Contribuţia unor parametri tehnologici asupra calităţii şi

producţiei genotipurilor la cartof în condiţiile din nord-vestul

Podişului Sucevei

1
 CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................................... 4

CAPITOLUL I. CERCETĂRI PRIVIND ÎMBUNĂTĂŢIREA CALITĂŢII

MATERIALULUI DE PLANTAT ...................................................................................... 8
1.1. Rolul calităţii materialului de plantat în creşterea randamentului culturii de cartof .... 8
1.1.1. Degenerarea cartofului: concepte, cauze, prevenire .............................................. 9
1.1.1.1. Degenerarea climatică ................................................................................. 11
1.1.1.2. Degenerarea virotică .................................................................................... 12
1.1.1.2.1. Transmiterea bolilor virotice ................................................................. 14
1.1.1.2.2. Principalele virusuri ale cartofului ........................................................ 19
1.2. Contribuţia parametrilor tehnologici asupra calităţii şi producţiei materialului de
plantat la cartof .................................................................................................................. 27
1.2.1. Soiul ca factor de atenuare al degenerării ............................................................ 30
1.2.2. Rolul epocii de plantare în diminuarea infecţiei cu virusuri .............................. 33
1.2.3. Combaterea vectorilor, factor de prevenire al degenerării .................................. 34
1.2.4. Importanţa etapei de întrerupere a vegetaţiei ...................................................... 42
CAPITOLUL 2. IMPORTANŢA PRODUCERII MATERIALULUI DE
PLANTAT.............................................................................................................................44
2.1. Metode de producere şi înmulţire a materialului de plantat .................................. 44
2.1. Metode de producere şi înmulţire a materialului de plantat ...................................... 44
2.2.1. Importanţa şi organizarea producerii materialului de plantat .............................. 45
2.2.2. Măsuri speciale utilizate în producerea materialului de plantat .......................... 46
2.2.3. Norme de producere a materialului clonal la cartof ............................................ 52
2.3. Reguli şi norme tehnice specifice de producere şi comercializare a materialului pentru
plantat ................................................................................................................................ 56
2.3.1 Inspecţia culturilor ............................................................................................... 58
2.3.2. Controlul şi certificarea ....................................................................................... 61
2.3.3. Declasarea şi respingerea loturilor „ semincere” ................................................. 62
CAPITOLUL 3. OBIECTIVE, METODE DE CERCETARE, MATERIALUL
BIOLOGIC UTILIZAT, STRUCTURA EXPERIENŢELOR ....................................... 63
3.1. Principalele obiective ................................................................................................. 63
3.2. Metode de cercetare .................................................................................................... 64
3.3. Materialul biologic utilizat ......................................................................................... 66
3.4. Structura experienţelor şi lucrările agrotehnice din câmpurile experimentale ........... 69
3.5. Condiţiile pedoclimatice din ciclul experimental ....................................................... 72
3.5.1. Caracterizarea pedologică şi agrochimică a solului de la S.C.D.A. Suceava ...... 72
3.5.2. Caracterizarea pedologică şi agrochimică a solului de la centrul experimental
Lucina ............................................................................................................................ 72
3.5.3. Caracterizarea condiţiilor meteorologice de la Suceava...................................... 73
3.5.4. Caracterizarea condiţiilor meteorologice de la Lucina ........................................ 75

2
CAPITOLUL 4. DATE EXPERIMENTALE PRIVIND ZBORUL AFIDELOR,
FRECVENŢA VIROZELOR ŞI RANDAMENTUL DE TUBERCULI ........................ 80
4.1. Influenţa condiţiilor meteorologice asupra zborului afidelor ..................................... 80
4.2. Frecvenţa virozelor în funcţie de secvenţele tehnologice ........................................... 82
4.3. Rata de infecţie cu viroze grave şi uşoare ................................................................ 101
4.4. Producţia de tuberculi în funcţie de secvenţele tehnologice .................................... 102
4.5. Influenţa unor măsuri tehnologice asupra producţiei de material pentru plantat ..... 104
CAPITOLUL 5. CONCLUZII ......................................................................................... 111

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................... 113

3
 INTRODUCERE
Importanţa: alimentară, industrială, furajeră, agricolă

Cartoful face parte dintre plantele aduse din America în Europa, unde s-a extins
treptat în cultură, iar în patria de origine (America de Sud) unde în prezent se cultivă pe
suprafeţe mult mai restrânse (Muntean, 1997). Fiind o plantă originară din „lumea nouă”, şi
datorită valorii sale alimentare, industriale şi agricole cartoful a fost considerat una dintre
cele mai valoroase achiziţii pentru omenire. Se apreciază că în munţii de pe coastele nordice
ale Perului, cartoful se cultivă de prin secolele IV-VI e.n., iar pe platourile din zonele înalte
centrale, de prin jurul anului 1000 î.Hr. (Catelly, 1988).
În Europa, cartoful a fost introdus mai întâi în Spania (1565) folosindu-se material
provenit din Peru. În noile condiţii s-a răspândit destul de repede în cultură, dar numai din
anul 1573 reprezenta obiect de comerţ (Velican, 1965).
Extinderea în cultură a cartofului s-a făcut la început lent cu multă reţinere din partea
europenilor, fiind condiţionată mai mult de foametea care a bântuit Europa de vest în secolul
al 17-lea. Dar cea mai mare contribuţie la introducerea cartofului în Europa a avut-o
francezul Antoine Augustin PARMENTIER (1737-1813) considerat pe bună dreptate
„părintele introducerii cartofului în Europa”.
În ţara noastră cartoful se cultivă pe suprafeţe mai mari începând cu secolul al 19-lea,
dar prin grădini, mai ales în Transilvania cultura pare să fie mai veche. În acest sens, se
menţionează că unul din primele manuale de îndrumări practice de agricultură, care a apărut
la Blaj în anul 1760, se intitula „Instrucţiuni practice pentru cultura cartofilor”, publicaţie
semnalată de profesorul E. ŢOPA în „Bibliografia manualelor româneşti de botanică” din
anul 1935,dovedeşte existenţa acestei culturi la noi, încă de pe la mijlocul secolului al 18-lea
sau chiar mai devreme (Draica, 1992). În Moldova, arată ION IONESCU DE LA BRAD în
„Lecţiuni elementarii de agricultură”, cartoful a fost introdus „la foametea cea mare din
1818; căci acesta era resursa cea mai preţioasă pentru a scăpa oamenii de foamete”. În
Muntenia răspândirea în cultură a cartofului s-a făcut în jurul anului 1810, fiind adus din
Transilvania. Între primele lucrări despre această plantă, în ţara noastră este menţionată şi o
carte despre cartof a profesorului G. MAIOR, apărută în anul 1897 (Draica, 1992).
Cartoful (SOLANUM TUBEROSUM L.) – familia SOLANACEAE este o specie care
prezintă o plasticitate ecologică ridicată, valorificând eficient tehnologiile moderne de cultură
şi asigură cea mai mare cantitate de hrană pe unitatea de suprafaţă dintre plantele
dicotiledonate (Neagu, 1967).
Consumul anual de cartof pe locuitor oscilează în diferite ţări ale lumii între 95 şi
140kg şi anume: Irlanda – 140kg, Olanda -138 kg, Germania -130kg, Spania – 120kg, Belgia
– 118kg, Franţa – 108kg, Anglia – 95kg. În România consumul anual pe locuitor este în jur
de 100 kg de tuberculi (Draica, 1992).
Datorită compoziţiei chimice, cartoful este considerat un aliment dietetic şi uşor
digestibil. În general cartoful are circa 78 % apă şi 22 % substanţă uscată, asigurând 80-90
kcal (334-376 kj la 100 g substanţă uscată) de 2,5 ori mai puţin decât pâine. Ca atare,
consumul de cartof nu duce la îngrăşarea consumatorului (Draica, 1992).

4
 Deşi proteina este de numai 2%, valoarea nutritivă a acesteia este similară albuminei
din ou, datorită conţinutului ridicat în acizi esenţiali (Rousselle et col., 1996).
Fiecare dintre componentele chimice ale tubercului prezintă valori minime şi maxime
dependente de soiul cultivat, de condiţiile şi tehnologia de cultură aplicată. Tuberculii
proaspeţi au în medie următoarea distribuţie a componentelor chimice (Gravouielle, 1993).
Tabelul 1
Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof (după GRAVOUEILLE J. M., 1993)
Valori medii Valori minime Valori maxime
Componente
% % %
Apă 77,5 63 86
Substanţă uscată 22,5 13 36
Glucide total 19,4* 13 30
Proteine 2,0 0,7 4,6
Lipide 0,1 0,02 0,96
Cenuşă 1,0 0,4 1,9
* din care: 0,6 % conţin celuloză, hemiceluloză, substanţe pectice, suberine şi lignine.
În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă de
produse uscate sau semipreparate. Este alimentul de bază sau complementar pentru o mare
parte din populaţia Europei, dar şi din alte ţări ale lumii.
Datorită gustului plăcut, a digestibilităţii şi a valorii nutritive ridicate preparatele din
cartof satisfac exigenţele alimentare ale tuturor categoriilor populaţiei, acesta fiind
consumat fiert, copt sau prăjit, sub formă de supe, salate piureuri, fiind de neînlocuit ca
aliment dietetic. Conţinutul ridicat în vitamine (îndeosebi vitamina C) şi microelementele îi
conferă cartofului specificul unui aliment aproape complet.
În industria alimentară se obţin produse uscate (făină, fulgi, griş, etc), produse prăjite
(chips, pommes frittes, cartof pai), produse derivate şi conserve. În industrie, dintr-o tonă de
tuberculi se obţin 140kg de amidon, 100kg dextrină, 95l alcool de 40o sau 15-17kg cauciuc
sintetic (Axinte, 1992).
Datorită virtuţilor sale terapeutice, la început medicina populară tradiţională a unor
popoare, apoi medicina modernă, utilizează cartoful ca remediu datorită compoziţiei sale
complexe. Fiind bogat în vitamine, săruri minerale şi aminoacizi, cartoful este folosit în
industria preparatelor cosmetice.
Pentru furajarea animalelor este valoros în primul rând la porcine şi bovine, în care
scop se folosesc tuberculii răniţi şi cei de dimensiuni mici, reziduurile rămase de la
industrializarea cartofului, dar şi vrejurii verzi sau muraţi. Se impune o oarecare prudenţă,
deoarece în tuberculii de cartof se acumulează alcaloizi printre care solanina, imprimând
hranei un gust amar, provocând prin consumul acestora deranjamente ale tubului digestiv la
animale (cartofii nu se folosesc la animalele gestante).
Ca furaj pentru animale, cartoful asigură 0,3 UN / kg tuberculi proaspeţi, respectiv
0,64 – 1,50 proteină digestibilă/100g. O cantitate de 4kg de tuberculi fierţi este echivalent cu
1kg orz, cu 0,9kg porumb sau 12 litri de zer (Ianoşi, 2002).

5
 Tabelul 2
Modul de valorificare a producţiei de cartof pe plan mondial
(după SZALAY A., 1998, citat de IANOŞI S., 2002)
Modul de valorificare Cantitate ( mil. Tone) % din total
Alimentaţie 126 45
Furajare 88 31
Sămânţă 39 14
Amidon 6 2

Cartoful este o plantă importantă şi din punct de vedere fitotehnic deoarece:

 valorifică bine terenurile uşoare, nisipo-lutoase şi chiar nisipoase
pentru producţii timpurii;
 fiind plantă prăşitoare lasă terenul curat de buruieni;
 valorifică eficient gunoiul de grajd, îngrăşămintele chimice şi apa de irigaţie;
 se pretează bine în zonele umede şi răcoroase;
 este o plantă deosebit de valoroasă ca premergătoare, pentru majoritatea culturilor.
Având în vedere structura genetică a cartofului (2n = 4x = 48 cromozomi) şi segregarea
puternică a caracterelor, înmulţirea vegetativă şi implicaţiile sale, sensibilitatea la boli şi dăunători
(cartoful fiind afectat de peste 45 de boli produse de micoze şi bacterioze, peste 25 de boli produse de
virusuri, viroizi şi micoplasme, precum şi alţi dăunători), sensibilitatea la condiţii de stres, conţinutul
mare de apă şi sensibilitatea tuberculilor la vătămare, se consideră că cercetările efectuate la cultura
cartofului au o mare pondere în cercetarea mondială, îndeosebi cele care privesc producerea
materialului de plantat (Draica, 1997).
Deşi ocupă 5 % din suprafaţa cultivată cu porumb, grâu şi orez, reprezentând peste 25 % din
producţia mondială a celor trei culturi, cartoful se află ca importanţă pe locul al II – lea după cereale,
fiind considerat „a doua pâine a omenirii” (Berindei, 1985).
Din suprafaţa totală cultivată pe glob, în Europa se cultivă 51,4%, în Asia 33,8%, în America
de Nord 4,5%, în America de Sud 5,5%, în Africa 4,5%, iar în Oceania 0,3%. În prezent, ca suprafaţă,
cartoful ocupă locul al IV-lea după porumb, grâu şi orez, sau locul al doilea după cereale (Draica,
1996; 1998; 1999; 2000).
Pe ansamblul agriculturii României, cartoful a ocupat între 1,4 – 3,1% din suprafaţa arabil,
respectiv 228 – 300 mii ha, realizând o producţie medie de 12 – 13 t/ha, de 3 – 4 ori mai redusă decât
producţia medie realizată de ţări ca: Olanda, Danemarca, Anglia, Franţa, Germania, etc.
Producţia medie realizată în Olanda este de 46,0t/ha, în Franţa 42t/ha, iar în Germania de
38t/ha. Ca suprafaţă cultivată cu cartof, România este pe locul al III-lea în Europa şi pe locul al IX-lea
la nivel mondial. În România peste 97% din suprafaţa cultivată cu cartof este în sectorul particular,
din care 58% aparţine producătorilor individuali şi numai 2,6% aparţine societăţilor comerciale şi
unităţilor de cercetare (Draica, 1999; 2000).
În condiţiile actuale din agricultura românească, amplasarea culturii cartofului capătă alte
dimensiuni şi trebuie să aibă în vedere pe de o parte pe marii producători (societăţile şi asociaţiile
agricole), iar pe de altă parte pe producătorii particulari care deţin suprafeţe mici. Aceste aspecte
privesc în special amplasarea culturii de cartof pentru consumul de toamnă-iarnă şi a suprafeţelor
destinate înmulţirii cartofului pentru producerea materialului de plantat în zonele închise.

6
 Având în vedere importanţa culturii cartofului pentru România, pentru a fi relansată
producţia trebuie avute în vedere următoarele considerente:
valorificarea eficientă a condiţiilor ecologice cu respectarea zonării culturii;
introducerea în cultură a soiurilor cu o rezistenţă deosebită la viroze, dar şi la
alte boli şi dăunători specifici;
producerea de material de plantat liber de viroze, asigurându-se necesarul anual
atât pentru fermele specializate cât şi pentru populaţie la un preţ rezonabil;
asigurarea îngrăşămintelor chimice, insecto-fungicidelor, erbicidelor la preţuri
mai reduse şi extinderea irigaţiei şi mecanizării;
construirea de depozite moderne de preluare, sortare, păstrare şi ambalare a
cartofilor, folosindu-se pe scară largă mecanizarea proceselor tehnologice;
Toate aceste măsuri pot contribui la obţinerea unor producţii ridicate pentru consum
alimentar, industrializare, furajarea animalelor şi chiar disponibilităţi pentru export (Axinte,
1992).

7
 CAPITOLUL I
CERCETĂRI PRIVIND ÎMBUNĂTĂŢIREA CALITĂŢII
MATERIALULUI DE PLANTAT

1.1. Rolul calităţii materialului de plantat în creşterea randamentului culturii de

cartof
Este recunoscut pe plan mondial, că materialul de plantat la cartof care întruneşte
cerinţele biologice, fitosanitare şi fizice reprezintă unul din factorii esenţiali în realizarea
producţiilor mari, constante şi de calitate. Materialul de plantat şi soiul, fără a neglija
celelalte secvenţe tehnologice, pot contribui cu peste 50% la realizarea unor producţii sigure
(Draica & Caciuc, 1998).
Datorită înmulţirii vegetative, prin tuberculi şi prin solul aderent se transmit un număr
mare de boli şi dăunători, care pot diminua producţia la cartof astfel:
prin reducerea sau blocarea fotosintezei;
blocarea migrării produselor asimilate din aparatul foliar la tuberculi;
deformarea, defolierea şi moartea prematură a plantei;
putrezirea tuberculilor;
La cartof, mai mult ca la orice plantă de cultură, calitatea materialului de plantat este
un factor esenţial care determină mărimea şi calitatea recoltei. Valoarea materialului de
plantare exprimată prin potenţialul de producţie a soiului determină în cea mai mare măsură
nivelul producţiei, constituind factorul principal al producţiei, în timp ce măsurile fitotehnice
(de fertilizare, protecţie fitosanitară) sunt consideraţi factori de etalare a potenţialului biologic
(Morar, 1999).
Producerea materialului de plantat la cartof presupune cunoaşterea particularităţilor
specifice care se deosebesc esenţial, atât metodologic cât şi tehnic de producerea de seminţe
la alte plante de cultură, din următoarele considerente:
cartoful îşi formează producţia în sol, elementul principal tuberculul fiind o
tulpină metamorfozată, cu particularităţi morfologice şi fiziologice deosebite de
alte plante de cultură;
pe parcursul vegetaţiei, plantele de cartof pot fi rapid infectate cu virusuri foarte
periculoase ca: PVY (Virusul Y al cartofului); PLRV (Virusul răsucirii frunzelor
de cartof); PVX, PVM, PVS, PVA (Virusurile X,M,S şi A) care nu pot fi
combătute pe cale chimică, conducând la degenerare prin diminuarea progresivă a
capacităţii de producţie;
prin tuberculi se transmit un mare număr de boli (viroze, bacterioze, micoze,
micoplasme) şi dăunători (nematozii din genurile Globodera şi Dithylenchus);
cartoful are unul dintre cei mai mici coeficienţi de înmulţire, fapt pentru care
suprafeţele pentru producerea materialului de plantat sunt de 20 – 40 de ori mai
mari decât în cazul cerealelor;
necesarul ridicat de material de plantare la hectar (3500 – 4500kg/ha) măreşte
costurile aferente până la 45–50% din totalul cheltuielilor de producţie;

8
 tuberculul de cartof este perisabil, are un conţinut ridicat de apă (cca. 75%) şi o
mare sensibilitate la vătămare, ceea ce presupune o grijă deosebită la manipulare
şi transport şi impune condiţii speciale de păstrare şi de limitare a pierderilor;
discontinuitatea factorilor de vegetaţie în condiţiile pedoclimatice din România şi
necontrolarea factorilor de păstrare determină modificări în fiziologia
tuberculului, cu manifestări nedorite în vigoarea de creştere a plantelor conducând
la fenomene de filozitate (Morar, 1999).
Dintre cele peste 20 de virusuri identificate pe cartof, în Europa numai 6-8 prezintă o
importanţă economică deosebită. În condiţiile ţării noastre, cea mai mare importanţă o au
Virusul Y şi Virusul răsucirii frunzelor, care produc îmbolnăviri grave la cartof şi în
consecinţă reducerea accentuată a producţiei plantelor infectate. Urmează apoi Virusurile X,
S, M şi A, care în cazul infecţiilor mixte pot afecta semnificativ capacitatea de producţie a
plantelor bolnave. Sporadic, dar fără importanţă practică, pot apare în culturi şi infecţii cu
alte virusuri, cum este Virusul mozaicului lucernei (Cojocaru, 1995).
Infecţia cu virusuri la cartof conduce la dereglarea metabolismului plantelor, ceea ce
determină o serie de modificări anatomo-morfologice cum ar fi: mozaicarea, încreţirea,
răsucirea, necrozarea frunzelor şi deformarea plantelor. Perturbarea funcţiilor plantei
conduce la scurtarea perioadei de vegetaţie, diminuarea producţiei şi deprecierea calităţii
acesteia.
Mărimea pierderilor depinde de gradul de infecţie cu viroze, natura virusurilor,
condiţiile de mediu şi de cultură. În funcţie de aceste condiţii, pierderile pot varia între 5 şi
80% din producţie. La infecţia cu virusul Y pierderile pot fi între 30-90%, acestea pot varia
între 10-95% la Virusul răsucirii frunzelor, în cazul infecţiei cu virusul X sunt pierderi de
cca. 10-50%, la virusul M de cca. 3-37%, iar la infecţia cu virusul S pierderile sunt de 3-20%
(Cojocaru, 1995).
Pe lângă pierderile cantitative, se înregistrează şi o depreciere calitativă a producţiei,
deoarece proporţia tuberculilor mici (˂ 40g) cu valoare comercială redusă prezintă o pondere
mai ridicată în cazul plantelor infestate, comparativ cu producţia obţinută de la plantele
sănătoase. Deoarece în cazul virusurilor nu există metode practice de combatere directă a
acestora, singura posibilitate de evitare a pierderilor constă în utilizarea la plantare a unui
material certificat.
Calitatea materialului de plantat la cartof este un factor atât de important pentru
rentabilizarea culturii de cartof, încât nu suportă nici o economie sau concesie (Ianoşi, 2002).

1.1.1. Degenerarea cartofului: concepte, cauze, prevenire

Practica cultivării cartofului din întreaga lume dovedeşte că toate soiurile de cartof,
prin cultivarea lor an de an îşi pierd progresiv potenţialul iniţial de producţie, regresează
biologic, degenerează. Degenerarea este un proces ireversibil (Morar, 1999).
În prezent, prin degenerarea cartofului se înţelege un fenomen biologic complex, sub
influenţa căruia producţia de tuberculi scade de la un an la altul, putând să ajungă chiar la
dispariţia totală a unor soiuri.
Acest fenomen este general, adică se manifestă cu intensitate mai mare sau mai mică
în toate regiunile de cultură a cartofului şi la toate soiurile (Bîlteanu, 1993).
9
 Degenerarea cartofului a fost observată cu mult timp în urmă, încă din secolul al
XVIII-lea (1778), când în Anglia „ Agricultural Society of Manchester” a instituit un premiu
pentru a stimula cercetarea cauzelor acestei scăderi progresive a capacităţii de producţie a
cartofului (Catelly, 1974, citat de Morar, 1999). Antoine Augustine PARMENTIER (1737-
1813) a fost primul om de ştiinţă care a sesizat degenerarea la soiurile de cartof cultivate în
Franţa, explicând fenomenul ca un efect al îmbătrânirii soiurilor cauzat de înmulţirea
vegetativă repetată.
În decursul timpului au fost emise o serie de teorii, cu privire la cauza degenerării
cartofului. Iniţial s-a emis ipoteza unei „senilităţi incurabile” a cartofului, datorită absenţei
reproducerii sexuate. Mai târziu s-a susţinut că această degenerare apare la culturile neglijate
şi în condiţii climatice nefavorabile. Aceste teorii nu au clarificat degenerarea cartofului
deoarece în acelaşi câmp există un amestec de plante sănătoase cu plante bolnave, ceea ce
presupune existenţa unui agent patogen cauzal (Chase, 1974).
Numeroase cercetări au scos în evidenţă că în ţara noastră soiurile de cartof sunt
supuse unor puternice presiuni de infestare cu virusuri, în special în zonele de altitudine mai
mică şi degenerării fiziologice determinată uneori de evoluţia nefavorabilă a condiţiilor
climatice, din care motiv îşi reduc treptat potenţialul de producţie (Draica, 1980).
În problema atenuării fenomenului de degenerare la cartof valoarea biologică a
materialului folosit la plantare prezintă o deosebită importanţă. Se poate aprecia faţă de
nivelul cunoştinţelor privind agrotehnica şi ameliorarea, că în prezent producţia cartofului
rămâne dependentă şi de valoarea biologică a materialului de plantat.
Pentru numeroşi oameni de ştiinţă şi practicieni, degenerarea cartofului a însemnat o
slăbire a întregului aparat vegetativ al plantei, inclusiv regresia producţiei.
Cum menţionam anterior A.A. PARMENTIER în anul 1786 a fost primul om de ştiinţă
care a sesizat fenomenul de degenerare a soiurilor de cartof cultivate, explicând fenomenul ca
efect al îmbătrânirii soiurilor, cauzat de înmulţirea vegetativă şi repetată acestora.
În realitate se înregistrează o vigoare vegetativă redusă a plantei de cartof, care se
manifestă prin obţinerea de tuberculi care produc colţi filoşi, fenomen numit filozitate.
Tuberculii prezintă un metabolism alterat sau colţi slabi şi produc plante mai mult sau mai
puţin slabe, dând naştere la o gamă întreagă de nanisme (Fabiani, 1959).
LÎSENKO (1950) susţine că „degenerarea cartofului este datorită temperaturii înalte
sub tufă, din timpul formării tuberculilor şi în timpul păstrării peste iarnă”. El propune
combaterea degenerării, prin plantarea de vară a cartofilor care nu opreşte numai degenerarea
materialului de plantat, ci este un procedeu pentru a îmbunătăţi acest material, un mijloc de
ameliorare a naturii cartofului.
Degenerarea cartofului este provocată de o tulburare permanentă a metabolismului şi
se datorează unor factori externi: temperaturi ridicate, lipsă de umiditate, agrotehnică şi
îngrăşare necorespunzătoare (doze mari de azot şi potasiu). Se admite în general că bolile de
degenerare sunt influenţate de condiţiile climatice, în mod direct însă, deoarece agenţii
vectori ai virusurilor sunt influenţaţi de ciclul de dezvoltare, de umiditate, temperatură, vânt
(Rojalin, 1956, citat de Ecaterina Constantinescu, 1969).
Cauza degenerării cartofului reprezintă o exteriorizare a unui proces vital,
îmbătrânirea, iar condiţiile exterioare, ecologice deschid numai drumul pentru acţionarea
unei cauze externe.
10
 Procesul degenerării, care se petrece neîntrerupt, se poate observa pe tot parcursul
perioadei de vegetaţie, deoarece numărul de plante degenerate se înmulţeşte continuu
(Linnik, 1957).
Degenerarea ca o stare fiziologică, care se manifestă prin scăderea potenţialului de
producţie demonstrează că vârsta fiziologică a tuberculilor creşte cu durata de vegetaţie, iar
acest proces se manifestă printr-o încolţire, tuberizare şi maturizare mai accelerată (Iritani,
1968).
La începutul secolului XX, căutând să elucideze cauzele şi mijloacele de prevenire a
degenerării cartofului, cercetările efectuate au demonstrat că acest fenomen este determinat
de o serie de factori şi anume : factorii climatici care produc degenerarea climatică
(fiziologică) şi factorii patologici de natură virotică, care produc degenerarea virotică.

1.1.1.1. Degenerarea climatică

Această teorie a degenerării climatice a fost elaborată mai întâi în Germania, la

începutul secolului al XIX–lea, degenerarea considerându-se consecinţă a tulburărilor
bilanţului din plante sau a unui complex de factori din mediul ambiant. Condiţiile
nefavorabile ar determina „îmbolnăvirea” fiziologică a plantelor şi crearea predispoziţiei
acestora pentru diferite maladii (Bîlteanu, 1993).
În condiţii climatice nefavorabile din perioada de vegetaţie (precipitaţii reduse, dar
mai ales temperaturi ridicate) au loc anumite fenomene fiziologice şi biochimice care conduc
la stagnarea creşterii tuberculilor, întreruperea repaosului germinal, încolţirea, formarea
tuberculilor secundari; fenomene care conduc la deprecierea calităţii biologice, iar în condiţii
de temperatură ridicată şi umiditate redusă timp îndelungat, în perioada de vegetaţie sau în
timpul păstrării, tuberculii nu mai încolţesc (fenomenul de senilitate) sau formează colţi filoşi
(Catelly, 1975).
Degenerarea se datorează acţiunii dăunătoare a temperaturilor ridicate şi se manifestă
la noi în ţară, în regiunile de câmpie. Această formă de degenerare apare la tuberculii, care
sub influenţa temperaturilor excesiv de ridicate din timpul vegetaţiei îşi pierd parţial sau total
însuşirile seminale. Tuberculii produşi în această zonă au colţii slab dezvoltaţi, filoşi, care
dau naştere la plante cu potenţial slab de producţie.
În zona de stepă şi silvostepă, când condiţiile climatice sunt nefavorabile în perioada
de vegetaţie (precipitaţii reduse, însoţite de temperaturi care depăşesc pragul biologic de
creştere a tuberculilor) au loc anumite procese fiziologice care determină stagnarea creşterii
tuberculilor, întreruperea repaosului germinal, încolţirea şi formarea tuberculilor secundari
(tuberizarea simplă sau repetată), fenomene care depreciază calitatea biologică. Tuberculii
din prima generaţie, la plantare, se comportă ca tuberculi fiziologic îmbătrâniţi (degenerare
senilă), iar cei din etapa următoare, ca tuberculi fiziologici tineri (degenerare juvenilă).
Fenomenul de degenerare juvenilă poate să apară la unele soiuri de cartof, în cazul
recoltării prea timpurii a culturilor specifice pentru obţinerea de material de plantat sau la
tuberculii formaţi mai târziu când condiţiile climaterice determină puirea în lanţ. Pe baza
cercetărilor mai recente, se poate conchide că prin asigurarea condiţiilor optime în timpul
vegetaţiei şi în timpul păstrării, îndeosebi a temperaturii şi umidităţii, materialul de plantat

11
poate fi menţinut într-o stare fiziologică optimă, specifică epocii de plantare (Draica & Man,
1984).
Teoria degenerării cartofului prin îmbătrânire a fost emisă de MESNICOV în anul
1913 şi reluată de LINNIK (1957) care atribuie acestei manifestări de regresie a producţiei,
folosirea la plantare a tuberculilor maturi, îmbătrâniţi, explicând degenerarea mai accentuată
a soiurilor timpurii şi în zonele mai secetoase prin maturizarea lor mai timpurie conducând la
o îmbătrânire mai accentuată.
Materialul de plantare obţinut dintr-un cuib este de vârstă diferită, deoarece tuberculii
formaţi sunt de vârste diferite şi ca urmare din aceşti tuberculi se vor obţine plante cu un grad
diferit de degenerare (Salontai, citat de Morar, 1999).
Cercetările efectuate de MADEC P., şi PERENEC P., în anul 1980, cu privire la
biologia cartofului, au arătat că temperatura ridicată în perioada de vegetaţie duce la
modificarea metabolismului plantei. Dacă seceta intervine după formarea tuberculilor, aceştia
îşi încetează creşterea, repausul germinal este întrerupt tuberculii încolţesc, iar când
umiditatea revine la optim apare fenomenul de puire sau tuberizare în lanţ.
Fenomenul se petrece în toate zonele, dacă apar condiţii similare. Dacă temperatura
este ridicată în ultima perioadă a vegetaţiei, în perioada de recoltare, sau în timpul
depozitării, tuberculul îşi încheie rapid repausul germinal, care determină îmbătrânirea
fiziologică a tuberculilor. Din aceşti tuberculi cresc plante debile, cu o perioadă de vegetaţie
mai scurtă şi în consecinţă cu o capacitate de producţie scăzută.
Pe baza cercetărilor mai recente, se poate conclude că prin asigurarea condiţiilor
optime în timpul vegetaţiei şi în timpul păstrării, îndeosebi a temperaturii şi umidităţii,
materialul de plantat poate fi menţinut într-o stare fiziologică optimă, specifică fiecărei epoci
de plantare (Draica & Man, 1984).

1.1.1.2. Degenerarea virotică

La nicio plantă de cultură, mărimea şi calitatea recoltelor nu depind într-o măsură atât
de mare de calitatea materialului de plantat ca în cazul cartofului. Sensibilitatea cartofului
faţă de atacul diferitelor boli, ridică probleme deosebite în legătură cu producerea
materialului de plantat cu o vigoare biologică ridicată, mai ales datorită particularităţilor
biologice ale acestei plante, care se înmulţeşte pe care vegetativă, favorizând transmiterea
bolilor în descendenţă.
Degenerarea virotică, fost mai întâi abordată în Olanda şi Statele Unite ale Americii,
considerată ca un fenomen patologic, iar sensibilitatea la virusuri a unor soiuri a determinat
scoaterea lor din producţie (Catelly, 1976).
Degenerarea virotică, emisă în Olanda reprezintă o depresie productivă de natură
patologic infecţioasă provocată de virusuri specifice sau nespecifice cartofului. Transmiterea
infecţiei de la o plantă la alta se face prin intermediul unor specii de afide, prin contactul
direct între plante, prin unelte, insecte sau fungi; de la un organ la altul prin intermediul
sevei; iar de la un an la altul prin tuberculi, afide sau alte insecte care iernează în stadiul de
adult, prin spori de rezistenţă ai ciupercilor (Cojocaru, 1987, citat de Morar, 1999).

12
 Degenerarea virotică este considerată ca un fenomen patologic de natură infecţioasă,
provocat de acţiunea unor virusuri specifice cartofilor. În acest caz mediul ambiant este
numai un factor de influenţă în apariţia şi răspândirea infecţiilor virotice.
QUANJIER H. M., (1913) în Olanda s-a ocupat special cu descrierea virusurilor
cartofului şi este de părere că dependenţa manifestării virozelor este influenţată de mediul
exterior. El demonstrează natura virotică a răsucirii frunzelor prin detectarea virusului în
vasele liberiene a tuberculilor infectaţi.
În ultimile decenii prin cercetările electrono-microscopice şi chimice, s-a reuşit să se
studieze structura internă a particulelor virotice şi să se determine funcţiile biologice ale
acestora (Rădulescu, 1967).
Bolile virotice fiind de natură nucleo-plasmatică se înmulţesc şi se transmit
intercelular, simultan cu procesele metabolice din plantă (Maierhofer, 1962).
De aceea modul cel mai simplu de a menţine potenţialul de producţie al cartofului
este cel de prevenire a degenerării virotice prin crearea de soiuri rezistente la toate virusurile
sau cel puţin la cele care cauzează cele mai mari pierderi de producţie (PLRV şi PVY).
Din cele peste 20 virusuri identificate pe cartof, în Europa numai 6-8 prezintă o
importanţă economică deosebită. În condiţiile ţării noastre, cea mai mare importanţă o au
virusurile Y (PVY) şi virusul răsucirii frunzelor (PLRV), care produc îmbolnăviri grave la
cartof şi în consecinţă reducerea accentuată a producţiei plantelor infectate. Urmează apoi
virusurile X (PVX), S (PVS), M (PVM) şi A (PVA), care în cazul infestărilor mixte pot
afecta semnificativ capacitatea de producţie a materialului de plantat. Sporadic şi deci fără
importanţă practică, pot apare şi culturi infestate cu alte virusuri, cum este de exemplu
virusul mozaicului lucernei. Culturile de cartof atacate de viroze, după un număr de ani de
înmulţire clonală prezintă uneori simptome tipice virozelor cunoscute, dar alteori mai
complexe. Simptomele cunoscute tipice virozelor sunt următoarele: foliolele sunt îngroşate,
pieloase şi rigide, de culoare gălbuie la început, apoi încep să se ofilească şi să se usuce. În
unele cazuri apar pete necrotice pe frunze sau pete necrotice alternând cu părţi de culoare
verde, sau necrozări mici sub formă de stropituri pe toată suprafaţa frunzelor. Alte plante
rămân pitice, cu internodurile mult scurtate, frunzele sunt mult mai mici decât cele sănătoase,
înghesuite şi casante, răsucite în formă de cornet sau ţigară în lungul nervurii principale sau
sunt încreţite şi rigide. Ca urmare a modificărilor biochimice, anatomice şi morfologice ce
apar la plantele infectate, acestea îşi încheie, în general mai devreme vegetaţia decât cele
sănătoase.
Nivelul pierderilor de producţie variază în funcţie de frecvenţa plantelor infectate,
virus, toleranţa soiurilor, reducerea producţiei plantelor infectate variază între 30-90% în
cazul virusului Y, 10-95% la virusul răsucirii frunzelor, 10-50% la virusul X, 3-37% la
virusul M şi 3-20% la virusul S (Cojocaru, 1995).
Deoarece virusurile nu au metabolism propriu, multiplicarea lor se realizează în
celulele plantei gazdă, al cărui metabolism este modificat în urma infecţiei virale, în sensul
sintezei componentelor chimice necesare formării de noi particule virale, deci înmulţirii
virusului.
Ca urmare a devierii metabolismului normal, în plantele infectate au loc o serie de
modificări biochimice şi fiziologice, care la rândul lor determină în majoritatea cazurilor

13
numeroase modificări anatomo-morfologice, ce constituie simptomele îmbolnăvirii (Bos,
1987).
În cadrul unei culturi de cartof, plantele sănătoase din vecinătatea celor virozate, pot
compensa o parte din pierderile acestora, însă numai în cazul utilizării unei tehnologii
corespunzătoare şi când ponderea plantelor bolnave nu este foarte mare (Zaag van der
1987).
Nivelul pierderilor depinde de mai mulţi factori, ponderea revenind speciei şi tulpinii
virusului, toleranţei soiului şi timpul realizării infecţiilor. În funcţie de tipul infecţiei, plantele
cu infecţie secundară (frecvenţa la tuberculii infectaţi în anul sau anii anteriori) înregistrează
cele mai mari pierderi, pe când cele cu infecţie primară (realizată în anul de cultură)
pierderile sunt practic neglijabile. Luând în considerare influenţa factorilor menţionaţi
anterior, nivelul pierderilor într-o cultură de cartof este cu atât mai mare cu cât frecvenţa
plantelor cu infecţie secundară este mai ridicată. Într-o experienţă cu 11 soiuri de cartof a
rezultat că pierderile de producţie datorate virozelor grave, cauzate de infecţia secundară cu
virusul Y (PVY) sau cel al răsucirii frunzelor (PLRV) au variat astfel: la o frecvenţă de 10 %
plante bolnave între 2,8-4,2%; la 40% plante bolnave între 12,3-20,0%, iar la 80% infecţie
între 29,1-63,3%.
Din punct de vedere practic aceasta înseamnă că într-un an cu condiţii favorabile,
când într-o cultură plantată cu material sănătos se pot realiza în medie 40 t/ha, producţia de
tuberculi scade cu 1,1-1,7 t/ha, la 10% plante cu viroze grave; cu 4,9-8,0 t/ha la 40% plante
virozate şi cu 11,6-21,3 t/ha dacă frecvenţa plantelor bolnave este de 80%.
Aceste pierderi sunt urmare a faptului că la plantele infectate cu virusuri grave,
numărul şi greutatea medie a tuberculilor sunt mai reduse comparativ cu producţia obţinută
de la plantele sănătoase (Cojocaru, 1977).
Datorită diminuării greutăţii tuberculilor, ponderea celor cu greutate sub 40g, deci cu
valoare comercială mai redusă este în general în funcţie de soi, cu 2,8-41,5% mai mare la
plantele infectate secundar cu virusul Y (PVY) sau al răsucirii frunzelor (PLRV), ceea ce
reprezintă o depreciere calitativă a producţiei de tuberculi (Cojocaru, 1977).
Având în vedere relaţiile intense dintre multiplicarea virusurilor şi biochimismul
plantelor infectate, până în prezent nu s-au găsit mijloace curative cu aplicare practică în
culturi, care să elimine plantele infectate fără să dăuneze plantele tratate. Viteza cu care
degenerează soiurile de cartof din cauza infecţiei virotice, impune aplicarea în complex a
măsurilor agrotehnice şi fitosanitare pe aceste sole de producere a materialului de plantat, cu
scopul de a menţine capacitatea de producţie a materialului la un nivel apropiat de cel
original.

