Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Metodologia Cercetării Psihologice
Metodologia Cercetării Psihologice
Facultatea de Psihologie
MODULUL:
- 2015 -
CUPRINS
INTRODUCERE..........................................................................................................8
2
Unitatea de studiu III. Generarea și formularea problemelor de cercetare.................42
Obiectivele unităţii de studiu......................................................................................43
Cunoştinţe preliminare................................................................................................43
Resurse necesare şi recomandări de studiu.................................................................43
III. Generarea şi formularea problemelor de cercetare...............................................44
III. 1. Identificarea problemei de cercetare şi criteriile de alegere a metodelor.....44
III. 2. Etapele cercetării cantitative, comparaţie cu modelul cercetării calitative...46
III. 3. Operaţionalizarea conceptelor......................................................................51
Rezumat......................................................................................................................52
Cuvinte cheie..............................................................................................................53
Teste de autoevaluare.................................................................................................53
Concluzii.....................................................................................................................53
3
V. 3. Design-uri experimentale...............................................................................69
Rezumat......................................................................................................................71
Cuvinte cheie..............................................................................................................71
Teste de autoevaluare.................................................................................................71
Concluzii.....................................................................................................................72
4
Concluzii...................................................................................................................104
5
X. 1. Specificul cercetării calitative, tehnica grupului nominal............................127
X. 2. Etapele cercetării calitative..........................................................................129
X. 3. Validitatea în cercetările calitative. Tehnica validării prin triangulaţie.......133
Rezumat....................................................................................................................134
Cuvinte cheie............................................................................................................135
Teste de autoevaluare...............................................................................................135
Concluzii...................................................................................................................135
6
XII. 2. Analiza de conţinut calitativă....................................................................164
Rezumat....................................................................................................................167
Cuvinte cheie............................................................................................................168
Teste de autoevaluare...............................................................................................168
Concluzii...................................................................................................................168
Bibliografie...............................................................................................................190
7
INTRODUCERE
2. Cerinţe preliminare
8
fenomenelor studiate (chestionarul, interviul ş.a.). Procedeele reprezintă un mod de
utilizare a instrumentelor de cercetare, care sunt „uneltele materiale (foaia de
observaţie, ghidul de interviu, caietul test ş.a.) de care se slujeşte cercetătorul pentru
cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane“
9
Unitatea 4: Generalizarea și formularea ipotezelor
10
considerare existenţa unor factori (sau variabile) necontrolate care pot influenţa
rezultatele, chiar dacă acţiunea lor a fost teoretic redusă la minimum.
11
utilizează tot în acest tip de cercetări. Examinarea sau analiza urmelor ca şi a altor
documente materiale pot oferi date importante relativ sigure despre caracteristicile
fizice, identitatea unei persoane ca şi despre situaţia în care un anume comportament
s-a dezvoltat. Analiza arhivelor permite descrierea activităţilor unei persoane, a unei
instituţii sau a oricărui grup social şi este o aplicaţie a analizei de conţinut. Aceste
surse de informaţii (documente arhivate de atestare) pot fi utilizate şi în validarea
experimentelor naturale.
12
specialitate, cerinţele sociale etc.), fie apelând la strategii specifice cum este „tehnica
grupului nominal“.
Focus grupul este o metodă utilizată atât în studiile calitative, cât şi în cele
cantitative. În cercetările cantitative rolul acestei metode este să verifice (să valideze)
rezultatele. Tehnicile utilizate uzual sunt interviul non directiv şi observaţia. Autorul
metodei este K. Lewin, care în 1936 o utilizează în cercetările sale asupra grupurilor
mici. În prezent, o regăsim în studiile de piaţă şi în sondajele de opinii. În
mod frecvent ea se folosește în etapa preliminară a unei cercetări (având ca scop
precizarea ipotezelor, a grupurilor ţintă), sau în etapa finală (pentru verificarea
concluziilor în cadrul unui grup de experţi). Dar focus grupul reprezintă o metodă în
sine, deoarece permite culegerea de informaţii asupra proceselor specifice grupurilor
13
mici. De o deosebită importanţă este alegerea participanţilor la şedinţa de focus grup.
Criteriile privesc numărul de participanţi, nivelul de pregătire a acestora, capacităţile
de relaţionare ş.a.
14
factori care au determinat un salt esenţial, pozitiv sau negativ în dezvoltarea unui
individ sau a unei organizaţii.
În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relaţiilor la
nivel de grup social. Metoda sociometrică a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970),
astfel încât să permită evaluarea locului unei persoane pe o scala emoţională şi
socială. Condiţia esenţială a îndeplinirii unui obiectiv comun este comunicarea, ea
reprezentând fundamentul relaţiilor interpersonale. Formarea reţelelor de comunicare
în cadrul grupurilor sunt influenţate de diferite variabile precum factorii
socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie să îl îndeplinească, statutul social al
membrilor, abilităţile fiecărui individ. A. Bavelas, studiind matematic reţelele de
comunicare descrie o serie de dimensiuni ale acestora care permit evaluarea gradului
de coeziune şi de funcţionalitate.
4. Recomandări de studiu
Toate unităţile de studiu sunt alcătuite după o structură unitară, fiind descrise
următoarele aspecte: obiective, cunoștințe preliminarii, resurse necesare și
recomandări de studiu, durata medie de parcurgere a unității, subiectele teoretice
aferente acesteia, un rezumat, cuvinte cheie, teste de autoevaluare și concluzii.
Pentru o identificare facilă a subpunctelor enumerate mai sus, pe parcursul
materialului, acestea vor fi semnalizate cu pictograme, după cum urmează:
15
OBIECTIVE
CUNOȘTINȚE PRELIMINARE
RESURSE BIBLIOGRAFICE
REZUMAT
16
CUVINTE CHEIE
TESTE DE AUTOEVALUARE
RĂSPUNS CORECT
CONCLUZII
17
2. Care sunt elementele definitorii pentru un experiment psihologic.
18
Unitatea 1.
Generalități privind cercetarea în psihologie
Cuprins
19
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
20
I. Generalităţi privind cercetarea în psihologie
21
Debuturile analizei calitative sau a metodelor calitative în ştiinţele socio-
umane sunt marcate de empirismul idealist al Şcolii de la Chicago (1920).
Cercetările efectuate de Thomas şi Znaniecki asupra caracteristicilor
atitudinale ale emigranţilor polonezi din S.U.A. reprezintă unul dintre primele
studii de tip calitativ. Debutul real al cercetărilor calitative (comprehensive)
are loc în anii 1960 când în literatura anglo-saxonă se defineşte conceptul de
analiză calitativă, ca o modalitate de cercetare care-şi are originea în
sociologia comprehensivă (Weber) şi în fenomenologie (Husserl). În Anglia,
cercetările calitative se dezvoltă în cadrul antropologiei sociale, iar în Franţa
în cadrul etnologiei.
22
Paradigma, sau teoria, reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care
realitatea este percepută. Acest set de informaţii presupune o descriere a socialului şi
modalităţi de înţelegere a lui. Paradigma este o explicaţie sau o teorie foarte generală
asupra lumii, care poate sta atât la baza unor abordări de tip pozitivist (cantitativ –
descriptiv) cât şi comprehensiv (calitativ). Aşadar, paradigmele se pot clasifica în
două categorii, paradigme care stau la baza interpretării pozitiviste şi paradigme care
stau la baza interpretării comprehensive.
Metodologia se poate defini în cel puţin două sensuri. Într-un sens, metodologia este
considerată identică cu modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular,
incluzând informaţiile teoretice adiacente temei cercetate şi metodele utilizate pentru
verificarea ipotezelor propuse. În acest sens fiecare cercetare are o metodologie
distinctă, fiecare cercetător utilizează propria sa metodologie care diferă de la un
studiu la altul. Utilizând această definiţie, ajungem cu uşurinţă la concluzia că:
„există tot atâtea metodologii câte proiecte de cercetare există“. Ar fi mai corect să
considerăm şi să denumim această accepţiune proiect de cercetare şi nu metodologie
(Sarantakos, 1994).
23
Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor utilizate într-o cercetare pentru
culegerea şi prelucrarea datelor.
24
fiinţa umană este determinată de caracteristicile contextului social în care
trăieşte, la fel cum lumea fizică este determinată de legi ferme. Prin urmare,
sarcina psihologilor şi sociologilor este să descopere legităţile care dirijează
comportamentul uman;
explicaţia unui fapt social trebuie să rezulte din cercetare. În ceea ce priveşte
construcţia teoriilor, ea trebuie să urmeze o cale bine definită, prin utilizarea
de concepte şi proceduri formale astfel încât rezultatele să poată fi verificate
de alţi cercetători prin utilizarea unui aparat matematic comun;
25
I. 4. Principiile de bază ale metodologiei calitative
26
utilizează analiza inductivă, care presupune selecţia datelor esenţiale dintr-un
număr mare de elemente de amănunt;
1.
Considera
rea Obiectivă, simplă, unică, Subiectivă, problematică,
realităţii măsurabilă holistică, un construct social.
psihologi
ce
27
relaţii cauzale şi în explicaţii. Interesează
efect
corelaţionale. cauzalitatea circulară şi simbolică
3.
Aprofundarea şi descrierea
Abordare Negarea complexităţii
complexităţii
a realităţii
4.
Deductiv, nomotetic, bazat pe Inductiv, idiografic, interpretativ,
Demersul
reguli stricte verificabile logica descoperirii.
logic
7.
