul pentru care există o dezvoltare
sincronă și aproape toate căpușele încep să caute simultan în primăvara următoare. Pasaj
trans-stadial:Un proces în care un agent patogen este trecut în următorul activ
stadiu al unei căpușe, numit alternativ trecere orizontală. Când o căpușă se hrănește cu un
rezervor infectat și dobândește agentul patogen, se diseminează în țesuturile căpușelor.
După hrănire, căpușele trebuie să năpârlize, iar, în unele cazuri, agentul patogen va fi trecut
la următoarea etapă a ciclului de viață, după năpârlire. Această condiție este necesară pentru
ca o căpușă să fie considerată un vector al unui agent patogen. Pasajul trans-stadial nu
poate fi numit „transmisie”, deoarece nu există transmitere la un individ diferit, ci la același
individ după hrănire și năpârlire.
Pasaj transovarian:Un proces în care un agent patogen este trecut în ouă și în
eclozează larvele după ce o căpușă femelă s-a hrănit cu o gazdă infectată, numită
alternativ trecere verticală. După hrănire, femela îngorgata depune mii de ouă și, în
unele cazuri, agentul patogen va fi transmis acestora. Fiecare agent patogen are rate
specifice de trecere trans-ovariană și pot afecta profund dinamica agenților patogeni
transmiși de căpușe în peisaj.
Vector:O căpușă (sau alt organism) care se infectează după un agent patogen
hrănindu-se cu un rezervor, este capabil să treacă agentul patogen în următoarea etapă a ciclului său
de viață după napârlire și este capabil să transmită agentul patogen în timp ce se hrănește cu o nouă
gazdă. Termenul omolog pentru vertebrate este „rezervor”.