1.1.1.2.1. Transmiterea bolilor virotice

Între modul de infecţie al virusurilor şi cel al microorganismelor există o deosebire

esenţială. Spre deosebire de ciuperci şi bacterii la care procesul de infecţie începe prin
pătrunderea lor în stomate, virusurile ajung în interiorul gazdei cu ajutorul omului, insectelor,
sol sau prin contactul direct dintre plantele bolnave şi cele sănătoase. După încorporarea
acestuia urmează faza de absorbţie care se caracterizează, printr-o unire a virusului cu
elementele celulei provocând o infecţie locală generalizată. Răspândirea virusului de la celulă
14
la celulă se presupune că ar avea loc prin plasmodesme, iar răspândirea la distanţe mari de la
centrele de infecţie are loc cel mai frecvent prin floem.
Virusurile transmise pe cale mecanică se înmulţesc în ţesuturile parenchimatice din
jurul centrelor de infecţie, putând să ajungă într-o perioadă de 3-4 zile în sistemul vascular.
În cazul infecţiilor prin insecte, care adesea introduc virusul în floem, trecerea virusului din
frunzele infectate în tulpină are loc după o perioadă scurtă de numai 6-8 ore. Rădăcinile pot fi
infectate direct, astfel virusul X (PVX) al cartofului poate infecta tuberculii fără a putea fi
pus în evidenţă în frunziş.
Circulaţia virusului în plantă depinde de un complex de factori astfel: PVX, PVY şi
PLRV, ajung în timp scurt din frunzele tinere la baza tulpinii în timp ce la plantele de cartof
bătrâne se observă o încetinire crescândă a circulaţiei (Klinkowski, 1960).
Temperatura influenţează viteza de răspândire, iar lumina reliefarea simptomatică.
Virusurile înmulţindu-se numai intracelular, transmiterea de la o plantă la alta necesită
intervenţia directă a unui factor extern, care să vehiculeze agentul infecţios şi să mijlocească
introducerea lui în celulă.
Transmiterea mecanică joacă un rol mai puţin important în natură. Totuşi la cartof
virusul X (PVX) şi S (PVS) se transmit cu mare uşurinţă prin contactul direct dintre plante şi
se realizează prin rănile accidentale provocate de cele mai multe ori prin lucrări mecanice.
Insectele constituie o grupă importantă de vectori ai virusurilor. Sunt virusuri care pot
fi transmise de la o plantă la alta într-un timp foarte scurt, iar vectorul îşi păstrează
capacitatea de infecţie numai câteva ore de la părăsirea plantei bolnave (transmitere de tip
nepersistent) şi virusuri ai căror vectori devin infecţioşi numai la câteva zile de la
achiziţionarea agentului patogen, păstrându-şi apoi această calitate timp îndelungat
(transmitere de tip persistent).
Transmiterea virusurilor se face de la plantele de cartof infectate (din interiorul şi
exteriorul culturilor), cât şi de la peste 350 specii plante gazdă (în principal buruieni), prin
contactul colţilor, tulpinilor sau frunzelor şi/sau diverşi vectori, din care cea mai mare
importanţă o prezintă afidele (Draica, et col., 1992).
Cunoscute sub numele de păduchi de plante, afidele sunt insecte fitofage care se
hrănesc cu seva din plantele cultivate şi spontane care, introducerea în ţesutul vegetal a unei
cantităţi mari de salivă aceasta prezintă o acţiune plasmolitică, hidrolitică şi toxică. Sunt
insecte fitofage (se hrănesc cu sucul celular al plantelor) de dimensiuni foarte mici (0,5-
4mm) cu o formă globuloasă. Prezintă o culoare ce variază de stadiul de dezvoltare şi specie,
de la verde, cafeniu sau negru, la roşu, galben sau albastru. Capul mobil posedă un aparat
bucal puternic specializat tipului de hrănire (înţepat şi supt), format din stileţi. Cu ajutorul lor
afidele extrag sucul celular din sucul celular din frunze, lăstari, tulpini, injectând totodată în
ţesuturile plantelor gazdă saliva toxică cu efect tumorigen. Se reproduc sexuat şi
partenogenetic (fără fecundaţie). În unele condiţii (climat cald sau spaţii închise) se înmulţesc
doar partenogenetic. Scopul acestui tip de înmulţire este creşterea rapidă a numărului
indivizilor. Sunt cele mai prolifice insecte, astfel în condiţii favorabile pot evolua în decursul
unui an între 5-20 de generaţii .
Ciclul biologic al afidelor este complex şi se poate modifica în funcţie de factorii de
mediu: temperatură, surse de hrană. Cele mai multe dintre speciile de afide care transmit
virusurile cartofului în zona temperată se dezvoltă pe gazde diferite. Iernează sub formă de
15
ou, pe plante gazdă iniţială sau primare (de obicei o specie lemnoasă). Primăvara afidele
colonizează plante anuale erbacee, spontane sau cultivate, considerate gazde secundare.
Pentru a se dezvolta au nevoie de căldură şi durata dezvoltării unei generaţii este invers
proporţională cu cantitatea de căldură acumulată peste pragul termic caracteristic fiecărei
specii. Pentru majoritatea speciilor iniţierea zborului se produce la 15-17oC, iar temperaturile
extreme sunt factori limitanţi ai populaţiilor de afide.
Temperaturile scăzute (5oC) prelungesc considerabil viaţa afidelor, dar reduc
capacitatea de reproducere. Ploile puternice distrug populaţiile de afide nearipate de pe
plante, favorizând atacul ciupercilor parazite.
Rănile cauzate prin rănire se manifestă la exterior prin apariţia unor pete pe organele
plantelor şi deformarea lor prin hipertrofii sau hiperplazii. Acţiunea indirectă asupra plantei,
cea cu vectori ai principalilor virusuri este mult mai importantă decât dăunarea directă. De
multe ori prezenţa lor în culturile de cartof trece neobservată, în primul rând datorită
dimensiunilor lor şi a localizării pe dosul frunzelor, al lăstarilor tineri, iar în al doilea rând că
daunele produse de aceste insecte nu sunt evidente decât în al doilea an de cultură când
infecţiile virotice pot atinge valori foarte mari (Donescu, 1995).
Afidele reprezintă aproximativ 5/6 dintre insectele vectoare de virusuri. Piesele
bucale sunt bine structurate în vederea ingestiei substanţelor lichide. Înainte de a se alimenta,
afidele manifestă un comportament aparte, în timpul căruia se pare că „gustă„ planta prin
înţepături de probă, scurte şi frecvente. Probele repetate, executate în epidermele unui număr
mare de plante, spontane şi cultivate, încarcă extremitatea stiletelor cu particule virale, ce
sunt apoi transportate şi inoculate plantelor sănătoase (Leclant, 1978).
Schematic putem recunoaşte două faze principale în dezvoltarea epidemică a unui
virus transmis prin afide într-o cultură:
- o fază corespunzătoare introducerii virusului în cultură, când este vorba de
contaminarea primară. Aceasta este realizată în principal de către indivizii aripaţi care au
achiziţionat virusul de pe plante, sursă exterioară culturii. Această introducere poate avea loc
datorită prezenţei plantelor infectate secundar. Este cazul unor virusuri transmise prin
seminţe şi material de plantat, de aici interesul mare al producătorilor agricoli de a utiliza la
înfiinţarea unei culturi de sămânţă sănătoasă şi certificată.
- o altă fază corespunde diseminării maladiei virale din interiorul parcelei, plecându-
se de la plante infectate în cursul contaminării primare.
Este vorba de contaminare secundară ce se realizează prin indivizi aripaţi sau
nearipaţi, născuţi în cultură şi care se dezvoltă pe plante infectate, sau de către afide străine
de cultură, dar care sunt contaminate şi caută noi plante gazdă (Leclant, 1978).
Pentru declanşarea infecţiei virale este nevoie de trei elemente: planta gazdă, virus şi
vector, iar în acest trinom vectorul este de fapt factorul cheie care permite evidenţierea şi
răspândirea virusului de la o plantă la alta. Numeroase virusuri se află sub directa dependenţă
a insectelor vectoare pentru a putea fi diseminaţi, exemplu tab. 3 (Bedő, 1996).

16
 Tabelu l 3
Principalele virusuri ale cartofului şi speciile de afide (după E. BEDÖ et col., 1996)
Virusurile transmise
Speciile de afide Mozaicul Mozaicul Mozaicul
PVA PVY PVM PLRV
aucuba castraveţilor lucernei
Myzus persicae x x x x x x
Aphis nasturtii x x x x x
Aphis frangulae x x x x
Aulacorthum solani x x x x x
Macrosiphum
x x x x x x
euphorbiae
Aphis fabae x x x x
Rhophalosiphon spp. x
Acyrtosiphon pisum x x

Epidemiologia maladiilor virale transmisibile prin afide trebuie deci considerată ca un

efect al interacţiunii dintre fiecare termen al trinomului: plantă gazdă-virus-vector pe de o
parte, dar deasupra fiecărui membru intervine pe de altă parte un număr mare de factori
perturbatori. Fiecare relaţie plantă gazdă-virus-insectă apare ca eveniment unic (Leclant,
1978, citat de Donescu, 1997).
Între afide şi virusuri există o relaţie strânsă, în sensul că afidele sunt mijloace de
răspândire a virusurilor, iar virusurile îmbunătăţesc calitatea plantelor ca suport de hrană
pentru afide (tab. 4). Seva din floemul plantelor mature are un conţinut de aminonitrogen
scăzut. Infecţia cu virusuri duce la o îmbunătăţire a concentraţiei de aminoacizi liberi,
crescând astfel calitatea suportului de hrană pentru afide.
Tabelul 4
Capacitatea de vehiculare a diferitelor specii de afide
(Harten, von A., 1983, citat de Bedő et col., 1996)
Nr. Unitatea de transmitere
Specia
crt. de virusuri
1. Myzus persicae 1
2. Aphis nasturtii 0,286
3. Aphis frangulae 0,20
4. Aulacorthum solani 0,20
5. Phorodon humuli 0,15
6. Macrosiphum euphorbiae 0,10
7. Aphis fabae 0,10
8. Acyrtosiphon pisum 0,05
9. Rhopalosiphum insertum 0,05
10. Rhopalosiphum padi 0,02
11. Metopolophium dirhodum 0,01
12. Brachycanudus helichrysi 0,01

Virusurile se împart, în funcţie de modul de transmitere, în două categorii: virusuri

nepersistente (de stilet) şi virusuri persistente (circulativ-propagative). Orice afidă poate
17
dobândi virusuri nepersistente destul de repede. După înţeparea ţesuturilor unei plante
infectate, este posibil ca afida să transmită virusul imediat unei plante sănătoase. Infecţia cu
acest tip de virus poate dura 1-2 ore. Se pare că virusul este transmis numai de stilet şi este
introdus în plantă mecanic prin înţepare. Dintre speciile de afide vectoare ale acestui tip de
virusuri la cartof amintim: Aphis fabae, Aphis frangulae, Aphis nasturtii, Myzus persicae.
În cazul virusurilor persistente, afidele trebuie să se hrănească propriu-zis din planta
infectată pentru a-l prelua. Stiletul trebuie să pătrundă adânc în ţesuturile plantelor până la
floem. După achiziţionare, virusul se răspândeşte în corpul afidei, se multiplică şi apoi intră
în glandele salivare, de unde poate fi transmis odată cu saliva unei plante sănătoase.
Posibilitatea de a infecta rămâne pe tot parcursul vieţii afidei, chiar dacă rata de transmitere
scade odată cu vârsta. La cartof virusul răsucirii frunzelor (PLRV) poate fi transmis de
următoarele specii: Aphis nasturtii, Aulacorthum solani, Myzus persicae, Rhopalosiphum
padi (Donescu, 1998).
Mecanismul de transmitere a virusurilor persistente (circulante) este în momentul
actual mai puţin cunoscut. Virusul persistent este achiziţionat de către afide direct din floem.
Perioada de achiziţie este de minim 5-15 minute, dar procentul de transmitere creşte
proporţional cu perioada de achiziţie, pentru a se stabili la un anumit nivel care nu mai creşte.
Frecvent afidele petrec pe plantă pentru achiziţionarea virusului persistent o jumătate de oră
sau o oră.
Caracteristica principală a acestor tipuri de virusuri este aceea că, vectorii care au
înţepat o plantă bolnavă, nu sunt capabili să transmită imediat virusul. Ei devin infecţioşi
după o anumită perioadă de timp, numită perioadă de latenţă şi care poate fi foarte diferită în
funcţie de virus şi vector, dar variază în majoritatea cazurilor în 4-6 ore şi 9-10 zile (Robert,
1980).
Virusul este ingerat odată cu seva, trece apoi în tubul digestiv, traversează intestinul şi
se dispersează în hemolimfă pentru a se fixa la nivelul anumitor organe, cum sunt glandele
salivare cărora le traversează membranele. De aici pot fi injectate odată cu saliva în ţesuturile
superficiale ale altor plante (Alford, 1994).
Mecanismul de achiziţionare a virusurilor nepersistente, este foarte rapid, în cursul
înţepăturilor scurte (10-60 sec.) de explorare a ţesuturilor superficiale. Nivelul transmiterii
descreşte în general dacă perioada de achiziţie creşte.
Virusul poate fi transmis imediat după ce a fost achiziţionat de vector fără să intervină
o perioadă de latenţă, iar afidele nu rămân mult timp infecţioase. Cele mai multe virusuri sunt
infestabile după 10 minute la o temperatură de 600C, dar unele rămân active timp de câteva
zile la o temperatură de 18-20oC.
Mai există o categorie care constituie un caz intermediar între virusurile persistente şi
cele nepersistente şi anume virusurile semipersistente. Acestea prezintă următoarele
caracteristici principale: durata scurtă a perioadei de retenţie şi înfometarea vectorilor înainte
de achiziţie care nu duce la creşterea procentului de transmitere (Leclant, 1978).
Populaţiile de afide capabile să transmită virusurile cartofului, se modifică permanent
în cursul perioadei de vegetaţie, din punct de vedere al structurii speciilor, numărului şi
frecvenţei aripatelor şi nearipatelor.

18
1.1.1.2.2. Principalele virusuri ale cartofului

Datorită bolilor şi dăunătorilor, la cartof se produc pierderi de producţie atât în câmp,

în cursul perioadei de vegetaţie, cât şi în afara ei, în timpul depozitării. Pagubele sunt foarte
ridicate şi prezintă mari variaţii da la o ţară la alta, de la un cultivator la altul şi chiar în
interiorul aceleaşi unităţi cultivatoare. Aceasta se datorează în mare măsură nivelului
tehnologic, rezistenţei soiurilor cultivate şi performanţelor controlului bolilor şi dăunătorilor
(Ianoşi, 2002).
Infecţia cu virusuri la cartof conduce la dereglarea metabolismului plantelor, ceea ce
determină o serie de modificări anatomo-morfologice vizibile cum ar fi: mozaicarea,
încreţirea, răsucirea, necrozarea frunzelor şi deformarea plantelor. Perturbarea funcţiilor
plantei are ca efect în majoritatea cazurilor scurtarea perioadei de vegetaţie, implicit
diminuarea producţiei şi deprecierea calităţii acesteia, reducerea mărimii tuberculilor şi
necrozarea pulpei (tab. 5).

Tabelul 5
Reducerea producţiei în funcţie de procentul de plante infectate cu virusuri şi toleranţa
soiurilor (după Cojocaru, 1995)
Plante infectate (%) Reducerea producţiei (%)
Toleranţa soiurilor 10 20 40 60 80 100
Mijlocie (Ex. Eba la virus Y) 2,8 5,7 12,3 20,0 29,1 40,0
Slabă (Ex. Desirée şi Ostara
3,6 7,5 16,6 29,2 41,7 60,0
la răsucire)
Foarte slabă (Ex. Desirée
4,2 8,9 20,0 34,3 53,3 80,0
şi Ostara la virusul Y)

Pe lângă pierderile cantitative, se înregistrează şi o depreciere calitativă a producţiei,

în principal ca urmare a faptului că proporţia tuberculilor mici (<40g) cu valoare comercială
redusă, au în cazul plantelor infectate o pondere cu 5-49% mai mare, faţă de producţia
obţinută de la plantele sănătoase (Cojocaru, 1995).
Transmiterea virusurilor poate avea loc prin:
materialul de plantat infectat;
pe cale mecanică, prin contactul direct dintre plantele bolnave şi cele
sănătoase, sau la distanţe mai mari prin intermediul oamenilor, animalelor şi
utilajelor agricole (Virusurile X (PVX) şi S (PVS);
afide sau alte insecte care vehiculează virusurile de la plantele sănătoase
(Virusurile A (PVA), M (PVM), Y (PVY), Virusul răsucirii frunzelor (PLRV);
fungii şi nematozii din sol (Virusurile rattle, Mop-top);
Infectarea cu virus a unei plante sănătoase, în anul de cultură, se consideră infecţie
primară, iar infecţia apărută în anul următor, la o plantă rezultată dintr-un tubercul bolnav
(infectat în anul precedent), se consideră infecţie secundară.

19
VIRUSUL RĂSUCIRII FRUNZELOR DE CARTOF

Este o viroză gravă în toate zonele de cultură a cartofului, producând pagube

deosebite şi la noi în ţară. Scăderile de producţie se datoresc reducerii numărului şi mărimii
tuberculilor, fiind în jur de 10% la soiurile tolerante şi până la 95% la soiurile sensibile.
Boala este produsă de virusul răsucirii – Corium solani şi face parte din virozele grave ale
cartofului (Pop, 1969).
Se constată că dintre cele 9-10 specii de afide care transmit virusul răsuciri (PLRV),
numai Myzus persicae şi Myzus ascalonicus sunt consideraţi vectori semnificativi,
transmiterea virusului fiind de tip persistent (Hill, 1972).
În cazul infecţiilor care au loc prin afide, boala se manifestă la vârful foliolelor prin
curbarea sau răsucirea marginilor frunzelor spre faţa superioară a limbului şi clorozarea sau
antocianarea foliolelor. Răsucirea cuprinde treptat şi frunzele de la bază, care devin groase,
pieloase şi rigide, producând la atingere un sunet metalic caracteristic.
Peţiolurile sunt rigide şi au o poziţie mai erectă decât normal, ceea ce dă plantelor un aspect
tufos. Infecţiile care au loc spre sfârşitul verii nu se manifestă prin simptome externe în anul
respectiv. Plantele care cresc din tuberculii infectaţi au talia redusă, internodiile mult mai
scurte, iar frunzele sunt răsucite, clorotice şi cu vârfurile necrozate (Pop, 1969).
La infecţia primară, simptomele apar mai ales la frunzele tinere din partea superioară
a tulpinilor şi se extind spre baza plantei (fig. 1). Cu cât infecţia se realizează mai timpuriu,
cu atât simptomele infecţiei primare sunt mai evidente, iar răsucirea poate cuprinde chiar şi
frunzele de la baza plantei. Simptomele infecţiilor secundare sunt mai intense şi de obicei
cuprind întreaga plantă, însă adesea la vârful tulpinilor pot fi mai puţin pronunţate, decât la
infecţiile primare realizate foarte timpuriu (fig. 1).
Foliolele frunzelor bazale se curbează uşor în sus dea lungul nervurii principale. Pe
parcurs răsucirea se accentuează, foliolele luând aspect de luntre sau de cornet (Ianoşi, 2002).

Fig. 1. Virusul răsucirii frunzelor de cartof (Potato leafroll virus)

(https://www.google.com/search?q)
Dozele mari de azot şi fosfor duc la mascarea simptomelor, iar cele de potasiu
favorizează apariţia acestora. Plantele infectate sunt mai puternic atacate de mană, frunzele
răsucite oferind condiţii favorabile germinării şi pătrunderii ciupercii. Uneori, tuberculii
plantelor bolnave prezintă colţi filoşi. Virusul produce transformări histologice caracteristice,
care constau în apariţia de necroze în floemul tulpinilor, tuberculilor şi stolonilor (Pop,
1986).
20
 Relaţia dintre virus şi vector este de tip persistent, circulativ, pentru achiziţionare şi
inoculare fiind necesare perioade lungi de hrănire, de circa 24 de ore. Principala sursă de
infecţie în natură sunt tuberculii infectaţi, migrarea virusului în frunziş în partea subterană
realizându-se rapid, în 8-16 zile de la infectarea frunzelor.
Perioada de latenţă în vector este de peste 12 ore, insectele rămânând apoi capabile de
transmitere toată viaţa (Pop, 1986).
Virusul are proprietăţi antigene ridicate, permiţând obţinerea de antiseruri
corespunzătoare pentru a fi folosite în testul ELISA, prin care virusul poate fi identificat atât
în plante cât şi în tuberculi şi vectori. Deci, testul ELISA poate constitui o metodă de rutină
pentru detectarea virusului în plantele şi tuberculii de cartof în cadrul schemelor de producere
a materialului de plantat din categorii biologice superioare.
Pentru evitarea pagubelor produse este necesară folosirea materialului de plantat
sănătos, obţinut în cadrul sistemului naţional de producere a materialului de plantat.
Obţinerea acestui material cu un grad redus de infecţie este favorizată de frecvenţa redusă a
vectorului Myzus persicae în zonele producătoare de material de plantat. Testarea
materialului cu privire la prezenţa virusului, se execută prin observarea apariţiei simptomelor
la probele de cartof cultivate în seră. Măsura cea mai sigură şi economică de prevenire constă
în obţinerea şi cultivarea soiurilor de cartof relativ rezistente sau cu toleranţă extremă (Pop,
1986).

VIRUSUL Y al CARTOFULUI

Mozaicul Y (Ştricul) este una din virozele grave ale cartofului şi este răspândită peste
tot unde se cultivă această plantă. Boala este produsă de Virusul Y al cartofului – Marmor
cucumeris var. upsilon Holmes. În funcţie de tulpina virusului şi toleranţa soiurilor, plantele
infectate secundar îşi diminuează producţia cu 50-90%. Acest virus se transmite în principal
prin afide, dar se poate transmite şi pe cale mecanică, cu ocazia lucrărilor de întreţinere.
Transmiterea prin afide este de tip nepersistent. Virusul poate fi transmis de cel puţin 25
specii de afide, dintre care cel mai important este Myzus persicae (Ianoşi, 2002).
Soiurile puţin sensibile reacţionează prin simptome de mozaic, însoţite de ondularea
şi încreţirea frunzelor. La soiurile cu sensibilitate mijlocie sau foarte sensibile, pe nervurile
de pe faţa inferioară, pe peţiol şi în lungul tulpinilor apar striuri de culoare brun-negricioasă.
Frunzele rămase în vârful tulpinilor sunt puternic mozaicate, încreţite sau deformate, iar
înălţimea plantelor este în general mai redusă (Cojocaru, 1995).
În ultimul stadiu , frunzele bazale se usucă, rămânând prinse cu ajutorul câtorva fibre
de tulpină, iar cele din vârf manifestă simptome de încreţire, dungi de culoare închisă pe
nervuri sau mozaic (fig. 2). Plantele care cresc din tuberculii infectaţi rămân pitice, frunzele
sunt puternic încreţite, tulpinile rigide, iar producţia lor este redusă. Tulpinile infectate
primar adesea nu manifestă simptome în anul respectiv (Pop, 1969).
Virusul Y s-a dovedit foarte variabil, pe baza reacţiei unor soiuri şi specii de plante
deosebindu-se următoarele grupe de tulpini:
grupa tulpinilor comune (PVYo), produc încreţire severă, rugozitate sau simptome
de ştric urmate de căderea frunzelor la cartof. Împreună cu virusul X, aceste
tulpini produc o boală severă cunoscută sub denumirea de mozaic rugos.
21
 grupa tulpinilor „stipple streak” (PVYc, inclusiv PVC), produc reacţii de
hipersensibilitate la numeroase soiuri de cartof şi simptome de stipple streak la
soiurile de cartof sensibile. Virusul C al cartofului nu este transmisibil prin
vectori, restul tulpinilor acestei grupe fiind transmisibile prin afide. Tulpinile de
tipul YC produc în primul an de infecţie, în funcţie de soiul de cartof, necroze,
marmorare şi încreţire sau apariţia de leziuni şi striuri necrotice pe nervuri, peţiol
şi tulpină.
grupa tulpinilor necrozării nervurilor tutunului (PVYN) se manifestă prin
marmorare foarte slabă la aproape toate soiurile de cartof. În cazul unor soiuri
apar pete sau inele necrotice pe prima frunză infectată şi a unei marmorări slabe
ce apare spre sfârşitul perioadei de vegetaţie. La plantele crescute din tuberculii
infectaţi, boala se poate manifesta prin necrozarea şi căderea frunzelor, încreţire
sau marmorare, în unele cazuri observându-se necroze pe tuberculi (Pop, 1986).

Fig. 2. Virusul Y al cartofului (Potato virus Y)

(https://www.google.com/search?q)
Virusul este transmis prin inoculare de suc. În natură, se răspândeşte frecvent prin
tuberculi şi în mod nepersistent prin afide. Perioada optimă de achiziţionare este de 15-60
secunde, prelungirea ei peste 2 minute fiind mai puţin favorabilă. Rata achiziţionării virusului
depinde de concentraţia acestuia în plante, frunzele de cartof mai tinere fiind o sursă de
infecţie mai bună decât cele mature. Plantele infectate cu virusul Y (PVY) conţin un
component ajutător de natură proteică care mijloceşte transmiterea prin afide a virusului Y şi
a altor virusuri din grupa Y (Pirone, 1981).
Sursa de infecţie în natură este formată, aproape exclusiv, de tuberculii de cartof
infectaţi plantaţi, sau cei rămaşi în sol la recoltarea culturii în anul precedent. În culturile de
cartof, infecţiile se produc până la jumătatea lunii iulie (Pop, 1986).
Pentru identificarea virusului Y (PVY), atât la plantele de cartof cultivate în seră sau
câmp se foloseşte tehnica ELISA. Aplicarea tuturor măsurilor pentru grăbirea vegetaţiei
(plantarea timpurie), asigurarea sănătăţii în proporţie de 100% a materialului clonal A, B şi
C, eliminarea cât mai riguroasă şi cât mai timpuriu posibil a plantelor bolnave, combaterea
insectelor şi recoltarea timpurie, cu eliminarea primelor 10 rânduri marginale, sunt măsuri de
bază în producerea materialului de plantat liber de viroze (Cojocaru, & Pop, 1964).

22
 Uleiul mineral emulsionabil „Vazyl A” a diminuat răspândirea infecţiilor virusului A
cu 48-50% ( Bran & Cojocaru, 1994).
Testarea cartofului cu privire la prezenţa virusului se face pe butaşi crescuţi din colţi
în seră (T.L.C.). Virusul poate fi identificat serologic în frunza a 3-a de sub vârful de creştere
la şase săptămâni de la răsărire, folosind mai ales microprecipitarea, alte metode fiind
transmiterea pe hibridul A6 (Solanum demissum x Solanum tuberosum, soiul Aquila).
Plantele de cartof infectate cu virusul Y şi tratate cu erbicid pe bază de Metribuzin
(Sencor) manifestă o reacţie foliară necrotică care poate fi folosită ca un procedeu de
identificare a tufelor infectate în vederea eliminării lor din cultură (Pop, 1986).

VIRUSUL A al CARTOFULUI

Mozaicul nervurian al cartofului este produs de Marmor solani Holmes şi face parte
din grupa virozelor uşoare. El este prezent în toate zonele de cultură. Se transmite prin afide
(de tip nepersistent), dar se poate introduce şi pe cale mecanică, prin atingerea plantelor sau
prin maşinile şi uneltele folosite la întreţinerea culturii. În funcţie de toleranţa soiurilor şi
virulenţa tulpinii virusului, pierderile de producţie pot ajunge până la 40%. La infecţii mixte
cu Virusul X sau Virusul Y produce îmbolnăviri grave cu pronunţate efecte negative asupra
producţiei (Ianoşi, 2002).
Manifestarea bolii depinde în foarte mare măsură de soiul de cartof, tulpina virusului
şi condiţiile climatice, variind de la infecţie neaparentă până la mozaic grav. Simptomele
mozaicale încep cu apariţia unor pete neregulate, de culoare verde-deschis în spaţiile
internervuriene sau pe nervuri, zonele verzi fiind mai intens colorate decât normal. Frunzele
plantelor infectate au un aspect strălucitor, nervurile apărând adâncite în suprafaţa limbului,
iar marginile frunzelor sunt ondulate. Talia plantelor este mai mult sau mai puţin redusă, iar
tufa mai răsfirată decât la plantele sănătoase (fig. 3).
Simptomele sunt mai evidente pe vreme răcoroasă şi mai slabe sau mascate la
temperaturi ridicate. În cazul când plantele infectate cu Virusul A sunt atacate şi de virusurile
X sau Y, simptomele sunt deosebit de grave, iar pierderile de producţie trec de 50%. Plantele
de cartof infectate cu virusurile A şi S pot reacţiona prin apariţia de dungi necrotice (Pop,
1986).

Fig. 3. Virusul A al cartofului (Potatoes virus A)

(https://www.google.com/search?q)

23
 Răspândirea virusului în natură are loc prin tuberculii de cartof, prin contactul dintre
plante şi nepersistent, prin cel puţin 7 specii de afide, mai importante fiind: Myzus persicae,
Aphis frangulae şi Aphis nasturtii. Hrănirea necesară achiziţionării şi inoculării este de 20
secunde, afidele rămânând infecţioase timp de 20 minute Virusul A poate juca rolul de
component ajutător la transmiterea virusului mozaicului aucuba al cartofului (Pop, 1986).
Virusul este moderat imunogen, reacţia de aglutinare pe lamă putând fi utilizată
pentru identificarea lui în suc de tutun, dar nu şi la cartof. Utilizând metoda ELISA, Virusul
A (PVA) a fost detectat cu exactitate în colţii tineri şi suculenţi ai tuberculilor de cartof,
identificarea lui în frunzele plantelor de cartof cultivate înseră fiind mai puţin sigură (Bokx,
1978 citat de Pop, 1986).
Principala măsură de prevenire a bolii este folosirea materialului de plantat sănătos.
Fiind un virus nepersistent, distanţele mici de izolare sunt suficiente pentru prevenirea
infectării loturilor pentru producerea materialului de plantat din categorii biologice
superioare. Testarea plantelor în cadrul producerii de material de plantat are loc pe Solanum
demissum sau hibridul A6, folosindu-se procedeul frunzelor detaşate (Pop, 1969).

VIRUSUL X al CARTOFULUI

Boala este produsă de Virusul X al cartofului Marmor dubium Holmes şi face parte
din grupa virozelor uşoare, dar poate deveni periculoasă şi cu consecinţe grave, dacă se
asociază cu alte viroze, producându-se o infecţie gravă. Este considerat cel mai răspândit
dintre virusurile cartofului. Plantele infectate îşi diminuează producţia în medie cu 10-20%,
dar în cazuri extreme poate ajunge şi la 50%. Principala sursă de infecţie o constituie plantele
provenite din tuberculii infectaţi. Virusul X (PVX) este transmisibil prin contactul mecanic
dintre plantele sănătoase şi cele bolnave. Afidele au un rol redus în transmiterea virusului
(Ianoşi, 2002).
Migrarea virusului din frunze în tuberculi are loc în 5-10 zile de la infecţie. La
plantele infectate din tuberculi, toţi tuberculii sunt bolnavi, iar la cele infectate pe parcursul
perioadei de vegetaţie, proporţia aceasta variază în funcţie de momentul infecţiei şi de
rezistenţa soiului. Boala se poate manifesta prin mozaic slab însoţit de rugozitate şi încreţirea
limbului (fig. 4). În cazul tulpinilor mai virulente, pe suprafaţa limbului, pe peţiol şi pe
tulpini, pot apare pete necrotice de forme şi dimensiuni diferite. Intensitatea simptomelor
scade cu înaintarea vegetaţiei, dispariţia completă a acestora fiind des întâlnită (Pop, 1986).

Fig. 4. Virusul X al cartofului (Potato virus X)

(https://www.google.com/search?q)
24
 Soiurile Ostara şi Désirée, infectate secundar cu Virusul X, manifestă un mozaic
evident. Acesta este extins aproape pe întregul foliaj, şi se manifestă cu intensitate mijlocie la
vârful plantelor şi mai slab spre bază (Ianoşi, 2002).
Virusul este puternic imunogen, obţinându-se uşor antiseruri cu titru ridicat prin
injectarea antigenului venos. Folosind metoda testului ELISA, virusul poate fi identificat
uşor atât în frunze cât şi în tuberculi (Moran, 1983).
În cazul cultivării soiurilor susceptibile, o măsură de bază constă în folosirea la
plantare a unui material certificat, liber de virusul X (PVX).

VIRUSUL S al CARTOFULUI

Boala este produsă de Virusul S al cartofului, Marmor angliae Holmes, care face
parte din grupa virozelor uşoare. Viroza are o largă răspândire în toate zonele unde se cultivă
cartoful.
Virusul se transmite prin tuberculii infectaţi, pe cale mecanică prin contactul dintre
plante. Afidele transmit virusul în mod nepersistent. Pierderile cauzate de această viroză pot
ajunge la 10-20% (Ianoşi, 2002).

Fig. 5. Virusul S al cartofului (Potato virus S)

(https://www.google.com/search?q)
Deoarece la numeroase soiuri nu apar simptome (ex. soiul Santé), iar la altele
simptomele sunt foarte slabe, recunoaşterea vizuală a plantelor infectate este foarte dificilă.
La plantele infectate nervurile de pe partea superioară a frunzelor sunt uşor adâncite, ceea ce
produce rugozitatea suprafeţei foliare (fig. 5).
Plantele au o culoare mai deschisă. Tufele sunt răsfirate cu frunziş sărăcăcios, iar
foliolele sunt uşor curbate în sus. Uneori, pe partea superioară a frunzelor pot apărea bronzări
sau pete necrotice. Spre maturitate frunzele mai bătrâne, de la plantele infectate, nu se
îngălbenesc uniform şi adesea prezintă pete verzui (Ianoşi, 2002).
Virusul poate fi transmis prin altoirea pe tulpină, prin tuberculi, sau prin secţionarea
acestora (Sîrghi, 1978).
Principala măsură de prevenire constă în cultivarea materialului de plantat liber de
viroze. Prin testele obişnuite, virusul poate fi identificat serologic, dând rezultate mai clare
decât aglutinarea. În cazul în care se foloseşte metode E.L.I.S.A., materialul de plantat poate
fi testat în stadiul de butaşi, fie numai pentru virusul S şi pentru S+X.Virusul S se elimină

25
mai greu decât virusurile X,Y şi PLRV, rezultate mai bune obţinându-se, când metoda
culturilor meristematice este completată cu chimioterapia (Klein, 1983, citat de Pop, 1986).

VIRUSUL M al CARTOFULUI

Face parte din grupa virozelor uşoare şi este produs de Solanum virus varians.
Principala sursă de virus o constituie plantele cu infecţii secundare. În ţara noastră, virusul M
se întâlneşte în toate zonele de cultură a cartofului. Pierderile medii generale de producţie au
variat între 2,9 şi 19,1%, iar la plantele crescute din tuberculii infectaţi între 13 şi 37,3%
(Cojocaru, 1983).
Manifestarea bolii depinde în mare măsură de soiul de cartof, tulpina virusului,
momentul infecţiei, dezvoltarea plantelor şi condiţiile climatice. În funcţie de tulpina
virusului şi soi, plantele de cartof crescute din tuberculi infectaţi pot manifesta mozaic
internervurian, rugozitate şi deschiderea la culoare a frunzişului, curbarea spre faţa
superioară şi ondularea marginilor foliolelor (fig. 6).
La unele soiuri, s-a constatat o epinastie uşoară a foliolelor şi frunzelor şi
antocianarea marginilor inferioare ale foliolelor din vârful plantelor.

Fig. 6. Virusul M al cartofului (Potato virus M)

(https://www.google.com/search?q)
La alte soiuri şi tulpini, s-au pus în evidenţă încreţirea şi deformarea accentuată a
frunzelor şi reducerea înălţimii plantelor cu 20-50%. Simptomele sunt evidente în primele
faze de dezvoltare, la 6-7 săptămâni de la răsărire, unele dintre acestea, cum este mozaicarea
frunzelor, fiind complet mascate (Pop, 1986).
Virusul se răspândeşte atât prin afide, fiind nepersistent, cât şi prin contactul mecanic
dintre plantele bolnave şi cele sănătoase. Majoritatea soiurilor de cartof posedă rezistenţă de
vârstă faţă de virusul M (Ianoşi, 2002).
Răspândirea infecţiei la culturile de cartof este puţin influenţată de sursele de infecţie
externe, cele din interiorul culturii ducând însă, la dublarea sau triplarea procentului de atac
în fiecare an (Cojocaru, 1983).
Pentru diagnosticarea virusului la cartof se pot folosi microprecipitarea, precipitarea
pe lamă şi flocularea cu bentonită, utilizarea difuziei duble în gel de agar necesitând o

26
concentraţie ridicată de antigen. Utilizând metoda E.L.I.S.A., virusul poate fi identificat
direct în tuberculii de cartof.
Principala măsură de prevenire constă în folosirea unui material sănătos la plantare.
Unele tulpini fiind transmisibile prin afide iar altele prin contact, în producerea materialului
de plantat este necesar să se aplice izolarea în spaţiu. Identificarea clonelor infectate în
cadrul procesului de producerii materialului de plantat şi a controlului acestora se face la
început, pe baza examinării plantelor în câmp sau a butaşilor crescuţi din muguri în seră.
Clonele care nu manifestă simptome se testează serologic sau pe plante test.
Pentru prevenirea infectării materialului de plantat, importanţă deosebită au izolarea
în spaţiu de culturile de cartof pentru consum şi de terenurile cultivate cu cartof în anul
precedent, lipsa tuberculilor infectaţi din loturile respective, aplicarea tratamentelor cu
uleiuri de parafină şi întreruperea vegetaţiei la 2-4 săptămâni după înregistrarea zborului
maxim al afidelor (Cojocaru, 1983).