Modalităţ
Generalizări inductive, Generalizări analitice sau
i de
abordări nomotetice conceptuale
generaliz
are
28
elaborarea unui proiect – program de cercetare (include şi metodologia);
acceptarea supervizării;
interpretarea rezultatelor;
29
Ecologia umană, ştiinţa care se ocupă de descrierea pattern-urilor
comportamentale cotidiene;
Rezumat
Cuvinte cheie
30
Teste de autoevaluare
Concluzii
31
Unitatea 2.
Norme etice specifice cercetării ştiinţifice în psihologie şi
raportul de cercetare
Cuprins
32
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
33
II. Norme etice specifice cercetării ştiinţifice în psihologie şi raportul
de cercetare
34
acceptarea supervizării şi a expertizei ştiinţifice. Hotărârea de a întreprinde o
cercetare aparţine psihologului, care analizează în ce măsură activitatea (informaţiile
care se obţin) contribuie la dezvoltarea ştiinţei psihologice şi mai ales la asigurarea
bunăstării umane. În luarea acestei decizii, psihologul analizează diferitele alternative
şi îşi fixează obiective şi ipoteze de cercetare în funcţie de resursele de care dispune
şi de importanţa acestora pentru comunitatea umană. În baza acestor consideraţii,
psihologii îşi desfăşoară cercetarea având obligaţia de a acţiona în aşa fel încât să nu
supună participanţii la cercetare unor proceduri generatoare de frustrare.
Cercetarea de zoopsihologie
35
sunt foarte importante prin aplicabilitatea lor în zona umană. Dacă pe parcursul
cercetării, de exemplu, este necesar să se curme viaţa unui animal este obligatoriu ca
acesta să se facă rapid şi fără durere.
corectitudinea rezultatelor;
36
Specificitatea normelor decurge din poziţia pe care o are cercetătorul în acest
tip de cercetare şi anume implicarea directă, participativă la cercetare. În acest tip de
cercetări nu se poate apela la operatori de interviu. Problemele etice pot fi analizate
prin prisma relaţiilor care se stabilesc între cercetător şi participanţi la cercetare şi
informaţiile obţinute.
37
Modelul feminist propune un set de principii care să ghideze cercetarea
ştiinţifică, printre care putem enumerăm responsabilitatea personală a
cercetătorului, empatia din relaţie cercetător – respondent, valorizarea trăirilor
afective ş.a.
38
să fie exhaustivă. În continuare, se clarifică legătura dintre studiile anterioare
şi prezenta lucrare. Acest capitol ar trebui să conţină patru paragrafe:
introducerea generală, teoriile în domeniu recunoscute, legătura studiului
prezent cu literatura de referinţă şi o declaraţie explicită a scopului.
Metode. Scopul acestui capitol este să descrie în detaliu cum s-a desfăşurat
studiul. Oricine ar trebui să poată să refacă studiul bazându-se pe informaţiile
furnizate în acest capitol. Într-un design experimental, acest capitol este
subdivizat în patru subcapitole: subiecţi/participanţi, aparatură, design şi
procedură. Ordinea design – procedură este arbitrară. Uneori cercetătorii
combină capitolele design şi procedură, dar într-un experiment psihologic
sau într-o cercetare descriptivă, este necesar un capitol special dedicat
design-ului.
39
prezentat şi discutat. De asemenea este importantă discutarea modului în care
rezultatele se raportează la literatura de specialitate citată în introducere. În
final se face un bilanţ rezumativ.
Rezumat
40
specialitate descrieri care indică patru faze, dar şi 14. Sintetizând diferitele clasificări
putem considera ca absolut necesare parcurgerea următoarelor etape de cercetare:
stabilirea temei, fixarea obiectivelor şi/ sau a ipotezelor, selecţia metodelor, stabilirea
loturilor de subiecţi, pretestare, administrarea probelor şi culegerea de date,
prelucrarea informaţiilor de teren şi analiza lor, redactarea raportului de cercetare.
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
Descrieți câteva dintre standardele etice specifice cercetărilor cu subiecți umani (p.
36 - 37).
Concluzii
41
Unitatea de studiu III. Generarea și formularea problemelor de
cercetare
Cuprins
42
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
43
III. Generarea şi formularea problemelor de cercetare
Întrebarea care sunt sursele de inspiraţie în fixarea unei probleme de cercetare este
cât se poate de pertinentă. În psihologie, ca de altfel în toate ştiinţele există câteva
surse uzual folosite şi anume:
44
Odată formulată problema de cercetare urmează etapa de documentare sau de studiu
al literaturii de specialitate corelate problemei stabilite. Întrebarea care apare uzual
este „De ce să pierd vremea studiind ce au făcut alţii, în loc să încep imediat să
lucrez?“ Există câteva motive întemeiate pentru care trebuie să ştim ce alte cercetări
similare au fost făcute:
45
dacă este necesară o abordare din interior al fenomenului social (exemplu:
integrarea socială a emigranţilor în comunităţile ţării de emigraţie);
dacă sunt necesare informaţii de fineţe. Metodologia cantitativă oferă
informaţii mult simplificate datorită obligaţiei de a lua în consideraţie
modalităţile de prelucrare statistică a datelor;
dacă dorim să evaluăm un fenomen în evoluţie;
dacă informaţiile sau rezultatele studiului pot fi prezentate fără apel la cifre;
dacă cercetătorul doreşte să studieze realitatea psiho-socială aşa cum este fără
modele preconcepute şi posibil limitatoare (Flick, 1991).
46
să asigure ordinea operaţiilor astfel încât nici un aspect urmărit prin cercetare
să nu fie omis şi să fie executat la momentul potrivit;
sa prevină erorile de lucru, dar şi posibilele distorsiuni de informaţie.
3.Culegerea de informaţii se face cu ajutorul metodelor pentru care s-a optat în etapa
anterioară. Rezultatul acestei etape sunt datele de cercetare sau informaţiile de
cercetare.
47
În analiza şi interpretarea informaţiilor se poate opta pentru diferite niveluri, cum ar
fi analiza comparativă a performanţelor medii sau analiza rezultatelor testelor
statistice care permit afirmaţii de tipul: „Rezultatele obţinute ilustrează efecte
sistematice şi nu sunt obţinute la întâmplare.“ Prin teste statistice se înţelege calculul
corelaţiei sau analiza factorială.
Este etapa în care se poate propune revizuirea unui model teoretic preexistent prin
prisma noilor informaţii obţinute. Bineînţeles, această revizuire va fi reluată şi
validată prin alte cercetări. În acest moment se face evaluarea întregului studiu, se
stabileşte în ce măsură metodele alese au corespuns ipotezei formulate, se stabilesc
care au fost sursele de eroare, se stabileşte domeniul în care pot fi generalizate
rezultatele obţinute. Se integrează noile informaţii la nivelul teoriilor deja existente,
se anulează informaţiile false, se precizează noi probleme de cercetare, noi ipoteze.
48
generale, mai puţin structurate, ipotezele se pot formula şi pe parcursul cercetării, iar
operaţionalizarea conceptelor este un proces care nu este necesar.“ Se mai pot
preciza o serie de deosebiri între cele două abordări.
Într-o abordarea calitativă – design-ul este planificat, dar nu este restrictiv (etapele nu
sunt fixate într-o ordine riguroasă înainte de a debuta studiul); se respectă o serie de
criterii de selecţie a participanţilor, dar criteriul de reprezentativitate nu este la fel de
important; metoda de lucru se precizează de la debutul studiului.
49
Figura 3.1. - ETAPELE CERCETĂRII CANTITATIVE
50
III. 3. Operaţionalizarea conceptelor
Rezumat
Primul pas în cercetarea ştiinţifică presupune formularea sau precizarea temei
de cercetare. În psihologie, ca de altfel în orice altă ştiinţă, există surse recunoscute
de „inspiraţie“ pentru formularea unor noi teme de cercetare. Cele mai frecvente
surse sunt cercetările finalizate, teoriile recunoscute în domeniu sau din domeniile
conexe, evenimentele de viaţă cotidiană, activitatea curentă, comenzile sociale.
Precizarea clară a problematicii de cercetare este foarte importantă, de ea depinzînd
opţiunea pentru un anume tip de metodologie. Al doilea pas presupune stabilirea
obiectivelor şi a ipotezelor. Obiectivele şi ipotezele cercetării sunt „propoziţii
interogative care statuează relaţiile dintre două variabile“ (Kerlinger, 1978).
52
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
Enumerați și descrieți pe scurt cele 6 etape ale cercetării cantitative (p. 50).
Concluzii
53
Unitatea de studiu IV. Generarea și formularea ipotezelor
Cuprins
54
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
55
IV. Generarea şi formularea ipotezelor
56
2. Condiţia complexităţii. Enunţurile ipotetice pot să privească relaţia dintre două sau
mai multe variabile. Complexitatea priveşte numărul de variabile incluse în enunţ.
Exemplul anterior este al unei ipoteze cu două variabile. Dacă adăugăm criteriul sau
variabila timp vom avea trei variabile. „cu cât o mamă este mai protectivă şi pe o
perioadă mai lungă de timp cu atât şansa copilului de a dezvolta disfuncţii afective la
maturitate este mai mare“.
57
În concluzie, ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţină
formulări clare, să numească variabilele şi să descrie relaţiile care se stabilesc între
ele.
A. Ipoteza de lucru (sau generală) este un enunţ preliminar care se formulează atunci
când nu există suficiente informaţii despre studiul respectiv.
