Modul de manifestare a

fenomenelor de risc legate

de temperaturi: îngheţuri
timpurii, îngheturi târzii
► Efectele nefavorabile datorate îngheţurilor şi brumelor timpurii de toamnă şi
târzii de primăvară se resimt mai ales în agricultură. Toamna au de suferit, în
primul rând, culturile existente încă pe câmp (legume, zarzavaturi, porumb,
floarea soarelui). Primăvara târziu sunt periclitate mai ales livezile de pomi
fructiferi, dar şi culturile de câmp, care se află la începutul perioadei de
vegetaţie. De asemenea, din cauza temperaturilor scăzute, asociate uneori şi cu
precipitaţii solide sau mixte, au de suferit şi animalele, cu deosebire ovinele
proaspăt tunse, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, în 30 mai 1991, în zona
Curburii (judeţele Buzău şi Vrancea).
► Există mai multe tipuri de depuneri solide, pe care Meteorologia le încadrează
în categoria formelor de condensare a vaporilor de apă la nivelul suprafeţei
terestre (Pop, 1988). Ele mai au în comun faptul că sunt asociate cu scăderea
temperaturii aerului, respectiv cu valurile de frig, care vor fi prezentate în
cadrul fenomenelor de risc de durată medie. Staţiile meteorologice trebuie să
transmită mesaje de avertizare ori de câte ori apar aceste fenomene, cu
excepţia brumelor produse în intervalul normal de apariţie. În grupa
depunerilor solide sunt incluse: bruma, chiciura tare, poleiul, zăpada umedă
sau lapoviţa îngheţată.
Bruma

► Bruma reprezintă un fenomen meteorologic care nu poate

fi separat de răcirea vremii, respectiv de îngheţ, fapt
pentru care cele două, îngheţul şi bruma, trebuie
analizate împreună. În anotimpurile de tranziţie, în
condiţiile unor advecţii de aer rece dinspre V, NV, N sau
NE Europei, se produc îngheţurile şi brumele timpurii de
toamnă şi cele târzii de primăvară.
► Bruma reprezintă o depunere de cristale foarte fine de gheaţă (cu
dimensiuni între 1-5 mm), în formă de solzi, ace, pene sau evantaie,
observată pe sol şi pe obiectele de la sol a căror suprafaţă este răcită
suficient (sub 0° C) pentru a putea produce condensarea solidă a
vaporilor de apă din aer. Condiţiile optime de producere a brumei
sunt: regim anticiclonic (presiune atmosferică ridicată); timp senin şi
calm (sau cu vânt slab, sub 2 m/s); umezeală relativă ridicată (peste
80%); temperaturi negative ale aerului, intensitatea maximă a
depunerilor observându-se la temperaturi de -2 -3° C. Temperatura
scăzută a obiectelor pe suprafaţa cărora se depune bruma este
cauzată, cel mai adesea, de procesele de răcire asociate unei radiaţii
terestre foarte intense, fapt pentru care intervalul optim de formare
a brumei este plasat în cursul nopţii şi dimineaţa devreme, în preajma
răsăritului Soarelui.
 Îngheţul,
► ca fenomen de risc, se defineşte prin scăderea temperaturii aerului şi pe suprafaţa
solului sub 0° C în afara intervalului obişnuit în care apar valori termice negative.
Mai precis, îngheţul devine un fenomen climatic de risc în următoarele condiţii
(Bogdan, Niculescu, 1999): când se produce cu 1-3 săptămâni mai devreme toamna
şi mai târziu primăvara comparativ cu datele medii de apariţie a fenomenului;
când aerul este deosebit de rece, fiind de origine arctică; când îngheţul are
origine mixtă, advectiv-radiativă; când îngheţul se consemnează atât în aer, cât şi
pe sol; când este însoţit de brumă sau de precipitaţii solide (ninsoare, lapoviţa);
când are o repartiţie generală, afectând o mare parte din teritoriul ţării. Prin
urmare, intervalul de risc pentru îngheţ, ca şi pentru brumă, reprezintă intervalul
cuprins între data medie şi data extremă de producere a fenomenului: intervalul
de risc de toamnă apare între data celui mai timpuriu îngheţ şi data medie a
primului îngheţ, iar intervalul de risc de primăvară este plasat între data medie a
ultimului îngheţ şi data celui mai târziu îngheţ.
► În România, prima zi de îngheţ apare cel mai devreme, în medie, înainte
de 1 octombrie (la altitudini de peste 1400 m) şi cel mai târziu, tot în
medie, în a treia decadă a lunii noiembrie (în sectorul sudic al litoralului
Mării Negre). Ultimul îngheţ se produce, ca dată medie, la sfârşitul lunii
martie (pe litoral şi în Delta Dunării), respectiv la începutul lunii iunie (la
munte şi în depresiuni).
► În istoria observaţiilor meteorologice din România, cea mai timpurie brumă
s-a produs în intervalul 15-17 septembrie 1956, ea având un caracter
aproape general, dar afectând, cu deosebire, zonele de câmpie şi fiind
asociată unor temperaturi care au coborât până la -4,0° C. Cea mai târzie
brumă a fost consemnată în intervalul 21-22 mai 1952, când a afectat peste
2/3 din teritoriul ţării, iar temperatura aerului şi pe suprafaţa solului a
coborât, local, până la -2° C (Topor, 1958, citat de Bogdan, Niculescu,
1999).
►