1.2. Contribuţia parametrilor tehnologici asupra calităţii şi producţiei materialului de

plantat la cartof
Producerea şi înmulţirea materialului de plantat la cartof, reprezintă o activitate
ştiinţifică complexă, care se desfăşoară după reguli bine determinate în scopul multiplicării
şi menţinerii în cultură a unor soiuri valoroase de cartof.
Calitatea materialului de plantat la cartof este un factor esenţial de care depinde
mărimea şi calitatea recoltei. Producerea materialului de plantat la cartof presupune
cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice profunde, deosebindu-se esenţial atât morfologic, cât şi
tehnic de producerea de seminţe la alte plante de cultură din următoarele motive:
cartoful îşi formează producţia în sol, elementul principal „tuberculul”, fiind o
tulpină metamorfozată, cu particularităţi morfologice şi fiziologice diferite de alte
plante de cultură;
este una din plantele care prezintă cel mai mic coeficient de înmulţire, fapt pentru
care suprafeţele de producere a materialului de plantat sunt de 20-40 de ori mai
mari decât în cazul cerealelor;
necesită o cantitate ridicată de material la plantare, 3500–4000kg/ha, care
măreşte costurile cu până la 45–50% din totalul cheltuielilor de producţiei;
prin tuberculi se transmit un număr mare de boli (viroze, bacterioze, micoze) şi
dăunători (nematozi din genurile Globodera şi Dithylenchus);
pe parcursul perioadei de vegetaţie, plantele de cartof pot fi infectate cu viroze
grave: virusul răsucirii frunzelor de cartof , virusul Y al cartofului sau viroze
uşoare: virusurile A, X, S şi M, care nu pot fi combătute pe cale chimică,
conducând rapid la degenerare, prin diminuarea capacităţii de producţie (Morar,
1999).
Valoarea maximă a tehnologiilor raţionale şi moderne de cultivare a cartofului este
posibilă numai în cazul utilizării la plantare, a unui material de plantat cu calităţi fitosanitare
şi biologice cât mai ridicate, care să permită obţinerea unor producţii cât mai aproape de
potenţialul soiurilor cultivate. Datorită acestor considerente, organizarea producerii şi
înmulţirii materialului de plantat la cartof a devenit în ultimele 3–4 decenii o activitate
primordială în aproape toate ţările cultivatoare de cartof (Zaag, van der D.E., 1992).
27
 Având un climat temperat oceanic, cu variaţii termice relativ mici, cu precipitaţii
multe şi destul de uniform repartizate aduse de curenţii de aer dinspre ocean spre uscat şi cu
soluri uşoare, luto-nisipoase, majoritatea ţărilor din vestul şi nord-vestul Europei, dispun de
condiţii ecologice foarte favorabile pentru producerea materialului de plantat la cartof.
În România, clima este temperat-continentală cu temperaturi care urcă vara până spre
35 C şi care coboară iarna până la – 40oC, cu precipitaţii relativ scăzute şi neregulate, repezi
o

şi de scurtă durată în timpul verii. Clima ţării noastre şi conţinutul mai ridicat în argilă al
solului înrăutăţesc condiţiile de producţie la cartof şi presupune eforturi materiale şi tehnice
mai mari pentru producerea şi înmulţirea materialului de plantat (Berindei, 1977).
Dintre toate plantele de cultură, cartoful este una dintre cele mai pretenţioase specii
în privinţa reînnoirii materialului de plantat. Un rol determinant în obţinerea unor producţii
mari de cartof îl are calitatea materialului de plantat, atât din punct de vedere fitosanitar, cât
şi al însuşirilor fiziologice şi fizice (Man et col., 1984).
Între factorii tehnologici care concură la creşterea producţiei de cartof, fără consum
suplimentar de energie cu o importanţă mai deosebită sunt:
 organizarea exploataţiilor agricole specializate în cultura cartofului;
 asolamentul şi rotaţia culturii;
 densitatea plantelor;
 epoca de plantare.
Posibilitatea trecerii la sistemul de cultură în ferme specializate, în diferite modalităţi
de organizare a exploataţiilor agricole, este un proces de lungă durată, de cel puţin 10 – 15
ani, timp în care micii producătorii individuali trebuie sprijiniţi să obţină producţii mari, de
bună calitate şi eficiente (Berindei, 1995).
Pornind de la particularităţile biologice ale cartofului este important să se respecte
epoca optimă de plantare şi realizarea unei densităţi corespunzătoare. Plantarea timpurie a
cartofului când în sol s-a realizat o temperatură în jur de 6oC, reduce posibilitatea infecţiei
cu virusuri şi asigură producţii mari, în timp ce întârzierea plantării cartofului cu 10 – 30 zile
a determinat o creştere a frecvenţei plantelor infectate cu 14,7 – 81,8%, în funcţie de sol şi
data apariţiei vectorilor (Cojocaru, 1970).
Cartoful este o plantă pretenţioasă faţă de condiţiile de climă şi foarte pretenţioasă
faţă de însuşirile solului. Cerinţele faţă de sol sunt deosebit de mari, deoarece stolonii şi
tuberculii se formează şi cresc în sol, iar sistemul radicular este slab dezvoltat.
În experienţele efectuate la I.C.P.C. Braşov, s-a stabilit că la obţinerea unei producţii
mari de cartof solul contribuie cu 77%, în timp ce pregătirea terenului cu 17% şi întreţinerea
culturii cu 6%. Este considerat bun pentru cartof solul care asigură o circulaţie normală a
apei, o mai bună aerisire a stolonilor şi tuberculilor, o rezistenţă mică la creşterea
formaţiunilor subterane şi o bună aprovizionare cu substanţe nutritive existente sau adăugate
pentru perioada de consum maxim (Berindei, 1969).
Aceste calităţi se întâlnesc la solurile uşoare şi mijlocii cu textură lutoasă, nisipo-
lutoasă sau luto-nisipoasă. Din investigaţiile efectuate de numeroşi cercetători, rezultă că la
un conţinut de peste 24% argilă ale solurilor, producţia de tuberculi începe să scadă.
Rezultatele obţinute în vase de vegetaţie atestă existenţa unei corelaţii negative între
conţinutul de argilă şi producţia de tuberculi la cuib (r = -0,90), înălţimea plantelor (r= -

28
0,82), suprafaţa foliară (r = + 0,91) şi cantitatea de rădăcini (r= - 0,81) (Berindei et col.,
1975).
Solurile grele, luto-argiloase şi argiloase sunt necorespunzătoare pentru cartof.
Aceste soluri prezintă frecvent exces de umiditate care poate compromite cultura sau în lipsa
apei opun rezistenţă mare în timpul creşterii tuberculilor, care rămân mici şi cu aspect
comercial necorespunzător. Producţia de cartof pe solurile grele se diminuează cu 40% în
anii cu umiditate ridicată şi cu 26% în anii secetoşi (Zillman, 1961).
Pe aceste soluri perioada optimă de efectuare a lucrărilor mecanice este foarte scurtă, după
care se amplifică tasarea reducând producţia, mărind gradul de vătămare al tuberculilor la
60-80% şi determină pierderi în timpul păstrării de până la 30 – 40% (Draica et col., 1985).
De aceea, amplasarea cartofului trebuie realizată pe terenuri cu textură uşoară şi
mijlocie care să asigure condiţii bune pentru creşterea plantelor şi acumularea unei producţii
mari, care permit mecanizarea lucrărilor, nu formează bulgări prin tasarea solului şi care
permit recoltarea mecanică a cartofului, pentru care se foloseşte peste 75% din consumul de
forţă de muncă (Draica et col., 1985).
Cele mai mari suprafeţe cultivate cu cartof se întâlnesc între 40 – 60o latitudine, la
altitudini variind între 500 şi 900m şi este considerat o plantă a climatelor temperate, climate
care se diferenţiază faţă de condiţiile din zona de origine. Suma temperaturilor medii zilnice
la care diferite soiuri de cartof dau producţii normale, variază între 1500 – 3000oC, fapt ce
scoate în evidenţă plasticitatea ecologică a cartofului. Necesarul de căldură este diferit de-a
lungul perioadei de vegetaţie. Pornirea colţilor are loc la 6 – 7oC, iar răsărirea cea mai rapidă
la 21 – 22oC, temperaturile optime de formare şi creştere a tuberculilor sunt de 16 – 18oC, de
unde decurge necesitatea ca în special în zonele de câmpie, plantarea cartofului să se facă
timpuriu, planta beneficiind de o perioadă mai îndelungată de condiţii prielnice pentru
acumularea recoltei (Bîrnaure, 1979).
Cartoful este destul de pretenţios pentru aprovizionarea continuă cu apă a solului.
Atât lipsa apei, chiar în perioadele scurte şi excesul de umiditate influenţează nivelul
cantitativ şi calitativ al producţiei de cartof. Umiditatea optimă a solului este de 80% din
capacitatea pentru apă a solurilor nisipoase şi 60% pentru solurile argiloase. Cerinţele faţă
de umiditate sunt diferite în funcţie de faza de vegetaţie a plantelor de cartof. Astfel, în
perioada înfloritului umiditatea optimă este de 80 – 85% din capacitatea de câmp şi 75%
înainte şi după înflorire. Prin cercetările din ultimii ani s-a demonstrat că în funcţie de
temperatură şi lungimea perioadei de vegetaţie a soiului, consumul de apă al cartofului
variază între 271 şi 750mm, cu un consum mediu cuprins între 500 şi 600mm (Săndoiu et
col., 1963).
Excesul de umiditate este dăunător, deoarece înrăutăţeşte activitatea biologică a
plantelor prin lipsa oxigenului care blochează activitatea rădăcinilor, inhibă formarea
stolonilor şi a tuberculilor şi stânjeneşte creşterea tuberculilor formaţi. Dacă lipsa oxigenului
se menţine o perioadă mai lungă plantele pier, iar tuberculii putrezesc. Dacă excesul de
umiditate nu persistă, plantele îşi reiau activitatea, însă producţia scade, iar calitatea este
depreciată sub aspect comercial şi culinar (Burton., 1966).
Consecinţele negative ale excesului de umiditate asupra producţiei de cartof nu pot fi
înlăturate prin nici o măsură agrotehnică şi de aceea este neraţională amplasarea culturii pe
astfel de terenuri. Şi lipsa de umiditate din sol, provoacă inhibarea tuberizării, resorbţia
29
stolonilor şi tuberculilor mici, stagnarea creşterii tuberculilor, uscarea frunzelor bazale şi
apoi a celor superioare (Chase., 1974).
Dacă seceta survine în timpul formării tuberculilor, numărul şi greutatea acestora se
reduce foarte mult, iar dacă umiditatea este insuficientă între răsărire şi formarea
tuberculilor, este influenţată negativ creşterea plantei, ceea ce determină obţinerea unor
producţii mici şi un procent redus de tuberculi convenabili. Seceta temporară provoacă
distrugerea tuberculilor, care diminuează procentul tuberculilor comerciali şi rezistenţa la
păstrare. Seceta prelungită asociată temperaturilor ridicate, produce degenerarea climatică a
cartofului, care se manifestă prin încolţirea filoasă. Aspectele cu privire la cerinţele
cartofului faţă de umiditate, demonstrează că planta necesită o umiditate moderată, dar
permanentă şi nu suportă excesul, chiar şi temporar de umiditate (Berindei, 1977).
Dintre celelalte elemente climatice, producţia de cartof este influenţată de umiditatea
atmosferică şi de lumină. O importanţă mai mare asupra producţiei de cartof o are lumina,
deoarece s-a stabilit că ziua scurtă determină o lungime mai redusă a internodurilor şi
tulpinilor fără diminuarea suprafeţei foliare, prin care portul erect al plantelor permit
efectuarea lucrărilor mecanice în toată perioada de vegetaţie. Lungimea zilei de 10–12 ore
este considerată optimă pentru creşterea tuberculilor.
Creşterea maximă a tuberculilor, dacă celelalte condiţii sunt optime, se realizează în
condiţii de zi lungă la soiurile timpurii, zi medie la cele semitârzii şi de zi scurtă la soiurile
târzii. Acest lucru este deosebit de important pentru organizarea locală şi zonală a
producătorilor de cartof pentru scopuri diferite de folosinţă (Berindei, 1972).
În condiţii neprielnice de mediu, la toate soiurile de cartof se obţin producţii cu 40-
60% mai mici decât cele normale. De aceea amplasarea culturii cartofului în cele mai
potrivite condiţii de climă şi sol, constituie o premisă de bază pentru utilizarea eficientă a
resurselor şi tehnologiilor de producţie, contribuind în final la obţinerea unei înalte eficienţe
economice (Mezabrovsky, 1981).
Generalizarea bonitării terenurilor şi zonării culturii poate asigura cunoaşterea
condiţiilor ecologice şi aplicarea diferenţiată a tehnologiilor, în vederea realizării unei
producţii ridicate şi constante de cartof, ţinând seama de gradul de favorabilitate (Teaci,
1981).

1.2.1. Soiul ca factor de atenuare al degenerării

În ansamblul factorilor determinanţi ai producţiei agricole, recunoscând importanţa

fiecăruia în parte, trebuie evidenţiată poziţia prioritară a unei structuri genetice superioare,
concretizate prin soi atunci când aceasta se sprijină şi pe o sămânţă corespunzătoare
calitativ.
Cercetările efectuate la noi în ţară, au demonstrat că în zona de stepă şi silvostepă, în
condiţii de irigare şi folosire raţională a celorlalţi factori de producţie, se pot obţine recolte
mari de cartof uneori superioare celor din zone foarte favorabile. Nici în privinţa procentului
de tuberculi comerciali şi a clasei de calitate nu s-au semnalat diferenţe semnificative faţă de
producţia obţinută în bazinele tradiţionale (Berindei, 1977).
În ultimii ani, ca o consecinţă a perspectivei epuizării resurselor mondiale de energie
şi sporirii preocupărilor de protecţie a mediului înconjurător, în ansamblul factorilor de
30
sporire a producţiei agricole a crescut considerabil rolul resurselor biologice prin utilizarea
unor structuri genetice superioare, materializate prin sămânţă de calitate dintr-un anumit soi
sau hibrid.
La cartof, poate mai mult decât la alte plante de cultură, ca urmare a tipului specific
de înmulţire vegetativă şi presiunii mari de degenerare virotică, ansamblul soi - material de
plantat trebuie privit ca un tot unitar, ţinând cont că de valoarea acestuia depinde producţia
în proporţie de 60% (Fodor, 1965).
Producerea materialului de plantat la cartof este o activitate laborioasă, care necesită
preocupare asiduă şi un grad ridicat de specializare. Datorită înmulţirii vegetative, cartoful
produs pentru material de plantat din categorii biologice superioare trebuie să îndeplinească
o serie de cerinţe stricte privind calitatea biologică, mai ales lipsa bolilor virotice care se
transmit de la un an la altul prin foliaj şi tuberculi cu ajutorul vectorilor. Ca urmare a unor
ample programe de ameliorare şi a dorinţei de folosire în producţie a unor soiuri cu potenţial
ridicat, cu rezistenţă sporită la boli şi dăunători, cu posibilitate de mecanizare, comportare
bună la păstrare, cu însuşiri culinare şi de păstrare bune, în lume s-au creat peste 1600 soiuri
de cartof. Ca o consecinţă a interesului pentru cucerirea pieţelor de desfacere, în ţările mari
producătoare s-a realizat o specializare a producătorilor pentru cultivarea anumitor soiuri, pe
scopuri de folosinţă care să permită valorificarea directă şi imediată a producţiei. Şi în viitor
este de presupus o luptă continuă pentru cucerirea şi menţinerea pieţelor, ceea ce presupune
intensificarea programelor de ameliorare atât prin utilizarea metodelor clasice
convenţionale, cât şi prin metode neconvenţionale (transfer de informaţie genetică, tehnica
A.D.N. recombinat).
Un efect al economiei de piaţă, cu funcţionare îndelungată în ţările europene
occidentale, este impunerea principiului dominant de alegere a unui soi în funcţie de
posibilităţile certe de valorificare a producţiei.
În condiţiile actuale din ţara din ţara noastră, în aplicarea unei strategii a soiului,
trebuie luaţi în studiu o multitudine de factori economico-sociali. Pentru obţinerea de noi
soiuri se conturează două direcţii de acţiune:
 obţinerea unor soiuri mai rustice cu un potenţial de 30–40t/ha, rezistente la mană,
viroze şi nematozi, care necesită cel mult 3-4 tratamente, cu posibilităţi de
folosire a tuberculilor atât pentru hrana oamenilor, cât şi pentru furajare, care să
corespundă cerinţelor practicării unei agriculturi biologice;
 crearea de soiuri specializate cu un potenţial ridicat de producţie (50-60t/ha), cu
aspect comercial corespunzător al tuberculilor, pretabili la mecanizare şi
prelucrare industrială.
Pentru realizarea unor producţii rentabile economic, potenţialul productiv al soiului
trebuie să fie susţinut şi de un material de plantat de calitate biologică şi fitosanitară
corespunzătoare .
Pentru a răspunde la toate dorinţele cultivatorului de cartof, un soi ar trebui să
prezinte următoarele caracteristici:
 producţie constantă de 30 – 50t/ha;
 rezistenţă la boli şi dăunători;
 pretabil la cultura mecanizată;
 comportare bună la păstrare;

31
  însuşiri culinare bune;
 bun pentru industrializare;
Trebuie menţionat, că un soi perfect nu există şi din această cauză tehnicile de
cultivare trebuie să permită „exprimarea soiului” cât mai aproape de potenţialul său genetic
şi uneori să corecteze unele deficienţe ale acestuia.
Un exemplu clasic în acest sens este soiul Bintje în Europa şi Russet Burbank în
S.U.A., soiuri specializate în producerea cartofului pai (pommes frites). Soiul Bintje,
datorită sensibilităţii foarte ridicate la mană, necesită în ultimii ani 12-15 tratamente de
combatere, iar soiul Russet Burbank necesită un regim de irigare perfect (Chiru, 1994).
La cartof, soiul ca sursă biologică este cel mai important factor de obţinere al
producţiei constante şi de calitate superioară. Capacitatea de producţie este un atribut al
fiecărui soi, atât în ce priveşte cantitatea cât ş calitatea producţiei. Fiecare soi, atât în ceea ce
priveşte caracterele şi însuşirile care îl individualizează, este capabil în mai mare sau mai
mică măsură să valorifice condiţiile naturale şi cele create prin tehnologiile de producţie
(Fodor, 1984).
Datele din literatura de specialitate menţionează că, soiurile de cartof cultivate an de
an, fără schimbarea periodică a materialului de plantat îşi pierd progresiv potenţialul de
producţie, datorită fenomenului de degenerare. Soiurile de cartof reacţionează diferit la
degenerare şi anume:
 soiurile semitimpurii şi timpurii sunt în general mai sensibile la boli şi mai ales la
infecţia cu virusuri, ele degenerează mai uşor;
 soiurile semitârzii şi târzii sunt mai rezistente la boli şi degenerează mai greu;
Amestecurile de soiuri din componenţa cărora intră de regulă şi soiuri purtătoare de
infecţii virotice ascunse (latente), constituie surse permanente de răspândire a virusurilor şi
de formare a infecţiilor mixte, contribuind astfel la mărirea atacului cu virusuri.
Virozele cartofului nu se pot combate pe cale chimică, de aceea se folosesc două căi
pentru a preveni daunele produse de aceste boli şi anume:
 crearea de soiuri rezistente;
 producerea şi înmulţirea materialului de plantat în condiţii speciale, pentru ca
infecţia cu virusuri să fie atât de mică, încât să nu afecteze capacitatea iniţială de
producţie a soiului;
Rezistenţa la infecţia cu virusuri, constituie un obiectiv principal al creării de noi
soiuri în ţara noastră, situat în ordinea priorităţii după capacitatea de producţie şi rezistenţa
la mană. În prima etapă, în ameliorarea cartofului s-a efectuat din acest punct de vedere
pentru atingerea unei rezistenţe generale la degenerarea virotică, reprezentată de un complex
de rezistenţă de câmp şi al toleranţei în special la virozele grave produse de virusul Y şi
virusul răsuciri frunzelor (Catelly, 1975).
Pentru perioada următoare se prevede o luptă acerbă pentru cucerirea şi menţinerea
pieţei de desfacere a cartofului şi plecând de la o astfel de predicţie, firme puternice în
crearea soiurilor şi producerea materialului de plantat la cartof, au declanşat programe
susţinute de ameliorare creativă, implicând metode şi tehnici neconvenţionale.
Alegerea unui soi de cartof corespunzător, performant, cu producţii mari şi constante,
rezistent la boli şi dăunători şi de calitate superioară, precum şi utilizarea materialului de

32
plantat certificat reprezintă cei mai eficienţi factori de creştere a rentabilităţii (Bozeşan,
1998).

1.2.2. Rolul epocii de plantare în diminuarea infecţiei cu virusuri

Epoca de plantare are un rol determinant în obţinerea unor recolte mari de cartof.
Este deosebit de importantă plantarea timpurie pentru cartof, deoarece temperatura nu dă
cele mai bune indicaţii din acest punct de vedere, ci zvântarea solului şi se recomandă ca
plantarea să se înceapă când solul este atât de zvântat, încât nu se tasează de tractoare în
timpul pregătirii terenului pentru plantare. Plantând timpuriu, formarea tuberculilor are loc
în condiţii de zi scurtă. Datorită acestui fapt, procesul de formare se petrece mai repede,
stolonii sunt mai scurţi şi ca atare tuberculii rămân mai strânşi în jurul tufei, fapt ce reduce
vătămarea în cazul lucrărilor de recoltare mecanizată (Ulrich, 1963).
Cea mai importantă pentru cartof este perioada de incubaţie, respectiv timpul dintre
încolţire şi formarea tuberculilor. Această perioadă este influenţată şi de epoca de plantare,
creându-se condiţii favorabile pentru plantarea timpurie.
După ieşirea tuberculilor din repausul germinal, urmează stadiul de incubaţie..
tuberculii de cartof, în timpul păstrării, formează ca şi frunzele aceeaşi substanţă ce
stimulează tuberizarea, numită convenţional „substanţă de tuberizare”. Aşadar există,
aparent, un real antagonism între creşterea şi tuberizarea butaşilor, distingându-se
următoarele faze. a) creşterea vegetativă; b) faza de tranziţie, în care are loc inducţia
tuberizării, creşterea încetineşte, pentru a se opri definitiv în timpul tuberizării; c) faza
tuberizării; d) creşterea şi dezvoltarea plantelor. Inducţia tuberizării este, deci, un proces
calitativ, cât şi cantitativ. Declanşarea acestui proces necesită prezenţa unei anumite cantităţi
de „hormon de tuberizare”, sintetizată în frunze, iar inducţia tuberizării este definitivă
(ireversibilă), când creşte concentraţia substanţei de tuberizare atât de mult, încât opreşte în
totalitate creşterea părţilor epigee. O plantare mai timpurie are avantajul că, în momentul în
care începe formarea stolonilor şi a tuberculilor, există condiţii de zi scurtă (condiţie
esenţială pentru acest proces), iar rezerva de apă din sol, de regulă, este suficientă şi se
dezvoltă un sistem radicular viguros (Madec & Perenec, 1968).
Există o strânsă legătură între lungimea perioadei de vegetaţie şi producţia de cartof.
Cu cât perioada de vegetaţie este mai lungă, cu atât producţia de cartof este mai mare. Prin
plantarea timpurie se prelungeşte perioada de vegetaţie a cartofului (Burton, 1966).
Majoritatea cercetătorilor au ajuns la concluzia că, influenţa epoci de plantare asupra
producţiei de cartof este cu atât mai mare cu cât condiţiile de vegetaţie sunt mai puţin
favorabile culturii: soluri grele, regim hidric nefavorabil, pregătirea necorespunzătoare a
terenului. Momentul optim de plantare din punct de vedere calendaristic, trebuie să înceapă
primăvara, dar aceasta depinde atât de zona de cultură, cât şi de scopul producţiei.
O plantare mai timpurie are avantajul că, în momentul în care începe formarea
stolonilor şi a tuberculilor există condiţii de zi scurtă, în sol rezerva de apă este suficientă şi
se dezvoltă şi un sistem radicular mai viguros.
În asemenea condiţii şi producţia va fi mai timpurie, iar în zonele calde şi uscate, în
perioada de creştere a producţiei cultura este mai puţin expusă stresului de temperatură şi
umiditate.
33
 Tuberculii de cartof pentru plantare, nu trebuie să fie infectaţi cu viroze sau alte boli
(mană, putregai uscat). De asemenea se cere ca în timpul păstrării tuberculii să nu
încolţească. Este evidenţiat faptul că încolţirea tuberculilor în timpul păstrării, mai devreme
cu două luni înainte de plantare este determinată de starea lor sanitară, iar pe de altă parte de
starea lor fiziologică (Bîlteanu, 1993).
Încolţirea tuberculilor înainte de plantare, constituie un procedeu introdus în practică
de mult timp şi în prezent are importanţă aproape exclusivă pentru culturile de cartof
destinate consumului extratimpuriu şi timpuriu.. Prin încolţirea tuberculilor de cartof, se
asigură o grăbire a răsăririi plantelor, formarea mai timpurie a tuberculilor (cu circa 10 zile),
plantarea mai timpurie şi sporirea producţiei. În timpul procesului de încolţire se poate
observa starea sănătăţii tuberculilor şi vigoarea lor vegetativă. Emiterea de colţi filoşi este
un indiciu al degenerării climatice sau virotice. Încolţirea permite eliminarea din materialul
de plantat, a tuturor tuberculilor care manifestă semne de degenerare. Plantarea mai timpurie
are o deosebită importanţă pentru culturile timpurii, mai ales în regiunile reci. Tuberculii
încolţiţi rezistă mai bine la temperaturi scăzute. Rădăcinile care sunt în stare de primordii în
colţi, cresc şi la o temperatură mai scăzută a solului, 4–5oC.
Sporul de recoltă care se obţine datorită încolţirii tuberculilor înainte de plantare, este
evident şi are efecte economice incontestabile. Pe nisipurile din stânga Jiului, în a treia
decadă a lunii mai, producţia medie pe trei ani a fost mai mare în varianta în care s-au folosit
tuberculi încolţiţi cu 47% (4,6t/ha).
Aceste rezultate experimentale, pun în evidenţă posibilitatea producerii cartofului
pentru consum timpuriu practic în toată ţara, producerea pentru consumul extratimpuriu
fiind în continuare localizate în sudul ţării.
În zonele nespecifice cartofului destinat consumului timpuriu, efectul încolţirii tuberculilor
înainte de plantare este spectaculos (Suceava 9,4t/ha, Tg. Mureş 8,4t/ha) (Berindei et col.,
1973).
Încolţirea tuberculilor de sămânţă înainte de plantare, pentru cartoful destinat
consumului de toamnă-iarnă (soiurile semitardive şi tardive) şi-a pierdut din însemnătate, pe
de o parte datorită unui volum de muncă extraordinar de mare, iar pe de altă parte datorită
diminuării efectului încolţirii, determinată de valoarea superioară a materialului de plantare
care se produce în prezent şi perfecţionării tehnologiei de cultivare (Bîlteanu, 1993).

1.2.3. Combaterea vectorilor, factor de prevenire al degenerării

Pe plan mondial afidele sunt grupul entomologic cel mai important din punct de
vedere al implicaţiilor în agricultură. Interesul pentru studiul afidelor nu constă numai în
faptul că acestea pot deveni foarte periculoase în urma daunelor directe (prelevarea sevei
nutritive ce antrenează o scădere a producţiei), ci mai ales pentru că afidele transmit un
număr mare de virusuri fitopatogene. Afidele sunt considerate insectele cele mai prolifice,
datorită numărului mare de generaţii şi a creşterii rapide a populaţiilor. Ciclul biologic este
relativ complicat constând din succesiunea mai multor forme morfologice şi ecologice
diferite unele de altele.
Un ciclu biologic complet (holociclic) se desfăşoară astfel: specia iernează sub formă
de ou depus toamna de femelele sexuate (ovipare). Primăvara din oul de iarnă apare matca
34
sau fundatrix-ul, punctul de plecare al noilor colonii de afide. Fundatrix-ul dă naştere
partenogenetic la mai multe generaţii de femele denumite partenogene sau virginogene.
Primele 3-4 generaţii care apar din fundatrix şi evoluează pe planta gazdă primară se numesc
fundatrigene. Între ele apar forme aptere şi aripate. Formele aripate părăsesc după un timp
planta gazdă primară şi colonizează plante anuale erbacee, considerate ca plante gazdă
secundare (Donescu, 1995).
Principalele specii de afide vectoare de virusuri în culturile de cartof din ţara noastră
au un ciclu complet şi anume:

 APHIS FABAE Scopoli - păduchele negru al sfeclei, este o specie răspândită pe

tot globul. Virginogenele aptere au corpul globulos, de 1,8-2,5mm lungime, de
culoare neagră mată, uşor lucioasă (fig. 7). Virginogenele aripate au aceleaşi
dimensiuni ca cele aptere, dar abdomenul este negru-verzui. Este o specie
polifagă pe plante gazdă secundare. Plantele gazdă primară sunt: Euonymus
verrucosa, Viburnum opulus. La cartof produce răsucirea frunzelor (Blackman,
1985).

Fig. 7. Aphis fabae Scopoli

(https://www.google.com/search?q)
Înmulţirea în masă a păduchelui are loc în lunile iunie-iulie, mai slab în august şi
poate avea 12-16 generaţii pe an. Alte plante gazdă putem menţiona: Achilea millefolium L.,
Allium ascalonicum L., Amaranthus retroflexus L., Avena fatua L., Brassica oleracea L.,
Calendula officinalis L., Solanum tuberosum L., Urtica dioica L., Valeriana officinalis L.,
Vicia faba L.

 APHIS FRANGULAE GOSSYPII Glover - păduchele castraveţilor, specie

răspândită în ţara noastră şi în lume. Virginogenele aptere au lungimea de 1,4-
2,0mm, forma ovală şi culoarea verde foarte închis (fig. 8). Virginogenele aripate
au capul, toracele şi corniculele negre, iar abdomenul verde închis.
Este o specie polifagă care atacă numeroase specii de plante cultivate şi spontane,
vectoare a peste 50 de virusuri. Planta gazdă primară este cruşinul (Rhamnus frangulae).
Alte plante gazdă sunt: Capsella bursa-pastoris (L.) Medik., Cucumis sativus L., Gossypium
herbaceum L., Rhamnus cathartica L.

35
 Fig. 8. Aphis frangulae Gossypii Glover
(https://www.google.com/search?q)

 APHIS NASTURTII Kaltenbach. – păduchele verigariului, vector eficient al

virusului A (PVA) al cartofului, virusul Y (PVY) şi mozaicul aucuba, dar vector
slab al virusului răsucirii frunzelor la cartof (PLRV). Virginogenele aptere au
1,8-2,2mm lungime, globuloase de culoare verde închis pe abdomen (fig. 9).

Fig. 9. Aphis nasturtii Kaltenbach

(https://www.google.com/search?q)
Virginogenele aripate au 1,2-2,0mm lungime. Gazda primară este Rhamnus
cathartica L., iar specia este polifagă faţă de plantele gazdă secundare. Colonizează
Solonaceae (Solanum nigrum L., Solanum tuberosum L.,), Cruciferae (Capsella bursa-
pastoris (L.) Medik.,. Mai are şi alte plante gazdă cum ar fi: Armoracia rusticana (Lam.)
G.M. Sch., Cucumis sativus L., Matricaria inodora L., Phaseolus vulgaris L.
 AULACORTHUM SOLANI Kaltenbach. – păduchele pătat al cartofului, specie
polifagă care colonizează plante aparţinând diferitelor familii de
monocotilidonate (dar nu graminee) sau dicotiledonate. Virginogenele aptere au
1,8-3,0mm lungime, formă piriformă, culoarea galben-verzui strălucitor cu pete
mai închise la culoare la baza corniculelor (fig. 10).

36
 Fig. 10. Aulacorthum solani Kaltenbach.
(https://www.google.com/search?q)
Virginogenele aripate au 1,8-3,0mm lungime, capul, toracele brun-închis spre negru,
abdomen verde-gălbui marcat de puncte şi de benzi transversale brun-închis. Este un vector
a peste 40 de virusuri atât persistente cât şi nepersistente la cartof şi sfeclă., fiind o specie
europeană dar acum este răspândită în întreaga lume. Dezvoltarea populaţiilor este maximă
în luna iulie.
Prezintă ca plante gazdă pe: Achilea millefolium L., Achemilla vulgaris L., Arctium
lappa L., pelargonium grandiflorum Willd., Solanum tuberosum L., Beta vulgaris L.,
Trifolium pretense L.

 BRACHYCAUDUS HELICHRYSI Kaltenbach. – păduchele verde al prunului,

este o specie semnalată frecvent în ţara noastră. Virginogenele aptere au 0,9-
2,0mm, culoarea brună sau verde deschis (fig. 11).

Fig. 11. Brachycaudus helichrysi Kaltenbach

(https://www.google.com/search?q)
Virginogenele aripate au capul şi toracele de culoare neagră, abdomenul galben
deschis, cu o pată mare brună pe tergitul IV. Prezintă ca plante gazdă primare din diferitele
specii de Prunus domestica, Prunus spinosa. Este un vector virotic al virusului Y (PVY) al
cartofului. Este o specie migratoare, toamna depune ouăle la baza mugurilor şi pe ramurile
de prun, piersic, cais şi migdal. Alte plante gazdă pentru păduchele verde al prunului putem
menţiona pe: Achilea millefolium L., Carthamus tinctorius L., Daucus carota L., Papaver
somniferum L., Solanum tuberosum L., Trifolium hybridum L.

37
  MACROSIPHUM EUPHORBIAE Thomas - păduchele dungat al cartofului,
specie răspândită în majoritatea ţărilor din Europa şi America de Nord.
Virginogenele aptere au 3-3,6mm lungime, de culoare verde, dorsal cu dungi mai
întunecate. Virginogenele aripate prezintă lobi toracici verde deschis sau galben-
brun, antenele şi corniculele fiind mai închise la culoare, decât la formele aptere
(fig. 12)
Prezintă ca gazde primare specii de Rosa, este o specie polifagă faţă de plantele gazdă
secundare, care cuprind în jur de 200 de plante. Cartoful este una din plantele gazdă
secundare preferate. Specie vectoare a 40 de virusuri nepersistente şi 5 virusuri persistente
dintre care amintim ca foarte important pentru calitatea cartofului pentru sămânţă, virusul
răsucirii frunzelor de cartof (PLRV).
În comparaţie cu Myzus persicae este mai puţin eficient în transmiterea acestui virus.
Păduchele dungat al cartofului este o specie polifagă, cel mai des întâlnită pe Solanaceae. În
ceea ce priveşte afida mai poate avea şi alte plante gazdă cum ar fi: Amaranthus retroflexus
L., Atropa belladonna L., Avenua fatua L., Hypericum perforatum L., Helianthus annuus L.,
Lactuca sativa L., Nicotiana tabacum L., Trifolium arvense L., Solanum tuberosum L.,
Polygonum aviculare L.

Fig. 12. Macrosiphum euphorbiae Thomas

(https://www.google.com/search?q)

 MYZUS PERSICAE Sulzer - păduchele verde al piersicului, este o specie

răspândită în Europa, Asia, America de Nord, Africa şi Australia. La noi în ţară
este semnalat în toate regiunile. Virginogenele aptere au 1,2-2,5mm lungime, de
culoare verde deschis sau verde –gălbui (fig.13).
Virginogenele aripate au 1,4-2,3mm lungime, capul şi torace brun-negru, abdomenul de
culoare verde sau verde gălbui. Planta gazdă primară este Prunus persica şi uneori Prunus
nigra. Plantele gazdă secundară sunt peste 40 de familii diferite, fiind preferate în special:
piersicul, caisul, mărul, cartoful, roşiile, vinetele, ardeiul etc. Păduchele verde al piersicului
este cel mai important vector virotic, fiind capabil să transmită în jur de 100 de virusuri şi
este un vector important al virusului răsucirii frunzelor de cartof (PLRV). Dezvoltarea şi

38
înmulţirea speciei este influenţată de temperatură şi umiditate.

Fig. 13. Myzus persicae Sulzer

(https://www.google.com/search?q)
Prezintă ca plante gazdă pe: Allium cepa L., Apium graveolens L., Brassica napus L.,
Galium aparine L., hedera helix L., Licopersicum esculentum L., Ligustrum vulgare L.,
Papaver rhhoeas L., Solanum tuberosum L., Taraxacum officinale Weber, Triticum aestivum
L., Veronica hederifolia L., Zea mays L.

 RHOPALOSIPHUM PADI (L.) este o specie de origine palearctică, astăzi larg

răspândită, heteroecic holociclică între Prunus padus şi Gramineae.
Virginogenele aripate şi nearipate au 1,2-2,4mm lungime. Nearipatele au corpul
oval, verde-gălbui sau verde închis, cu o pată colorată în jurul bazei corniculelor
(fig. 14).

Fig. 14. - Rhopalosiphum padi (L)

(https://www.google.com/search?q)
Este un vector virotic la cereale, porumb şi cartof. Prezintă ca plante gazdă pe:
Agrostis stolonifera L., Bromus inermis Layss., Cerasus vulgaris Mill., Corylus avellana L.,
Cynodon dactylon (L.) Pers., Dactylis glomerata L., Festuca pratensis Huds., Prunus
domestica L., Setaria viridis (L.) P.B., Stellaria media (L.) Cyr.(Donescu,1995).
În cazul maladiilor transmise prin afide, aripatele sunt principalele responsabile de la
o plantă la alta, într-un mod mai mult sau mai puţin liniar, în timp ce nearipatele diminuează
virusurile mai curând pe diverse tulpini ale aceleiaşi plante sau la plante foarte apropiate
(Leclant, 1978).