Întrebarea de la care a pornit Bandura în studiul său a fost: „Este adevărat că faptul
de a-şi imagina sau de a percepe un comportament agresiv executat de altă persoană
reduce autocontrolul, determinând apariţia unor comportamente agresive?“ Primă
58
ipoteză cu un grad mare de generalitate a studiului a fost: „Reacţia la imaginea
(percepţia sau reprezentarea) unui act agresiv determină mai degrabă o creştere a
agresivităţii decât o scădere a ei“. Precizăm că cercetarea efectuată de Bandura în
1963 a avut ca scop demonstrarea faptului că acei copii care asistă (trăiesc într-un
mediu ostil şi violent) la comportamente agresive tind să manifeste la rândul lor
comportamente agresive.
59
modelul de imitat va lua forma comportamentelor reale şi că se vor utiliza trei
variante de lucru, trei modele de imitat: personaje de spectacole, filme şi desene
animate.
O ipoteză este riguros ştiinţifică dacă nu face precizări de tip cantitativ cu privire la
evoluţia unor variabile. Un enunţ de tipul reacţia X va fi de trei ori mai mare în cazul
Y faţă de cazul Z, sau de 10 ori etc. este greşit. Având în vedere unicitatea reacţiilor
umane, este incorect să anticipăm intensitatea unei reacţii la un anume stimul, dar
este corect să presupunem că vor evolua într-un sens pozitiv sau negativ. Ipoteza
formulată de Bandura nu a precizat dacă imitarea unei persoane agresive va genera
comportamente de trei ori mai violente decât imitarea unui desen animat.
O ipoteză este validabilă atunci când enunţul postulat este confirmat pe parcursul
studiului.
Odată formulată ipoteza de cercetare trebuie decis care este criteriul care permite
validarea enunţului postulat, ce tipuri de calcule statistice se vor utiliza. Statistica
permite cuantificarea reacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor dintre stimul
şi reacţie, dar nu ne permite să aflăm dacă evaluările făcute corespund unor realităţi
psihice şi dacă sunt tipice. Enunţurile statistice trebuie să respecte aceste deziderate.
Bandura în studiul său a presupus că vizionarea unei imagini violente va determina o
creştere a gradului de agresivitate al comportamentelor la copii, dar nu a precizat că
se vor dezvolta reacţii agresive de către toţi copii. Nu a formulat un enunţ ferm de
tipul „toţi copiii vor acţiona mai agresiv“, ceea ce ar fi fost greşit. Reacţiile
comportamentale ale copiilor supuşi aceluiaşi stimul au fost diferite. La majoritatea
s-a constatat o scădere a controlului, dar au existat şi cazuri în care acest lucru nu s-a
întâmplat.
Pe parcursul unei cercetări ipotezele obţin un grad de precizie mai mare. Ipotezele de
cercetare sunt o concretizare a ipotezelor generale în cazul unui studiu particular, iar
ipotezele statistice stabilesc dacă ipotezele de cercetare fixate aprioric sunt verificate
de datele cercetării. Aceste etape de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente cu
dezvoltarea cercetării propriu-zise. În mod obişnuit, studiul debutează în momentul
în care ipotezele de cercetare sunt fixate. Iar ipotezele statistice sunt concomitente
fazei de analiză şi interpretare a datelor.
60
Rezumat
O ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele funcţii: să ghideze cercetarea,
să asigure un răspuns temporar la problema cercetată, să faciliteze analiza datelor.
Pentru a formula o ipoteză de cercetare corectă este necesar ca informaţiile cu privire
la problematica aflată în studiu să fie corectă şi completă. Aceasta obligă la o bună
cunoaştere a teoriilor ştiinţifice existente în domeniul în care se încadrează studiul.
Un al doilea deziderat al formulării ipotezelor îl reprezintă precizarea locului pe care
îl vor ocupa rezultatele cercetărilor propuse în contextul informaţiilor existente (se
continuă o cercetare, se reface un demers de cercetare în alt context, sau se verifică o
teorie prin utilizarea unei metodologii noi ş.a.). Respectarea acestor deziderate
permite formularea adecvată şi precisă a ipotezelor şi integrarea cercetărilor pe care
le orientează în corpul de cunoştinţe existente în domeniu. O ipoteză vagă, bazîndu-
se pe informaţii fragmentare sau neselectate va fi inutilă în contextul evoluţiei
ştiinţei.
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
61
Enumerați și descrieți pe scurt criteriile unei ipoteze valide (p. 59 - 60).
Concluzii
62
Unitatea de studiu V. Metode şi design-uri de cercetare
Cuprins
63
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
64
V. Metode şi design-uri de cercetare
O serie de criterii privesc atât metoda cât şi design-ul, acestea sunt: tipul de
relaţie care se stabileşte între cercetător şi subiect; caracteristicile intrinseci ale
metodelor, scopul cercetării sau numărul subiecţilor ş.a.
În funcţie de tipul de relaţie care se stabileşte între cercetător şi subiect pot fi:
65
cercetări cantitative. Prin caracterul ştiinţific riguros matematic al metodelor
sale şi prin condiţiile de eşantionare ferme acest tip de studii permit controlul
rezultatelor şi generalizarea lor.
cercetări calitative. Cercetările calitative ţintesc la o analiză de profunzime a
caracteristicilor unui segment al realităţii sociale, nu apelează la metode
statistico-matematice de analiză a informaţiilor şi datele de cercetare nu pot fi
generalizate.
66
de strânsă este această legătură dintre variabile (pragul de semnificaţie), iar
tipul variaţiei indică direcţia pe care se stabileşte legătura respectivă
(corelaţie pozitivă sau negativă). Corelaţia este o relaţie asociativă şi nu una
de determinare.
cercetări explicative urmăresc să explice cauza apariţiei unor evenimente
psihice, explicarea unei evoluţii. Metoda la care apelăm în acest caz este
metoda experimentală. Pentru a explica o cauzalitate, trebuie să se respecte
trei condiţii: a) existenţa unei covarianţe între două evenimente (sau
variabile); b) existenţa unei relaţii temporale şi cauzale între evenimente; c)
eliminarea pe cât posibil a variabilelor cauzale alternative.
În funcţie de numărul participanţilor la cercetare, sau mărimea eşantionului,
vom avea:
cercetări statistice în care se studiază şi se analizează caracteristicile
psihologice colecţionate de la un număr mare de participanţi (anchetele socio-
demografice, sondajele de opinie). Metoda utilizată este ancheta.
cercetări cazuistice în care se analizează cât mai complet un număr mic de
cazuri (biografia, studiul de caz, monografia). Metodele corespund în acest
caz cu denumirea studiului.
V. 2. Design-uri descriptive
67
Design-urile descriptive se clasifică în funcţie de un criteriu temporal care
departajează între cercetări transversale, al eşantioanelor succesive independente şi
longitudinal.
68
rămân aceleaşi. Metodele utilizate cel mai frecvent sunt testele, studiul de
caz, metoda biografică. Exemplu: Se testează acelaşi eşantion de subiecţi în
2000 şi peste 5, 10, 15 ani cu testul Torrance de gândire creativă. Acest
design prezintă o serie de avantaje, dar şi dezavantaje. Printre avantaje
enumerăm: posibilitatea de a determina schimbările care apar în structura
personalităţii şi direcţia acestor schimbări, explicarea cauzelor apariţiei unui
comportament, a unei atitudini. Dezavantajele sunt urmarea timpului mare
necesar cercetării. Astfel există posibilitatea pierderii subiecţilor (fie nu mai
sunt interesaţi, fie nu mai pot fi găsiţi), probele prin aplicări pot fi memorate
involuntar de subiecţi şi astfel devin inoperante.
V. 3. Design-uri experimentale
69
pentru măsurarea efectului variabilelor independente) se numesc variabile
dependente.
70
în cercetările experimentale. Dacă se optează pentru acesta este obligatoriu ca toate
caracteristicile grupului experimental să fie prezente şi la cel de control.
Rezumat
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
71
Definiţi pe scurt designul transversal şi precizaţi în ce tip de cercetări poate fi
folosit (p. 71).
Concluzii
72
Unitatea de studiu VI. Tipuri de design experimental
Cuprins
73
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
74
VI. Tipuri de design experimental
75
subiecţi şi totodată creşte validitatea externă a rezultatelor asigurând
reprezentativitatea grupurilor. Acest tip de eşantionare ar putea fi utilizată pentru
stabilirea grupurilor echivalente, dar este destul de rar întâlnită în psihologia
experimentală, fiind specifică celei descriptive. Scopul acestui tip de cercetare fiind
„să descrie“ o populaţie apelând la un segment al acesteia. Într-o cercetare
experimentală, scopul este identificarea variabilei independente ca sursă a
deosebirilor dintre grupuri, ceea ce se realizează mai uşor apelând la al doilea tip de
eşantionare şi anume cea multistadială. Eşantionarea multistadială este un procedeu
care presupune o selecţie secundară a persoanelor care formează eşantionul prin
intermediul selecţiei grupurilor la care aceştia au aparţinut iniţial. Beneficiul acestui
tip de eşantionare îl reprezintă asigurarea repartiţiei echilibrate a subiecţilor în
grupurile experimentale.