39
 Rolul aripatelor trebuie studiat din punct de vedere al ritmului activităţii sezoniere,
ceea ce se realizează prin diferite metode, dintre care cel mai mult folosite sunt cursele
(Moericke, 1951, 1955., citat de Leclant, 1978).
Pentru captarea afidelor din culturile de cartof pentru sămânţă se folosesc mai multe
tipuri de curse. Cursele aspiratoare captează afidele din aer şi sunt raportate la unitatea de
volum, cele lipicioase la atrag prin culoarea lor. Vasele galbene folosite în ţara noastră atrag
şi capturează insectele cu preferinţă pentru culoarea galbenă-portocalie. Vasele galbene
folosite la noi sunt rotunde, vopsite în interior în galben-portocaliu şi umplute cu apă cu
detergent. Se montează două vase pe diagonala unei suprafeţe de 20/20m, menţinută ogor
negru.
Probele se ridică zilnic, dimineaţa la aceeaşi oră. După determinarea speciilor
capturate se înregistrează dinamica afidelor pe întreaga perioadă a vegetaţiei. Aceste date,
împreună cu starea de vegetaţie, acumularea producţiei, categoria biologică, determină data
întreruperii vegetaţiei. Stabilirea momentului când se impune efectuarea acestei lucrări are la
bază perioada realizării zborului maxim al tuturor speciilor vectoare şi numărul cumulat de
la începutul zborului indivizilor de Myzus persicae. Efectul maxim se înregistrează când
întreruperea vegetaţiei se efectuează la două săptămâni de la înregistrarea zborului maxim.
Printre insectele capturate, cele mai multe sunt vectori ale virusurilor la cartof, dar
sunt atraşi mai puţin indivizii de Rhopalosiphum padi, unul din vectorii virusului Y (PVY)
(Harten van A., 1983).
Perioada de vegetaţie a cartofului pentru obţinerea materialului de plantat coincide în
general cu perioada în care sunt active cele mai multe din speciile vectoare de virusuri.
Condiţiile fiziologice ale gazdei (rezistenţa la vârstă) şi comportamentul biologic al
vectorilor, pot afecta succesul transmiterii virotice (Donescu, 1996).
Controlul populaţiilor de afide în câmp şi depozite este o acţiune deosebit de
importantă. Speciile de Myzus persicae, Macrosiphum euphorbiae, Aphis nasturtii, pot
forma colonii pe colţii de cartof din spaţiile de depozitare şi încolţire.
În afara daunelor directe, deloc de neglijat şi care pot duce la completa distrugere a
colţilor, aceste specii sunt într-o măsură mai mare sau mai mică responsabile de răspândirea
virusului cartofului. Afidele pot pătrunde în depozite toamna, printr-un zbor de activitate.
Aphis solani poate fi introdus odată cu tuberculii. Buruienile din sere şi depozite sunt surse
importante pe care se dezvoltă afidele, de aceea trebuie distruse.
Spaţiile de depozitare trebuie tratate toamna după ce zborul afidelor a încetat
(aproximativ jumătatea lunii noiembrie) cu produse fumigante şi verificate periodic pentru a
evita reinfectarea, având în vedere că populaţiile de afide se înmulţesc rapid în condiţiile de
căldură, lumină şi umezeală în depozite.
Adoptarea celor mai eficiente măsuri de luptă împotriva afidelor, trebuie să ţină cont
atât de vectorii virotici ai cartofului pentru sămânţă, cât şi speciile care sunt patogene în
cultura de cartof. Pentru a preveni răspândirea virusului cartofului în câmp şi în special
virusul răsucirii frunzelor (PLRV), se recomandă folosirea insecticidelor sistemice,
granulate. Insecticidele sistemice granulate, aplicate concomitent cu plantatul, asigură o
protejare eficientă a culturilor de cartof pentru sămânţă pe o perioadă de 45-60 de zile
(Donescu,1995).

40
 Studiind biologia afidelor ca principali vectori ai virusurilor, combaterea lor este mai
eficace în primele ore ale zilei. Folosirea insecticidului Vydate 10G – 17,5kg/ha, la plantare,
împiedică instalarea indivizilor migratori la cartof. Mai departe acest insecticid are un efect
foarte bun asupra dăunătorilor din sol (Globodera rostochiensis şi Ditylenchus destructor) şi
acţiunea lui de combatere asupra adulţilor hibernanţi ai gândacului din Colorado este
considerabilă. Acelaşi efect îl are şi insecticidul Counter 5G – 20kg/ha, aplicat odată cu
plantatul. Pentru prevenirea răspândirii virusurilor se poate folosi produsul Prestige 290 F în
doză de 1,0l/tonă, în momentul efectuării lucrării de plantat, ataşându-se maşinii de plantat
dispozitive speciale pentru pulverizarea lichidului pe tuberculi.
În funcţie de tipul şi umiditatea solului, produsele granulate au o eficacitate de 6-8
săptămâni de la plantare. Practic, aceste substanţe protejează plantele de cartof de afide, în
faza lor cea mai vulnerabilă (Brudea, 1995).
Pentru ca produsele sistemice să fie eficiente, este necesar ca solul să fie bine
aprovizionat cu apă, în aşa fel încât, substanţa activă a produsului utilizat să fie uşor
transportată către rădăcini şi de aici mai departe spre sistemul vascular al plantelor de cartof.
În plus aficidele sistemice trebuie să fie suficient de stabile pentru prevenirea dizolvării
rapide şi evaporarea substanţei active. În ultimii ani, mai multe specii de afide au dezvoltat o
rezistenţă încrucişată faţă de majoritatea grupelor importante de aficide (organofosforice,
carbamaţi, piretroizi), în principal datorită puternicii presiuni de selecţie apărută în urma
aplicării de rutină a aficidelor.
De aceea, se recomandă ca, pentru producerea materialului de plantat din categorii
biologice superioare, să se aplice produse sistemice o dată cu plantatul, iar ulterior până la
recoltare să se execute 2-4 tratamente foliare cu produse eficiente din grupe chimice diferite.
(Donescu, 1999).
În perioada de vegetaţie, următoarele produse combat eficient populaţiile de afide:
 Mospilan 20 SP (Acetamiprid) - 0,08 kg/ha;
 Regent 200 SC (Fipronil) - 0,1 l/ha;
 Actara (Tiametoxan) - 0,06 kg/ha;
 Calypso (Tiacloprid) - 0,08 l/ha;
 Mavric (Fluvalinat) - 0,15 l/ha;
 Victenon (Bensultap) - 0,5 kg/ha;
Un produs aficid bun trebuie să fie selectiv, toxic faţă de afide, cu acţiune reziduală
moderată, să acţioneze rapid. În cazul tratamentelor foliare trebuie ştiut că, aplicarea unor
insecticide foliare cu un spectru larg de acţiune, la doze greşite sau într-un moment
nepotrivit, poate atrage după sine creşteri explozive ale populaţiilor de afide.
Tratamentele cu produse aficide se repetă la interval de 10-14 zile (în funcţie de
remanenţa produsului) până la întreruperea vegetaţiei. Tratamentele timpurii sunt mai
eficiente în prevenirea răspândirii virusurilor. Folosirea repetată într-un sezon a aceloraşi
produse chimice, în special din grupa organofosforicelor, duce la selecţionarea rapidă a
formelor rezistente de Myzus persicae, care va fi ulterior greu de combătut.
Prevenirea virusurilor ne-persistente în culturile de cartof cultivate pentru obţinerea
de material de plantat din categorii biologice superioare, este greu de realizat prin folosirea
insecticidelor, deoarece spre exemplu virusul Y (PVY) poate fi achiziţionat şi transmis în
decurs de câteva minute, deci înainte ca afidele să fie omorâte. Pentru virusurile ne-
41
persistente s-au obţinut rezultate mulţumitoare prin tratarea culturilor cu emulsii de uleiuri
parafinice. Uleiul mineral emulsionabil „Vazyl A” asupra răspândirii virusului Y (PVY) a
cartofului a diminuat răspândirea infecţiilor cu acest virus, cu 48-50% (Bran & Cojocaru,
1994).
Reducerea populaţiilor de afide la nivel care să nu producă pagube economice este
realizabilă prin adoptarea sistemului integrat de combatere, luând în considerare aportul
tuturor factorilor ecologici care influenţează populaţiile respective. Pentru materialul de
plantat din categoriile biologice superioare, alături de tehnica eliminării plantelor virozate şi
întreruperii vegetaţiei cartofului, înainte de completa maturizare a plantelor, se pot folosi şi
unele tratamente chimice. Cu toate acestea este binecunoscut faptul că aceasta nu poate
rezolva toate problemele producerii de material de plantat din următoarele cauze:
 nici un aficid oricât de eficient ar fi acesta nu poate preveni diseminarea virusului
Y (PVY) al cartofului. Pentru virusul răsucirii frunzelor (PLRV), utilizarea
produselor sistemice sub formă de granule aplicate odată cu plantatul, are o
eficacitate relativă (în funcţie de regiune, condiţiile climatice), mai ales asupra
contaminării precoce a culturilor de către afide;
 în absenţa sistemelor de avertizare, suficient de performante, care să permită
previziunea pe termen lung a cantităţii şi a perioadei de zbor de contaminare a
aripatelor, riscul constă în generalizarea tratamentelor chimice, pentru a asigura
un nivel de combatere a afidelor eficient, fără repercusiuni în timp asupra
rezistenţei la insecticide. Pericolul de generalizare este foarte mare, mai ales în
sânul populaţiilor anholociclice, plecând de la înmulţirea partenogenetică;
 pe termen lung există un risc real, care constă în sărăcirea faunei auxiliare de
duşmani naturali, aflată constant sub presiunea insecticidelor foarte puternice şi
cu aplicabilitate constantă;
 pentru a produce material de plantat la cartof din categorii biologice superioare,
zona aleasă pentru acest scop trebuie permanent monitorizată pentru a determina
la timp momentul optim de întrerupere a vegetaţiei cartofului. Încadrarea în
limite foarte stricte a acestei date, împiedică migrarea virusurilor din aparatul
foliar la tuberculi;
 nu se poate concepe producerea materialului de plantat la cartof, fără cunoaşterea
populaţiei de afide, a structurii şi dinamicii acesteia (Donescu, 1995).

1.2.4. Importanţa etapei de întrerupere a vegetaţiei

Spre deosebire de unele boli ale cartofului, care pot fi combătute cu eficacitate prin
chimioterapie, bolile virotice fiind de natură nucleeo-proteică, înmulţindu-se în relaţie
intimă cu procesul metabolic al plantelor, nu pot fi combătute prin acest procedeu, deoarece
distrugerea virusului presupune şi distrugerea plantei gazdă. De aceea, modul cel mai sigur
de menţinere a potenţialului iniţial de producţie la cartof se realizează, în toate ţările care îşi
asigură materialul de plantat la cartof, numai prin selecţie clonală fitosanitară pozitivă a unui
nucleu liber de virusuri, pe baza diagnosticării infecţiilor virotice (Man et col., 1984).
Toate virusurile au însuşirea de a se înmulţi în celulele plantelor şi migrează cu
substanţele nutritive în toată planta, inclusiv în tuberculi, prin care se transmit de la un an la
42
altul. În funcţie de specificitatea virusurilor şi gradul de infecţie a plantelor cu viroze,
pierderile de producţie la cartof sunt cuprinse între 0–80% la virusurile Y şi răsucirea
frunzelor.
Pe lângă reducea producţiei, pierderi mult mai mari, atât calitative cât şi cantitative,
dar mai ales economice, atât pentru unităţile producătoare cât şi pentru economia naţională,
se datorează declasării sau respingerii de la certificare a culturilor de cartof pentru
producerea materialului de plantat. Numeroşi cercetători au demonstrat că infecţia
tuberculilor cu viroze este cu atât mai mare, cu cât perioada de la realizarea infecţiilor până
la întreruperea migrării virusurilor în tuberculi, prin întreruperea vegetaţiei este mai mare.
De aceea, alături de plantarea timpurie, combaterea afidelor şi eliminarea plantelor infectate
cu viroze, întreruperea vegetaţiei la cartoful destinat producerii şi înmulţirii materialului de
plantat, este considerată una din măsurile cele mai eficace pentru prevenirea transmiterii
virusurilor şi a altor agenţi patogeni (mană, alternarioză) din aparatul foliar la tuberculi.
De asemenea, întreruperea vegetaţiei asigură limitarea creşterii tuberculilor şi
obţinerea unui procent ridicat de tuberculi pentru sămânţă STAS, din producţia totală, ceea
ce asigură unităţii cultivatoare eficienţă economică mărită. Are loc maturarea uniformă a
tuberculilor, cu influenţă pozitivă asupra creşterii rezistenţei acestora la vătămări mecanice
în timpul recoltării, condiţionării şi manipulării, cât şi asupra diminuării pierderilor prin
evapotranspiraţie şi bolile de putrezire din timpul păstrării (Draica, 1995).
Prin distrugerea vrejilor nu numai infecţiile virotice pot fi reduse, ci se influenţează
de asemenea valoarea biologică a materialului în ce priveşte „vigoarea vegetativă a
reînmulţirii”, manifestată printr-o producţie mai mare. Această vigoare vegetativă a
reînmulţirii se manifestă mai mut la soiurile târzii la care distrugerea vrejilor, dă sporuri de
producţie în reînmulţire (Constantinescu, 1969).
Din cercetările efectuate la Braşov, rezultă că producţia totală (media pe trei ani) a
crescut pe măsura întârzierii întreruperii vegetaţiei şi anume: de la 20,1t/ha la prima epocă,
la 39,5t/ha la maturitate în cazul soiului Ostara (soi timpuriu) şi de la 22,1t/ha la 42,2t/ha în
cazul soiului Désirée (soi semitardiv).
În schimb, proporţia tuberculilor de sămânţă (30-55mm) a scăzut de la 83% la prima
epocă la 47% la maturitate în cazul soiului Ostara şi de la 84% la 44% în cazul soiului
Desirée. Producţia pentru sămânţă a prezentat oscilaţii reduse la soiurile Ostara şi Desirée .
Producţiile maxime de sămânţă au fost cuprinse între 19,4t/ha la soiul Ostara (soi care
formează tuberculi puţini, dar mari) şi 21,9t/ha la soiul Desirée (soi care formează mulţi
tuberculi la cuib şi mijlocii ca mărime).
Întârzierea întreruperii vegetaţiei a influenţat reducerea tuberculilor de sămânţă şi
implicit creşterea greutăţii medii a tuberculilor la toate soiurile, ceea ce determină creşterea
normei de plantare şi respectiv a costurilor aferente materialului de plantat (Draica, 1995).

43
 CAPITOLUL 2
IMPORTANŢA PRODUCERII MATERIALULUI DE PLANTAT

2.1. Metode de producere şi înmulţire a materialului de plantat

În ultimii ani, ca o consecinţă a perspectivei epuizării resurselor fosile şi sporirii

preocupărilor de protecţie a mediului înconjurător, în ansamblul factorilor de sporire a
producţiei agricole a crescut considerabil rolul resurselor biologice prin utilizarea unor
structuri genetice superioare, materializate prin sămânţă după calitate dintr-un anumit soi
sau hibrid.
Ca urmare a unor ample programe de ameliorare elaborate cu scopul creării unor
forme cu potenţial ridicat de producţie, cu rezistenţă sporită la boli şi dăunători, cu
posibilitate de mecanizare, comportare bună la păstrare, cu însuşiri culinare bune, în lume se
cultivă peste 2000 de soiuri de cartof. Fiecare ţară are sortimentul său propriu de soiuri,
selectate în primul rând, după cerinţele pieţei, capacitatea de adaptare la diverse condiţii
ecologice, după scopul culturii, după gustul şi preferinţele consumatorilor (Morar, 1999).
Succesul producţiei de cartof se datorează în mare măsură soiului adecvat scopului
de valorificare şi condiţiilor de cultură. Soiurile actuale, cultivate la noi în ţară, au o
capacitate mare de producţie ce depăşeşte în medie 45-55t/ha. Producţia realizată însă
depinde, în primul rând, de condiţiile tehnologice şi de cele pedo-climatice. Producţiile
medii care pot fi realizate la noi în ţară, în condiţii tehnologice normale, sunt în jur de 25-
35t/ha la neirigat şi de 40-50t/ha în condiţii de irigare (Ianoşi, 2002).
De la un an la altul infecţiile virotice progresează, deoarece ele se transmit prin
tuberculi, din care cauză rezultă mari pierderi de recoltă. Rezultă deci că, pentru obţinerea
unor producţii la nivelul posibilităţilor fiecărui soi, se impune folosirea la plantare a unui
material liber de viroze sau cu un grad de infestare cât mai redus.
Viteza cu care degenerează soiurile de cartof din cauza infecţiei virotice, impune
aplicarea în complex a măsurilor agrotehnice şi fitosanitare pe aceste loturi, cu scopul de a
menţine capacitatea de producţie a materialului de plantare la un nivel cât mai apropiat de
cel al categoriei iniţiale.
Metodele de producere a materialului de plantare la cartof au început să se contureze
încă de la începutul secolului 20. Modul de producere a cartofului de sămânţă, a fost
conceput diferit ca urmare a condiţiilor ecologice din ţările iniţiatoare a procesului de
producere a tuberculilor utilizaţi la plantare şi felului diferit de a privi soiurile de cartof nou
create, ca monopol al statului sau al autorului (Sergheev et col., 1966).
Aceste criterii au condus la adoptarea a două metode distincte de producere a
materialului pentru plantat, cunoscute sub denumirea de metoda olandeză şi metoda
germană.
Metoda olandeză a fost iniţiată de cunoscutul ameliorator G. VEENHHIZEN (1857-
1930), autor a peste 90 de soiuri de cartof. Acesta a distribuit cultivatorilor linii noi de
cartof, care au fost înmulţite individual, producându-se astfel material pentru plantat de o
calitate superioară (Morar, 1999).
În Germania, promotor al sistemului organizat de producere a cartofului de
„sămânţă” a fost LEMBKE, care începând cu anul 1910 a folosit o schemă bazată pe selecţia
44
genealogică de trei ani (clone A, B, C) şi o reînmulţire în masă a materialului obţinut încă
trei ani pentru obţinerea superelitei (Catelly, 1969).
Producerea materialului de plantat la cartof cu infestare virotică minimă, presupune
o serie de elemente tehnologice specifice cum ar fi: izolarea corespunzătoare a categoriilor
biologice, plantarea la epoca optimă, efectuarea tratamentelor pentru combaterea afidelor,
eliminarea plantelor virozate şi întreruperea timpurie a vegetaţiei. Îndepărtarea plantelor
bolnave se impune şi pentru faptul că acestea dau naştere în general la tuberculi de mărime
mijlocie şi mică, care în mod nemijlocit se reţin pentru sămânţă, ceea ce determină o
creştere considerabilă a procentului de infecţie virotică în anul următor, când se va folosi la
plantare un astfel de material.
Având în vedere complexitatea factorilor implicaţi în realizarea unui material de
plantat cu caracteristici biologice, fizice şi fitosanitare corespunzătoare şi starea deplorabilă
a producţiei de cartof până în 1959, începând cu anul 1960 s-au iniţiat cercetări şi un prim
sistem de producere a materialului pentru plantat la cartof, bazat pe selecţia negativă în
masă. S-a utilizat o schemă redusă, cu 2 ani de selecţie clonală şi 4 ani de selecţie negativă
în masă, cartoful pentru plantat importat înmulţindu-se în staţiuni experimentale şi unităţi
agricole situate în zone favorabile (Săvulescu et col., 1959).

2.2.1. Importanţa şi organizarea producerii materialului de plantat

Rezultatele studiilor şi cercetărilor cu privire la răspândirea virusurilor şi frecvenţa

afidelor vectoare au condus la organizarea în anul 1966 a sistemului de producere a
cartofului pentru plantat, în patru zone închise din judeţele: Braşov, Harghita, Suceava şi s-
au stabilit perioadele de reînnoire a materialului de plantat în funcţie de răspândirea
virozelor cartofului (Man et col., 1969):
 zona de reînnoire anuală a 6–10% din materialul de plantat şi cu înmulţire de doi
ani, în loturi semincere în unităţi specializate;
 zona de reînnoire anuală a 26–30% din materialul de plantat şi cu înmulţire de un
an în unităţi specializate;
 zona de reînnoire totală a materialului de plantat.
Prin amplificarea studiilor şi cercetărilor, zona închisă de producere a cartofului
pentru plantat s-a extins pe unele teritorii din judeţele: Covasna, Bacău, Botoşani şi Neamţ,
care alături de cele iniţiale, au asigurat condiţii bune pentru punerea la dispoziţie a întregului
necesar de cartof pentru plantat din categorii biologice superioare.
Pentru a menţine un material de plantare liber de boli virotice s-a instituit, un riguros
sistem de producere a cartofului pentru plantat, sistem care în rezumat prevede următoarele
elemente importante:
 producerea cartofului pentru plantat „prebază” şi „bază” în zone ce nu induc
degenerare climatică şi cu număr foarte redus de afide transmiţătoare de virusuri;
 continuarea procesului de producere a materialului de plantat „Certificată A” şi
„Certificată B ” în afara zonelor închise, în fiecare judeţ pe cele mai favorabile
suprafeţe, în condiţii de irigare, acolo unde precipitaţiile nu asigură cerinţele
cartofului;

45
  practicarea pe loturile semincere a tehnologiei specifice de cultivare, pentru a
produce plante viguroase, pentru ale conferi o rezistenţă de vârstă la infecţii
înainte de zborul maxim al afidelor şi care să asigure un număr cât mai mare de
tuberculi la cuib, de dimensiuni cerute cartofului pentru plantat;
 păstrarea cartofului pentru plantat la temperaturi scăzute pentru a evita
degenerarea din timpul păstrării determinată de temperaturi ridicate prin care se
scurtează perioada de incubaţie, tuberculii producând în această situaţie colţi
filoşi (Berindei, 1985).
La baza producerii materialului de plantat în zonele închise, stă materialul clonal
liber de boli virotice, produs prin selecţie clonală individuală într-o perioadă de cinci ani şi
trei ani selecţie negativă în masă. În condiţiile din ţara noastră rata de infecţie cu virusuri
este mai ridicată decât în mai multe state din vestul Europei, ca urmare a unei presiuni mai
mari a vectorilor, exprimată prin frecvenţa şi dinamica zborului principalelor specii de afide
vectoare, precum şi datorită existenţei unor surse de virus mai frecvente. De aceea prin
reorganizarea şi perfecţionarea sistemului de producere a materialului de plantat şi a
materialului clonal (clonele A, B, C şi eventual D şi E) se produc în centrele situate la
altitudine de peste 1000 – 1300m de la Lăzarea şi Păuleni–Ciuc în judeţul Harghita şi
Lucina în judeţul Suceava, iar categoriile biologice „prebază (clasa B.S.E.)”, „bază (clasa
S.E., E.)” şi parţial material certificat „clasa A şi B” în zonele închise.

2.2.2. Măsuri speciale utilizate în producerea materialului de plantat

În zonele foarte favorabile culturii cartofului, factorul principal care determină

scăderea progresivă a recoltelor de cartof îl reprezintă degenerarea virotică. Practic
virozele cartofului nu pot fi combătute prin metode curative. Toate măsurile aplicate
sistemului de producere a materialului de sămânţă au un caracter profilactic.
1. Măsuri pentru lichidarea surselor de infecţie, cuprind acţiuni care depind direct de
concepţia tehnică a producătorilor, condiţiile climatice nefavorabile neavând nicio influenţă
asupra lor:
a) folosirea materialului de plantat liber de viroze pentru producerea
înmulţirilor clonale şi a reînmulţirilor în masă, exclud posibilitatea
existenţei infecţiei în sola respectivă;
b) eliminarea plantelor virozate din câmpurile de producere a materialului de
plantat din ultimele reînmulţiri clonale şi din reînmulţirile în masă,
executată timpuriu şi repetat micşorează infecţiile virotice secundare.
Eliminarea plantelor care prezintă simptome vizibile ca: răsucire, încreţire,
mozaicarea frunzelor, plante slab dezvoltate sau atacate de Erwinia (putregaiul umed),
trebuie executată din momentul când plantele de cartof au înălţimea în jur de 25-30cm până
în momentul înfloririi inclusiv.
2) Măsuri pentru combaterea insectelor(afidelor) vectoare
Afidele (păduchii de frunze) sunt cunoscuţi ca dăunători periculoşi ai plantelor
cultivate, mai ales ai cartofului. De multe ori prezenţa lor în culturile de cartof trece
neobservată, în primul rând datorită dimensiunilor mici şi a localizării lor pe dosul frunzelor,
iar în al doilea rând pentru că daunele produse de aceste insecte nu sunt evidente decât în al
46
doilea an de cultură, când infecţiile cu virusuri pot atinge valori mari. Cea mai periculoasă
specie de afide este Myzus persicae (Sulzer).
Pentru a reduce impactul pe care îl au aceste insecte vectoare de virusuri asupra
calităţii producţiei cartofului pentru plantat, tehnologia recomandă începerea tratamentelor
chimice la 2-3 săptămâni de la răsărirea a 70 – 80% din plantele de cartof.
3) Măsuri de prevenire a surselor de infecţie
a) folosirea soiurilor cu un grad mare de rezistenţă cu o toleranţă cât mai mare
la virusuri;
b) amplasarea culturilor de cartof pentru plantat pe soluri corespunzătoare şi
respectarea rotaţiei (revenirea pe aceeaşi solă după cel puţin 4 ani);
c) folosirea îngrăşămintelor în cantităţi moderate şi raport echilibrat N:P:K
întrucât excesul de azot maschează fenologic prezenţa virozelor;
d) deplasarea perioadei de vegetaţie cât mai timpuriu posibil pentru crearea
rezistenţei de vârstă a plantelor la infecţie (plantarea timpurie);
e) respectarea termenului de plantare şi asigurarea unei desimi
corespunzătoare;
f) reducerea numărului de lucrări în loturile semincere în scopul limitării
transmiterii mecanice a infecţiilor, transmisibile prin contact;
g) asigurarea izolării în spaţiu a loturilor semincere şi înlăturarea la recoltare a
rândurilor marginale;
h) suprimarea migrării virusurilor din frunziş la tuberculi prin întreruperea mai
timpurie a vegetaţiei.

Sistemul de producere a materialului de plantat la cartof în România se desfăşoară după o

schemă de opt ani, iar aceasta este utilizată în prezent şi de S.C.D.A. Suceava (fig. 15).

47
 Pepinieră de clone

IA
TLC 100 %

II B TLC 25%

III C
TLC 10 %

TLC 2% TLC 2% B
IV D SL SL SE
B B

B
TLC 2% TLC 2% (E)
SL SL
V PB B B

VI B (Clasa SE )
CA
VII

Clonă eliminată: - la examenul TLC

- la examenul SL; CB
- la examenul B;
- la abaterea de la tipicitatea soiului. VIII

Clone A, B, C, produse la mare altitudine ( Centrul Lucina) .

- Material de plantat din categorii biologice superioare produsă la

S.C.D.A. Suceava ( Clone D / Prebază; Bază Clasa SE şi E; Certificată A şi B).

Fig. 15. SISTEMUL DE PRODUCERE a materialului de plantat la cartof la

S.C.D.A. SUCEAVA
48
 Deoarece virozele nu se pot combate chimic sau fizic, singura metodă capabilă să
creeze plante noi şi sănătoase pornind de la un material infectat este biotehnologia care
permite obţinerea de microtuberculi, liberi de viroze prin multiplicarea „in vitro” a
meristemelor apicale (fig. 16). Prin aplicarea biotehnologiilor se propune o nouă schemă de
producere a materialului de plantat la cartof, care ar permite reducerea duratei de producere
a materialului de plantat (fig. 17).

Fig. 16. Cultură de cartof „in vitro

În cadrul derulării procesului de producere şi înmulţire a materialului de plantat la

cartof, Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă poate pune în practică următoarele
obiective:
 crearea de soiuri de cartof adaptate condiţiilor ecologice din
zona de nord a ţării, dar şi pentru celelalte zone;
 producerea şi înmulţirea rapidă a materialului de plantat liber de boli virotice;
 utilizarea testului imunoenzimatic E.L.I.S.A. pentru diagnosticarea virozelor la
materialul obţinut prin micropropagare pentru procesul de selecţie;
 introducerea şi generalizarea în cultură prin înfiinţarea loturilor demonstrative a
soiurilor create de Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare Suceava;
 elaborarea tehnologiilor de cultivare specifică soiurilor create.

49
 MICROPROPAGARE CU
MATERIAL OBŢINUT DE
S.C.D.A. SUCEAVA

MINITUBERCULI DIN
MICROPLANTE ÎN SERE

Prebază

Bază

Sămânţă
Certificată

Fig. 17. Schema redusă de producere a materialului de plantat la cartof

Prin aplicarea acestui program de producere şi înmulţire rapidă a materialului de

plantat la cartof, care va fi prezentat pe soiuri şi categorii biologice, activitatea se va
desfăşura pe baza unei scheme de selecţie testare şi înmulţire începând cu:
 culturi de meristeme;
 producere de microplante;
 producerea de micro şi minituberculi;
Tehnica „in vitro”, ca mijloc rapid de producere a unei cantităţi importante de
material iniţial, presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) Cultura de meristeme, asociată cu termoterapia sau utilizarea inhibitorilor care nu
permit multiplicarea virusurilor, conduce la obţinerea unui material vegetal liber de
agenţi patogeni. Celulele meristematice (0,01-0,2mm), prelevate din plante sănătoase
sunt incubate după sterilizare pe un mediu Murashige-Skoog, într-un vas steril şi
apoi sunt trecute în condiţii controlate de lumină, umiditate şi temperatură până la
obţinerea unei plantule care va fi multiplicată (Murashige & Skoog, 1962).
b) Multiplicarea „in vitro” (tehnica butăşirii de noduri „in vitro”) permite reproducerea
rapidă a materialului vegetal liber de infecţii cu virusuri. Plantulele obţinute din
meristeme sunt microbutăşite la nivelul dintre două noduri. Aceşti microbutaşi sunt
plantaţi apoi pe un mediu de micropropagare şi menţinuţi în camera de cultură la
21oC, cu o fotoperioadă de 16 ore lumină. Un microbutaş dezvoltă în condiţiile
create în medie 4 noduri timp de 3 săptămâni, deci 4 plante noi la 3 săptămâni, peste
250 plantule după 3 luni de multiplicare, peste 65.000 plantule după 6 luni de
multiplicare.

50
 Primăvara prin intermediul serei se face aclimatizarea tinerilor butaşi la condiţiile
climatice şi fiziologice ale mediului natural. Butaşii înrădăcinaţi sunt repicaţi într-un teren
sub mediu protejat, tunel de folie de polietilenă, solar (insect-proof), pentru evitarea
contaminării cu afide (Chiru et col., 1997).
Avantajele metodei de obţinere a materialului de plantat prin multiplicarea lăstarilor
sunt:
 numărul redus de înmulţiri în câmp conferă recoltei o stare fitosanitară bună;
 pot fi produse într-un număr redus de ani, cantităţi importante de material de
plantat în funcţie de cerinţele pieţei;
 multiplicarea rapidă permite o mai bună gestiune a noilor genotipuri.
c) Minituberculii reprezintă calea de producere a materialului de „prebază” prin repicarea
microplantelor în mediu protejat (seră insect-proof) la o densitate de 200 plante/m2, într-
un substrat de turbă şi mraniţă în raport de 1:1. Producţia de minituberculi poate varia în
funcţie de soi şi desime, de obicei obţinându-se 2-4 minituberculi/plantă.
d) Microtuberculii
Cultura „in vitro” la cartof care se va practica la Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare
Suceava, va contribui rapid la producerea materialului de plantat din soiurile proprii în
funcţie de necesităţile producătorilor particulari din zona deservită de unitate şi din alte
zone.
Multiplicarea rapidă a soiurilor de cartof prin microbutăşire, introducerea
microplantelor tinere în ciclul normal de producţie necesită numeroase manipulări. Prin
tuberizarea „in vitro” se obţin tuberculi de mărime foarte mică (3-8 mm în diametru), care
posedă caractere anatomice şi biochimice identice cu ale tuberculilor produşi „in situ”.
Metoda producerii materialului de plantat prin intermediul microtuberculilor, este un
sistem complementar al micromultiplicării clonale prin butaşi. La scoaterea butaşilor din
sala de cultură pe mediul nutritiv în loc de transplantare în pământ, aceştia sunt puşi pe
mediu lichid şi în atmosferă sterilă pentru tuberizare (fig. 18).

Fig. 18. Microtuberculi regeneraţi „in vitro”

Plantele provenite din multiplicarea „in vitro”, libere de virusuri (testate în prealabil
prin tehnica ELISA) sunt fragmentate în microbutaşi, fiind apoi transferate pe un mediu de
51
creştere Murashige-Skoog (20 microtuberculi/vas de cultură; 20ml mediu/vas de cultură).
După circa 30 zile de creştere se adaugă mediu de tuberizare, sterilizat în prealabil (50ml /
vas de cultură).
Plantele sunt apoi transferate la întuneric la o temperatură de 4–5oC, timp de 7 –8
săptămâni. După 7- 8 săptămâni de tuberizare, plantele sunt scoase din vasele de cultură şi
microtuberculii sunt recoltaţi şi spălaţi pentru a înlătura sursele de infecţie care ar putea
apare pe parcursul păstrării.
Microtuberculii sunt uscaţi, număraţi şi trecuţi la păstrare la 4-5oC la întuneric în
vase Petri, conservarea fiind posibilă 1 an. În momentul recoltării, cei mai mulţi
microtuberculi sunt în stare de repaus vegetativ, dar acesta este foarte variabil de la un
tubercul la altul. Folosirea micropropagării „in vitro” a tuberculilor, pentru obţinerea unui
material sănătos se poate face într-un timp foarte scurt şi într-un spaţiu foarte redus.

2.2.3. Norme de producere a materialului clonal la cartof

Câmpul de alegere (Pepiniera de clone) - se organizează cu cel mai sănătos material

existent. Se plantează în cuiburi izolate la 1,40m între rânduri şi 1m pe rând (fig. 19 a, b).

Fig. 19 a. Câmp de alegere Centrul Lucina

Se elimină plantele cu simptome de infecţie cu virusul răsucirii frunzelor şi virusul

Y, în cel mai tânăr stadiu posibil. Se fac testări serologice în faza de îmbolnăvire pentru
virusurile X, S şi M la fiecare plantă, prelevând frunze de pe fiecare vrej. Pentru virusurile Y
şi A se fac bioteste pe A6. Dacă este posibil şi sunt fonduri este de dorit să se testeze plantele
din câmpul de alegere în perioada de înflorire cu ajutorul testului E.L.I.S.A. (Enzime –
Linked – Immuno – Sorbent – Assay), care permite depistarea rapidă a virozelor cartofului
în foliaj, tulpini sau tuberculi.

52
 Prin introducerea acestei tehnici în controlul infecţiei cu virusuri, permite depistarea
în serii mari şi cu o foarte mare precizie a plantelor (clonelor) susceptibile de a fi infectate
cu virusuri, în vederea eliminării lor de la producere şi înmulţire.

Fig. 19 b. Câmp de alegere Centrul Lucina

Se elimină plantele cu simptome de infecţie cu virusul răsucirii frunzelor şi virusul

Y, în cel mai tânăr stadiu posibil. Se fac testări serologice în faza de îmbolnăvire pentru
virusurile X, S şi M la fiecare plantă, prelevând frunze de pe fiecare vrej. Pentru virusurile Y
şi A se fac bioteste pe A6. Dacă este posibil şi sunt fonduri este de dorit să se testeze plantele
din câmpul de alegere în perioada de înflorire cu ajutorul testului E.L.I.S.A. (Enzime –
Linked – Immuno – Sorbent – Assay), care permite depistarea rapidă a virozelor cartofului
în foliaj, tulpini sau tuberculi. Prin introducerea acestei tehnici în controlul infecţiei cu
virusuri, permite depistarea în serii mari şi cu o foarte mare precizie a plantelor (clonelor)
susceptibile de a fi infectate cu virusuri, în vederea eliminării lor de la producere şi
înmulţire.
Testul E.L.I.S.A. se execută pentru depistarea plantelor infectate cu: virusul răsucirii
frunzelor, virusul Y, virusul A, virusul X, virusul M şi virusul S. Plantele care indică
prezenţa virusului se elimină din câmp. Se mai face o bonitare pentru virusul răsucirii
frunzelor în câmp, eliminându-se plantele cu simptomul de răsucire. În momentul
înfloritului se elimină plantele atipice soiului. La recoltare plantele sănătoase şi tipice soiului
se reţin în pungi, se numerotează şi se constituie clonele A.
Efectuarea testului serologic pe plăci de sticlă caroiate constă în reacţia de
precipitare, care are loc între anticorpi şi antigeni adsorbiţi pe elementele celulare. Pentru
aceasta din frunzele prelevate de la fiecare plantă, din câmpul de alegere, se extrage (cu
ajutorul unei prese) cantitatea de sus necesară. Din aceasta, cu ajutorul unei pipete, se pune
câte o picătură în fiecare pătrăţel prefigurat pe sticla caroiată. Prima picătură se amestecă cu

53
ser normal (soluţie fiziologică izotonică 0,85% NaCl 0,14M) iar peste celelalte picături se
pipetează antiserurile specifice fiecărui virus (X, S, M). Observarea reacţiilor de precipitare
şi controlul reacţiilor nespecifice se fac prin mişcarea lentă a plăcii de sticlă caroiate
deasupra unei surse luminoase. Tubul fluorescent care formează masa luminoasă este aşezat
într-un dispozitiv cu carcasă şi este acoperit cu sticlă mată de granulaţie fină. Toate plantele
depistate serologic a fi infectate cu virusurile X, S, M sunt notate în registrul de observaţii şi
apoi eliminate din câmpul de alegere împreună cu tuberculul mamă şi tuberculii nou formaţi.
Câmpul de clone A
Tuberculii din plantele care şi în seră (T.L.C.) s-au dovedit sănătoase, se plantează în
câmpul de clone A, câmpul se standardizează la 10 – 15 sau 20 tuberculi, după caz. Clonele
se plantează pe un singur rând la distanţa de 40 cm, între rânduri existând o distanţă de
1,40m. Se fac eliminări de plante virozate, vizual cât mai timpuriu posibil pentru virusul
răsucirii frunzelor. Dacă la o clonă A apare o singură plantă cu simptome de răsucire, se
elimină întreaga clonă. La începutul înfloririi se fac testări serologice pentru virusurile X, S
şi M şi bioteste pentru virusurile Y şi A (fig. 20).

Fig. 20. Ridicarea probelor de frunze în perioada înfloritului pentru

efectuarea testelor serologice şi E.L.I.S.A
Testul E.L.I.S.A. se execută pentru depistarea plantelor infectate cu: virusul răsucirii
frunzelor (PLRV), virusul Y (PVY), virusul A (PVA), virusul X (PVX), virusul M (PVM) şi
virusul S (PVS).
În timpul vegetaţiei se fac observaţii asupra tipicităţii soiului. Clonele care au plante
ce se abat de la tipicitatea soiului, se elimină în întregime. La recoltare tuberculii tuturor
plantelor dintr-o clonă se adună într-un săculeţ purtând numărul clonei respective.
54
 Din fiecare cuib al fiecărei clone A se reţine câte un tubercul şi toţi împreună,
purtând numărul clonei se examinează iarna în seră (TLC), pentru virusurile X, S, M, A, Y
şi răsucirea frunzelor. Dacă numai un tubercul din clonă indică prezenţa unui virus, se
elimină toată clona.
Câmpul de clone B
Tuberculii din clonele A sănătoase, fără virusuri la testările efectuate în seră pe
parcursul iernii, se plantează în câmpurile de clone B. Fiecare clonă B se plantează pe două
rânduri la o distanţă de 70cm între rânduri şi 40cm pe rând.
Între două clone se lasă distanţa este de 1,40m. În prima perioadă a vegetaţiei se fac
eliminări vizuale pentru virusurile grave Y şi virusul răsucirii frunzelor. În perioada
îmbobocitului se fac testări serologice pentru virusurile: X, S, M, pe fiecare plantă din clonă.
Dacă o singură plantă reacţionează pozitiv la unul din virusuri, se elimină întreaga clonă.
Testul E.L.I.S.A. se execută pentru depistarea plantelor infectate cu: virusul răsucirii
frunzelor, virusul Y, virusul A, virusul X, virusul M şi virusul S. La înflorirea deplină se fac
observaţii asupra tipicităţii soiului. Clonele cu plante atipice se elimină. În timpul recoltării
tuberculii se repoziţionează în cuibul în care s-au format. După recoltarea cuiburilor dintr-o
clonă, la 25 % din acestea se reţine câte un tubercul care se păstrează într-un ambalaj ce
poartă numărul clonei din care provin. Restul tuberculilor din toate cuiburile din
componenţa unei clone se depun în alt ambalaj inscripţionat cu acelaşi număr.
În timpul iernii tuberculii din prima probă (proba unică) se plantează în seră, separat
pentru fiecare clonă, în vederea efectuării testului lăstarilor crescuţi din colţi (T.L.C.).
Dacă o singură plantă este afectată de răsucirea frunzelor (ce se determină vizual), de
virusul Y sau A (evidenţiaţi utilizând biotestul A6), sau virusurile X, S, M (evidenţiaţi prin
testarea serologică), clona de care aparţine această plantă se elimină integral din procesul
producerii materialului de plantat.
Câmpul de clone C
Acestea reprezintă descendenţa clonelor B. Tuberculii unei clone se plantează pe
patru rânduri, la distanţa de 70cm între rânduri şi 40cm între plante. Clonele se distanţează
între ele la 1,40m. Pe parcursul perioadei de vegetaţie se elimină plantele infectate cu virusul
răsucirii frunzelor şi virusul Y la controlul în câmp, se execută testarea serologică în
perioada de vegetaţie cu probe luate la 10% din plantele unei clone, pentru depistarea
infecţiei cu virusurile X, S, M. Dacă o singură plantă este infectată cu un virus, se elimină
din câmp întreaga clonă. La fel se elimină de la înmulţire clonele care au plante netipice
soiului. La recoltare se reţine câte un tubercul de la 10% din plantele unei clone, pentru
testul lăstarilor crescuţi din colţi în seră (T.L.C.), pe parcursul iernii. Dacă în timpul testării
din seră, apare o singură plantă bolnavă, se elimină întreaga clonă de la înmulţire. Clonele
sănătoase se înmulţesc mai departe în centrele de producere a materialului de plantat sub
formă de clone D, E, prebază (clasă B.S.E.), bază (clasă S.E. şi E.).
Rezultatele cercetărilor ştiinţifice de virologie, tehnologie, protecţie şi păstrare au
scos în evidenţă îmbunătăţirea continuă a sistemului naţional de producere a cartofului
pentru sămânţă, concretizată prin:
 încercarea de reorganizare a zonelor închise şi a unor unităţi specializate în
producerea şi înmulţirea cartofului pentru sămânţă;

55
  crearea de microzone care oferă toate condiţiile de producere a cartofului de
sămânţă după metodologia practicată în zonele închise;
 îmbunătăţirea schemelor de producere a materialului de plantat pe baza selecţiei
clonale, iar ulterior începând din anul 1998 prin includerea înmulţirii rapide prin
culturi „in vitro” şi a tehnicii E.L.I.S.A. pentru depistarea şi identificarea
virusurilor;
 îmbunătăţirea tehnicilor de identificare a virusurilor şi producerea de antiseruri,
care au stat la baza controlului şi certificării cartofului pentru sămânţă;
 stabilirea perioadei optime de întrerupere a migrării virusurilor din aparatul foliar
la tuberculi în funcţie de soi şi zone climatice prin captarea zilnică a afidelor în
perioada de vegetaţie;
 îmbunătăţirea continuă a tehnologiei şi elaborarea standardelor şi regulamentelor
tehnice de producere, certificare şi circulaţie a cartofului pentru „sămânţă”
(Draica et col., 1992).

2.3. Reguli şi norme tehnice specifice de producere şi comercializare a materialului

pentru plantat

Regulile şi normele tehnice specifice se aplică în completarea regulilor şi normelor

tehnice generale privind producerea în vederea comercializării, prelucrarea controlul şi
certificarea calităţii, precum şi comercializarea seminţelor de cereale, oleaginoase şi textile,
plante furajere, sfecla, cartof şi legume şi armonizează în legislaţia naţională prevederile
specifice ale Directivei CE nr. 66/403/CEE, privind comercializarea cartofului de sămânţă,
cu amendamentele ulterioare, inclusiv Directiva CE nr. 98/96/CE.
Materialul iniţial şi prebază trebuie să satisfacă următoarele cerinţe când se folosesc
metodele de micropropagare care include tehnica de înmulţire prin meristeme:
a) tuberculul mamă trebuie să fie autentic soiului şi găsit liber de următoarele
organisme dăunătoare: Erwinia spp. în special Erwinia carotovora var.
atroseptica, Erwinia chrysanthemi, viruşii: răsucirea frunzelor, A, M, S, X, şi Y,
testate oficial sau sub supraveghere oficială în conformitate cu metodele
internaţionale acceptate;
b) materialul înmulţit „in vitro” derivat din tuberculul mamă într-un anumit număr
de etape, trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute, iar testarea se efectuează
prin sondaj, inclusiv a autenticităţii soiului, în conformitate cu standardul
UN/ECE.
Schema de înmulţire prin selecţie clonală este următoarea:
 materialul iniţial, constituit din planta iniţială şi tuberculii rezultaţi din aceasta,
trebuie să fie autentic şi găsit liber de organisme dăunătoare;
 descendenţele materialului iniţial se înmulţesc succesiv prin selecţie clonală,
respectiv clonele A şi B, de către amelioratorul sau menţinătorul soiului şi trebuie
să satisfacă condiţiile prevăzute de normele producere de material de plantat;
 materialul iniţial şi clonele A şi B constituie categoria biologică sămânţa
Amelioratorului obţinute de menţinătorul soiului;

56
  materialul din categoria biologică prebază cuprinde clonele C, D sau E libere de
organisme dăunătoare, aparţinând aceluiaşi soi, obţinute de menţinătorul soiului
sau sub responsabilitatea sa şi care în urma controlului şi testării oficiale
corespunde condiţiilor impuse de normele de puritate biologică şi stare
fitosanitară;
 materialul din categoria biologică bază cuprinde, descendenţa aceluiaşi soi
provenită din prebază, respectiv din clonele C, D sau E, care în urma controlului
şi testării oficiale, corespunde indicilor de puritate şi stare fitosanitară prevăzuţi
şi constituie „sămânţa” bază, clasa Superelită;
 materialul din categoria biologică bază cuprinde descendenţa aceluiaşi soi
provenită din superelită sau din clonele C, D şi E, care în urma controlului şi
testării oficiale, corespunde indicilor de puritate şi stare fitosanitară prevăzuţi şi
constituie „sămânţa” bază, clasa Elită;
 materialul din categoria biologică certificată cuprinde, descendenţa aceluiaşi soi,
provenită din „sămânţa” bază, clasa Elită, sau din declasarea materialului
prebază sau bază, clasa Superelită, care în urma controlului şi testării oficiale,
constituie clasa A;
 descendenţa aceluiaşi soi, provenită din clasa A sau din declasarea materialului
prebază sau bază, care în urma controlului şi testării oficiale constituie clasa B.
Producerea materialului de plantat la cartof se desfăşoară conform ordinului nr.
350/2002, care precizează că în fiecare zonă se pot produce numai categoriile de cartof
stabilite, astfel:
zona I, zone şi microzone „închise” : „sămânţă” prebază, bază şi certificată
clasa A;
zona a- II-a în microzone favorabile: „sămânţă” certificată în una sau două
generaţii;
zona a- III-a în amplasamente speciale: „sămânţă” certificată o singură generaţie.
Pentru înfiinţarea culturilor de cartof pentru sămânţă se admite numai cartof
certificat de I.T.C.S.M.S. sau L.C.C.S.M.S., cu starea sanitară corespunzătoare prezentelor
norme, determinată pe baza verificării în cultură, în precultură şi a analizelor de carantină
fitosanitară. Terenul trebuie să fie liber de nematozi cu chişti din genul Globodera spp.
precum şi de râia neagră (Synchytrium endobioticum), atestat cu buletin de analiză eliberat
de un laborator acreditat.
Rotaţia şi distanţele de izolare pentru amplasarea culturii, trebuie să îndeplinească
condiţiile din tabelul 6 şi anume:

57
 Tabelul 6
Rotaţia şi distanţele minime de izolare a culturilor de cartof pentru sămânţă
Unitate Distanţe minime de izolare (m) faţă de :
a Vatra Culturi pentru sămânţă din Soiuri
Rotaţia
de satului Categoria biologică: diferite
Categoria ani
control şi din Sere
biologică (mini- Certificată:
ha culturi aceeaşi şi
mum) Prebază Bază
(maxi- de categorie solarii
mum) C. A. C. B.
consum biologică
Prebază 20 4 300 - 10 50 100 1,5 500
Bază 30 4 300 10 - 10 20 1,5 300
Certificată
100 3 150 50 10 - 10 1,5 300
A
Certificată
100 3 150 100 20 10 - 1,5 200
B

Eliminarea plantelor netipice şi străine soiului, precum şi a celor infectate cu

organisme dăunătoare (viroze grave şi uşoare, bolile prevăzute în prezentele norme şi acelor
de carantină) este obligatorie, începând de la pornirea în vegetaţie, până la distrugerea
vrejilor. Eliminarea trebuie efectuată prin smulgerea plantei, inclusiv a tuturor tuberculilor,
îndepărtarea lor din cultură în saci de plastic la o distanţă de cel puţin 100m şi distrugerea
lor chimică sau prin îngroparea adâncă în pământ.
Cultura trebuie bine întreţinută din punct de vedere al combaterii organismelor
dăunătoare şi al creşterii plantelor. Culturile învecinate, trebuie întreţinute corespunzător şi
se elimină plantele gazdă sau cele afectate de boli şi dăunători, în limitele distanţelor de
izolare. Starea culturală necorespunzătoare poate duce la respingerea sau declasarea culturii.
Distrugerea vrejilor (chimică şi/sau mecanică), pentru întreruperea migrării
virusurilor din aparatul foliar la tuberculi este obligatorie. După întreruperea vegetaţiei, este
obligatorie distrugerea lăstarilor care mai apar până la recoltare.

2.3.1 Inspecţia culturilor

I.T.C.S.M.S. sau L.C.C.S.M.S. înregistrează cultura pentru inspecţia în câmp în
vederea certificării, dacă sunt îndeplinite prevederile prezentelor reguli şi norme şi acordă
numărul de identitate al culturii. Suprafaţa minimă admisă pentru inspecţia unei culturi
semincere din categoria biologică certificată este de 2ha.
Numărul minim de inspecţii în câmp în timpul vegetaţiei este de 4 pentru materialul
de prebază şi bază şi 3 pentru „sămânţă” certificată. Inspectorii oficiali prelevează cel puţin
o probă de frunze, într-un moment adecvat pentru testarea virotică, pentru materialul
prebază.
a) Înainte sau la plantare se verifică:
provenienţa, calitatea, starea sanitară a materialului de plantat;
rotaţia şi distanţele de izolare;
documentele eliberate de laboratoarele acreditate care atestă că terenul ce
urmează a fi plantat cu cartof pentru sămânţă este liber de nematozi cu chişti
(Globodera rostochiensis şi Globodera pallida) şi râia neagră (Synchytrium
endobioticum);
58
 cultura trebuie să fie liberă de râia neagră (Synchytrium endobioticum),
putregaiul inelar (Clavibacter michiganensis subsp. sepedonicus) şi alte
organisme de carantină (Ralstonia solanacearum);
b) Când plantele au 15-25cm înălţime, până la înflorire, se verifică densitatea culturii şi
uniformitatea plantelor, starea de întreţinere şi starea fitosanitară privind infecţiile cu
virusurile cartofului: A, M, X, S, Y (inclusiv Yo, Yn, Yc, Yntn) şi Potato leaf roll
virus (răsucirea frunzelor), Tomato spotted wilt virus (boala petelor de bronz),
Potato stolbur mycoplasm (stolburul), precum şi unele boli criptogamice şi
bacteriene;
c) Determinarea desimii, infecţiei cu viroze şi Erwinia spp. se face în 10 puncte pe
parcele de până la 10 ha, iar pentru parcele mai mari se adaugă câte un punct pentru
fiecare 5 ha. Densitatea culturii se stabileşte prin numărarea plantelor pe rând, pe o
lungime corespunzătoare unei suprafeţe de 10mp, iar infecţia cu viroze şi Erwinia
spp. prin analiza vizuală a câte 50 plante pe două rânduri alăturate, totalizând 100
plante în fiecare punct. Punctele vor fi dispuse randomizat.
d) În perioada de la înflorire şi până la maturitatea fiziologică, în acelaşi număr de
puncte stabilite la inspecţia anterioară, se determină procentul de plante netipice şi
străine soiului şi dacă este cazul, se indică executarea lucrării de purificare. Se
verifică modul în care s-a executat eliminarea plantelor infectate cu viroze şi
Erwinia, considerându-se ca plante infectate şi tuberculii rămaşi în cuiburi după
smulgerea tufelor. În cazul neîncadrării în indicii prevăzuţi de tabelul 7, se acordă un
termen pentru rectificarea lucrărilor, care nu va depăşi 20 iulie pentru soiurile
timpurii şi semitimpurii şi 1 august pentru soiurile semitârzii şi târzii. La încheierea
lucrărilor de rectificare se verifică din nou încadrarea în indicii prevăzuţi.
Agentul economic producător are obligaţia efectuării lucrărilor de purificare şi
eliminare, înaintea fiecărei inspecţii oficiale.
Tabelul 7
Norme de puritate şi stare fitosanitară
Procent maxim admis %
la o la ultima
Categoria de plante Inspecţie inspecţie
Biologică la de plante Rhizoctonia
netipice în câmp în câmp Testare
recoltare străine solani **
soiului Total Erwinia Virotică
viroze spp.
Sămânţă Prebază 0 0 0,1 0 3 0,5*
Sămânţă Bază
0,1 0,25 0,5* 0,5 5 4,0*
Clasa S E
Sămânţă Bază
0,1 0,25 1,0* 1,0 5** 4,0*
Clasa E
Sămânţă Certificată
0,2 0,5 3,0** 2,0 10** 8,0**
Clasa A
Sămânţă Certificată
0,2 0,5 5,0** 2,0 10** 10,0**
Clasa B
* Se iau în considerare atât virozele grave cât şi cele uşoare.
59
 ** Se iau în considerare simptomele de viroze grave, nu se iau în considerare mozaicurile uşoare
cu simptome de decolorări fără deformarea frunzelor.
f) În perioada stabilită pentru întreruperea vegetaţiei se controlează dacă lucrarea de
distrugere a vrejilor s-a executat corect şi în termenul stabilit. Dacă întreruperea
vegetaţiei nu s-a făcut în termenul indicat din cauze obiective (ploi sau alte cauze),
inspectorul aprobator poate acorda un nou termen de maxim 3 zile, după care se verifică
corectitudinea efectuării lucrării.
g) Cu o săptămână înainte de recoltare se execută o nouă inspecţie, când se verifică dacă s-
au recoltat şi transportat din câmp plantele marginale, inclusiv tuberculii şi eventual
porţiunile delimitate de inspectorul aprobator pentru realizarea spaţiilor de izolare, care
pot fi de 10-12m de fiecare parte a parcelei.
h) După circa 15 zile de la întreruperea vegetaţiei, în loturile la care nu a început recoltarea,
se verifică lăstărirea, indicându-se dacă este cazul, termen de 3 zile pentru distrugerea
noilor lăstari, după care se verifică executarea corectă a lucrării.
i) Dacă au fost respectate toate prevederile acestor norme, se evaluează producţia şi se
recoltează probele pentru testarea virotică şi pentru verificarea în postcontrol, de către
inspectorul aprobator în prezenţa producătorului astfel:
din parcelele mai mici de 20ha se ridică o probă medie constituită din tuberculi
recoltaţi în 20 puncte, iar în parcelele care depăşesc 20ha se ridică în plus câte
o probă pentru fiecare tranşă de 20ha;
pentru evaluarea producţiei se recoltează toţi tuberculii de la 5 cuiburi alăturate
de pe un rând din cele 20 puncte de analiză stabilite pe diagonala solei sau
randomizat. Se cântăreşte producţia totală şi pe calibre a celor 100 de cuiburi,
în conformitate cu reglementările în vigoare. Producţia de sămânţă la hectar se
calculează ţinând seama de densitatea stabilită;
din aceleaşi puncte se recoltează probe pentru analiza infecţiei cu viroze.
Mărimea probei este de 500 tuberculi, prelevându-se din fiecare punct câte 25
tuberculi (câte un tubercul de mărime mijlocie la cuib, din câte 5 cuiburi pe
rând, din 5 rânduri alăturate). Probele se ambalează în saci noi, se sigilează şi
se expediază la I.T.C.S.M.S. Braşov, de către producător, în 48 ore de la data
recoltării, dar nu mai târziu de 15 august pentru soiurile timpurii şi
semitimpurii, respectiv 1 septembrie pentru soiurile semitârzii şi târzii cu
menţiunea „TESTARE VIROTICĂ”. În fiecare sac se introduce o etichetă
învelită în pungă de material plastic pe care inspectorul aprobator înscrie: codul
probei, soiul, categoria biologică, suprafaţa reprezentată de probă, data
întreruperii vegetaţiei şi data recoltării probelor. Punga de material plastic,
după introducerea etichetei, trebuie să se închidă etanş pentru a nu se deteriora
înscrisul. În cazul în care dintr-o solă se ridică două probe se va face menţiunea
P1 (proba 1) şi P2 (proba 2). Producţia recoltată pe sole se lotizează şi
depozitează conform probelor prelevate.

60
2.3.2. Controlul şi certificarea

Controlul loturilor pentru certificare se face de către inspectorii oficiali, de la

recoltare până la ambalarea definitivă, prin ridicarea de probe oficiale, verificând condiţiile
de respectare a calităţii cartofului pentru „sămânţă”, exemplu tabelul 7.
Tuberculii pentru sămânţă trebuie să se încadreze în limitele cuprinse în tabelul nr. 8
şi să fie liberi de organismele Synchytrium endobioticum, Clavibacter michiganensis subsp.
Sepedonicus, Pseudomonas (Rastonia) solanacearum, Globodera rostochiensis şi
Globodera palida.
a) Se consideră impurităţi: pământ aderent şi liber, pietre, paie, colţi rupţi.
b) Se consideră defecte externe: vătămări ale pulpei, cauzate de acţiuni mecanice
sau rozături provocate de animale, mai adânci de 5mm şi care ocupă până la 20%
din suprafaţa tuberculului; crăpături fiziologice peste 5mm adâncime, cicatrizate
sau malformaţii pe maxim 10% din suprafaţa tuberculului.
c) La râia comună se iau în considerare numai tuberculii afectaţi mai mult de 1/3
din suprafaţă, excluzând forma reticulată superficială;
d) La rizoctonioză, se iau în considerare numai tuberculii infectaţi pe mai mult de
1/3 din suprafaţă;
e) Tuberculii obţinuţi prin micropropagare sunt exceptaţi de la dimensiunile de
calibrare prevăzute.

Tabelul 8
Condiţii minime de calitate a loturilor de cartof pentru sămânţă
% maxim admis din greutate
Nr. Impurităţi, defecte şi organisme
prebază şi bază certificată
crt. dăunătoare
(clasele S.E. şi E) (clasele A şi B)
1. Impurităţi 1,0 2,0
2. Defecte externe 3,0 3,0
Putregaiuri umede şi uscate cauzate de alte
3. specii de ciuperci decât cele de carantină 0,5 1,0
fitosanitară
4. Râia comună 5,0 5,0
5. Rizoctonioza cartofului 5,0 5,0
6. Total toleranţe de la punctele 2, 3, 4 6,0 6,0

Materialul de plantat la cartof poate fi comercializat numai dacă tuberculii au un calibru

minim în aşa fel încât să nu treacă printr-un ochi pătrat cu latura de 25mm. Dacă tuberculii au un
calibru mai mare de 35mm, respectiv nu trec printr-un ochi pătrat cu latura de 35mm, limitele
superioare şi inferioare ale calibrului sunt exprimate în multiplu de cinci.
În funcţie de dimensiunile tuberculilor, calibrele sunt următoarele:
calibrare fracţionată: 25-35mm; 35-45mm; 45-55mm, peste 55mm;
calibrare simplă: 25-45mm, 35-5 mm, peste 55mm.
În cazul calibrării simple, abaterea maximă de la calibru, a tuberculilor unui lot, este de
astfel încât, diferenţa dimensiunilor între laturile a două ochiuri pătrate folosite, nu depăşeşte

61
25mm. Toleranţa maximă admisă, a unui lot de sămânţă, faţă de calibrul minim şi maxim este de
3% din greutate.

2.3.3. Declasarea şi respingerea loturilor „ semincere”

Se declasează la o categorie inferioară, culturile de material pentru plantat de cartof
la care:
 nu s-au respectat distanţele de izolare;
 nu s-a respectat rotaţia minimă prevăzută;
 nu s-a întrerupt vegetaţia la termen;
 nu s-a corectat distrugerea vrejilor în termenul stabilit;
 nu s-au distrus lăstarii în termen de trei zile la culturile relăstărite;
 nu s-a îndepărtat de pe teren producţia recoltată de pe rândurile marginale şi
cuiburile frontale;

Se resping de la certificare culturile care nu îndeplinesc următoarele condiţii:

 nerespectarea rotaţiei minime nici după declasare;
 prezintă atac de organisme dăunătoare de carantină fitosanitară (Globodera sp.,
Synchytrium endobioticum);
 nu se încadrează în indicii prevăzuţi;
 nu s-au trimis probe pentru testare virotică.
Legislaţia pe care a adoptat-o România, cu privire la producerea, prelucrarea şi
comercializarea seminţelor şi materialului săditor, este aliniată la legislaţia Uniunii
Europene.

62
 CAPITOLUL 3
OBIECTIVE, METODE DE CERCETARE, MATERIALUL BIOLOGIC
UTILIZAT, STRUCTURA EXPERIENŢELOR

3.1. Principalele obiective

Dintre numeroasele condiţii şi măsuri care concură la conferirea materialului de
plantat calităţi superioare, a fost luată în considerare diminuarea infecţiilor virotice prin
metode agrotehnologice.
Cum inducţia acestora poate fi influenţată şi de unele particularităţi ecologice,
pentru condiţiile de la Suceava şi Lucina au fost luate în considerare câteva obiective:
 estimarea presiunii de contaminare cu viroze grave prin determinarea evoluţiei
populaţiei de afide şi a principalelor specii înglobate în acestea;
 evaluarea contribuţiei unor măsuri agrotehnologice la reducerea ratei de
degenerare virotică la soiurile dominante în zonă;
 cuantificarea rolului epocii de plantare la diminuarea infecţiei virotice, ca
urmare a măririi „rezistenţei de vârstă” a plantelor de cartof;
 contribuţia tratamentelor împotriva afidelor la diminuarea frecvenţei plantelor
infectate cu viroze grave;
 evaluarea contribuţiei etapei de întrerupere a vegetaţiei la diminuarea gradului
de virozare a plantelor;
 evidenţierea dependenţei randamentelor de tuberculi pentru plantat de măsurile
agrotehnologice luate în considerare.
Ţinând seama că în zona centrală a Podişului Sucevei există numeroase condiţii
favorizante înmulţirii afidelor, determinarea periodică a numărului celor ce se deplasează
(zboară), facilitează estimarea contribuţiei acestora la contaminarea secundară cu viroze.
O bună parte dintre obiectivele enumerate pot fi încadrate în grupa celor care
vizează conturarea unor măsuri de atenuare a presiunii de contaminare virotică.
Cunoscută fiind diferenţierea soiurilor sub aspectul vitezei de degenerare virotică,
dintre soiurile „test” au fost luate în considerare Désirée şi Santé.
Întrucât „rezistenţa de vârstă” poate avea un oarecare rol în modelarea intensităţii
infecţiei virotice, s-a considerat că pentru evidenţierea acesteia, plantarea tuberculilor să se
realizeze la epoci diferite, astfel ca în perioada zborului maxim al afidelor să se înregistreze
diferite praguri ale acestui tip de rezistenţă.
Tot în vederea atenuării infecţiei virotice s-a considerat necesar să se estimeze şi
contribuţia altor măsuri agrotehnologice şi anume: tratamentele fitosanitare menite să
diminueze populaţia de afide şi întreruperea vegetaţiei în diverse etape cu scopul de a
atenua transmiterea infecţiilor virale de către vectori.
Totodată s-a considerat necesar să se evalueze dependenţa randamentelor de
tuberculi utilizabili ca material de plantat, de natura măsurilor amintite.

63
3.2. Metode de cercetare
Pentru evaluarea evoluţiei populaţiei de afide, în condiţiile de la Suceava, au fost
determinate periodic determinări (numerice), prin captarea acestora în vase Moericke
vopsite în galben–portocaliu şi umplute cu o soluţie de apă cu detergent. Cele două vase au
fost amplasate, de fiecare dată pe diagonala unei suprafeţe (de 20x20m), menţinută ca ogor
negru. Preluarea vaselor s-a realizat totdeauna dimineaţa la aceeaşi oră.
Până la înflorit inclusiv s-au efectuat trei determinări (vizuale) asupra frecvenţei
plantelor afectate de viroze grave (infectate cu virusul răsucirii frunzelor şi virusul Y), la
ambele soiuri atât la Suceava cât şi la Lucina.
S-a efectuat determinarea gradului de infecţie cu viroze uşoare, virusul S pentru
soiul Santé şi virusul X pentru soiul Désirée. Aceste determinări au fost efectuate cu
ajutorul testelor serologice pe plăci de sticlă caroiate, constând în reacţia de precipitare care
are loc între anticorpi şi antigeni adsorbiţi pe elementele celulare. În acest scop s-au
prelevat probe de frunze în perioada înfloritului, iar apoi prin reţinerea la recoltare pentru
efectuarea în perioada de iarnă a T.L.C. (testului lăstarilor crescuţi din colţi).
În vederea evidenţierii impactului unor măsuri agrotehnologice asupra frecvenţei
infecţiilor virotice, plantarea tuberculilor s-a realizat în două epoci (timpurie şi întârziată cu
30 zile), în timpul vegetaţiei s-au executat trei şi cinci tratamente împotriva afidelor, iar
întreruperea vegetaţiei s-a înfăptuit la avertizare şi după 20 zile de la aceasta.
Pentru evaluarea randamentului de material pentru plantat, la recoltare masa de
tuberculi obţinută într-una din repetiţii a fost sortată pe două categorii – mai mică de 30 mm
+ mai mare de 45 mm şi cea cuprinsă între 30 şi 45 mm, în diametru.
Experienţele realizate (fig. 21) reprezentând doar un ciclu experimental, rata
degenerării virotice s-a evaluat prin raportarea valorilor înregistrate în anii II şi III de
experimentare la valorile realizate în anul I de experimentare. Realizarea mai multor cicluri
nu a fost posibilă întrucât suprafaţa experimentală ar fi fost mult prea mare, ţinând seama
de prezenţa spaţiilor de izolare, cât şi de faptul că atât tratamentele împotriva afidelor şi
cele de întrerupere a vegetaţiei, s-au executat cu mijloace mecanice.

Fig. 21. Experienţe amplasate în câmp

64
 La Suceava experienţele au fost amplasate în interiorul parcelei de producere a
materialului de plantat (fig. 22, fig. 23).

Fig. 22. Soiul Désirée din experienţa efectuată la Suceava

Fig. 23. Soiul Santé din experienţa efectuată la Suceava

iar la centrul experimental Lucina în câmpul de producere a materialului clonal (fig. 24 şi
fig. 25)

Fig. 24. Soiul Désirée din experienţele de la centrul experimental Lucina

65
 Fig. 25. Soiul Santé din experienţele executate la centrul experimental Lucina

Pentru a evalua efectele cumulate ale măsurilor luate în considerare asupra ratei degenerării
virotice s-a renunţat la eliminarea anuală a plantelor infectate cu viroze.

3.3. Materialul biologic utilizat

Categoria biologică la iniţierea experimentărilor a fost „baza (clasa S.E.)”, iar în

final după cei trei ani de experimentări s-a ajuns la „certificată Clasa A”.
D É S I R É E - soi creat în anul 1962 de firma ZPCBA - Olanda, cu o perioadă de
vegetaţie de 110 – 120 zile, fiind considerat un soi semitârziu, având ca părinţi Urgenta x
Depesche şi autorizat pentru înmulţire în ţara noastră din anul 1971.
S-a răspândit rapid în producţie datorită a două calităţi:
 culoarea roşie a suberului şi productivităţii sale mari şi constante, fiind preferat
de gospodine datorită tuberculilor mari şi ochii superficiali (fig. 26);
 este de calitate culinară superioară pentru majoritatea preparatelor.
Caractere morfologice – Tufa de înălţime mijlocie spre înaltă, viguroasă, compactă
la bază, răsfirată la vârf, bine îmbrăcată cu frunze şi cu un port semierect - erect. Tulpinile
sunt numeroase, crenate, muchiate şi puternic pigmentate în brun roşcat. Frunzele sunt
relativ mici şi slab segmentate, înserate pe tulpină sub un unghi ascuţit, formate din foliole
ovoidale de culoare verde – cenuşiu – închis. Peţiolul şi nervurile frunzelor sunt puternic
pigmentate în brun – roşcat.
Inflorescenţa este o cimă compusă, lung pedunculată, cu înflorire bogată şi de durată
mijlocie. Florile sunt mari, de culoare roz – violaceu, formând multe bace.
Tuberculii sunt mari de formă oval - alungită, suberul este fin de culoare roşie.
Pulpa este galben deschisă, ochii fiind sprâncenaţi şi superficiali. Colţii crescuţi la lumină
sunt pigmentaţi în roşu – violaceu.
66
 Fig. 26. Material de plantat sortat şi calibrat din soiul Désirée
Însuşiri fiziologice - este un soi rezistent la râia neagră, sensibil la râia comună,
mijlociu de rezistent la mană (pe frunze) şi rezistent la tuberculi. Mijlociu de rezistent la
virusul A, rezistent la virusul Y, şi foarte sensibil la virusul răsucirii frunzelor (PLRV).
Face parte din clasa a–III–a de degenerare virotică.
Se pretează pentru consumul de toamnă - iarnă şi industrie, având calităţi culinare
bune, cu o uşoară înclinare spre sfărâmare la fierbere, grad redus de înnegrire a pulpei după
fierbere, încadrându-se în clasa B de folosinţă. Are un conţinut de 16–17% amidon, fiind
productiv şi constant în medie 41–49t/ha. Se cultivă în toate bazinele, datorită plasticităţii
ecologice mari.
Fiind foarte solicitat în toate zonele de cultură a cartofului, justifică eforturile
deosebit de mari pentru producerea tuberculilor pentru plantat din verigile clonale şi
menţinerea lui în cultură în condiţiile sensibilităţii sale foarte mari la virusul răsucirii
frunzelor care poate determina scăderea producţiei la acest soi până la 30 % din potenţialul
de producţie.
S A N T É - soi creat în anul 1983, de firma Agrico din Olanda, având ca genealogie
SVP 66 – 13 – 636 x SVP AM 66 – 42. Este un soi semitimpuriu spre semitârziu, (fig. 27)
având 110 zile durata vegetaţiei şi a fost autorizat pentru înmulţire în ţara noastră începând
cu anul 1989.

67
 Fig. 27. Material de plantat sortat şi calibrat din soiul Santé

Fig. 28. Material de plantat provenit de la centrul experimental Lucina

Caractere morfologice - tufa este mijlociu de înaltă, viguroasă cu portul semierect.

Tulpina ramificată cu partea superioară slab pigmentată în brun. Frunzele au o mărime
mijlocie, puternic segmentate, cu foliolele ovoidale de culoare verde închis – cenuşiu.

68
 Tuberculul are forma ovală, suberul de culoare galbenă şi netedă (fig. 28), pulpa
galben deschis cu ochi superficiali, colţii la lumină pigmentaţi în roşu – violaceu – deschis.
Însuşiri fiziologice - soiul Santé (fig. 27) prezintă rezistenţă la nematozi patotipul
Ro 1 – 4 şi Ro 2 şi la râia neagră. Este mijlociu de rezistent la mană, pe frunze. Prezintă
rezistenţă mijlocie la virusul răsucirii frunzelor, imunitate la virusul A, X şi Y. Are un
conţinut de 16,2% amidon, prezentând tipul B/C de folosinţă, cu gustul dulce şi calitate
culinară foarte bună. Acest soi se pretează pentru consum toamnă - iarnă, având o
capacitate mare de producţie, de peste 50t/ha. Soiul Santé, preferă soluri uşoare spre
mijlocii, luto-nisipoase.