76
performanţe între cele trei grupuri. Performanţe diferite nu au fost generate de
metodele de predare, care erau identice pentru toate clasele studiate (reprezentau
variabila independentă controlată), ci de aptitudinile didactice ale profesorilor care
predau la cele trei clase (care au fost necontrolabile şi ca urmare au fost variabile
confundate). Dacă se presupune prezenţa unei variabile confundate într-un
experiment se apelează la planuri factoriale şi la experiment replică.
77
virtutea acestuia se poate presupune că rezultatele obţinute de două grupuri sunt
comparabile. Acelaşi criteriu genetic s-a utilizat când s-au comparat caracteristicile
psihologice ale gemenilor. În selecţia grupurilor s-a apelat la tehnica similarităţii
subiecţilor, dar în alegerea grupului care participă la cercetare se poate utiliza şi o
alta tehnică de selecţie şi anume tehnica pretestării. În acest caz, grupurile de
subiecţi sunt supuse unui examen preliminar, care permite ulterior alegerea
persoanelor care au obţinut performanţe comparabile. Se pune problema alegerii
probei cu care se face pretestarea.
Pentru că presupune testarea fiecărui subiect de două ori este dificil de găsit
persoane care să accepte acest demers.
Dacă se găsesc persoane care să corespundă, să fie similare din punctul de
vedere al caracteristicilor psihice, de obicei sunt în număr foarte mic şi grupul nu
poate fi reprezentativ pentru întreaga populaţie.
O altă problemă este generată de faptul că grupurile de subiecţi sunt
comparabile doar din punctul de vedere al dimensiunii pe care o testăm (de exemplu,
capacitatea de rezolvare a problemelor). Este de dorit ca subiecţii să fie comparabili
din punctul de vedere al majorităţii caracteristicilor. Logica acestei cerinţe este
relativ simplă, prezenţa unei variabile independente poate influenţa rezultatele
cercetării.
78
o sursă de eroare. Aceste diferenţe individuale sunt denumite variabile subiect şi sunt
diferite de variabilele independente manipulate. De exemplu, variabila independentă
este nivelul de cunoaştere a unei melodii, iar variabila subiect este gradul de
introversie-extraversie. Design-ul grupurilor naturale se bazează pe variabilele
subiect pe care le consideră variabile independente (cercetări asupra efectelor
traumatice ale unor intervenţii chirurgicale, cercetări asupra relaţiei dintre rata
divorţurilor şi neurastenie etc.). Acest tip de cercetări se mai numesc şi cercetări
corelaţionale pentru că presupun analiza corelaţiilor existente între caracteristicile
subiectului şi performanţele sale. Design-ul grupurilor naturale este eficient în
realizarea a două deziderate şi anume descrierea şi predicţia. Rezultatele obţinute în
cadrul unei cercetări de acest tip nu permit raţionamente de inferenţă. Covariaţia a
două variabile nu însemnă că prezenţa uneia implică obligatoriu prezenţa celeilalte.
Demonstrarea unei relaţii de covarianţă nu indică nimic cu privire la direcţia unei
relaţii cauzale. Pentru a susţine inferenţe cauzale atunci când apelăm la un design
natural este necesar să respectăm condiţia eliminării cauzelor alternative posible.
79
experimentale în care se utilizează un singur grup de subiecţi se încadrează în
cercetările monogrup.
80
2.1. În cadrul design-ul complet monogrup se lucrează cu un singur grup, cu o
variabilă independentă cu mai multe nivele de intensitate. Fiecare nivel de intensitate
se aplică fiecărui subiect. Se definesc două tipuri de design monogrup în funcţie de
modalităţile de aplicare a variabilei independente:
81
VI. 3. Design-uri complexe de cercetare.
Acest tip de design este cel mai frecvent utilizat în cercetarea psihologică,
deoarece permite evaluarea simultană a două sau mai multe variabile. Johnson
(1983) a studiat performanţele memoriei la persoane cu diagnostic de depresie şi la
non-depresivi. Ipoteza studiului a fost aceea că persoanele depresive memorează cu
mai mare uşurinţă cuvintele prezentate într-o probă care nu se finalizează, în timp ce
persoanele non-depresive îşi vor aminti cu mai mare uşurinţă cuvintele prezentate
într-o probă finalizată.
Cel mai simplu design complex de cercetare este cel prezentat mai sus, care
se numeşte design 22, deoarece el presupune doar două gupe de subiecţi şi două
probe. Într-un design complex putem avea mai multe categorii de subiecţi, sarcinile
pot fi mai multe (de exemplu, 23, 33 etc.).
Rezumat
82
dezvoltările teoretice care urmează unui studiu experimental trebuie să ia în
considerare existenţa unor factori (sau variabile) necontrolate care pot influenţa
rezultatele, chiar dacă acţiunea lor a fost teoretic redusă la minimum.
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
Descrieţi designul experimental al grupurilor independente (p. 78).
Concluzii
83
Unitatea de studiu VII. Metode descriptive
Cuprins
84
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
85
VII. Metode descriptive
86
grupului care este studiat. Studiile care urmăresc să măsoare condiţiile de muncă într-
o uzină, integrarea unui grup de emigranţi în comunitate, comportamente şi
caracteristici de relaţionare în grupurile de homosexuali, obligă la integrare în
grupurile respective. Doar astfel este posibil să se determine caracteristicile grupului,
atitudinile faţă de restul comunităţii, ca şi atitudinile specifice în interiorul grupului.
În cazul observaţiei neparticipative, cercetătorul se poziţionează exterior faţă de
obiectul studiului şi ideal ar fi să fie cu totul în exterior, adică „spectator invizibil“.
Cel mai clasic exemplu de observaţie neparticipativă este observaţia de laborator,
frecvent întâlnită în laboratoarele psihologice.
87
1. Selectarea şi formularea temei de cercetare presupune fixarea şi explicarea
scopurilor, ca şi a structurii activităţilor care urmează a se efectua. În abordările
cantitative topica este riguros fixată astfel încât de la început sunt precizate toate
elementele care trebuie observate. Se definesc categoriile, clasele care prezintă
interes pentru studiu (comportamente, relaţii etc.). Aceste categorii se stabilesc de
persoana care efectuează cercetarea în colaborare cu un grup de experţi din domeniul
în care se înscrie tema studiului. În abordările calitative, în care se utilizează
preponderent observaţia participativă, se fixează un model de lucru fără ca acesta să
fie definit şi definitiv de la început. De asemenea, categoriile şi faptele de observat
nu sunt antefixate. În acest caz, observaţia înseamnă mai mult o explorare a zonei de
cercetare, cu scopul de a delimita categoriile de obsevaţie.
88
Înregistrarea narativă este o descriere exhaustivă a evenimentelor. Pentru a
obţine o astfel de înregistrare, se apelează la reportofoane, echipe complexe de
cercetare, camere de filmat. Hartup şi Lorenz (1974) au utilizat metoda
observaţiei pentru a determina comportamentele de acceptare şi cele agresive în
relaţiile interumane. În acest scop ei au filmat diferite scene de agresivitate.
Analiza imaginilor le-a permis să formuleze două concluzii cu privire la factorii
generatori ai comportamentelor agresive. Acestea se datorează fie unor frustrări
relaţionale şi atunci agresivitatea este descărcată asupra unei alte persoane, fie
sunt generate de trebuinţe de acumulare (recuperare de obiecte) şi atunci violenţa
se focalizează pe obiecte. Scalele de evaluare sunt de mai multe tipuri: scale
nominale (cu două variante de răspuns: da sau nu); check-list-urile; scale ordinale
(ordonează evenimentele prin acordarea de ranguri); scale de interval (acordă
valoare comportamentelor prin precizarea distanţei).
89
lipsa de abilitate. Erorile pot apărea din lipsa de abilitate sau de interes în
tratarea problemelor
inconsistenţa datelor de observaţie. Apare în două moduri, fie din lipsa de
abilitate a unui observator de a rămâne constant în atitudine pe parcursul
cercetării, fie când sunt implicaţi mai mulţi observatori care nu pot face
observaţii uniform.
atitudinea observatorului. Se referă la tendinţa observatorului de a percepe
situaţii în acord cu ideologia personală, producând o distorsionare a realităţii.
lipsa de cunoştinţe. Observatorii nu dispun de informaţii suficiente despre
categoriile implicate în cercetare.
probleme în înregistrarea şi analiza datelor. Faptele pot să nu fie înregistrate
în acord cu realitatea şi analiza poate fi non-sistematică şi subiectivă.
lipsa de familiaritete cu grupul observat. Observatorul poate să nu fie
familiarizat suficient cu unităţile de cercetare.
distorsionarea informaţiilor. Informaţiile despre fenomenele sau procesele
care fac obiectul cercetării sunt distorsionate de faptul că observatorul se
implică şi devine subiectiv sau pentru că respondenţii trebuie să acţioneze
într-o situaţie artificială.
aşteptările, ca sursă de eroare. Aşteptările privitoare la mulţimea
răspunsurilor şi direcţia lor conduce la erori de înregistrare.
90
VII. 2. Ancheta
Ancheta este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale, fie ca unic instrument,
fie împreună cu alte metode. Dacă observaţia permite formularea de deducţii
privitoare la comportamentele generate de un anumit context, studiile în care se
utilizează ancheta permit accesul la informaţii care pot explica evoluţia acestora.