3.4. Structura experienţelor şi lucrările agrotehnice din câmpurile experimentale

Graduările factorilor incluşi în experienţele polifactoriale (de tipul 2x2x2x2x4) au

fost (fig. 29):

♦ Factorul A – soi:
a1 – soiul Désirée;
a2 – soiul Santé;
♦ Factorul B – epoca plantării:
b1 – la desprimăvărare (timpurie);
b2 – după 30 zile;

♦ Factorul C – combaterea vectorilor (afidelor):

c1 – cu 3 tratamente;
c2 – cu 5 tratamente

♦ Factorul D – întreruperea vegetaţiei:

d1 – la avertizare;
d2 – după 20 zile;

69
 SOIUL DÉSIRÉE SOIUL DÉSIRÉE
Epoca I Epoca II Epoca I Epoca II

V 1 V 2 V 3 V 4 V 5 V 6 V 7 V 8
a1b1 a1b1 a1b2 a1b2 a1b1 a1b1 a1b2 a1b2
c1d1 c1d2 c1d1 c1d2 c2d1 c2d2 c2d1 c2d2
RI
IZOLARE IZOLARE
V 2 V 1 V 4 V 3 V 6 V 5 V 8 V 7
A1b1 a1b1 a1b2 a1b2 a1b1 a1b1 a1b2 a1b2
C1d2 c1d1 c1d2 c1d1 c2d2 c2d1 c2d2 c2d1
RII
IZOLARE IZOLARE
V 1 V 2 V 3 V 4 V 5 V 6 V 7 V 8
a1b1 a1b1 a1b2 a1b2 a1 b1 a1b1 a1b2 a1b2
c1d1 c1d2 c1d1 c1d2 c 2 d1 c2d2 c2d1 c2d2
RIII
IZOLARE IZOLARE
V 2 V 1 V 4 V 3 V 6 V 5 V 8 V 7
A1b1 a1b1 a1b2 a1b2 a1b1 a1b1 a1b2 a1b2
C1d2 c1d1 c1d2 c1d1 c2d2 c2d1 c2d2 c2d1
RIV
Drum acces Drum Acces
SOIUL SANTÉ SOIUL SANTÉ
Epoca I Epoca II Epoca Epoca II
I
V 1 V 2 V 3 V 4 V 5 V 6 V 7 V 8
a2b1 a2b1 a2b2 a2b2 a2 b1 a2b1 a2b2 a2b2
c1d1 c1d2 c1d1 c1d2 c 2 d1 c2d2 c2d1 c2d2
RI

IZOLARE IZOLARE
V 2 V 1 V 4 V 3 V 6 V 5 V 8 V 7
A2b1 a2b1 a2b2 a2b2 a2b1 a2b1 a2b2 a2b2
C1d2 c1d1 c1d2 c1d1 c2d2 c2d1 c2d2 c2d1
RII
IZOLARE IZOLARE
V 1 V 2 V 3 V 4 V 5 V 6 V 7 V 8
a2b1 a2b1 a2b2 a2b2 a2 b1 a2b1 a2b2 a2b2
c1d1 c1d2 c1d1 c1d2 c2 d1 c2d2 c2d1 c2d2
RIII
IZOLARE IZOLARE
V 2 V 1 V 4 V 3 V 6 V 5 V 8 V 7
A2b1 a2b1 a2b2 a2b2 a2b1 a2b1 a2b2 a2b2
C1d2 c1d1 c1d2 c1d1 c2d2 c2d1 c2d2 c2d1
RIV
Drum acces Drum acces
3 Tratamente 5 Tratamente
Fig. 29 SCHEMA DE AMPLASARE A EXPERIENŢELOR LA SUCEAVA
şi CENTRUL LUCINA

70
 Efectul complex al tuturor factorilor a fost cercetat şi interpretat pentru următoarele
aspecte:
gradul de infecţie pentru virozele grave (virusul răsucirii frunzelor şi virusul Y);
gradul de infecţie pentru virozele uşoare (X, S,);
producţia de tuberculi pentru sămânţă;
producţia totală de tuberculi.
Experienţele au fost amplasate în interiorul câmpului de producere a materialului
pentru plantat de la Suceava (fig.21), deoarece terenul se prezenta ca un teritoriu bine
delimitat de obstacole naturale unde au fost asigurate cele mai bune condiţii pentru
vegetaţia plantelor, fără surse de infecţie pentru bolile virotice. Pe parcursul perioadei de
vegetaţie s-au monitorizat şi efectuat toate lucrările tehnologice necesare producerii
materialului de plantat, cu respectarea perioadelor optime de efectuare a acestora.
La centrul experimental Lucina experienţele s-au amplasat în câmpul de producere a
materialului clonal C (fig. 23):
Întrucât excesul de azot maschează evidenţierea virozelor, s-au utilizat doze mai
reduse şi bine echilibrate cu fosfor şi potasiu. La centrul experimental Lucina, deoarece
solul pe care au fost amplasate experienţele, are o fertilitate redusă ilustrată printr-o
aprovizionare cu azot de la 0,04–0,16%, cu fosfor mobil de 25,3ppm/100g sol şi cu potasiu
mobil 111ppm/100g sol, s-au aplicat anual (toamna) îngrăşăminte organice în doză de 35
tone / ha, asociate cu amendament pe bază de carbonat de calciu (5tone/ha), deoarece pH–
ul este destul de scăzut. Administrarea îngrăşămintelor organice este imperios necesară
deoarece, din cauza climatului răcoros al zonei este diminuată mineralizarea materiei
organice din sol.
Înainte de plantare s-au administrat îngrăşăminte chimice pe bază de N:P:K şi
anume: N–90kg/ha; P2O5–75kg/ha; K2O–75kg/ha, încorporarea efectuându-se prin discuire
repetată.
Fertilizarea solului la Suceava s-a realizat prin administrarea a 120 kg N, 80 kg P2O5
şi 80 kg K2O la hectar.
Lucrarea de plantat s-a efectuat atât la S.C.D.A. Suceava cât şi la centrul
experimental de la Lucina, semimecanizat la o distanţă de 25cm între tuberculi pe rând şi
70cm între rânduri. La plantare s-au folosit câte 1280 tuberculi din fiecare soi şi la fiecare
epocă de plantat.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie au fost efectuate un număr de trei notări
(vizuale) ale virozelor grave şi a celor uşoare, începând atunci când plantele aveau 35 –
40cm înălţime, completate cu teste serologice de precipitare pentru virusurile PVX, PVS ,
efectuate în momentul înfloritului.
Tratamentele împotriva afidelor au fost efectuate în funcţie de specificul variantelor
(cu 3 şi 5 tratamente), pauza dintre acestea fiind de 12 zile.
Împotriva manei au fost executate 4 tratamente utilizând atât produse cu acţiune
sistemică (ofurace 6% + mancozeb 64%) în doză de 2kg/ha, (metalaxil 4% + mancozeb
64%) 2,5kg/ha, cât şi produse cu efect curativ (organostatici + maneb 18%) 0,5kg/ha,
clorotalonil în doză de 2,0l/ha. Pentru combaterea larvelor gândacului din Colorado şi a
afidelor s-a folosit acetamiprid în doză de 0,08kg/ha.

71
 Întreruperea vegetaţiei s-a efectuat cu produsul diquat în doză de 5 l/ha, după ce în
prealabil vrejurii au fost tocaţi mecanic, pentru a preveni fenomenul, de relăstărire a
culturii. Recoltarea a urmat după un interval de 3 săptămâni de la tratamentele cu diquat.

3.5. Condiţiile pedoclimatice din ciclul experimental

3.5.1. Caracterizarea pedologică şi agrochimică a solului de la S.C.D.A. Suceava

Solul pe care au fost amplasate experienţele se încadrează în clasa solurilor molice,

tipul de sol fiind cernoziom cambic, evoluat dintr-un sol de pajişte. Acest tip de sol ocupă
cea mai mare suprafaţă din terenul staţiunii (44%).
Morfologic, acest sol se înscrie pe tipul Ap – Am – A/B – Bv – C, cu un drenaj
intern satisfăcător, iar cel inferior bun. Apa freatică apare la adâncimi mai mari de 5m. Cu
toate acestea, pe anumite porţiuni, apare o vegetaţie care indică un grad de umiditate mai
ridicat, cum ar fi: Tussilago farfara L. (L.S., P.C.,), Equisetum arvense L., etc.
Fizic, acest tip de sol se prezintă cu o textură ce variază de la luto – nisipoasă
mijlocie, la luto – argiloasă medie (atât la suprafaţă cât şi la nivelul orizontului A/B).
În profilul acestui tip de sol se disting următoarele orizonturi:
Ap 0–20cm, culoare brun foarte închisă în stare uscată; structură masivă
(nestructurat), textură lutoasă medie, slab compact, tasat, fin poros, cu 3,2–4,2%
humus.
Am 21–62cm, culoare cenuşie foarte închisă spre negricioasă în stare umedă şi
cenuşie în stare uscată, structură poliedrică subangulară cu agregate angulare medii,
bine dezvoltate, textura lutoasă medie, ferm, slab compact, fin poros.
A/B 63–82cm, de culoare brună închisă, structură poliedrică, subangulară şi angulară
mare, bine dezvoltată, textură lutoasă medie, slab compact, fin poros.
Bv 83–170cm, culoare brună închisă în partea superioară şi brună în partea inferioară,
textură luto-argiloasă mijlocie, compact, pelicule subţiri de argilă pe feţele agregatelor
structurale, foarte fin poros.
C 171cm, în jos, culoare cenuşiu gălbuie în stare umedă şi galben pal în stare uscată,
structură masivă, textură luto-argiloasă medie, slab compact, fin poros.
Drenajul intern este asigurat în special în prima jumătate a profilului de sol.
Condiţiile climatice moderate, relieful relativ plan, drenajul intern şi extern bun, asigură
condiţii bune de umiditate. Pe acest tip de sol aprovizionarea cu fosfor accesibil este slabă
(5 – 10ppm/100 g sol), aprovizionarea cu potasiu accesibil este bună (100 – 130ppm/100 g
sol), iar mobilizarea azotului şi capacitatea de nitrificare sunt bune.

3.5.2. Caracterizarea pedologică şi agrochimică a solului de la centrul experimental

Lucina
Arealul pe care s-au amplasat experienţele, din punct de vedere geologic se află în
zona de contact dintre flişul cretacic alcătuit din seria şisturilor negre şi a straturilor de
Andia.

72
 Nivelul apei freatice este cantonat la o adâncime mai mare de 10 m. Influenţa
antropică este dominantă, datorită cultivării acestei suprafeţe, şi utilizării unor cantităţi mari
de îngrăşăminte şi gunoi de grajd provenit de la herghelie.
Solul este puternic acid, având la suprafaţă un pH cuprins între 4,1 şi 4,5, un grad
de saturaţie în baze cuprins între 15% şi 32%, datorită faptului că suma ionilor de hidrogen
(SH) este în unele cazuri de 4 – 5 ori mai mare decât suma bazelor. Pentru a corecta reacţia
solului s-au aplicat amendamente, circa 5 t/ha carbonat de calciu.
Caractere morfologice ale solului brun acid, tipic, scheletic având ca material
parental luturi grele filitice:
Aup + R 0-22cm, negricios, glomerular mic în aglomerări poliedrice mici, 20 %
schelet, moderat compact;
Bv + R 22–46cm, galben roşcat, poliedric subangular mijlociu, 16 % schelet,
moderat compact;
C R 46–70cm, gălbui vineţiu, poliedric subangular mijlociu în aglomerări mari,
75% schelet, moderat compact;
Pe acest tip de sol aprovizionarea cu azot total variază de la 0,04–0,16%, fosfor
mobil 25ppm/100g sol şi potasiu mobil 110ppm/100g sol.

3.5.3. Caracterizarea condiţiilor meteorologice de la Suceava

Cartoful se numără printre cele mai pretenţioase plante faţă de climă şi sol. Calitatea
tuberculilor este influenţată preponderent de temperatura aerului şi a solului, de cantitatea şi
repartizarea precipitaţiilor, de lungimea zilei, de intensitatea luminii şi tipul de sol, fiind
„produsul calităţii geografice”.
Pe baza analizei condiţiilor climatice şi a condiţiilor de sol şi corelării acestora cu
cerinţele biologice ale cartofului, au fost conturate bazine specializate pentru această
cultură, Suceava fiind unul dintre ele. Cartofului, ca urmare a originii sale, îi priesc
regiunile răcoroase aşa cum este şi Suceava. În toată perioada de vegetaţie (la soiurile
timpurii 75 – 80 zile, iar la soiurile tardive şi foarte tardive 130–135 zile) cartoful necesită o
sumă a gradelor de temperatură cuprinse între 1800–2700oC. Temperatura minimă pentru
încolţirea tuberculilor (5–6oC), de obicei începând cu sfârşitul lunii martie, iar temperatura
optimă de răsărire (de 12–15oC) se înregistrează la începutul lunii mai.
Elementele meteorologice care au stimulat răsărirea cartofului în primul an de
studiu, au fost temperaturile mai ridicate din luna mai şi umezirea acceptabilă a bilonului
după plantat.
Temperaturile scăzute din prima decadă a lunii iunie au condus la întârzierea
înfloritului. Nu s-au înregistrat temperaturi nocive în diferite fenofaze. Faţă de temperatura
medie multianuală de 7,7oC, temperatura medie de 7,3oC, a anului I de experimentare a fost
favorabilă dezvoltării plantelor de cartof (tab. 9). În tabel au fost incluse numai datele din
luna aprilie (când s-a efectuat plantarea cartofului) şi până în luna august (când a avut loc
procesul de întrerupere a vegetaţiei), deoarece în acest interval de timp se desfăşoară toate
fenofazele cartofului.
Anul al doilea de experimentare se caracterizează printr-o distribuire neuniformă a
precipitaţiilor, iar în ceea ce priveşte temperaturile înregistrate, au fost mai ridicate faţă de

73
anul I. În perioada de la răsărire la începutul tuberizării s-a înregistrat un aport crescut de
precipitaţii, care au asigurat o bună umezire a solului în bilon.

Tabelul 9
Caracteristici meteorologice în lunile aprilie – august, anul I - Suceava
Specificare/Luna IV V VI VII VIII
PRECIPITAŢII mm
Decada I 6 1 15 38 13
Decada II 27 2 51 44 1
Decada III 19 59 25 30 74
Suma lunară 52 62 91 112 88
Media multianuală 45 74 92 83 69
TEMPERATURI o C
Decada I 3,2 15,8 15,3 19,6 19,1
Decada II 2,8 18,4 18,2 16,8 18,0
Decada III 6,4 11,8 18,6 18,7 16,0
Media lunară 4,1 15,3 17,4 18,3 17,7
Media multianuală 7,9 13,6 16,9 18,4 17,8

Începând însă cu a treia decadă din luna iunie şi până la întreruperea vegetaţiei au
existat frecvente perioade deficitare sub aspect pluviometric (tab. 10)

Tabelul 10
Caracteristici meteorologice în lunile aprilie – august, anul II – Suceava
Specificare/Luna IV V VI VII VIII
PRECIPITAŢII mm
Decada I 4 13 4 32 4
Decada II 49 92 126 59 7
Decada III 11 22 5 10 10
Suma lunară 64 127 135 101 21
Media multianuală 46 77 96 93 73
TEMPERATURI o C
Decada I 12,7 13,5 20,2 16,0 21,6
Decada II 9,9 12,4 16,8 18,7 19,0
Decada III 10,2 13,6 18,7 22,5 14,2
Media lunară 10,9 13.2 18,6 19,0 18,3
Media multianuală 7,7 13,0 17,0 18,4 17,7

Comparativ cu anul I, în anul II plantele din parcelele plantate tardiv au beneficiat în

mai mică măsură de o bună repartiţie a precipitaţiilor.

74
 Tabelul 11
Caracteristici meteorlogice în lunile aprilie – august, anul III – Suceava
Specificare/Luna IV V VI VII VIII
PRECIPITAŢII mm
Decada I 20 2 19 9 12
Decada II 51 25 5 29 14
Decada III 16 3 36 28 43
Suma lunară 87 30 60 66 69
Media multianuală 46 74 92 83 69
TEMPERATURI o C
Decada I 9,0 9,9 19,6 22,7 20,1
Decada II 9,1 11,8 21,7 19,5 20,1
Decada III 9,6 15,7 17,9 20,2 16,1
Media lunară 9,2 12,6 19,7 20,8 18,7
Media multianuală 7,9 13,6 17,0 18,5 17,8

În anul III de experimentare, atât comparativ cu media multianuală cât şi cu anii I şi

II, regimul termic s-a caracterizat, o perioadă foarte îndelungată (iunie-august), prin
temperaturi mai ridicate, mediile lunare fiind cu 1-2oC mai mari.
În ceea ce priveşte precipitaţiile, putem menţiona că anul al treilea de
experimentare, s-a caracterizat printr-un aport sub media multianuală. Luna aprilie
depăşeşte cu 41mm media multianuală, dar lunile mai, iunie, iulie sunt mult sub această
medie (tab. 10).

3.5.4. Caracterizarea condiţiilor meteorologice de la Lucina

Pentru o mai bună caracterizare a regimului de umiditate s-a estimat „indicele de

umezire pluvială”, care se defineşte ca fiind raportul dintre precipitaţiile căzute şi necesarul
de precipitaţii.
O evaluare a necesarului de precipitaţii s-a realizat şi cu ajutorul relaţiei lui Burt:
np = n . kt
unde:
np - necesar precipitaţii
n - număr zile
kt - coeficient care pentru ţara noastră are valoare de 1,04

Caracteristicile meteorologice ale primului an de experimentare la centrul Lucina,

sub raportul precipitaţiilor căzute prezintă un exces în luna aprilie, urmând apoi ca în lunile
mai, iunie şi iulie să se înregistreze un deficit comparativ cu media multianuală (tab. 12).
Acest deficit în precipitaţii din perioada de vegetaţie nu a avut un rol semnificativ
în creşterea şi dezvoltarea culturii, dar excedentul din luna august a creat neajunsuri în ceea
ce priveşte întreruperea vegetaţiei şi recoltarea. Regimul termic din anul I, cu excepţia
ultimei decade din luna iulie a avut o influenţă benefică materializată mai ales prin
diminuarea transpiraţiei şi respiraţiei. Ca urmare a acestor compensări, nivelul producţiei de
tuberculi a fost surprinzător de ridicat.

75
 Tabelul 12
Caracteristici meteorologice în lunile aprilie – august, anul I – Lucina
Specificare/Luna IV V VI VII VIII
PRECIPITAŢII mm
Decada I 9 6 16 36 25
Decada II 38 9 54 47 2
Decada III 29 20 27 23 145
Suma lunară 76 35 97 106 172
Media multianuală 52 100 114 122 93
TEMPERATURI oC
Decada I 2,6 8,1 10,9 16,3 14,3
Decada II 2,1 14,1 12,2 15,5 13,0
Decada III 5,5 6,8 14,9 18,7 12,5
Media lunară 3,4 9,7 12,7 16,8 13,3
Media multianuală 6,6 11,4 15,5 17,5 17,3

9,5
8,9
9 Suceava
8,5
Lucina
8
7,5
7
6,5
6
5,5
mm

5
4,5
4 3,5 3,6
3,4 3,4
3,5
3 2,6
2,5 2,5
2,3 2,3
2,5
1,9
2 1,8
1,4 1,5 1,4
1,5 1,3
1,5 1 1,2 1
0,8
1 0,8
0,5 0,4 0,5 0,6
0,5 0,1 0,1
0,1
0,1
0
1 3 2 1 3 2 1 3
Aprilie Iunie August

Luna / Decada

Fig. 30. Variaţia umezirii pluviale sezoniere în anul I (după Burt)

În ceea ce priveşte variaţia indicelui umezelii pluviale în anul I, se observă un paralelism
între localităţile Suceava şi Lucina, aceasta fiind în favoarea centrului Lucina, în decada a doua a
lunilor aprilie, iunie, iulie şi decada a treia a lunii august (fig. 30).
Anul al doilea de experimentare la centrul Lucina a fost mai generos cu precipitaţiile
favorizând un climat propice dezvoltării cartofului pe întreaga perioadă de vegetaţie. Astfel
s-au înregistrat depăşiri peste media multianuală în lunile aprilie, mai (perioada de plantare)
şi august. Precipitaţiile s-au menţinut aproximativ la aceleaşi nivel cu media în lunile iunie
şi iulie (tab.13).
76
 Tabelul 13
Caracteristici meteorologice în lunile aprilie–august, anul II - Lucina
Specificare/Luna IV V VI VII VIII
PRECIPITAŢII mm
Decada I 147 25 5 44 17
Decada II 37 80 79 54 104
Decada III 7 19 33 14 13
Suma lunară 191 124 117 112 134
Media multianuală 52 100 114 122 93
TEMPERATURI o C
Decada I 3,7 10,6 18,6 14,8 20,5
Decada II 5,8 9,3 14,8 17,6 16,8
Decada III 7,1 11,6 17,2 20,1 12,3
Media lunară 4,1 15,3 17,4 18,3 17,7
Media multianuală 5,4 10,3 13,4 13,9 13,2

Valorile înregistrate ale temperaturilor (mediile lunare) au depăşit mediile

multianuale începând cu luna mai, continuând cu valori crescute până în luna august.
Dacă luăm în studiu valorile indicelui de umezire pluvială observăm că acesta este
mai ridicat la Lucina faţă de Suceava în prima decadă a lunii aprilie şi în a doua decadă a
lunii august (fig. 31). În rest, prezintă valori aproximativ egale ceea ce demonstrează că
precipitaţiile înregistrate în ambele localităţi au fost (sumele lunare) au fost aproximativ
egale.

Fig. 31. Variaţia umezirii pluviale sezoniere în anul II (după/after Burt)

77
 Precipitaţiile înregistrate în anul III de experimentare au fost sub media multianuală
în lunile aprilie şi mai şi mai mari în cea mai mare parte a vegetaţiei, în mod deosebit în
lunile iunie şi iulie. Considerăm că din punct de vedere al precipitaţiilor acest an a fost
destul de favorabil.
Temperaturile au fost peste medie în lunile iunie, iulie şi august (tab. 14), cultura
având un ritm de dezvoltare a tuberculilor destul de rapid.
Umezirea pluvială din a doua decadă a lunii aprilie s-a situat sub nivelul celei de la
Suceava, dar în celelalte etape mult mai mare comparativ cu Suceava (fig. 31).
Pe baza caracteristicilor meteorologice luate în studiu, ambele localităţi au
prezentat condiţii prielnice pentru producerea şi înmulţirea materialului de plantat la cartof.

Tabelul 14
Caracteristicile meteorologice în lunile aprilie–august, anul III - Lucina
Specificare/Luna IV V VI VII VIII
PRECIPITAŢII mm
Decada I 12 9 18 39 17
Decada II 21 29 16 46 22
Decada III 25 27 83 48 50
Suma lunară 59 65 117 133 89
Media multianuală 63 97 101 104 77
TEMPERATURI oC
Decada I 3,6 7,7 14,3 17,1 15,6
Decada II 4,1 8,9 15,1 16,8 14,6
Decada III 6,7 11,3 16,0 17,7 14,2
Media lunară 4,8 9,3 15,1 17,2 14,8
Media multianuală 5,3 10,3 13,4 14,3 13,4

Umezirea pluvială din a doua decadă a lunii aprilie s-a situat sub nivelul celei de la
Suceava, dar în celelalte etape mult mai mare comparativ cu Suceava (fig. 32).

78
 Fig. 32. Variaţia umezirii pluviale sezoniere în anul III (după Burt)
Pe baza caracteristicilor meteorologice luate în studiu, ambele localităţi au
prezentat condiţii prielnice pentru producerea şi înmulţirea materialului de plantat la cartof.

79
 CAPITOLUL 4
DATE EXPERIMENTALE PRIVIND ZBORUL AFIDELOR,
FRECVENŢA VIROZELOR ŞI RANDAMENTUL DE
TUBERCULI

4.1. Influenţa condiţiilor meteorologice asupra zborului afidelor

Afidele constituie cel mai mare grup de vectori virotici, deoarece transmit un număr
mare de virusuri patogene şi de aceea principalul obiectiv al producătorilor de cartof pentru
sămânţă, nu constă doar în a combate afidele deja instalate în culturi, ci mai ales de a găsi
cele mai eficiente mijloace de prevenire a eliminării acestora (Donescu, 1997).
Încă de la începutul secolului XX au fost întreprinse cercetări cu privire la
identificarea agenţilor transmiţători de boli virotice. OORTWIJIN BOTJES (1920)
consideră că, afida verde a piersicului (Myzus persicae Sulzer) ca transmiţător al virozelor
la cartof şi în special al virusului Y (PVY), al virusului răsucirii frunzelor (PLRV) şi a
virusului A (PVA), fapt confirmat ulterior prin numeroase cercetări asupra biologiei
vectorului şi a modului de transmitere a virusurilor (Man et col.,1969).
Frecvenţa infecţiilor primare cu virusul M (PVM) la soiurile rezistente s-a corelat
pozitiv numai cu zborul afidelor Myzus persicae (Sulzer) şi Macrosiphum euphorbiae
(Thomas), din perioadele mai – iunie când plantele de cartof erau tinere, la soiurile foarte
sensibile şi mijlociu de rezistente, infecţiile au fost în relaţie directă cu zborul speciei Aphis
fabae (Scopoli) (Cojocaru, 1987).
Frecvenţa crescută a vânturilor cu viteze mai mari de 2 m/secundă în ultimii ani, au
prilejuit o creştere a deplasării pasive a exemplarelor de Myzus persicae (Sulzer), a fost
asociată cu creşterea frecvenţei infecţiilor cu virusul răsucirii frunzelor (PLRV) (Cojocaru
et col., 1973).
Cu privire la frecvenţa zborurilor, determinată cu ajutorul vaselor galbene (capcane
Moericke), datele înscrise în tabelul 15, dovedesc că cel mai mare număr de afide au existat
în anul I şi anul III, care au ajuns până la 1313 – 1343 exemplare/vas.
Totodată se cuvine a fi remarcat faptul că în anul III de experimentare, s-a
înregistrat cea mai lungă perioadă (patru decade), în care numărul afidelor/vas a fost mai
mare de 200 exemplare. Pe locul secund se situează anul 1997, în care durata înregistrării
unui număr mai mare de 200 exemplare/vas, a fost de numai trei decade. Spre deosebire de
aceşti ani, în anul II, un număr mai mare de afide (peste 200), s-a înregistrat doar într-o
singură decadă.
Luând în considerare etapele în care s-a înregistrat un număr mai mare de 200
exemplare / vas (limită convenţională), acestea au coincis cu:
în anul I – decadele prima şi a treia din iulie şi prima decadă din august;
în anul II – în decada a treia din iunie;
în anul III – în decada a treia din iunie şi toată luna iulie.

80
 Tabelul 15
Relaţii între intensitatea zborului afidelor şi unii parametri meteorologici
- Suceava
Unităţi de
Nr. total Precipitaţii
Anul Luna Decada Transmitere toC i.u.p.
afide (mm)
(U.T.)
V 3 18 1,8 11,8 59 4,1
1 48 4,8 15,3 15 0,7
VI 2 69 8,3 18,2 51 2,0
3 135 23,4 18,6 25 0,9
I 1 311 42,1 19,6 38 1,3
VII 2 117 13,1 16,8 44 1,9
3 289 46,9 18,7 30 1,0
1 205 51,3 19,1 13 0,5
VIII
2 121 17,5 18,0 1 0,1
V 3 10 1,0 13,6 22 1,2
1 89 10,0 20,2 4 0,1
VI 2 68 8,5 16,8 126 5,5
3 271 34,8 18,7 5 0,2
II
1 98 11,7 16,0 32 1,5
VII 2 115 12,3 18,7 59 2,2
3 122 12,5 22,5 10 0,3
VIII 1 38 3,9 21,6 4 0,1
2 114 13,9 21,7 5 0,1
VI
3 300 35,9 17,9 36 1,4
1 433 58,6 22,7 9 0,2
III
VII 2 221 27,2 19,5 29 1,0
3 230 58,1 20,2 28 0,9
VIII 1 45 13,2 20,1 12 0,4

Atât datele din tabelul 15, permit să se evalueze unele inducţii ale variabilităţii unor
factori meteorologici, asupra dinamicii (numerice) a populaţiei de afide. Astfel
temperaturile mai scăzute, cuprinse între 11,8 şi 13,6oC, din a treia decadă a lunii mai (în
anii I şi II), au fost asociate cu cel mai redus zbor al afidelor, ca urmare a micşorării
ritmului de apariţie a adulţilor înaripaţi.
Relevant este şi faptul că temperaturile medii decadale de 16–18oC au avut un
impact semnificativ, în sensul că acestea au determinat diminuări semnificative ale
frecvenţei zborurilor afidelor. Astfel în urma scăderii temperaturii de la 19,6oC la 16,8oC
(în luna iulie a anului I), numărul afidelor captate s-a diminuat de la 311 la 117
exemplare/vas.
Acelaşi efect limitativ s-a înregistrat şi în anul II, când în urma scăderii temperaturii
medii (decadale) de la 18,7oC (în decada a treia a lunii iunie), la 16,0oC (în prima decadă a
lunii iulie), numărul afidelor aflate în zbor s-a redus de la 271 la 98 exemplare/vas.
Evaluarea statistică a interrelaţiilor, nu reliefează dependenţe semnificative ale
intensităţii zborului afidelor de cele două elemente meteorologice. Aceasta este atestată de
valoarea destul de mică a coeficienţilor de corelaţie. Se cuvine totuşi a se remarca o
oarecare influenţă negativă a precipitaţiilor (r = -0,388) şi o influenţă pozitivă a
81
temperaturii (r = 0,458), asupra zborului afidelor. Deşi fiecare din aceste valori nu sunt
semnificative, diferenţa dintre ele este totuşi semnificativă.
Întrucât nivelul umezirii mediului înconjurător este dependent de măsura în care
precipitaţiile compensează evapotranspiraţia, pentru evaluarea cât mai probabilă a acesteia
s-a utilizat relaţia KLATT (1969), modificată de SCURTU (Scurtu, 1996). Raportarea
volumului precipitaţiilor înregistrate la cel necesar (după KLATT) echilibrării
evapotranspiraţiei, permite evaluarea nivelului de umezire pluvială (i.u.p.).
Interdependenţa dintre frecvenţa zborului afidelor şi i.u.p., exprimată cu ajutorul
coeficientului de corelaţie (r = - 483), sugerează că accentuarea gradului de umezire este
asociată cu diminuarea zborului afidelor, mai ales dacă aceasta a avut loc în perioade mai
„reci”. Cu alte cuvinte este de aşteptat ca în zonele în care valorile mai ridicate ale gradului
de umezire pluvială (i.u.p.) sunt frecvent asociate cu temperaturi mai scăzute, şi zborul
afidelor să fie mult mai redus.
Întrucât valorile prezentate în cele ce urmează:
rata creşterii infecţiei cu virusuri „grave” anul II anul III
la soiul Désirée comparativ cu anii precedenţi: 2,69 1.81
valori ale indicatorului u.t. (total) în anii precedenţi: 209 95

nu relevă o concordanţă satisfăcătoare între valorile u.t. din anii precedenţi şi rata creşterii
proporţiei de plante infectate cu virusuri grave (în anii următori), denotă că transmiterea
acestora depinde nu numai de mărimea populaţiei de afide, ci şi de alţi factori. Printre
aceştia poate fi inclusă şi agresivitatea afidelor, reprezentată prin numărul de înţepături al
acestora.

4.2. Frecvenţa virozelor în funcţie de secvenţele tehnologice

Determinările efectuate în anii I–III (tabelele 16 şi 17) sugerează existenţa unor

particularităţi ale dependenţei frecvenţei infecţiilor cu viroze grave de cadrul ecologic, de
natura materialului biologic utilizat, precum şi de unele măsuri agrotehnologice luate în
considerare.

82
 Tabelul 16
Frecvenţa plantelor afectate de viroze grave - Suceava
S P E C I F I C A R E A N I I
Epoca Număr Întreruperea Media
I II III
Plantării tratamente vegetaţiei
D É S I R É E %
3 0,79 2,04 4,07 2,30
la avertizare
5 0,32 0,78 1,72 0,94
Timpurie
3 după 20 zile 1,10 2,97 5,79 3,29
5 de la avertizare 0,94 2,51 4,07 2,51
3 0,94 2,66 4,70 2,77
la avertizare
După 30 5 0,78 2,04 3,76 2,19
zile* 3 după 20 zile 1,41 3,60 5,63 3,55
5 de la avertizare 0,94 3,28 4,70 2,97
DL 5% 0,81 1,33 1,96 1,38
DL 1% 1,10 1,81 2,66 1,83
DL 0,1 % 1,49 2,44 3,59 2,39
S A N T É%
3 0,32 0,47 1,88 0,89
la avertizare
5 0,16 0,32 1,41 0,63
Timpurie
3 după 20 zile 0,79 0,94 2,66 1,46
5 de la avertizare 0,63 1,25 2,66 1,51
3 0,63 0,78 2,67 1,36
la avertizare
După 30 5 0,47 0,94 2,35 1,25
zile* 3 după 20 zile 0,94 1,25 2,98 1,72
5 de la avertizare 0,79 1,41 3,45 1,88
DL 5% 0,52 0,69 1,77 1,10
DL 1% 0,71 0,93 2,41 1,46
DL 0,1 % 0,96 1,26 3,25 1,90

* - de la plantatul timpuriu

83
 Tabelul 17
Frecvenţa plantelor afectate de viroze grave (VRFC, PVY) - Lucina
S P E C I F I C A R E A N I I
Media
Epoca Număr Întreruperea
Plantării tratamente Vegetaţiei I II III
D É S I R É E %
3 la avertizare 0,16 0,32 0,47 0,32
5 0,16 0,32 0,47 0,32
Timpurie 3 după 20 zile 0,47 0,79 1,41 0,89
5 de la avertizare 0,47 0,78 1,26 0,84
3 la avertizare 0,32 0,63 0,94 0,63
5 0,32 0,63 0,79 0,58
După 30
3 după 20 zile 0,63 1,10 1,57 1,10
zile*
5 de la avertizare 0,63 0,94 1,72 1,10
DL 5% 0,44 0,79 0,58 0,60
DL 1% 0,59 1,08 0,79 0,80
DL 0,1 % 0,80 1,45 1,07 1,04
S A N T É %
3 la avertizare 0,16 0,16 0,32 0,21
5 0,16 0,16 0,16 0,16
Timpurie 3 după 20 zile 0,47 0,47 0,47 0,47
5 de la avertizare 0,32 0,32 0,16 0,27
3 la avertizare 0,32 0,32 0,47 0,37
5 0,16 0,32 0,32 0,27
După 30
3 după 20 zile 0,63 0,63 0,63 0,63
zile*
5 de la avertizare 0,32 0,47 0,47 0,42
DL 5% 0,60 0,42 0,44 0,42
DL 1% 0,82 0,57 0,59 0,56
DL 0,1 % 1,11 0,76 0,80 0,73

* - de la plantatul timpuriu

84
 Tabelul 18
Dependenţa frecvenţei plantelor afectate de viroze grave (VRFC, PVY) de acţiunea
medie a măsurilor tehnologice
% plante
S P E C I F I C Ă R I Diferenţe Semnificaţia
infectate
SUCEAVA 1,95 1,41 xxx
Localitate
LUCINA 0,54 Mt
DÈSIRÈE 1,64 0,80 xxx
Soiul
SANTÈ 0,84 Mt
bază (clasa SE) 0,55 Mt
Categorie
bază (clasa E) 1,11 0,56 xx
biologică
certificată A 2,07 1,52 xxx
TIMPURIE 1,06 Mt
Epoca plantării
DUPĂ 30 ZILE * 1,42 0,36 x
TREI 1,37 Mt
Număr tratamente
CINCI 1,11 0,26
Întreruperea LA AVERTIZARE 0,94 Mt
Vegetaţiei DUPĂ 20 ZILE ** 1,54 0,60 xx

* - de la plantatul timpuriu DL 5 % = 0,34 %

** - de la avertizare 1 % = 0,48%
0,1 % = 0,66 %

Privitor la inducţia medie a măsurilor tehnologice asupra gradului de infecţie cu

viroze grave a plantelor de cartof, datele înscrise în tabelul 18 permit să sublinieze
următoarele tendinţe generale:
 cele mai semnificative dependenţe ale frecvenţei plantelor afectate de viroze
grave au fost generate de componentele „categorie biologică” şi „localitate”.
Astfel în medie, gradul de infecţie al categoriei certificată A comparativ cu bază
(clasa SE), s-a amplificat de 3,76 ori, iar la Suceava frecvenţa virozelor grave a
fost de 3,6 ori mai mare comparativ cu Lucina;
 ca urmare a faptului că cele două localităţi se deosebesc nu numai prin
ansamblul condiţiilor ecologice şi al mărimii populaţiilor de afide, dar mai ales
sub aspectul capacităţii acestora de transmitere a infecţiilor, ca urmare a
interrelaţiilor cu factorii abiotici, creşterea frecvenţei virozelor grave a fost de
2,05 ori mai mare comparativ cu baza (clasa SE), în condiţiile de la Lucina şi
de 4,53 ori mai mare la Suceava;
 pe locul secund s-au situat „genotipul” şi „etapa întreruperii vegetaţiei”,
frecvenţa plantelor afectate de viroze grave fiind cu 95% mai mare la soiul
Désirée comparativ cu Santé, şi cu 64% la plantele a căror vegetaţie a fost
întreruptă cu 20 zile după avertizare. Comparativ cu cercetările efectuate de
DRAICA C., şi MAN S., (1978), care au reliefat că pentru fiecare decadă de
întârziere a întreruperii vegetaţiei frecvenţa virozelor grave (la soiul Désirée), a
sporit cu 1,5 unităţi procentuale, la Lucina şi Suceava aceste creşteri procentuale
au fost mult mai mici. Astfel la categoria „certificată A” acestea au fost de 0,4 şi
respectiv de 0,75 unităţi procentuale.

85
  dintre măsurile tehnologice incluse în modelul experimental, epoca plantării a
avut cea mai redusă contribuţie la atenuarea gradului de infecţie virotică
(virusuri grave), în sensul că plantarea timpurie a contribuit la diminuarea (deşi
semnificativă), doar cu 34%;
 Şi în ceea ce priveşte dependenţa frecvenţei virozelor grave de epoca plantării,
datele înregistrate atât la Suceava cât şi la Lucina sunt inferioare celor
evidenţiate în alte cercetări. Astfel faţă de o rată zilnică de 0,048 – 0,056 (MAN
S., 1975), sau de 0,64 – 0,66 unităţi procentuale (Catelly et col., 1966), la
categoria „certificată A” de la Lucina rata a fost de 0,12, iar la Suceava de 0,26
unităţi procentuale pentru fiecare zi de întârziere a plantatului;
 în medie cele cinci tratamente efectuate pentru diminuarea populaţiilor de afide
nu au contribuit la micşorarea semnificativă a frecvenţei infecţiei cu viroze
grave, comparativ cu parcelele ce au beneficiat doar de trei tratamente.
Privitor la inducţia interacţiunii dintre categoria biologică a materialului şi epoca de
plantare asupra frecvenţei virozelor grave la plantele aparţinând celor două soiuri cultivate
la Suceava şi Lucina, valorile relative a datelor din tabelul 19, sugerează unele tendinţe.
Comparativ cu bază (clasa SE), frecvenţa tufelor afectate de viroze grave s-a
amplificat semnificativ odată cu parcurgerea etapelor de înmulţire a soiului Désirée, în
ambele localităţi, atât la plantarea timpurie cât şi la cea întârziată cu 30 zile. Această
tendinţă s-a menţinut şi la soiul Santé, dar numai la Suceava. La Lucina soiul Santé s-a
dovedit a fi nesemnificativ afectat de interacţiunea însumată a efectelor datorate epocii de
plantare şi categoriei biologice
Creşterea gradului de infecţie cu viroze grave, a fost în mai mare măsură favorizată
de durata înmulţirii materialului clonal, comparativ cu inducţia generată de o plantare
întârziată. Pe de altă parte deşi plantarea întârziată (cu 30 zile) a favorizat, accentuarea
infecţiei cu viroze grave la ambele soiuri şi în ambele localităţi, totuşi diferenţele faţă de
plantatul timpuriu nu sunt semnificative.