Metafora care exprimă demersul observaţional este: „Dacă vrei să ştii cum va
reacţiona o persoană uită-te la ea!“. În timp ce metafora corespunzătoare pentru
anchetă este: „Dacă vrei să ştii ce gândesc oamenii, întreabă-i“. Pentru a obţine
rezultate valide anterior debutului anchetei este necesar să se se precizeze design-ul
de cercetare, caracteristicile populaţiei cu care se va lucra, modalităţile de prelucrare
a datelor. Spre exemplu, dacă se efectuează un studiu privitor la preferinţele pentru
ciocolată este obligatoriu să stabilim: care sunt caracteristicile participanţilor la
cercetare şi care sunt criteriile de selecţie a lor; cum va decurge ancheta, ce tehnici
sunt mai adecvate pentru populaţia studiată (chestionar sau interviu) ; ce alte metode
se vor folosi; care este design-ul de cercetare (se lucrează individual, în grup) ; cum
evităm răspunsurile dezirabile social (Dezirabilitatea socială se referă la posibilitatea
ca participanţii la o anchetă să răspundă aşa cum este de dorit din punct de vedere
social şi nu aşa cum cred, inţeleg ei o anumită problemă.). Este absolut necesar ca
inainte de a debuta un studiu să existe răspunsuri clare referitoare la caracteristicile
eşantionului şi a modalităţilor optime de eşantionare, ca şi a caracteristicilor design-
ului de cercetare pentru ca rezultatele obţinute să fie valide şi fidele. Indiferent de
scop, ancheta utilizează un set de întrebări (sau itemi) predeterminate care se aplică
tuturor subiecţilor. Răspunsurile orale sau scrise sunt principalele rezultate ale
acestui tip de cercetare. Ca limită menţionăm posibilitatea construcţiei defectuoase a
întrebărilor. În mod obişnuit, conţinutul şi structura întrebărilor sunt stabilite „în
orb“, pe baza unor informaţii documentare, ceea ce face posibil ca întrebările deduse
astfel să nu fie adecvate populaţiei căreia i se adresează ancheta. Pentru a evita acest
viciu de procedură se apelează la un studiu – pilot în care se verifică nivelul de
adecvare al întrebărilor.
91
Structura chestionarului. Orice chestionar trebuie să cuprindă trei secvenţe,
fiecare având un rol bine definit: scrisoarea introductivă, instrucţiunile de aplicare şi
chestionarul propriu-zis.
92
surprinde tema cercetată. Reţinem că dimensiunile chestionarelor diferă în funcţie de
scopul cercetării şi de metodologia utilizată. Astfel, numărul cel mai mare de
întrebări este prezent în chestionarele de opinie tip omnibus, chestionare cu întrebări
deschise care urmăresc să obţină informaţii multiple din domenii multiple.
Întrebările secundare nu sunt direct corelate cu tema dar sunt folosite pentru a
verifica consistenţa sau validitatea probei.
O categorie aparte de întrebări sunt cele sugestive. Ele sugerează prin modul
de formulare răspunsul dorit. Astfel de întrebări se utilizează mai mult în sociologie
şi doar în condiţii speciale sub un control strict.
93
trebuie să aparţină toate unui unic concept. Exhaustivitatea se referă la faptul că
răspunsurile propuse de autorul chestionarului trebuie să acopere toate variantele
posibile de răspuns. Varianta „Altele“ adăugată la sfârşitul unei serii de răspunsuri
are tocmai scopul de a acoperi variantele la care autorul poate nu s-a gândit. Se
utilizează diferite variante de răspunsuri cum ar fi:
94
Etapa definitivării chestionarului. Foarte importantă în această etapă este
revizuirea conţinutului itemilor, dar tot atât de importantă este prezentarea
chestionarului din punctul de vedere al formatului, corectitudinii instructajului etc.
Avantaje şi limite ale chestionarului. Bailey, 1982, Kidder, 1981, Moser & Kalton,
1971, Selltiz, 1979 ş.a. enumeră o serie de avantaje şi limite ale utilizării
chestionarului în cercetare.
pot fi aplicate cu uşurinţă acoperind zone mari, căci pot fi trimise subiecţilor
prin poştă;
se poate păstra anonimatul respondenţilor;
permite colectarea unui număr mare de informaţii în timp scurt;
anulează sau reduce posibilitatea răspunsurilor false datorate prezenţei
operatorului; răspunsurile dându-se în scris, gradul de sinceritate al
respondenţilor este mai mare.
este o metodă stabilă, consistentă, prin urmare permite măsurători stabile,
constante şi valide;
95
identitatea respondentului şi condiţiile în care a răspuns la chestionar nu se
cunosc cu certitudine.
Folosit atât în studiile calitative cât şi în cele cantitative, interviul prezintă unele
caracteristici specifice fiecărui tip de cercetare. În studiile calitative interviul este
utilizat preponderent în varianta nestandardizată (interviul intensiv, interviul
focalizat). În studiile cantitative se utilizează în special interviurile structurate.
Tipuri de interviu
Clasificarea interviurilor se face în funcţie de mai multe criterii, cum sunt: nivelul de
structurare a conţinutului; nivelul de standardizare a răspunsurilor; numărul de
persoane intervievate; frecvenţa aplicărilor.
96
permite şi construirea pe parcurs a altor întrebări care să lămurescă
diferite aspecte care apar pe parcurs.
În continuare vom aminti o serie de interviuri care se deosebesc prin scopul urmărit
şi implicit prin conţinut.
97
permit o diagnoză a individului fie utilizat independent, fie în combinaţie cu o
serie de instrumente diagnostice.
Interviurile etnografice. Dezvoltat la început ca un instrument tipic al
etnografiei şi antropologiei, acest tip de interviu este preluat ulterior de psihologia
socială şi sociologie. El permite studiul structurilor culturale şi a
comportamentelor arhetipale. Permit descrierea caracteristicilor comportamentale,
a simbolurilor utilizate, stabilirea relaţiilor dintre simboluri şi comportamente şi în
general explicarea sensurilor comportamentelor tipice unei culturi. În mod
obişnuit, se lucrează cu informatori, adică persoane care deţin informaţii corecte
şi multiple asupra situaţiei care este subiect de cercetare. Discuţiile cu aceşti
experţi permit obţinerea unei imagini valide a structurii sociale. Este o metodă
calitativă întrutotul.
Inteviurile Delphi sunt o variantă a interviului etnografic aplicat într-un
studiu multifazic. Se lucrează cu experţi care oferă informaţii, emit judecăţi şi
predicţii. Intervievatorul sau cercetătorul reuneşte aceste informaţii într-o
structură logică explicativă.
Interviurile centrate (focalizate) presupun o discuţie semistructurate pe o
temă bine precizată şi interviuri de grup. Avantaje: intervievatorul este un
modelator, subiecţii au o libertate totală de răspuns, iar acest tip de interviu
permite obţinerea unor informaţii specifice şi complexe.
Interviurile narative au apărut în 1937 şi au ca scop descrierea structurilor
comunitare. Se cere subiecţilor să descrie o serie de situaţii care exemplifică
specificul relaţiilor dintre membrii comunităţii sau dintre aceştia şi liderii
grupului.
Interviurile convergente Sunt interviuri nestructurate care se folosesc în
terapiile de familie. În mod obişnuit presupun doi intervievatori (un bărbat şi o
femeie). Pe parcursul interviului se discută nodurile conflictuale semnalate de
respondenţi.
Cercetările experimentale se constituie „în baza unei idei, a unei ipoteze care
este o întrebare adresată unei zone precise din realitate“ (Francis Bacon).
Experimentul ca metodă specifică acestui tip de cercetare este un mod de analiză care
permite miniaturizarea situaţiilor de viaţă. Sunt cunoscute diferite design-uri de
cercetare specifice acestei abordări:
98
Design-uri elementare (de bază) – presupun un singur factor de
variaţie;
Design-uri factoriale (multifactoriale) – presupun mai mulţi factori de variaţie
(Radu, 1993).
99
recensământ adună informaţii de la întreaga populaţie. Într-o anchetă, pentru
eficienţă, se va selecta un subset, un grup care să fie reprezentativ pentru
întreaga populaţie. Cel mai frecvent, populaţia este un concept ipotetic.
Cadrul eşantionului – este o listă cu membrii populaţiei care au calitatea pe
care urmează să o cercetăm; de asemenea, este o modalitate de restrângere a
populaţiei în funcţie de un criteriu.
Eşantionul – este subsetul de populaţie limitat de un cadru. Dacă de exemplu
ne interesează atitudinea studenţilor faţă de serviciile oferite de bibliotecă,
cadrul de eşantionare poate fi lista studenţilor care vizitează biblioteca. Listă
care se obţine din registrul bibliotecii şi care reprezintă un cadru care
limitează un eşantion din populaţia generală a universităţii. Pentru a obţine
informaţii cât mai corecte este de dorit să apelăm la o serie de criterii
suplimentare, cum ar fi eliminarea studenţilor înscrişi recent. Reţinem faptul
că validitatea rezultatelor obţinute pe un eşantion comparativ cu
caracteristicile generale ale populaţiei depind de corectitudinea aplicării
tehnicilor de eşantionare.
Elementul – este o denumire dată fiecărui membru al populaţiei. Selectarea
acestor elemente (persoane) reprezintă scopul tehnicilor de eşantionare.
Spre exemplu:
Validitatea datelor obţinute prin analiza rezultatelor unui eşantion este dată de
măsura în care aceste date (informaţii) reprezintă întreaga populaţie. Scopul unei
cercetări este descrierea caracteristicilor populaţiei generale şi nu ale eşantionului pe
care se face studiul.
100
eşantionare. Aceasta apare atunci când distribuţia caracteristicilor populaţiei este
sistematic diferită faţă de populaţia-ţintă. Există două surse de erori:
101
(populaţia este împărţită în „straturi“ şi pentru fiecare strat se realizează o
eşantionare simplu randomizată; eşantionarea multistadial randomizată (cluster), care
presupune o selecţie indirectă prin selecţia grupurilor cărora subiecţii aparţin. Radu
(1993) menţionează şi eşantionarea randomizat multifazică. În acest caz se selectează
iniţial un eşantion de dimensiuni mari pe care se realizează unele faze ale cercetării
extensive, pe urmă din acest eşantion se selectează un altul mai mic pentru realizarea
altor faze de cercetare cu caracter mai intensiv. (Pentru amănunte vezi I. Radu şi
colaboratorii, (1993), Metodologie psihologică şi analiza datelor).
102
Reprezentativitatea procedurală este dată de dimensiunea eşantionului (unui
eşantion mare îi corespunde o marjă de eroare mică) şi depinde şi de încrederea în
precizia procedurilor şi măsurătorilor efectuate. Ca principiu general, diferenţele
absolute ale procentajelor (10% sau 12%, de exemplu) nu sunt direct interpretabile,
ci doar în funcţie de marja de eroare şi de valorile erorilor cauzate de proceduri.
Rezumat
Observaţia este o metodă descriptivă de culegere a datelor care presupune
accesul direct la obiectul cercetat. Ea este utilizată cel mai frecvent în combinaţie cu
alte tehnici de cercetare cum sunt interviul, anamneza, studiul de caz, studiul
documentelor, studiul corelaţional etc.
103
pe un grup stabilit conform regulilor eşantionării depind de gradul de
reprezentativitate.
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
Denumiţi şi descrieţi pe scurt tipurile de observaţie cunoscute (p. 89-90).
Concluzii
104
Unitatea de studiu VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale
comportamentului uman.
Cuprins
105
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
106
VIII. Măsurători indirecte sau alternative ale comportamentului uman
107
gospodării; compoziţia gunoiului este un indicator al obiceiurilor alimentare şi al
stilului de viaţă; uşile de la maşini, încuiate sau nu, reflectă interesul pentru
proprietate; gradul de deteriorare al cărţilor din bibliotecă indică interesele pentru
diferite domenii; urmele pe sticla vitrinelor din expoziţii sunt un semnal pentru
popularitatea exponatului şi vârsta publicului vizitator; uzura treptelor şi a podelelor
este indiciu de trafic; alimentele lipsă în galantare sunt un indiciu pentru preferinţele
alimentare; urmele de pe piedestalele statuilor sau distrugerile cauzate acestora sunt
indicii despre credinţe, atitudini politice, culturale, superstiţii; uzura încălţămintei la
copii (măsurată în două momente de timp) indică ritmul de activitate al acestora.
108
Datorită naturii lor în continuă modificare, arhivele curente sunt foarte utile în
cazul studiilor longitudinale.
Tipuri de arhive
Surse de arhive. Dintre arhivele continue fac parte informaţiile publice care
sunt o sursă puternică de informaţii, ele putând deveni obiect de analiză. Astfel,
cărţile de telefon sunt ilustrative pentru componenţa grupurilor etnice; salariile
bugetarilor pentru suportul comunitar; registrele agenţiilor guvernamentale pentru
tendinţele de evoluţie a societăţii;. registrele tribunalelor pentru evoluţia
comportamentul antisocial.
O alta sursă de arhive este mass-media. Spre exemplu, cărţile de copii aflate
spre vânzare sunt reprezentative pentru calitatea modelelor (eroi şi eroine), iar
titlurile articolelor de ziar pentru tendinţele presei.
Se cunosc o serie de alte tipuri de înregistrări care pot servi ca sursă de arhive
cum ar fi înregistrarea întârzierilor şi a absenţelor pentru obiceiuri de muncă şi
responsabilitate; vânzarea de seminţe şi alune la un meci de fotbal ca indicatori
pentru nivelul de tensiune şi de excitabilitate; nivelul vânzărilor de bunuri de larg
consum pentru eficienţa publicităţii; cifrele asigurărilor de călătorie cu avionul
pentru opinia publică înainte şi după un accident aerian (adaptare după Brandt,
1972).
Arhivele în toate formele lor, conţinuturi de media, cărţi, acte oficiale, toate
sunt surse de informaţie asupra stării unei societăţi într-un moment dat. La nivelul
109
unei comunităţi, a unei ţări, înregistrarea datelor privind produsul intern brut,
produsul net brut, exporturile şi importurile majore, distribuţia populaţie sunt doar
câteva exemple de informaţii înregistrate la nivel macro, care permit analiza
dezvoltării societăţii. O serie de acte şi date monitorizează permanent activităţile şi
acţiunile indivizilor, grupurilor şi societăţilor. La naşterea fiecărui om se eliberează o
serie de acte, iar persoana nou născută este înregistrată ca cetăţean. Informaţiile
despre persoana născută includ de cele mai multe ori oraşul sau statul în care s-a
născut, data şi momentul naşterii, numele părinţilor ca şi al nou născutului. Atunci
când un om moare există o altă serie de formalităţi şi înregistrări care certifică
stingerea din viaţă a persoanei respective. Detaliile raportului vor include, în
majoritatea cazurilor, cauza decesului, data şi ora la care a survenit moartea, precum
şi vârsta persoanei în cauză. Între cele două momente extreme ale existenţei noastre,
se mai înregistrează alte serii de informaţii despre ceea ce suntem noi, despre ceea ce
devenim şi despre comportamentul nostru. Spre exemplu, doctorii înregistrează
vizitele pacienţilor, psihologii la fel. Spitalele au condici speciale în care se
înregistrează internările şi externările. Şcolile au un sistem ordonat care înregistrează
trecerea oamenilor prin clasele şi anii primari, de gimnaziu, liceu ş.a.m.d. Firmele la
care lucrăm pot îndosaria numărul de absenţe şi numărul de întârzieri pe care le avem
într-o perioadă de timp. Ziarele nu se lasă nici ele mai prejos descriind succesele
notabile sau eşecurile lamentabile ale diverselor persoane şi personalităţi locale sau
internaţionale. Administraţiile locale ţin o evidenţă a căsătoriilor. De asemenea,
existenţa evidenţelor contabile, a registrelor financiare, a mutaţiilor (în cazul
locuinţelor) sunt şi ele bine cunoscute. Controlul taxelor de către stat, al vânzărilor şi
cumpărărilor sunt şi ele minuţios notate şi îndosariate. Aceste informaţii nu sunt
numai referinţe personale-individuale ci oferă o reprezentare completă a evoluţiei
unei societăţi.
110
studiat modul în care aceste arhetipuri afectează modul de a gândi şi a se comporta al
oamenilor. Ei au început prin a se întreba dacă o echipă îmbrăcată în negru este mai
agresivă decât o alta îmbrăcată în alb. Au studiat arhivele Ligii Naţionale de fotbal
american şi a celei de hochei pe gheaţă şi au evaluat agresivitatea luând ca indicator
penalizările acordate pe parcursul meciurilor: numărul de infracţiuni menţionate pe
parcursul unui meci de fotbal american şi numărul de minute totalizate pe banca
eliminaţilor în cazul hocheiului pe gheaţă. Echipele care au totalizat numărul cel mai
mare de infracţiuni erau cele al căror echipament era predominant negru. Excepţie a
făcut o echipă al cărui echipament era albastru închis, culoare care era de cele mai
multe ori era confundată de suporteri cu culoarea neagră. Ipoteza studiului asocia
culoarea neagră cu un număr mai mare de penalizări. Analiza arhivelor a demonstrat
că ea este validă: echipele îmbrăcate în negru au fost penalizate mai frecvent
comparativ cu cele îmbrăcate în alb sau alte culori.
Care procese psihologice pot fi răspunzătoare pentru acest efect? Cei doi
sugerează că atât percepţia socială cât şi percepţia personală îşi pun amprenta asupra
rezultatului. Ei susţin că arbitrii, dar şi publicul, au tendinţa de a percepe jucătorii
îmbrăcaţi în negru mai agresivi comparativ ce cei îmbrăcaţi în alte culori. Jucători la
rândul lor dacă au costume negre tind să dezvolte un comportament mai agresiv. Cel
mai bun exemplu de agresivitate este echipa „All blacks“ echipa de rugby a Noii
Zeelande execută un dans ritual agresiv (Haka) la începutul partidelor şi sunt
consideraţi cei mai duri jucători de rugby din lume. Campioana mondială a
Australiei, al cărei echipament este de culoare verde deschis, s-a impus prin tehnică
şi nu prin agresivitate.
Pentru a-şi susţine ipoteza cei doi au recurs la studii experimentale. În primul
dintre acestea, studenţi şi arbitri au urmărit un meci în care o echipă era îmbrăcată în
negru şi cealaltă în alb. La sfârşitul meciului studenţii au cotat echipele din punct de
vedere al agresivităţii jocului. Rezultatele au demonstrat că echipa în negru a fost
cotată în majoritatea cazurilor ca fiind mai agresivă. În al doilea studiu li s-a cerut
studenţilor să opteze între echipamente de diferite culori, printre care şi negru. În
continuare au fost rugaţi să se îmbrace cu echipamentele alese. Studiul a urmărit să
verifice opţiunile pentru diferite jocuri mai mult sau mai putin agresive. S-a constatat
că studenţii care optaseră pentru costume negre au ales un numar semnificativ mai
mare de jocuri agresive comparativ cu cei care au preferat alte culori de
îmbrăcăminte. Compararea rezultatelor primelor două studii, unul bazat pe date de
arhivă şi celălalt bazat pe date experimentale a permis validarea ipotezei: simbolurile
culturale influenţează comportamentul uman.