86
 Tabelul 19
Dependenţa frecvenţei infecţiilor cu viroze grave de interacţiunea dintre epoca
plantării şi categoria biologică
SPECIFICARE
Epoca Categoria Localitatea Soiul % plante
plantării biologică virozate
bază (clasa SE) 0,79
Timpurie bază (clasa E) 2,07
certificată A 3,91
bază (clasa SE) Suceava Désirée 1,02
După 30 bază (clasa E) 2,89
zile* certificată A 4,70
bază (clasa SE) 1,07
DL 5 % bază (clasa E) 1,38
certificată A 1,64
bază (clasa SE) 0,47
Timpurie bază (clasa E) 0,75
certificată A 2,15
Suceava Santé
bază (clasa SE) 0,71
După 30 zile* bază (clasa E) 1,09
certificată A 2,86
bază (clasa SE) 0,60
DL 5 % bază (clasa E) 1,15
certificată A 1,23
bază (clasa SE) 0,32
Timpurie bază (clasa E) 0,55
certificată A Désirée 0,90
Lucina
bază (clasa SE) 0,47
După 30 zile* bază (clasa E) 0,82
certificată A 1,25
bază (clasa SE) 0,62
DL 5 % bază (clasa E) 0,51
certificată A 0,69
bază (clasa SE) 0,28
Timpurie bază (clasa E) 0,28
certificată A Santé 0,28
Lucina
bază (clasa SE) 0,36
După 30 zile* bază (clasa E) 0,44
certificată A 0,47
bază (clasa SE) 0,51
DL 5 % bază (clasa E) 0,52
certificată A 0,43

*- de la plantatul timpuriu

87
 Tabelul 20
Variaţia frecvenţei plantelor afectate de viroze grave în funcţie de interacţiunea dintre
numărul tratamentelor şi categoria biologică
SPECIFICARE
% plante
Număr Categoria Localitatea Soiul
virozate
tratamente biologică
bază (clasa SE) 1,06
3 bază (clasa E) 2,82
certificată A 5,05
Suceava Désirée
bază (clasa SE) 0,74
5 bază (clasa E) 2,15
certificată A 3,56
bază (clasa SE) 1,07
DL 5 % bază (clasa E) 1,38
certificată A 1,64
bază (clasa SE) 0,67
3 bază (clasa E) 0,86
certificată A 2,55
Suceava Santé
bază (clasa SE) 0,51
5 bază (clasa E) 0,98
certificată A 2,47
bază (clasa SE) 0,60
DL 5 % bază (clasa E) 1,15
certificată A 1,23
bază (clasa SE) 0,40
3 bază (clasa E) 0,71
certificată A Désirée 1,10
Lucina
bază (clasa SE) 0,40
5 bază (clasa E) 0,67
certificată A 1,06
bază (clasa SE) 0,62
DL 5 % bază (clasa E) 0,51
certificată A 0,69
bază (clasa SE) 0,40
3 bază (clasa E) 0,40
certificată A Santé 0,47
Lucina
bază (clasa SE) 0,24
5 bază (clasa E) 0,32
certificată A 0,28
bază (clasa SE) 0,51
DL 5 % bază (clasa E) 0,52
certificată A 0,43

Datele înscrise în tabelul 20, permit să se evidenţieze că atât la Suceava cât şi la

Lucina, eficacitatea creşterii numărului de tratamente (de la trei la cinci) pentru diminuarea
populaţiilor de afide şi accentuarea repelenţei a fost, cu o singură excepţie, nesemnificativă
la toate categoriile biologice luate în considerare.
De asemenea se remarcă că deşi majorarea numărului de tratamente a generat unele
diminuări ale infecţiilor cu viroze grave, în condiţiile de la Suceava la soiul Désirée, iar la

88
Lucina la soiul Santé, totuşi diferenţele dintre cele două soiuri se înscriu în limitele erorilor
experimentale.
Pe baza comparaţiilor relative din fig. 33 şi 34 pot fi evidenţiate unele tendinţe
privitoare la rolul interacţiunii dintre categoria biologică şi etapa întreruperii vegetaţiei
asupra gradului de infecţie cu viroze grave.
Astfel dacă la Suceava întârzierea întreruperii vegetaţiei cu 20 zile (faţă de
„momentul” avertizării), a determinat accentuarea semnificativă a gradului de infecţie cu
viroze grave şi la categoria bază (clasa SE), la Lucina această tendinţă a fost semnificativă
doar la categoriile bază (clasa E) şi certificată A.
Cu alte cuvinte importanţa etapei de distrugere a vegetaţiei a sporit în condiţii
ecologice favorabile creşterii populaţiilor de afide şi agresivităţii acestora.

Fig. 33. Dependenţa variabilităţii relative ale gradului de infecţie cu viroze

grave a materialului aparţinând unor categorii biologice în funcţie de
momentul întreruperii vegetaţiei la Suceava
- martor 1 = bază (clasa SE);
- martor 2 = întreruperea vegetaţiei la avertizare;

În ceea ce priveşte rolul soiului în modelarea interacţiunii dintre categoria biologică

şi întreruperea vegetaţiei, se relevă că rolul amintit al acesteia a fost semnificativ în ambele
localităţi numai la soiul Désirée, pe când la Santé „rata degenerării virotice” a celor trei
categorii biologice testate a fost semnificativă doar la Suceava (fig. 33 şi 34).
Reprezentarea grafică a datelor sugerează că, rolul epocii de plantare în modelarea
frecvenţei infecţiilor cu viroze grave este dependentă în mare măsură de natura factorilor
ecologici şi tehnologici. Aproape în toate cazurile efectele negative ale plantării întârziate,

89
comparativ cu plantarea timpurie, au fost mai evidente când celelalte măsuri asociate s-au
situat la un nivel mai optim.

Fig. 34. Dependenţa variabilităţii relative ale gradului de infecţie cu viroze grave
a materialului aparţinând unor categorii biologice în funcţie de momentul
întreruperii vegetaţiei la Lucina

- martor 1 = bază (clasa SE);

- martor 2 = întreruperea vegetaţiei la avertizare;

Cele mai mari majorări relative ale infecţiilor cu viroze s-au înregistrat la Lucina
(26–88%), pe când la Suceava acestea au fost de 2–53%. Această inadvertenţă este
determinată mai ales de faptul că la Lucina valorile la care se raportează diferenţele, sunt
mai mici comparativ cu cele de la Suceava.

Deşi plantarea întârziată a favorizat amplificarea infecţiilor cu viroze grave, această

tendinţă a fost semnificativă numai la soiul Désirée (fig. 35 şi 36).

90
Fig. 35. Dependenţe relative ale frecvenţei plantelor infectate cu viroze grave
de interacţiunea dintre epoca plantării şi numărul de tratamente la
Suceava
- martor 1 = număr tratamente ;
- martor 2 = epoca plantării

Fig. 36. Dependenţe relative ale frecvenţei plantelor infectate cu viroze grave de
interacţiunea dintre epoca plantării şi numărul de tratamente la Lucina
martor 1 = număr tratamente ; martor 2 = epoca plantării ;

91
 Astfel plantarea întârziată a determinat majorarea frecvenţei virozelor grave cu
43–51%, atunci când aceasta s-a analizat în funcţie de numărul tratamentelor împotriva
afidelor (fig. 35 şi 36) şi de 53–81% când s-a luat interacţiunea epoca de plantare x
întreruperea vegetaţiei (fig. 37 şi 38).

Fig. 37. Dependenţe relative ale frecvenţei plantelor infectate cu viroze grave de
interacţiunea dintre epoca plantării şi etapa întreruperii vegetaţiei la Suceava
- martor 1 = etapa întreruperii vegetaţiei;
- martor 2 = epoca plantării;

Fig. 38. Dependenţe relative ale frecvenţei plantelor infectate cu viroze grave de
interacţiunea dintre epoca plantării şi etapa întreruperii vegetaţiei la Lucina
- martor 1 = etapa întreruperii vegetaţiei; - martor 2 = epoca plantării;
92
 Comparând între ele tendinţele sugerate de fig. 35, 36, 37 şi 38, rezultă că efectele
negative ale plantării întârziate au fost în mai mare măsură dependente de etapa întreruperii
vegetaţiei decât numărul tratamentelor împotriva afidelor.
Datele din tabelul 21 relevă că, majorarea numărului (de la trei la cinci) de
tratamente împotriva afidelor a contribuit la diminuarea semnificativă a frecvenţei tufelor
infectate cu viroze grave numai la soiul Désirée cultivat la Suceava. În acest caz frecvenţa
infecţiilor s-a redus cu 36% când întreruperea vegetaţiei a avut loc „la avertizare” şi cu
20% când aceasta s-a executat „după 20 zile de la avertizare”. Cu o singură excepţie
eficacitatea celor cinci tratamente nu a fost influenţată semnificativ de etapa întreruperii
vegetaţiei.
Tabelul 21
Efectul numărului de tratamente şi a etapei de întrerupere a vegetaţiei asupra
infecţiei cu viroze grave (PLRV, Y) la cartof
SPECIFICARE
%
Număr Întreruperea Localitatea Soiul
Plante virozate
Tratamente vegetaţiei
3 2,53
la avertizare
5 1,62
Suceava Désirée
3 după 20 zile 3,41
5 de la avertizare 2,74
3 1,12
la avertizare
5 0,94
Suceava Santé
3 după 20 zile 1.07
5 de la avertizare 1,69
DL 5% 0,43
DL 1% 0,64
DL 0,1 % 0,98
3 0,47
la avertizare
5 0,42
Lucina Désirée
3 după 20 zile 0,88
5 de la avertizare 0,96
3 0,29
la avertizare
5 0,23
Lucina Santé
3 după 20 zile 0,50
5 de la avertizare 0,37
DL 5% 0,17
DL 1% 0,25
DL 0,1 % 0,39

În ceea ce priveşte rolul etapei de întrerupere a vegetaţiei asupra frecvenţei

infecţiilor cu viroze grave, tendinţele sugerate de tabelul 21 permit a fi remarcate cel puţin
două aspecte relevante:
- rolul major al etapei de întrerupere a vegetaţiei comparativ cu cel al numărului de
tratamente;
- cu doar două excepţii întreruperea întârziată a vegetaţiei a fost asociată cu creşteri
semnificative a infecţiilor (35–128%).

93
 Întrucât gradul de infecţie cu viroze grave la Lucina a fost în general mult mai
scăzut, întreruperea întârziată a vegetaţiei a fost asociată cu creşteri mai mari (72–128%),
comparativ cu Suceava (35–80%). Din acelaşi motiv şi accentuarea infecţiei cu viroze
grave a înregistrat adeseori valori mai mari în parcelele ce au beneficiat de cinci tratamente,
comparativ cu cele în care s-au executat doar trei tratamente.
Conform tendinţelor ilustrate, la Suceava cele două soiuri au reacţionat relativ
asemănător la întârzierea întreruperii vegetaţiei, pe când la Lucina soiul Désirée a
manifestat o sensibilitate ceva mai mare decât soiul Santé.
Tabelul 22
Sinteză privind frecvenţa infecţiilor cu virusuri grave (%)
SPECIFICARE G R A D U Ă R I
Epoca plantării timpurie timpurie după 30 zile după 30 zile
după 20 după 20
Întrerupere vegetaţie avertizare avertizare
zile zile
Suceava Désirée 1,62 2,90 2,48 3,26
Santé 0,76 1,48 1,30 1,80
Lucina Désirée 0,32 0,86 0,60 1,10
Santé 0,18 0,37 0,32 0,52
Analiza variaţiei diferenţelor dintre frecvenţele infecţiilor cu virusuri grave (tabelul
23), întocmită pe baza sintezei prezentate în tabelul 22 sugerează următoarele:
 în cadrul interacţiunilor dintre epoca plantatului şi etapa întreruperii vegetaţiei,
efectuarea cu întârziere a uneia dintre aceste operaţiuni a favorizat amplificarea
frecvenţei infecţiilor mai ales când măsura agrotehnologică complimentară s-a
realizat în momentul optim. Aşa spre exemplu la soiul Désirée cultivat la
Suceava, amplificarea frecvenţei infecţiilor favorizată de întreruperea întârziată
(cu 20 zile) a vegetaţiei, a fost mai mare (cu 1,28 unităţi procentuale), când
plantatul s-a realizat în epoca optimă. Tot astfel plantarea întârziată a generat
creşterea frecvenţei plantelor virozate cu 0,86 unităţi procentuale când
întreruperea vegetaţiei s-a realizat la avertizare şi doar cu 0,36 unităţi
procentuale dacă aceasta s-a realizat după 20 zile;
Tabelul 23
Variaţia diferenţelor între frecvenţele infecţiilor, în unităţi procentuale
Diferenţe datorate întârzierii
întreruperii vegetaţiei plantatului
Localitate Soi
plantat plantat după
la avertizare
timpuriu întârziat 20 zile
Désirée 1,28 x 0,78 x 0,86 x 0,36 x
Suceava Santé 0,72 0,50 x
0,54 0,32 x
DL 5% 0,82 0,44 0,83 0,22
Désirée 0,54 x 0,50 x 0,28 0,24
Lucina Santé 0,19 0,20 0,14 0,15
DL 5% 0,49 0,38 0,20 0,11

- tendinţele amintite au fost sesizate şi la soiul Santé cultivat la Suceava, însă cu o

intensitate mai redusă;

94
 - spre deosebire de Suceava, la Lucina influenţa componentei complimentare (din
cadrul interrelaţiilor), asupra celei principale, a fost în toate cazurile minoră şi
nesemnificativă;
- atât la Suceava cât şi la Lucina, întârzierea întreruperii vegetaţiei a facilitat în mai
mare măsură amplificarea frecvenţei plantelor infectate cu viroze grave comparativ cu
întârzierea plantatului;
Evaluând contribuţia măsurilor agrotehnologice optime (plantat timpuriu şi
întreruperea vegetaţiei la avertizare), la diminuarea frecvenţei plantelor infectate cu viroze
grave, comparativ cu valorile înregistrate în urma întârzierii acestor lucrări (cu 30 şi
respectiv 20 zile), datele alăturate evidenţiază că aceasta a fost semnificativă în ambele
localităţi numai la soiul Désirée :
diferenţe (în unităţi procentuale) între:
nivelul minim şi optim
Suceava Lucina
o
soiul Désirée - 1,64 - 0,78 o
soiul Santé - 1,04 - 0,34
DL 5% 1,37 0,57

Sinteza acţiunilor principale evaluată pe baza datelor înscrise în tabelul 24 relevă că

cele mai semnificative inducţii asupra frecvenţei infecţiilor cu virusul X (PVX), s-au datorat
utilizării categoriei biologice certificată A, condiţiilor ecologice şi etapei de întrerupere a
vegetaţiei (tabelul 25).
Tabelul 24
Dependenţa frecvenţei plantelor infectate cu virusul X (PVX) de efectul măsurilor
tehnologice - soiul Désirée
% plante
S P E C I F I C Ă R I Diferenţe Semnificaţia
infectate
SUCEAVA 0,59 0,29 x
Localitate
LUCINA 0,30 mt
bază (clasa SE) 0,13 mt
Categorie
bază (clasa E) 0,41 0,28 x
Biologică
certificată A 0,78 0,65 xxx
TIMPURIE 0,36 mt
Epoca plantării
DUPĂ 30 ZILE * 0,52 0,16
TREI 0,47 0,05
Număr tratamente
CINCI 0,42 mt
Întreruperea LA AVERTIZARE 0,30 mt
Vegetaţiei DUPĂ 20 ZILE ** 0,59 0,29 x

DL 5% 0,21 * - de la plantatul timpuriu

1% 0,30 ** - de la avertizare
0,1 % 0,41

În medie frecvenţa infecţiilor cu virusul X (PVX) la Suceava a fost de aproape două

ori mai mare ca la Lucina. Aproximativ aceeaşi tendinţă s-a înregistrat şi în cadrul
categoriilor biologice. Astfel comparativ cu baza clasa SE , rata amplificării frecvenţei
95
infecţiilor la categoriile bază clasa E şi certificată A a fost de 2,2 ori şi respectiv 4,1 la
Lucina, iar la Suceava valorile ratelor de creştere a frecvenţei infecţiilor au fost 4,1 şi
respectiv 7,6 (tab. 25)

Tabelul 25
Variaţia ratei de amplificare a frecvenţei infecţiilor cu virusul X (PVX), datorată
acţiunilor principale
S P E C I F I C A R E SUCEAVA LUCINA
Categorie bază (clasa SE) - 1997 mt. mt.
biologică bază (clasa E) - 1998 4,1 2,2
certificată A - 1999 7,6 4,1
Întreruperea LA AVERTIZARE mt. mt.
vegetaţiei DUPĂ 20 ZILE * 2,0 1,7

* de la avertizare

Luând în considerare datele înscrise în tabelele 26 şi 27 se relevă că frecvenţa

infecţiilor cu virusul X nu a fost amplificată semnificativ de întârzierea plantatului.

Tabelul 26
Gradul de infectare cu virusul X (PVX), în funcţie de epoca plantării şi numărul de
tratamente
SPECIFICARE
Localitatea Soiul %
Epoca Număr plante virozate
Plantării tratamente
3 0,44
Timpurie 5 0,44
Suceava Désirée
3 0,73
După 30 zile* 5 0,67
DL 5% 0,32
DL 1% 0,49
DL 0,1 % 0,88
3 0,23
Timpurie 5 0,33
Lucina Désirée
3 0,42
După 30 zile *
5 0,31
DL 5% 0,35
DL 1% 0,56
DL 0,1 % 1,06

*- de la plantatul timpuriu

96
 Eficacitatea unui număr sporit de tratamente (de la trei la cinci), deşi uneori s-au
înregistrat diminuări ale frecvenţei infecţiei cu virusul X, în majoritatea cazurilor ea nu a
fost semnificativă. Această tendinţă generală nu a fost modelată de epoca plantatului (tab.
26), sau de etapa întreruperii vegetaţiei (tab. 27)
În ceea ce priveşte rolul etapei de întrerupere a vegetaţiei se poate remarca că
realizarea acesteia „la avertizare” a contribuit la diminuarea semnificativă a frecvenţei
infecţiei cu virusul X (cu 40–77%) numai la Suceava, atât în cazul plantării timpurii cât şi
în cazul celei întârziate (tab. 27).

Tabelul 27
Gradul de infectare cu virusul X (PVX), în funcţie de epoca plantării şi momentul
întreruperii vegetaţiei
SPECIFICARE
%
Epoca Întreruperea Localitatea Soiul
plante virozate
Plantării vegetaţiei
la avertizare 0,21
Timpurie după 20 zile de 0,73
la avertizare
Suceava Désirée
la avertizare 0,52
După 30 zile *
după 20 zile de 0,86
la avertizare
DL 5% 0,21
DL 1% 0,28
DL 0,1 % 0,38
la avertizare 0,13
Timpurie după 20 zile de 0,34
la avertizare
Lucina Désirée
la avertizare 0,29
După 30 zile* după 20 zile de 0,47
la avertizare
DL 5% 0,23
DL 1% 0,31
DL 0,1 % 0,42

*- de la plantatul timpuriu
Totodată poate fi remarcat faptul că rolul etapelor de întrerupere a vegetaţiei nu a fost
dependent de numărul tratamentelor împotriva afidelor.

Sinteza datelor înscrise în tabelul 28, relevă că cele mai mari rate ale creşterii
frecvenţei plantelor infectate cu virusul S (PVS), s-au datorat parcurgerii procesului de
înmulţire a materialului de plantat şi întreruperii întârziate a vegetaţiei.

97
 Tabelul 28
Frecvenţa plantelor infectate cu virusul S (PVS) - soiul SANTÉ
S P E C I F I C A R E A N I I
Epoca Număr Întreruperea Media
I II III
Plantării tratamente Vegetaţiei
S U C E A V A %
3 1,41 2,50 4,69 2,87
5 la avertizare 1,10 1,88 4,69 2,56
3 după 20 zile 2,50 4,98 7,04 4,84
Timpurie
5 de la avertizare 2,50 4,85 7,19 4,85
3 2,04 3,91 6,72 4,22
5 la avertizare 1,57 2,97 6,41 3,65
După 30 3 după 20 zile 2,03 5,63 8,29 5,32
zile* 5 de la avertizare 2,35 5,63 7,97 5,32
DL 5% 1,31 0,50 2,52 1,80
DL 1% 1,78 0,68 3,42 2,39
DL 0,1 % 2,41 0,92 4,62 3,11
L U C I N A %
3 0,94 1,57 3,28 1,93
5 la avertizare 0,94 1,57 3,28 1,93
3 după 20 zile 2,19 3,44 5,32 3,65
Timpurie
5 de la avertizare 1,72 3,28 5,47 3,49
3 1,10 3,13 4,22 2,82
5 la avertizare 0,94 2,82 4,07 2,61
3 după 20 zile 2,25 4,53 5,78 4,19
După 30 zile*
5 de la avertizare 2,66 4,07 5,94 4,22
DL 5% 0,83 1,39 1,12 0,94
DL 1% 1,13 1,90 1,53 1,25
DL 0,1 % 1,53 2,56 2,06 1,63
* - de la plantatul timpuriu
Astfel comparativ cu categoria bază (clasa SE) frecvenţa infecţiilor cu acest virus a
crescut după un an ( la bază clasa E) de 2,02 ori, iar după doi ani (la certificată A) de 3,21
ori (tab. 29).
Tabelul 29
Dependenţa frecvenţei plantelor infectate cu virusul S (PVS) de acţiunea medie a
măsurilor tehnologice - soiul Santé
% Plante
S P E C I F I C Ă R I Diferenţe Semnificaţia
infectate
SUCEAVA 4,20 1,10 xxx
Localitate
LUCINA 3,10 mt
bază (clasa SE) 1,76 mt
Categorie
bază (clasa E) 3,55 1,79 xxx
Biologică
certificată A 5,65 3,89 xxx
TIMPURIE 3,26 mt
Epoca plantării
DUPĂ 30 ZILE * 4,04 0,78 xx
TREI 3,73 mt
Număr tratamente
CINCI 3,58 - 0,15
Întreruperea LA AVERTIZARE 2,82 mt
Vegetaţiei DUPĂ 20 ZILE ** 4,48 1,66 xxx

98
 DL 5% 0,71 * de la plantatul timpuriu
1% 0,98 ** de la avertizare
0,1 % 1,37
O amplificare a infecţiilor (de 1,6 ori) s-a înregistrat şi în cazul întreruperii întârziate a
vegetaţiei (tab. 29).
Pe locul secund, în ceea ce priveşte rata creşterii infecţiei cu virusul S se situează
influenţa condiţiilor ecologice (1,35) şi plantarea întârziată (1,24).
Cum este şi firesc majorarea numărului de tratamente (de la trei la cinci) împotriva
afidelor, nu a influenţat evoluţia în timp a infecţiei cu virusul S (tab. 30). Aceeaşi tendinţă
s-a remarcat şi în cazul în care rolul numărului de tratamente s-a analizat în funcţie de
epoca de plantare (tab. 30), sau în legătură cu momentul întreruperii vegetaţiei (tab. 31),
atât la Suceava cât şi la Lucina.

Tabelul 30
Infectarea cu virusul S (PVS) ,în funcţie de epoca plantării şi numărul de tratamente
SPECIFICARE
%
Epoca Număr Localitatea Soiul
plante virozate
Plantării tratamente
3 3,86
Timpurie 5 3,70
3 Suceava Santé 4,87
După 30 zile *
5 4,48
DL 5% 0,90
DL 1% 1,49
DL 0,1 % 3,26
3 2,68
Timpurie 5 2,71
3 Lucina Santé 3,59
După 30 zile *
5 3,12
DL 5% 1,08
DL 1% 1,82
DL 0,1 % 4,11
*- de la plantatul timpuriu

Cel mai evident rol al epocii de plantare s-a resimţit în cadrul interrelaţiei cu
momentul întreruperii vegetaţiei, mai ales la Lucina, unde frecvenţa infecţiilor cu virusul S
s-a amplificat semnificativ în urma întârzierii plantatului, atât în cazul întreruperii
vegetaţiei la avertizare (1,4 ori), cât şi atunci când aceasta s-a realizat cu o întârziere de 20
zile (de 1,2 ori), tab. 31. La Suceava întârzierea plantatului a determinat creşterea
semnificativă a frecvenţei infecţiilor numai când întreruperea vegetaţiei s-a realizat la
avertizare (de 1,4 ori, tab. 31).
Întârzierea întreruperii vegetaţiei cu 20 zile (de la avertizare) a favorizat accentuarea
frecvenţei infecţiilor cu virusul S în ambele localităţi, atât la plantatul timpuriu cât şi la cel
întârziat (tab. 31).

99
 Tabelul 31
Gradul de infectare cu virusul S (PVS), în funcţie de epoca plantării şi numărul de
tratamente
SPECIFICARE
Localitatea Soiul %
Epoca Întreruperea plante virozate
Plantării vegetaţiei
la avertizare 2,71
Timpurie după 20 zile de 4,85
la avertizare
Suceava Santé
la avertizare 3,94
După 30 zile* după 20 zile de 5,42
la avertizare
DL 5% 0,58
DL 1% 0,79
DL 0,1 % 1,07
la avertizare 1,93
Timpurie după 20 zile de 3,57
la avertizare
Lucina Santé
la avertizare 2,71
După 30 zile* după 20 zile de 4,30
la avertizare
DL 5% 0,25
DL 1% 0,34
DL 0,1 % 0,45
* - de la plantatul timpuriu

Ratele de amplificare a infecţiilor datorate întârzierii întreruperii vegetaţiei, au fost

cuprinse între 1,37 şi 1,85, cele mai mari valori de 1,78 (la Suceava) şi 1,85 (la Lucina),
înregistrându-se la plantatul timpuriu.
Tabelul 32
Efectul numărului de tratamente şi a întreruperii vegetaţiei asupra infecţiei
cu virusul S (PVS)
SPECIFICARE
%
Număr Întreruperea Localitatea Soiul
plante virozate
Tratamente vegetaţiei
3 3,54
5 la avertizare 3,12
Suceava Santé
3 după 20 zile 5,18
5 de la avertizare 5,08
DL 5% 1,11
DL 1% 1,79
DL 0,1 % 3,57
3 2,37
5 la avertizare 2,27
Lucina Santé
3 după 20 zile 4,01
5 de la avertizare 3,85
DL 5% 0,78
DL 1% 1,32
DL 0,1 % 2,93

100
 Evaluând dependenţa întârzierii întreruperii vegetaţiei de cea a plantatului, a rezultat
că în ambele localităţi ratele amplificării infecţiilor cu virusul S (la soiul Santé), comparativ
cu plantatul timpuriu şi întreruperea vegetaţiei la avertizare, au avut valori foarte apropiate,
de 2,0 la Suceava şi 2,2 la Lucina.
Datele înscrise în tabelul 32 dovedesc că, dependenţa rolului etapei de întrerupere a
vegetaţiei de numărul tratamentelor efectuate împotriva afidelor a fost nesemnificativă.

4.3. Rata de infecţie cu viroze grave şi uşoare

Amploarea diferenţierii gradelor de infecţie cu virusuri poate fi ilustrată şi cu
ajutorul „ratei de infecţie”, care reprezintă raportul dintre procentul plantelor afectate cu
viroze înregistrat la o „graduare inferioară” şi cel asociat cu „graduarea optimă” a fiecărui
„factor” sau măsură agrotehnologică. Uneori însă aceasta a fost evaluată pentru a ilustra
evoluţia în timp a frecvenţei infecţiilor cu virusuri.
Utilitatea evaluării ratelor de infecţie constă în faptul că acestea pot sugera influenţa
unor factori (şi graduările acestora) asupra vitezei de degenerare virotică, cunoscând gradul
de infecţie dintr-o anume „etapă de referinţă”.
Cum diferenţele dintre localităţi, în favoarea Lucinei, au fost mai mari la materialul
aparţinând categoriei „certificată A”, rezultă că amprenta condiţiilor favorabile transmiterii
virozelor grave a fost cu atât mai semnificativă cu cât procesul de înmulţire a fost mai
avansat.
Considerând categoria „certificată A” ca fiind treapta minimă, iar „baza clasa SE”
treapta optimă, cele mai mari rate ale amplificării frecvenţei infecţiilor cu viroze grave s-au
înregistrat la Suceava, la ambele soiuri, după cum relevă datele alăturate:
Suceava Lucina
Désirée 4,78 oo 2,76 oo
Santé 4,25 ooo 1,19

În condiţiile în care eliminarea plantelor infectate cu viroze grave nu a fost efectuată

(în timpul vegetaţiei), frecvenţa acestora în câmpul de producere a categoriei „certificată
A” a fost semnificativ (uneori proporţional) dependentă de frecvenţa existentă în câmpul de
producere a „bazei clasa SE”. Valorile şi semnificaţiile coeficienţilor de corelaţie dintre
frecvenţele virozelor grave din cele două câmpuri de producere a materialului pentru
plantat atestă această interdependenţă, nu numai în condiţiile de la Suceava:
Suceava Lucina
Désirée 0,935 xx 0,985 xxx
Santé 0,913 xx 0,753 x
O privire generală asupra datelor, sugerează că cele mai mici rate ale degenerării
virotice s-au înregistrat la soiul Santé cultivat la Lucina, iar cele mai mari valori (4,3–4,9),
au fost remarcate atât la soiul Désirée cât şi la Santé, când acestea s-au cultivat la Suceava.
Datele ilustrează şi că mărimea ratelor de amplificare a infecţiilor cu viroze grave nu
a fost semnificativ dependentă de epoca plantării. Cu alte cuvinte chiar dacă această măsură

101
agrotehnologică a avut o înrâurire semnificativă asupra frecvenţei plantelor afectate de
viroze grave, prin modelarea „rezistenţei de vârstă”, rata creşterii în timp a acestei
frecvenţe nu a fost semnificativ diferenţiată de plantatul timpuriu sau întârziat cu 30 zile.
De asemenea nici etapa întreruperii vegetaţiei nu a determinat modificări
semnificative ale ratei de amplificare a infecţiei virotice, cu toate că executarea acestei
operaţiuni cu o întârziere de 20 zile (după „momentul” avertizării), a fost asociată cu o
creştere semnificativă a frecvenţei plantelor infectate cu viroze grave.
Prin asigurarea unui nivel optim al măsurilor agrotehnologice (plantat timpuriu şi
întreruperea vegetaţiei la avertizare), rata creşterii frecvenţei plantelor infectate cu virusuri
grave s-a diminuat semnificativ comparativ cu nivelul minim – întârzierea plantatului şi al
întreruperii vegetaţiei. Datele alăturate relevă că efectele optimizării măsurilor,
Suceava Lucina
Désirée 0,54 o 0,29 o
Santé 0,42 o 0,35 oo
amintite au fost mai evidente la Suceava comparativ cu Lucina. În cele mai frecvente cazuri
ratele creşterii frecvenţei infecţiilor cu virusuri uşoare (X şi S), au înregistrat cele mai mari
valori la Suceava comparativ cu Lucina (tab. 33).
Tabelul 33
Variaţii ale ratei de amplificare a infecţiilor cu virusuri uşoare
S P E C I F I C A R E LUCINA SUCEAVA
Rata amplificării infecţiilor cu virusul X
Localitate martor 1,97 x
Categorie biologică „certificată A” 1) 2,5 xxx 7,57 xxx
Plantat întârziat cu 30 zile 2)
1,31 x 1,49 x
Întrerupere întârziată a vegetaţiei 3) 1,61 2,25 xxx
Rata amplificării infecţiilor cu virusul S
Localitate martor 1,35 xxx
Categorie biologică „certificată A” 1) 2,94 xxx 3,41 xxx
Plantat întârziat cu 30 zile 2) 1,26 xxx 1,22 x
Întrerupere întârziată a vegetaţiei 3) 1,68 xxx 1,53 xx
1)
– comparativ cu bază clasa SE
2)
- comparativ cu plantatul timpuriu
3)
– comparativ cu cea realizată la avertizare
În ceea ce priveşte dependenţa multiplicării infecţiilor (cu virusurile X şi S), de
epoca plantării, a rezultat că întârzierea acestei lucrări cu 30 zile a facilitat, comparativ cu
plantatul timpuriu, majorarea ratelor cu valori foarte apropiate la ambele virusuri, atât la
Lucina cât şi la Suceava.

4.4. Producţia de tuberculi în funcţie de secvenţele tehnologice

Diferenţe notabile nu s-au înregistrat nici în ceea ce priveşte dependenţa mărimii
ratelor de întreruperea întârziată (cu 20 zile), a vegetaţiei. Sinteza datelor prezentată în
tabelul 34, relevă că cele mai mari diferenţieri ale producţiilor totale s-au datorat epocii de
plantare şi soiului cultivat. Astfel în medie plantarea timpurie a favorizat creşterea
semnificativă a producţiei totale cu 89,6q/ha (43,3%) comparativ cu recolta înregistrată în
parcela plantată după 30 zile (tab. 34).
102
 Tabelul 34
Efectul unor parametri tehnologici tehnologici asupra producţiei totale
Producţia
S P E C I F I C Ă R I totală Diferenţe Semnificaţia
(q/ha)
Localitate SUCEAVA 256,3 9,7
LUCINA 246,6 mt
Categorie bază (clasa SE) 254,1 mt
biologică bază (clasa E) 255,1 - 1,0
certificată A 235,3 - 18,8 oo
Soiul DÈSIRÈE 231,0 mt
SANTÈ 271,9 40,9 xxx
Epoca plantării TIMPURIE 296,3 89,6 xxx
DUPĂ 30 ZILE * 206,7 mt
Număr tratamente TREI 250,6 mt
CINCI 252,4 1,8
Întreruperea LA AVERTIZARE 246,8 mt
vegetaţiei DUPĂ 20 ZILE ** 256,1 9,3

DL 5 % = 9,9
1 % = 13,7
0,1 % = 19,1

* - de la plantatul timpuriu
** - de la avertizare

Pe locul secund s-a situat „genotipul”, soiul Santé asigurând un spor semnificativ de
40,9q/ha (17,7%).
În mod surprinzător diferenţele de producţie dintre cele două localităţi, atât anuale
cât şi medii, au fost minore ele nefiind semnificative. La această majoră atenuare a
diferenţelor de randament au contribuit intensiva fertilizare organică realizată la Lucina,
unde de altfel procesele de transpiraţie sunt mult diminuate comparativ cu Suceava.
De asemenea surprinde şi faptul că întârzierea plantatului cu 30 zile a avut efecte
destul de apropiate în ambele localităţi.

Datele înscrise în tabelul 35 atestă acest lucru, majoritatea diminuărilor de producţie

înscriindu-se în limitele cuprinse între 74,5q şi 92,5q/ha. Din acest tabel mai rezultă că, în
general cele două soiuri au reacţionat foarte asemănător la plantatul întârziat atât la Suceava
cât şi la Lucina.

103
 Tabelul 35
Diminuări ale producţiei totale datorate întârzierii plantatului
Diminuări ale
Număr
Localitate Soi producţiei totale Semnificaţii
tratamente
q/ha
- 76,7 3 ooo
Désirée
Suceava - 74,5 5 ooo
- 95,8 3 ooo
Santé
-103,3 5 ooo
DL 5% 7,4
DL 1% 10,7
DL 0,1% 15,9
- 92,3 3 ooo
Désirée
Lucina - 92,5 5 ooo
- 89,9 3 ooo
Santé
- 91,6 5 ooo
DL 5% 2,6
DL 1% 3,8
DL 0,1% 5,7

4.5. Influenţa unor măsuri tehnologice asupra producţiei de material pentru plantat

Randamentele relative de material pentru plantat, evaluate pe baza datelor medii

(tab. 36), au fost în cea mai mare măsură dependente de epoca de plantare (fig. 39). Ca
urmare la plantarea întârziată cu 30 zile, randamentul a scăzut cu 32%, ceea ce reprezintă o
diminuare cu 56,5q/ha, faţă de plantatul timpuriu.
Tabelul 36
Dependenţa producţiei de material pentru plantat (q/ha), de efectul
măsurilor tehnologice
Material
pentru
S P E C I F I C Ă R I Diferenţe Semnificaţia
plantat
(q/ha)
SUCEAVA 140,7 mt
Localitate
LUCINA 154,0 13,3 xxx
bază (clasa SE) 155,5 mt.
Categoria
bază (clasa E) 149,0 - 6,5
biologică
certificată A 137,7 -17,8 ooo
DÈSIRÈE 138,6 mt
Soiul
SANTÈ 156,1 17,5 xxx
TIMPURIE 175,6 mt.
Epoca plantării
DUPĂ 30 ZILE * 119,1 -56,5 ooo
TREI 146,3 mt.
Număr tratamente
CINCI 148,4 2,1
Întreruperea LA AVERTIZARE 160,7 mt.
vegetaţiei DUPĂ 20 ZILE ** 134,0 -26,7 ooo
DL 5 % = 6,0 q/ha * - de la plantatul timpuriu
1 % = 8,3
0,1 % = 11,5 ** - de la avertizare

104
 Diminuări semnificative, dar cu mult mai mici s-au înregistrat când întreruperea
vegetaţiei a avut loc după 20 zile de la avertizare (17%, adică echivalent cu 26,7q/ha).
Diminuarea cu 17,8q/ha (11%) înregistrată la categoria „certificată A” se poate atribui mai
cu seamă condiţiilor meteorologice, având în vedere că amplificarea frecvenţei virozelor
grave nu a fost atât de mare încât să i se poată atribui acesteia întreaga diferenţă faţă de
„bază (clasa SE)”.
Dintre celelalte măsuri care au contribuit la creşterea randamentului de material
pentru plantare, soiul Santé s-a situat pe primul loc, depăşind soiul Désirée cu 17,5q/ha,
respectiv cu 13%.
Comparativ cu Suceava, la Lucina s-a înregistrat o creştere semnificativă cu
13,3q/ha, a producţiei de tuberculi utilizabili pentru plantat (cu diametrul de 35–45mm),
ceea ce reprezintă un spor semnificativ de 9% (fig. 39).

Fig. 39. Influenţa măsurilor tehnologice asupra producţiilor relative de material

pentru plantat

Cum era şi firesc randamentele de material pentru plantare nu au fost influenţate de

numărul tratamentelor efectuate împotriva afidelor (fig. 39). Cele mai importante diminuări ale
randamentului de tuberculi utilizabili ca material de plantat s-au datorat întârzierii înfiinţării
culturii cu 30 zile, în ambele localităţi şi la ambele soiuri (tab. 37).

105
 Tabelul 37
Efectul epocii de plantare şi a etapei de întrerupere a vegetaţiei asupra recoltei de
material pentru plantat
S P E C I F I C A R E Material
Epoca Întreruperea Localitatea Soiul pentru plantat
Plantării vegetaţiei (q/ha)
la avertizare 169,5
Timpurie după 20 zile
142,6
de la avertizare
Suceava Désirée
la avertizare 111,2
După 30 zile* după 20 zile
105,5
de la avertizare
la avertizare 189,8
Timpurie după 20 zile
160,2
de la avertizare
Suceava Santé
la avertizare 128,7
După 30 zile* după 20 zile
118,1
de la avertizare
DL 5% 8,1
DL 1% 11,1
DL 0,1 % 15,0
la avertizare 197,5
Timpurie după 20 zile
156,7
de la avertizare
Lucina Désirée
la avertizare 130,3
După 30 zile* după 20 zile
96,0
de la avertizare
la avertizare 220,1
Timpurie după 20 zile
169,0
de la avertizare
Lucina Santé
la avertizare 138,2
După 30 zile *
după 20 zile
124,7
de la avertizare
DL 5% 6,4
DL 1% 8,7
DL 0,1 % 11,8

*- de la plantatul timpuriu

Expresia relativă a acestor diminuări reprezintă 26– 37% (fig. 40 şi 41), iar cea
cantitativă de 47,7 – 64,0q/ha (tab. 38).