111
Arhivele sunt documente care redau nu doar activităţi ale oamenilor,
instituţiilor sau a altor grupuri sociale ci permit şi o diagnoză corectă a trăsăturilor
psihice generatoare de comportamente diferenţiate.
Rezumat
Măsurătorile indirecte ale comportamentului reprezintă metode, alternative
şi / sau de completare a metodelor descriptive (observaţia şi ancheta). Acestea sunt
importante prin ele însele, dar sunt utilizate cel mai frecvent în scopul validării
concluziilor obţinute cu alte mijloace de evaluare. Observaţia şi ancheta sunt metode
specifice cercetărilor descriptive şi metodele indirecte ale comportamentului se
utilizează tot în acest tip de cercetări. Examinarea sau analiza urmelor ca şi a altor
documente materiale pot oferi date importante relativ sigure despre caracteristicile
fizice, identitatea unei persoane ca şi despre situaţia în care un anume comportament
s-a dezvoltat. Analiza arhivelor permite descrierea activităţilor unei persoane, a unei
instituţii sau a oricărui grup social şi este o aplicaţie a analizei de conţinut. Aceste
surse de informaţii (documente arhivate de atestare) pot fi utilizate şi în validarea
experimentelor naturale.
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
Definiţi şi prezentaţi pe scurt analiza de urme şi analiza produselor activităţii,
ca metodele indirecte de măsurare a comportamentului uman (p. 110 – 111).
112
Definiţi şi prezentaţi pe scurt analiza arhivelor. (p. 111)
Concluzii
113
Unitatea de studiu IX. Cercetări pe un singur subiect
Cuprins
114
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
115
IX. Cercetări pe un singur subiect
116
comparativ cu cercetarea bazată pe eşantioane şi inferenţe statistice. Design-ul
monosubiect, spre deosebire de design-urile în care sunt mai mulţi participanţi, sunt
mai puţin expuse erorilor de evaluare. Erorile de eşantionare (datorate insuficientului
control al diferenţelor individuale) sunt excluse fiind un singur subiect şi se pot
controla mai riguros variabilele implicate. Replicabilitatea şi de aici
generalizabilitatea datelor în experimentele pe cazuri singulare se asigură fie la nivel
intrasubiect, fie la nivel intersubiecţi. Replicabilitatea studiilor intrasubiect
presupune comparaţia în timp a performanţelor aceluiaşi individ şi evaluarea
prezenţei sau absenţei variabilelor independente. Replicabilitatea intersubiect obligă
la includerea în cercetare a mai multor participanţi, fiecare participant fiind supus
separat aceluiaşi demers. Spre deosebire de design-urile cu eşantioane în care datele
sau performanţele sunt prezentate sub formă de medii a performanţelor, în design-ul
monosubiect datele sunt prezentate independent pentru fiecare participant.
b) permite studiul unor situaţii atipice şi rare. Luria (1968), de exemplu, a analizat
trăsăturile de personalitate ale unei persoane a cărei capacitate de memorare depăşea
cu mult performanţele uzuale;
c) permite modificarea unor teorii general acceptate. Până în 1972, de exemplu, s-a
considerat funcţionarea emisferelor cerebrale consonantă şi interdependentă. O
intervenţie chirurgicală care a dus la extirparea corpului calos, deci a zonei de
legătură între cele două emisfere a permis să se descopere capacitatea de funcţionare
independentă a acestora;
117
d) rezolvă conflictele între abordările nomotetice şi cele idiografice. Dacă într-o
abordare nomotetică se descriu performanţele medii ale unei populaţii, studiul de caz
poate fi folosit ca exemplu concretizator a rezultatelor unei abordări idiografice;
e) poate fi o sursă de idei pentru studii cu mai mulţi subiecţi sau participanţi;
b) metoda este mai expusă erorilor, cercetătorul fiind în acelaşi timp şi participant şi
observator;
118
Unul din avantajele analizei de caz este că furnizează o situaţie în care poate fi
observată evoluţia unui număr mare de procese şi fenomene care interacţionează,
ceea ce permite descrierea complexităţii şi a bogăţiei situaţiilor sociale.
Stake (1994) defineşte trei tipuri de analize de caz şi anume intrinsec, instrumental şi
multiplu.
119
Analiza de caz instrumental se ocupă de o situaţie care prezintă trăsături
specifice prin raportare la un obiectiv existent. Acest tip de analiză este
recomandat când cercetătorul doreşte să ilustreze fenomene sociale definite
anterior într-un model teoretic. Cazul serveşte drept situaţie tip în care se
verifică capacitatea unei teorii de a explica fenomenele la care se raportează.
Analiza de caz multiplu constă în identificarea (precizarea) evenimentelor sau
fenomenelor asemănătoare intr-un număr oarecare de situaţii. După ce s-a
analizat fiecare situaţie în parte se compară rezultatele pentru a se evidenţia
procesele asemănătoare. Acest tip de analiză de caz este folosit cu
preponderenţă în abordările inductive.
120
Supunerea raportului de cercetare judecăţii participanţilor la cercetare care pot
semnala unele interpretări eronate, unele lipsuri de informaţii etc.
Analiza propriu-zisă a informaţiilor este a treia etapă care se finalizează cu un
raport de cercetare. În mod obişnuit se utilizează două căi de analiză, fie cea
deductivă, atunci când se raportează şi selectează informaţiile noi prin raportare
la teoriile deja existente; fie cea inductivă, şi atunci informaţiile se selectează şi
analizează astfel încât să se reunească într-o teorie coerentă.
Metoda biografică poate fi utilizată fie cu scopul descrierii evoluţiei unei pesoane, şi
poartă numele de anamneză, fie pentru a descrie şi explica evoluţia unor fenomene
sociale, şi atunci presupune analiza unor evoluţii individuale sau de grup, biografia
socială. Putem considera metoda biografică ca fiind o metodă secundară deoarece
informaţiile ca şi în cazul studiului de caz se obţin mediat prin utilizarea interviului şi
a analizei documentelor, care devin în acest context tehnici de cercetare. Specificul
metodei este modul de interpretare a evoluţiei, analiza sistematică a datelor privind
trecutul unei persoane şi a modului ei actual de existenţă.
121
4. Evoluţia profesională (ruta profesională; motivaţia pentru profesia actuală;
regim de lucru; relaţii cu membrii colectivului profesional; recompense şi
sancţiuni deosebite);
5. Nivelul material, social şi modul de viaţă actual (stare civilă şi familia
actuală; sarcini şi eventuale greutăţi familiale; nivelul veniturilor în raport cu
cerinţele proprii şi familiale; locuinţa; relaţii în cadrul familiei; timp liber)
6. Conduita (în diferite situaţii: la serviciu, în familie, în situaţii critice)
7. Proiecte, aspiraţii (obiective urmărite).
Chelcea (1993) defineşte două tipuri de biografii provocate (nedirijate sau libere şi
dirijate, când se respectă un ghid de anamneză) şi neprovocate sau spontane. Clifford
(1997) descrie cinci tipuri de biografii, şi anume:
122
Informaţia redată într-o biografie este afectată de intervenţia autorilor atât la
nivelul selecţiei documentelor cât şi al interpretării acestora;
Documentele personale sau relatările despre propria viaţă nu sunt obiective întru
totul, sunt de fapt reprezentări ale subiecţilor despre propria persoană, despre
lumea socială etc.;
Adevărul discursurilor propriei vieţi e discutabil în măsura în care actorul social
pe de o parte poate minţi deliberat şi deforma realitatea sub efectul dezirabilităţii
şi pe de altă parte datorită faptului că memoria reţine informaţiile sub formă de
flash-uri. Ori o relatare coerentă continuă a unor situaţii presupune intervenţia
subiectului pentru a reuni aceste informaţii şi această intervenţie este de fapt o
interpretare.
Rezumat
În cercetările pe grupuri de subiecţi evaluarea comportamentului se face la
nivelul performanţelor medii şi se consideră că rezultatele sunt corecte pentru orice
persoană care dispune de caracteristicile grupului. Aceste interpretări justifică
caracterul nomotetic al ştiinţelor psihologice. Studiile pe un singur subiect, cu
extrapolarea rezultatelor asupra unui grup de subiecţi asemănători din punctul de
vedere al caracteristicilor psihice reprezintă o abordare idiografică a fenomenelor
psihice.
123
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
Definiţi pe scurt metoda studiului de caz (p. 119).
Concluzii
124
Unitatea de studiu X. Cercetarea Calitativă
Cuprins
125
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
126
X. Cercetări Calitative
127
Aceasta reprezintă o tehnică de identificare, de fixare a problemei, a temei de
cercetare şi a implicaţiilor acesteia. Presupune un demers inductiv şi poate înlocui cu
succes faza de documentare a unei cercetări. Pusă la punct de Delbecq şi Van de Ven
în 1968, această tehnică presupune o conduită specială a grupului de lucru şi o serie
de paşi de urmat.
128
Avantaje: a) timp scurt de aplicare ; b) costuri reduse; c) se pot forma grupuri de
vârste diferite şi cu niveluri culturale diferite ceea ce permite analiza unei game
foarte largi de subiecte.