106
Fig. 40. Influenţa interacţiunilor dintre epoca de plantare şi epoca întreruperii
vegetaţiei asupra producţiei relative de material pentru plantat – la Suceava
martor 1 = etapa întreruperii vegetaţiei; martor 2 = plantatul timpuriu.

Fig. 41. Influenţa interacţiunilor dintre epoca de plantare şi epoca întreruperii

vegetaţiei asupra producţiei relative de material pentru plantat – la Lucina
martor 1 = etapa întreruperii vegetaţiei; martor 2 = plantatul timpuriu.

107
 Datele prezentate în tabelul 38 mai relevă că plantatul întârziat a generat reduceri
cantitative foarte apropiate la ambele soiuri, indiferent dacă acestea au fost cultivate la
Suceava sau la Lucina. Astfel dacă la Suceava plantatul întârziat a celor două soiuri a
determinat micşorarea producţiilor cu 47,7 – 51,6 q/ha, la Lucina diminuările au fost de
63,0 –64,0 q/ha. Totodată se cuvine a fi remarcată surprinzătoarea asemănare, sub aspect
cantitativ, a reacţiilor celor două soiuri la întârzierea înfiinţării culturii (tab. 38)

Tabelul 38
Influenţa epocilor de plantare şi întreruperii vegetaţiei, asupra producţiilor de
material pentru plantat
S U C E A V A L U C I N A
Soiul Specificare
q/ha diferenţe q/ha diferenţe
Epoci de plantat
timpurie 156,0 martor 177,1 martor
Désirée
după 30 zile 108,3 - 47,7 ooo 113,1 - 64,0 ooo
timpurie 174,9 martor 194,4 martor
Santé
după 30 zile 123,3 - 51,6 ooo 131,4 - 63,0 ooo
Întreruperea vegetaţiei
la avertizare 140,3 martor 163,9 martor
Désirée
după 20 zile 124,0 - 16,3 ooo 126,3 - 37,6 ooo
la avertizare 159,2 martor 179,1 martor
Santé
după 20 zile 139,0 - 20,2 ooo 146,7 - 32,4 ooo
DL 5% 8,1 q 6,4 q
DL 1% 11,1 8,7
DL 0,1% 15,0 11,8

Estimarea cantitativă a interrelaţiilor triple (soi–epocă de plantat–etapa întreruperii

vegetaţiei), sugerează că diminuările de producţie datorate întârzierii plantatului sunt
dependente şi de etapa întreruperii vegetaţiei (tab. 39). Datele înscrise în acest tabel relevă
că la Suceava diminuările datorate întârzierii plantatului s-au redus de la 58,4–61,2q/ha la
37,0–42,1q/ha, atunci când întreruperea vegetaţiei s-a efectuat la 20 zile după cea realizată
la avertizare.
Dacă la Suceava cele două soiuri au reacţionat într-o manieră foarte apropiată, la
Lucina amânarea întreruperii vegetaţiei cu 20 zile a atenuat efectul limitativ al întârzierii
plantatului, numai la soiul Santé (de la 81,8q la 44,3q/ha – tab. 39).
Cu alte cuvinte, sub aspect cantitativ al materialului de plantat, cu cât înfiinţarea
culturii se realizează mai timpuriu, importanţa întreruperii vegetaţiei la avertizare este mai
mare comparativ cu plantatul întârziat.
Privitor la dependenţa randamentului de tuberculi (cu diametrul de 30–45 mm)
pentru plantat, de etapa întreruperii vegetaţiei, datele înscrise în tabelul 39 evidenţiază că,
întârzierea cu 20 zile a acesteia, a fost însoţită de diminuări cuprinse între 16,3q şi 37,6q/ha.
Demn de semnalat sunt cele două tendinţe care s-au manifestat cu foarte mare
regularitate şi anume că la Lucina, diminuările au fost mai mari (32,4–37,6q/ha),
comparativ cu cele înregistrate la Suceava (16,3–20,2q/ha) şi că reacţia celor două soiuri a
fost asemănătoare, diferenţele dintre ele nefiind semnificative.

108
 Tabelul 39
Diminuări (q/ha) ale producţiilor de material de plantat datorate întârzierii
înfiinţării culturii şi a întreruperii vegetaţiei
Diminuări datorate plantatului Diminuări datorate întreruperii
întârziat întârziate a vegetaţiei
Soiul etapa
epoca
întreruperii q/ha semnificaţii q/ha Semnificaţii
plantării
vegetaţiei
S U C E A V A
la avertizare 58,4 ooo timpurie 27,0 Ooo
Désirée după 30 zile
după 20 zile 1)
37,0 ooo 2) 5,6
la avertizare 61,2 ooo timpurie 29,7 Ooo
Santé
după 20 zile 42,1 ooo după 30 zile 10,6 Oo
DL 5% 8,2 q
DL 1% 11,1
DL 0,1% 15,0
L U C I N A
la avertizare 67,2 ooo timpurie 40,8 Ooo
Désirée după 30 zile
după 20 zile 1)
60,8 ooo 2) 34,4 Ooo
la avertizare 81,8 ooo timpurie 51,1 Ooo
Santé
după 20 zile 44,3 ooo după 30 zile 13,6 Ooo
DL 5% 6,4 q
DL 1% 8,7
DL 0,1% 11,8
1) 2)
– de la avertizare; – de la plantarea timpurie.

Fig. 42. Influenţa interacţiunilor dintre etapa întreruperii vegetaţiei asupra

producţiilor relative de material pentru plantat – la Suceava
martor 1 = etapa întreruperii vegetaţiei; martor 2 = epoca plantării.

109
 Aşa după cum ilustrează figurile 42 şi 43 diminuările relative cauzate de întârzierea
întreruperii vegetaţiei au fost într-o oarecare măsură dependente de epoca plantării. Datele
alăturate sugerează că efectul limitativ al întreruperii întârziate a vegetaţiei a fost mai
pronunţat când plantatul s-a realizat timpuriu (tab. 40)

Tabelul 40
Efectul limitativ al întreruperii întârziate a vegetaţiei faţă de epoca plantării
Epoca plantării
Localitate Soi
timpurie după 30 zile
Désirée - 16 % -5%
Suceava
Santé - 16 % -8%
Désirée - 21 % - 27 %
Lucina
Santé - 23 % - 10 %

Fig. 43. Influenţa interacţiunilor dintre etapa întreruperii vegetaţiei asupra

producţiilor relative de material pentru plantat – la Lucina
martor 1 = etapa întreruperii vegetaţiei; martor 2 = epoca plantării.

Din analiza triplei interacţiuni (soi–etapă întrerupere vegetaţie–epocă de plantare),

rezultă că la Suceava influenţa epocii de plantat asupra mărimii diminuărilor de randament
datorate întreruperii întârziate a vegetaţiei, a fost asemănătoare la ambele soiuri (tab. 40).
Astfel diminuarea randamentului datorat întârzierii întreruperii vegetaţiei la
parcelele plantate timpuriu s-a micşorat la soiul Désirée de la 27,0 la 5,6q/ha, iar la soiul
Santé de la 29,7q la 10,6q/ha. La Lucina soiul Santé s-a distanţat semnificativ de Désirée,
diminuările reducându-se de la 51,1q (la plantatul timpuriu), la 13,6q/ha, când întreruperea
vegetaţiei s-a asociat cu plantarea întârziată. Spre deosebire de acesta, la soiul Désirée
diminuările de randament generate de întârzierea întreruperii vegetaţiei nu au fost
semnificativ modelate de epoca plantării, ele fiind de 34,4 – 40,8 q/ha.

110
 CAPITOLUL 5

CONCLUZII

Studiul conduce la o serie de concluzii care, contribuie la precizarea unor aspecte

importante privind efectul unor parametri tehnologici asupra calităţii şi producţiei
materialului de plantat la cartof în condiţiile din nord-vestul Podişului Sucevei.
Aceste concluzii sintetizează rezultatele experimentale privind contribuţia unor
măsuri agrotehnologice, genotipul cultivat, categoria biologică a materialului pentru plantat,
epoca plantării, numărul de tratamente împotriva afidelor şi întreruperea vegetaţiei, precum
şi atenuarea ritmului de degenerare virotică, în funcţie de natura condiţiilor ecologice de la
Suceava şi Lucina permiţând evidenţierea influenţelor măsurilor amintite asupra
randamentului de material utilizabil la plantare:
În condiţiile de la Suceava cel mai intens zbor al afidelor s-a înregistrat între sfârşitul
lunii iunie şi sfârşitul lunii iulie. Coborârea temperaturii sub 17oC şi asocierea acesteia
cu o umezire pluvială abundentă au fost cele mai restrictive condiţii asupra zborului
acestora.
Ca urmare a diferenţierii compoziţiei faunistice a populaţiilor de afide de la un an la
altul, capacitatea de transmitere a virusurilor (exprimată prin unităţi de transmitere
u.t.), nu a fost totdeauna (209u.t., 95u.t. şi 206u.t. în anii I, II şi III) proporţională cu
numărul afidelor (1313, 811 şi respectiv 1343), capturate în vasele capcană.
Dintre factorii care au avut cea mai mare inducţie modelatoare asupra gradului de
infecţie cu viroze grave, pe primele locuri s-au situat condiţiile ecologice, categoria
biologică a materialului de plantat şi soiul cultivat. Astfel, în medie, frecvenţa
plantelor afectate de aceste viroze a fost de 3,8 ori mai redusă la Lucina faţă de
Suceava, comparativ cu bază clasa SE în categoriile bază clasa E şi certificată A
frecvenţa a crescut de două şi respectiv 3,8 ori, iar soiul Désirée a fost de 1,9 ori mai
afectat decât soiul Santé. Prin plantarea timpurie şi întreruperea vegetaţiei la avertizare
frecvenţa plantelor infectate cu virusuri grave s-a diminuat de 1,3 ori şi respectiv de
1,6 ori, comparativ cu situaţiile în care cele două lucrări au fost efectuate cu întârziere.
Dintre măsurile agrotehnologice analizate în cadrul interacţiunilor cu elemente
ecologice şi biologice, doar momentul întreruperii vegetaţiei a avut o participare mai
semnificativă, în sensul că importanţa executării acesteia la avertizare a fost mai mare
la Suceava – la ambele soiuri şi la toate categoriile biologice, pe când la Lucina, numai
la soiul Désirée şi la categoriile baza clasa E şi certificată A.
În mod deosebit la soiul Désirée plantat la Suceava, efectuarea cu întârziere a uneia din
operaţiunile componente a interrelaţiei dintre epoca de plantat şi etapa întârzierii
întreruperii vegetaţiei, a favorizat amplificarea frecvenţei infecţiilor grave mai ales
când măsura agrotehnologică complimentară s-a realizat la „momentul” optim.
Contribuţia semnificativă a măsurilor agrotehnologice optime (plantat timpuriu şi
întreruperea vegetaţiei la avertizare), la diminuarea frecvenţei infecţiilor cu virusuri
grave, comparativ cu plantatul întârziat asociat cu întreruperea întârziată a vegetaţiei,
fost înregistrată numai la soiul Désirée cultivat atât la Suceava cât şi la Lucina.

111
 Comparativ cu frecvenţa virozelor grave observată la categoria „bază clasa SE” rata
amplificării acestora a fost semnificativ mai mare la Suceava, comparativ cu Lucina.
Cele mai mici rate ale degenerării virotice s-au înregistrat la soiul Santé cultivat la
Lucina, iar cele mai mari valori (4,3–4,9) au fost remarcate atât la soiul Désirée cât şi
la Santé, când acestea au fost cultivate la Suceava.
Viteza degenerării virotice de la „bază E” la „certificată A”, comparativ cu cea de la
„bază SE” la „bază E”, a fost evidentă la ambele soiuri când acestea au fost cultivate la
Suceava şi numai la soiul Désirée în condiţiile de la Lucina.
Întârzierea plantării şi a întreruperii vegetaţiei nu a determinat modificări semnificative
ale ratelor de degenerare virotică, comparativ cu ratele estimate în condiţiile
plantatului timpuriu şi întreruperii vegetaţiei la avertizare.
Privitor la frecvenţa infecţiilor cu virusul X care au fost determinate la soiul Désirée,
cele mai semnificative rate de amplificare a acestora, s-au datorat procesului de
înmulţire a materialului pentru plantat, de la categoria bază clasa SE la certificată A
(cu valori de 2,5 la Lucina şi 7,57 la Suceava).Dintre măsurile agrotehnologice,
„întreruperea întârziată a vegetaţiei” a avut o înrâurire semnificativă asupra ratei de
majorare a infecţiilor (2,25), doar în condiţiile de la Suceava.
Şi în cazul infecţiilor cu virusul S (la soiul Santé), cele mai mari rate de amplificare s-
au datorat derulării procesului de înmulţire a materialului pentru plantat. Spre
deosebire de virusul X, atât întârzierea întreruperii vegetaţiei cât şi a plantatului au
favorizat creşterea frecvenţei infecţiilor cu rate semnificative şi în condiţiile de la
Lucina.
În medie randamentul de material pentru plantat a sporit cu 9,5% la Lucina comparativ
cu Suceava şi cu 12,6% la soiul Santé comparativ cu Désirée.
Dintre măsurile agrotehnologice care au avut un impact negativ major asupra
randamentului, pe primul loc (cu 32,2%) s-a situat întârzierea plantatului cu 30 zile,
urmată de întreruperea întârziată a vegetaţiei (cu 16,6%).
Ţinând seama de faptul că frecvenţa plantelor infectate cu virusuri grave la categoria
certificată A nu a fost atât de mare, diminuarea randamentului cu 11,4%, comparativ cu
baza clasa SE, se poate atribui în bună măsură condiţiilor meteorologice.
Sub aspect cantitativ întârzierea plantatului şi a întreruperii vegetaţiei s-a răsfrânt
(negativ) cu intensitate asemănătoare asupra randamentului ambelor soiuri, efectele
limitative ale plantatului întârziat (cu 30 zile) fiind apropiate în ambele localităţi, pe
când întreruperea întârziată (cu 20 zile) a vegetaţiei a avut repercusiuni mai mari la
Lucina.
Întreruperea întârziată a vegetaţiei a prilejuit micşorarea semnificativă a diminuărilor de
randament (de material pentru plantare), cauzate de plantatul întârziat la Suceava la
ambele soiuri, iar la Lucina doar la Santé.
Micşorarea randamentului de material pentru plantat, ca urmare a întârzierii întreruperii
vegetaţiei, a fost semnificativ amplificată când plantatul s-a realizat timpuriu, în ambele
localităţi şi la ambele soiuri.

112
BIBLIOGRAFIE
1. ALFORD D. V., 1994 - Ravageurs des vegetaux d,ornament, arbres, arbustes, fleurs.
INRA ,1994.
2. AXINTE M., 1992 - Fitotehnie, Curs sintetic (Partea a-II-a), Institutul Agronomic „Ion
Ionescu de la Brad” Iaşi.
3. BEDÖ E., Zsofia KARSAI, Daniela DONESCU, 1996– Studiu comparativ privind
zborul afidelor în Bazinul Ciuc şi câmpul clonal Păuleni Ciuc, în perioada 1987-1995,
Analele I.C.P.C. Braşov, vol. XXIII, p.121-129.
4. BERINDEI M., CATELY T., MAN S., MUREŞAN S. şi SOCOL I., 1969 – Bazine
specializate pentru cultura cartofului în Transilvania şi nordul Moldovei, Analele I.C.C.S.
Braşov, vol.I, seria Cartoful p.11-26.
5. BERINDEI M., SOCOL I., CATELY T., FODOR I., MAN S., MUREŞAN S., 1972
– Bazine specializate pentru cultura cartofului în România, Analele I.C.C.S. Braşov, vol. III,
seria Cartoful, p.15-32.
6. BERINDEI M., MUREŞAN S., MĂZĂREAN I., NEGUŢ I., BUZOIANU V.,
DRAGOMIR Lucia., DUMITRESCU Anela., CIOROIANU F., CROITORU M.,
GUŢĂ M., MATHE Şt., STEPĂNESCU E. şi ANGELESCU M., 1973 – Rezultatele
cercetărilor privind posibilitatea extinderii culturii cartofului de consum de toamnă în
silvostepă , Analele I.C.C.S. Braşov, vol. IV, seria Cartoful, p. 93-110.
7. BERINDEI M., CANARACHE A. şi COPONY W., 1975 – Influenţa texturii solului
asupra producţiei şi calităţii cartofului, Analele I.C.C.S. Braşov, vol. V, p.13-26.
8. BERINDEI M., 1977 – Zonarea cartofului, Editura Ceres, Bucureşti.
9. BERINDEI M., 1985 – Ghidul fermierului, Cultura cartofului, Editura Ceres, Bucureşti.
10. BERINDEI M., 1995 – Cultura cartofului, Editura Fermierul Român, Bucureşti, 1995.
11. BERINDEI M., 2002 – Reînnoirea cartofului pentru sămânţă, Cartoful în România, nr.
4, vol. 12, p.5-13.
12. BÎLTEANU Gh., BÎRNAURE V., FAZECAŞ I., CIOBANU Fl., SALONTAI Al. şi
VASILICĂ C., 1979 – Fitotehnie , Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, p. 460 –522.
13. BÎLTEANU Gh., 1993 - Fitotehnie, vol. 2, Editura Ceres, Bucureşti, p.198 –269.
14. BÎRNAURE V., 1979 – Plante tuberculifere şi rădăcinoase, Fitotehnie, Cartoful, p.460
– 521.
15. BLACKMAN R.L., 1985 – Aphids on de World,s, Crop An Identification Guid.
16. BOKX J.A. D.E., 1978 – Effect of sprayng with mineral oil on seed potatoes. Med.
Fac. Landboww, Rijmniv Gent.
17. BOS J. H., 1987 – Viruses of potats and seed potats production, Pudoc, Holland.
18. BOZEŞAN I., 1998 – Soiuri de cartof înregistrate în România, Simpozionul naţional
„Ziua verde a cartofului” ediţia a-XXII –a – Dâmboviţa, I.C.P.C. Braşov, p.44 –48.
19. BRAN Şt. şi COJOCARU N., 1994 – Efectul tratamentelor cu uleiul mineral „VAZIL
A” asupra răspândirii virusului Y, Lucrări ştiinţifice, Analele I.C.P.C. Braşov, vol. XXI,
p.119 –126.
20. BRUDEA V., 1995 – Combaterea bolilor şi dăunătorilor la cartof, Tehnologia culturii
cartofului în condiţiile din Nordul Moldovei, Suceava 2002,p.30-40.

113
21. BRUDEA V., 1995 – Eficacitatea unor insecticide în combaterea afidelor la cultura
cartofului, Manuscris S.C.A. Suceava, 1995.
22. BURT M. şi TEACI D., 1969 – Raionarea pedoclimatică a judeţelor Suceava şi
Botoşani, Analele I, I.C.I.F.P. Pedologie vol.2, p.36, Bucureşti.
23. BURTON W.G., 1966 – The Potato, Ediţia a-II-a, Wageningen, Holland.
24. CATELLY T., 1969 - Producerea şi înmulţirea cartofului pentru sămânţă în
„Cartoful”, Editura Agro-Silvică, Bucureşti, p. 174 – 209.
25. CATELLY T., 1975 – Zona de degenerare a cartofului şi reînnoirea materialului pentru
sămânţă în România, Teză de doctorat, Institutul Agronomic „Dr. Petru Groza” Cluj-
Napoca.
26. CATELLY T., 1976 – Influenţa temperaturii asupra mărimii populaţiilor de afide
aripate în culturile de cartof, Analele I.C.P.C. Braşov, vol. VI, p.59-66.
27. CATELLY T., 1976 – Soiul şi calitatea materialului pentru sămânţă, factor de bază în
sporirea producţiei de cartof, In: Horticultura nr. 2.
28. CATELLY T., 1988 – Cartoful, banalitate sau miracol ? Editura Caleidoscop,
Bucureşti.
29. CATELLY T., BERINDEI M. şi MAN S., 1966 – Organizarea producerii şi reînnoirii
cartofului de sămânţă, Probleme agricole XVIII.
30. CHASE R. W., 1974 – Harwest date and yielding potential of Onaway and Sebago
seed potatoes, American Potato Journal.
31. CHIRU Nicoleta , ANTOFIE Adriana, 1997 – Utilizarea biotehnologiilor în cultura
cartofului, Lucrări ştiinţifice, Analele I.C.P.C. Braşov, Volum jubiliar XXIV, p.75-80.
32. CHIRU S., 1994 – Locul şi rolul soiului în cadrul factorilor care determină producţia de
cartof, Cartoful în România, Vol.4, nr.2, p. 4-5.
33. COJOCARU N., 1970 – Influenţa epocii de plantare asupra infecţiei cu virusuri,
Analele I.C.C.S. Braşov, seria Cartoful, vol. II, P.61-70.
34. COJOCARU N., 1977 – Pierderile de producţie a soiurilor de cartof, aduse la înmulţire
datorită infecţiei cu viroze, Braşov.
35. COJOCARU N., 1983- Contribuţii la studiul virusului M al cartofului în condiţiile din
R.S. România, Teză de doctorat, Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu” , Bucureşti.
36. COJOCARU N., 1987 – Virozele cartofului în „Protecţia cartofului, boli, dăunători,
buruieni”, Editura Ceres, Bucureşti.
37. COJOCARU N., 1993 – Comportarea unor soiuri la atacul de virusuri, Lucrări
ştiinţifice, Anale I.C.P.C. Braşov, vol. XXI, p. 55-64.
38. COJOCARU N., 1995 – Principalele virusuri ale cartofului, pagube şi simptome,
Cartoful în România, vol. 5, nr. 2-3, aprilie-sept., p. 29-31.
39. COJOCARU N., MAN S., IGNĂTESCU I. şi BEDÖ E., 1973 – Zborul de atac al
afidelor în culturile de cartof din zonele închise destinate producerii materialului pentru
sămânţă, Anale I.C.C.C.S.Z. Braşov, seria Cartoful, vol. IV, p. 79 – 93.
40. COJOCARU N. şi POP I., 1964 - Anuarul Sc. Protecţia Plantelor,
nr.2,p.27-35, Bucureşti.
41. CONSTANTINECU Ecaterina., RĂDULESCU E., BRETAN I., CATELLY T.,
BRIA N., VELICAN V., BERINDEI M., SLUŞANSCHI H., POP I., BRETAN Cecilia
şi TĂNĂSESCU Eugenia 1969 – Cartoful, Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
114
42. DONESCU Daniela, 1995 – Principalele specii de afide din cultura de cartof, Anale,
Lucrări ştiinţifice I.C.P.C. Braşov, p. 84-94.
43. DONESCU Daniela, 1995 – Afidele şi calitatea cartofului pentru sămânţă, Cartoful în
România, nr. 2-3, vol. 5, p.27-29, Braşov.
44. DONESCU Daniela, 1996 – Afidele cartofului, în Ghid practic de protecţie a
cartofului, Editura Ceres, Bucureşti, p. 56-58.
45. DONESCU Daniela, 1997 – Rolul afidelor ca vectori ai virusurilor cartofului, Analele
I.C.P.C. Braşov, vol. XXIV, p.153-168.
46. DONESCU Daniela, 1998 – Combaterea afidelor din culturile de cartof pentru
sămânţă, Cartoful în România, vol. 8, nr. 2, p. 28-30.
47. DONESCU Daniela, 1999 – Combaterea afidelor vectoare, ale bolilor virotice la
cartof, Cartoful în România, vol.9, nr. 3, p. 20-31.
48. DRAICA C., 1980 – Cercetări privind mărimea coeficientului de înmulţire la cartoful
pentru sămânţă, Teză de doctorat, Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu” Bucureşti.
49. DRAICA C., 1992 – 25 de ani de cercetare în domeniul cartofului, Contribuţia I.C.P.C.
Braşov la dezvoltarea cartofului în România, Lucrări ştiinţifice, Anale I.C.P.C. Braşov, vol.
XIX, p.4-25.
50. DRAICA C., 1995 – Întreruperea vegetaţiei, lucrare esenţială în producerea cartofului
pentru sămânţă, Cartoful în România, vol. 5, nr. 2-3, aprilie-sept., p.34 -36.
51. DRAICA C., 1997 – Cartoful – aliment important, pentru mileniul al-III-lea, Lucrări
ştiinţifice, Analele I.C.P.C. Braşov, vol. XXIV, p. 12-29.
52. DRAICA C., 1999 – Cartoful pentru sămânţă şi consum, calitate şi eficienţă, Cartoful
în România, vol.9, nr. 3, iulie-septembrie, p.17-20.
53. DRAICA C., 2000 – Cultura cartofului în România, situaţia actuală şi de perspectivă,
Simpozion Naţional „Ziua verde a cartofului”, Constanţa 7-9 iunie, p. 3-9.
54. DRAICA C. şi MAN S., 1984 - Realizări şi perspective privind producerea cartofului
pentru sămânţă, Buletinul informativ al ASAS, vol.17, Bucureşti, p.127-144.
55. DRAICA C. şi MAN S., 1985 – Influenţa epocii de întrerupere a vegetaţiei asupra
capacităţii de producţie, calităţii fitosanitare şi biologice a cartofului pentru sămânţă, Lucrări
ştiinţifice, Anale I.C.P.C. Braşov, vol. XIV, p. 55-74.
56. DRAICA C., COJOCARU N., MAN S. şi MITROI Felicia 1992 – Producerea
cartofului în România, Lucrări ştiinţifice, Anale I.C.P.C. Braşov, vol. XIX, (volum jubiliar)
p.46-68.
57. DRAICA C., NAN I., şi OLTEANU Gh., 1996 – Strategia culturii cartofului în
România şi programul naţional de producere a cartofului pentru sămânţă, Cartoful în
România, vol. 6, nr. 1, ian.- martie, p.3-24.
58. DRAICA C. şi CACIUC C., 1998 – Cultura cartofului în România, situaţie actuală şi
de perspectivă, Cartoful în România, vol. 8, nr. 3, iulie-septembrie, p.3-13.
59. FABIANI L., 1959 – La patata, Edagricole, Bologna.
60. FODOR I., 1965 – Linii noi de cartof create la Staţiunea Braşov, Anale I.C.C.A., p. 31.
61. FODOR I., 1984 – Soiuri de cartof autohtone, Cercetarea în sprijinul producţiei,
Cartoful, M.A.I.A., Bucureşti, p.3-6.
62. GABRIEL W., 1965 – The influence of temperature on the spread of aphids – borne
potato viruses disseases, Ann App. Biol..
115
63. GALL H., 1967 – Erste Ergebnisse mit dem Rückschlagpendel zur Bestimmung der
Beschädigeungsempfindliekeit von Kartoffelknollen, European Potato Journal.
64. GRAVOUEILLE J.M., 1993 – Les sucres de la pomme de terre, La Pomme de Terre
Française, nr. 477.
65. HARTEN van A., 1983 – The relation between aphid flight and the spreed of potato
virus YN (PVYN) in the Netherlands. Research Institute for Plant Protection (IPO),
Wageningen, Netherlands, vol. 26, nr. 1.
66. HILL J.H., 1972 – Virologý 47, p.806-816.
67. HUNNIUS W., 1974 – Qualitat buinflusseude factoren in der Pflanzkartofelerzengung,
Potato res.
68. IANOŞI I. S., 2002 – Bazele cultivării cartofului pentru consum, Editura Phoenix
Braşov, p. 22.
69. IANOŞI I. S., IANOŞI Maria Elena, PLĂMĂDEALĂ B. şi POPESCU A., 2002 –
Cultura cartofului pentru consum, Editura Phoenix, Braşov.
70. IRITANI W.M., 1968 – Factors affecting phisiological aging (degeneration) of potato
tubers used as seed, American Potato Journal, vol. 45, nr. 3.
71. KLATT F., 1969 – Methoden zur steuerung der Beregnung. Wissenschaftliche
Zeitschrift der Humboldt – Universität, Berlin, Math. – Nath. Nr.4.
72. KLEIN R.E., 1983 – Phytopathology, 73, p. 1049-1050.
73. KLINKOWSKI M., 1960 – Pflanzliche Virologie, Band I,II Academie – Verlog,
Berlin.
74. LECLANT F., 1978 – Etude bioecologique des aphides de la region Mediterraneenne,
Implication agronomiques, These presente pour obtenir le grade de Docteur d,Etat, Mention
Science.
75. LINNIK M.G., 1957 – Kartofeli, nr. 2, Moscova, 1957.
76. MADEC P. et PERENEC P., 1968 – Les posibilites d,evolution des germes de la
pomme de terre et leurs conséquences, Anales de l,amelioration des plantes, nr. 4, p. 18-21.
77. MADEC P. et PERENEC P., 1980 – Age physiologique du plant de pomme de terre.
Incidence sur la germination et repercussion sur le comportement des plantes. Potato
Research 23, p.183 – 199.
78. MAIERHOFER E., 1962 – Bodenkultur A, vol. 13, Wien.
79. MAN S., 1975 – Contribuţii la producerea cartofului pentru sămânţă în zonele închise,
Teză de doctorat, Institutul Agronomic Cluj-Napoca.
80. MAN S., CATELY T., GRĂDINARU N., CONSTANTINESCU Ecaterina, BEDÖ
E., BUDUŞAN V., COJOCARU N. şi BERINDEI M.,1969 – Zone închise pentru
producerea cartofului pentru sămânţă, Analele I.C.C.S. Braşov, vol. I seria Cartoful, p.27-
38.
81. MAN S. şi DRAICA C., 1977 – Cercetări privind diminuarea răspândirii virusurilor Y
şi răsucirii frunzelor în culturile de cartof pentru sămânţă, Lucrări ştiinşifice, Anale I.C.C.S.
Braşov, Cartoful, Vol. VIII, p.65-76.
82. MAN S. şi DRAICA C., 1978 – Influenţa epocii de plantare asupra producţiei şi
infecţiei cu virusurile transmise prin afide în culturile de cartof pentru sămânţă, Lucrări
ştiinţifice, Anale, I.C.P.C. Braşov, vol. IX, p. 21 –33.

116
83. MAN S. şi DRAICA C., 1984 – Limitarea infecţiilor cu viroze prin întreruperea
migrării virusurilor din aparatul foliar la tuberculi, Cercetarea în sprijinul producţiei,
Bucureşti, p.14-17.
84. MĂZĂREANU I., BERINDEI M. şi SIN C., 1987 – Cercetări privind posibilitatea
înmulţirii cartofului de sămânţă (I1) în afara zonelor închise, Cercetări Agronomice în
Moldova, Iaşi, p. 93-100.
85. MEZABROVSZKY I., 1981 – Importanţa calităţii cartofului pentru sămânţă,
Producţia vegetală – Horticultura nr. 12, p.14.
86. MEZABROVSZKY I., 1981 – Implicaţii economice ale transferului de lucrări ale
solului şi de fertilizare din primăvară în toamnă, Lucrări ştiinţifice, Anale I.C.P.C. Braşov,
vol.XII, p.219-228.
87. MORAN J.R., 1983 – Plant Disease 67, p. 1326.
88. MORAR G., 1994 – Contribuţii la studiul perfecţionării tehnologiei de cultivare a
cartofului pentru sămânţă, în afara zonelor închise, Teză de doctorat, Universitatea de Ştiinţe
Agricole Cluj-Napoca.
89. MORAR G., 1999 – Producerea şi înmulţirea cartofului de sămânţă, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca
90. MUNTEAN L., 1997 – Mic tratat de fitotehnie, vol. II, Editura Ceres, Bucureşti, p.
159-222.
91. MURASHIGE T., SKOOG F., 1962 - A revized medium for rapid growth and
biossays with tabbaco tissue cultures. In: Physiol. Plant., 15, p.473 –497.
92. NEAGU M.,1967 – Ameliorarea plantelor hortiviticole, Cartoful, Editura Agro-Silvică,
Bucureşti, p. 302-321.
93. PIRONE T. P., 1981 – Phytopatology, p. 922-924.
94. POP I., 1969 – Tratat de fitopatologie agricolă, vol.II, Editura RSR, p.29-31.
95. POP I., 1986 – Virusurile plantelor şi combaterea lor, Virusurile cartofului, Editura
Ceres, p. 105-128.
96. POPESCU Doina, DRAICA C., 1993 – Influenţa epocii de întrerupere a vegetaţiei
asupra calităţii biologice, fitosanitare şi a capacităţii de producţie a cartofului, în zona de
sud-est a României, Lucrări ştiinţifice, Anale I.C.P.C Braşov, vol. XX, p. 31-42.
97. QUANJER H.M., 1913 – Die Nekrose das Problems der Kartoffel Pflanze, die Ursache
der Blattroll-Krankheit. Metod. Landboitnhogesch.
98. RĂDULESCU E. şi DOCEA E.,1967 – Fitopatologie, Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti.
99. ROBERT J., 1980 – Recherches sur la biologie et l,ecologie des pucerons en France un
reseau de piegeage pour ameliorer la lutte contre pucerons, Thes Doctorat d,Etat Univ. de
Rene 1, p. 255.
100. ROJALIN I. V., 1956 – Pravilinoe pitanie rasternii – osnova prolzvodstva semennogo
Kartofelea vâsokoi urojainosti.
101. ROUSSELLE P., ROBERT Y., CROSNIER J.C., 1996 – Institut National de la
Recherche Agronomique – novembre 1996, Paris Cedex 07.
102. SALONTAI Al., 1971 – Curs de Fitotehnie, partea a-II-a, Plante tehnice, Atelierele de
material didactic, Institutul Agronomic Cluj-Napoca.

117
103. SĂNDOIU D., BERINDEI M., STEROIU Virginia, MARINESCU Rodica 1963 –
Nevoia de apă a cartofului pe perioade de vegetaţie, În „Analele I.C.C.P.T. Fundulea”,
1963, seria B, vol. XXXI, p.213 – 236.
104. SERGHEEV M., MAMIN V. şi DOROHOV A., 1966 -Selskohoziaistvnoie
Proidzvodstvo Urala 9.
105. SĂVULESCU Alice, DRIMUS Rodica, 1959 – Anale I.C.A.R., vol.XXVI, seria C,
Bucureşti.
106. SCURTU D., 1973 – Contribuţii la studiul unor factori care influenţează reacţia la
îngrăşăminte a soiurilor de cartof, în condiţiile din Podişul Sucevei, Teză de doctorat,
Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti.
107. SCURTU D., CEAUŞU Adela., MARCU Şt. şi SĂICU C., 1996 - Unele interpretări
agronomice ale datelor meteorologice, Lucrări ştiinţifice, Volum Omagial 1946–1996,
Bucureşti, p.403 – 413.
108. SÎRGHI V., 1978 – Îmbunătăţirea activităţii de producere a cartofului pentru sămânţă
în zona închisă Suceava, pe baza rezultatelor cercetării efectuate în R.S.R.şi alte ţări,
Manuscris, S.C.A. Suceava, 1978.
109. STAICU M., 1976 – Principalele specii de afide din culturile de cartof pentru sămânţă
din zonele închise, Analele ICCS Braşov, Cartoful, vol. II, p.81 –88.
110. TEACI D., 1981 - Bonitarea terenurilor agricole, Editura Ceres, Bucureşti.
111. ULRICH G., 1963 – Potato Journal, 6 (4), p. 227-241.
112. VASILICĂ C., 1986 – Note de curs.
113. VÂRCAN P., CHICHEA I., DIACONU Aurelia, DIACONU M. şi POMACU P.,
1997
Realizări în domeniul cercetării privind înmulţirea şi păstrarea cartofului din soiurile
timpurii în zona de sud a ţării, Lucrări ştiinţifice, Anale I.C.P.C. Braşov, vol. XXIV, p. 180-
193.
114. VÎRCAN P. şi DRAICA C., 1993 – Influenţa epocii de întrerupere a vegetaţiei
asupra calităţii biologice, fitosanitare şi a capacităţii de producţie la cartof, în zona de sud –
vest a României, Lucrări ştiinţifice, Anale I.C.P.C. Braşov, vol. XX, p.43 – 55.
115. VELICAN V., 1965 – Fitotehnia, în „Manualul inginerului agronom”, vol.I, Editura
Agro-Silvică, Bucureşti.
116. ZAAG van der D. E., 1987 – The potential demand for seed potato, Word perspective,
Potato Research 29.
117. ZAAG van der D.E., 1992 – Cartoful şi cultivarea lui în Olanda, Wageningen,
Olanda.
118. ZILLMANN H.K., 1961 – Standortfaktoren, In : „Die Kartoffel”, vol.I, VEB – Berlin.
***, 1997 – 1999 – Lista oficială a soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România,
MAI, ISTIS, Bucureşti.
***, 1997 – FAO Production Yearbook, vol. 51.
***, 1999 – FAO Production Yearbook, vol. 53.
***, 2001 – Anuarul Statistic al României, cap. 13.1. p.372 – 391.
***, 2002 – Ordinul nr. 350 /2002 pentru aprobarea Regulilor şi normelor tehnice privind
producerea în vederea comercializării, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, precum

118
şi comercializarea seminţelor de cereale, oleaginoase şi textile, plante furajere, sfecla, cartof
şi legume.
***https://www.google.com/search?q
***, 2002 – Legea nr. 266 / 2002 privind producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea
calităţii, comercializarea seminţelor şi materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor
de plante.
***, STAŢIA METEOROLOGICĂ SUCEAVA ., 1996-1997 –
Registrul lunar de observaţii meteorologice;
***, STAŢIA METEOROLOGICĂ SUCEAVA .,1997- 1998
Registrul lunar de observaţii meteorologice;
***,STAŢIA METEOROLOGICĂ SUCEAVA .,1998- 1999
Registrul lunar de observaţii meteorologice;
***,STAŢIA METEOROLOGICĂ SUCEAVA .,1997- 1998
Tabele sintetice pluviometrice, TM –1 ;
***,STAŢIA METEOROLOGICĂ SUCEAVA .,1998- 1999
Tabele sintetice pluviometrice, TM –2 ;

119