Limite: a) poate genera frustrări participanţilor grupului care nu-şi pot exprima
opiniile, fie pentru că sunt prea vorbăreţi, fie pentru că sunt prea retraşi; b) este
posibil ca soluţiile care s-au oferit la probleme şi reprezintă obiective de cercetare să
nu fie recunoscute social şi astfel ne vom afla în situaţia similară infirmării ipotezei;
c) soluţiile emise pot fi superficiale, situaţie la care se ajunge fie dintr-o greşită
coordonare, fie dintr-o selecţie neatentă a participanţilor.
129
Interviuri cu experţii reprezintă o primă fază non-directivă, de discuţii
nefocalizate pe domeniul larg din care face parte tema pentru care s-a optat, pe
problematica de ansamblu. Urmează o a doua fază în care întrebările sunt focalizate
pe problematica direct corelată temei respective.
Prelucrarea informaţiilor obţinute prin interviurile cu experţii
presupune analiza de conţinut a informaţiilor şi evaluarea dificultăţilor care se pot ivi
pe parcursul cercetării. Precizarea tehnicilor şi a metodelor de cercetare se face tot în
această etapă.
Preancheta are scopul de a verifica instrumentele alese şi asigură un
prim contact cu subiecţii care alcătuiesc grupul de cercetare.
Precizarea metodologie este etapa in care se decide design-ul
studiului, numărul de membrii ai echipei de lucru şi sarcinile fiecăruia, se
definitivează tehnicile de culegere şi analiză de date, mijloacele necesare derulării
cercetării.
130
Etapa 7. Jurnalul de bord. Nu este în fapt o etapă diferită ci o tehnică
obligatoriu de utilizat în colectarea informaţiilor. Jurnalul de bord reprezintă un
document cu valoare de „memorie vie“ a cercetării. În acest jurnal cercetătorul va
nota tot ce se întâmplă pe parcursul studiului, inclusiv propriile reflecţii asupra
derulării evenimentelor. El se structurează în patru domenii, sau informaţiile sunt de
patru tipuri:
În cadrul unei cercetări analiza datelor este etapa cea mai importantă.
Precizăm că utilizarea unei metodologii calitative de culegere a datelor nu obligă la
utilizarea unei interpretări de tip calitativ. Exemplu: În anchetele sociologice se
utilizează frecvent o analiză cantitativă, riguros statistică a datelor după o „citire
flotantă“ calitativă a datelor. De asemenea, trebuie să distingem între două expresii:
analiza datelor calitative, care este o analiză cantitativ-statistică, şi analiza calitativă
a datelor, care reprezintă un demers discursiv, de reformulare, de explicitare sau de
teoretizare a unor evenimente sociale (Paille, 1994). Acest al doilea demers este
interpretativ şi încearcă să descopere sau să construiască sensul logic al unui set de
date care surprind un eveniment social. Cuvintele reprezintă suporturi ale
informaţiilor şi pot fi supuse unei analize care să evidenţieze sensul sau conţinutul lor
informaţional. Exemplu: semnificaţia utilizării repetitive a unui cuvânt într-un
discurs. Rezultatele unei analize calitative nu sunt niciodată o proporţie sau o
cantitate, ci o calitate, o dimensiune, o extrapolare sau o conceptualizare. Scopul
analizei calitative este delimitat, dar metode strict calitative sunt doar câteva: analiza
fenomenologică, analiza calitativă prin teoretizare, analiza tematică a jocurilor.
131
calitativo-cantitativ, sunt următoarele: a) analiza de conţinut (unele forme); b) analiza
propoziţională a discursului; c) analiza protocolului.
132
Etapa 12. Prezentarea orală a rezultatelor (validarea externă). Validarea
externă mai poartă numele de criteriu de confirmare externă. Acest tip de validare se
bazează pe prezumţia incapacităţii cercetătorului de a fi obiectiv 100%, el fiind
implicat în cercetare conform procedurii calitative. Literatura de specialitate
precizează o serie de strategii caracteristice acestei etape:
Într-o cercetare calitativă aceste etape trebuie parcurse fără ca ordinea lor să
fie întotdeauna aceeaşi, bineînţeles nu se pot intercala etapele finale după prima
etapă. Protocolul ştiinţific precizează însă că etapele: patru (reformularea
problematicii), şapte (ancheta propriu-zisă, culegerea informaţiilor), nouă (efectuarea
de analize calitative şi cantitative) şi 10 (validarea internă, intoarcerea pe teren pentru
verificare) nu sunt iterative.
133
există patru tipuri de triangulaţie. O clasificare anterioară făcută de Becker (1996)
precizează cinci tipuri, dintre acestea primele patru sunt identice:
Rezumat
Cercetarea calitativă permite evaluarea fenomenelor psihice care nu pot fi
cuantificate. Spre exemplu: procedurile de decizie într-o echipă de lucru,
reprezentările şi valorile constitutive ale unei culturi.
134
specialitate, cerinţele sociale etc.), fie apelând la strategii specifice cum este „tehnica
grupului nominal“.
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
Enumeraţi şi definiţi pe scurt etapele funcţionării grupului nominal (p. 131).
Concluzii
135
grupului nominal, etapele cercetării calitative, validitatea în cercetările calitative,
tehnica validării prin triangulaţie
136
Unitatea de studiu XI. Metode calitative de cercetare
Cuprins
137
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
138
XI. Metode calitative de cercetare
Observaţia calitativă sau participativă este definită de Petru Iluţ (1997) prin
comparaţie cu cea cantitativă: „diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ, faţă de
cea cantitativă, consistă în faptul că sistematizarea şi codificarea materialului
observat se face pe parcursul cercetării, alegându-se ceea ce este relevant pentru viaţa
de ansamblu a colectivităţii, pattern-urile comportamentale şi valorice. „Selecţia“
evenimentelor care diferenţiază între pattern-uri şi comportamente întâmplătoare
(nespecifice) obligă cercetătorul la utilizarea unui instrument flexibil. Spre deosebire
de observaţia cantitativă, care se focalizează pe o persoană ale cărei comportamente
sunt descrise (observate) pornind de la o grilă antestabilită, cea calitativă permite
evaluarea unui grup de indivizi, iar grila este mai flexibilă. Flexibilitatea mai mare a
grilei nu înseamnă că cercetătorul nu îşi va propune o serie de scopuri la începutul
lucrului, ci că aceasta se completează pe parcurs în funcţie de necesităţile care apar.
O altă deosebire se referă la relaţia cercetător – obiect al observaţiei. Astfel, dacă în
cazul studiilor cantitative acesta este „invizibil“ şi exterior prin raportare la
participant (persoana observată), în cercetarea calitativă el nu poate fi decât vizibil
(deşi nu este obligatoriu ca identitatea lui să fie bine precizată membrilor grupului
observat) şi implicat. Şcoala de sociologie din Chicago, adeptă a metodei, a elaborat
o tipologie a cercetătorului care utilizează acest tip de observaţie în funcţie de nivelul
de implicare. Conform acestui criteriu, se deosebesc trei categorii sau tipuri de
observatori:
139
Observaţia calitativă, prin trăsăturile enumerate, asigură un plus de validitate
datelor obţinute. Observatorul fiind implicat în activităţile studiate, este necesar să fie
luate o serie de măsuri de precauţie pentru ca subiectivismul generat de această
implicare să nu determine erori de evaluare. Folosim metoda observaţiei participative
atunci când dorim să obţinem informaţii cât mai complete asupra unui grup relativ
mare (cum ar fi o comunitate). Metoda este frecvent utilizată în studii etnografice
împreună cu metodele specifice acesteia. Astfel se realizează între cercetător şi
obiectul cercetării o relaţie care conjugă principiile unei anchete intensive de lungă
durată cu implicarea directă şi participativă a cercetătorului.
140
Participarea în acest caz poate fi considerată mai degrabă o formă de
socializare decât o formă de participare. Se pun câteva probleme. Prima este
corelativă implicării: cât de mult mă integrez în activitatea grupului? Se consideră că
pentru a obţine rezultate bune utilizând observaţia participativă este necesar ca
cercetătorul să fie bine informat asupra caracteristicilor tipului de comunitate pe care
o studiază. O altă problemă se referă la limbajul folosit. Cunoaşterea noţiunilor şi
conceptelor folosite în comunitatea analizată asigură un plus de validitate
rezultatelor. Validarea datelor ridică o altă serie de semne de întrebare pentru că
metoda calitativă se bazează într-un mod esenţial pe informaţii care urmează să se
prezinte într-un raport de cercetare destinat unor persoane care nu au participat la
cercetare. O condiţie în această situaţie este verificarea informaţiilor pe măsură ce
sunt obţinute. Degajarea unui principiu presupune reţinerea unor evenimente şi
activităţi care trebuie verificate pentru a li se acorda valoarea cuvenită din timp şi nu
la finalul cercetării. Problema validării se mai pune şi în raport cu eşantionul cercetat
şi foarte importantă este densitatea informaţiei. Principiul este să se reţină cât mai
multe date şi să se delimiteze cele specifice de cele nespecifice pe parcurs.
XI. 2. Monografia
141
interacţiunilor dintre aceste elemente (interne) şi diferite elemente care ţin de
contextul entităţii respective. Descrierea finală urmăreşte să ofere o imagine coerentă
şi comprehensivă a funcţionării întregului. Ea poate debuta cu analiza sistemică
pentru ca ulterior să se insiste pe diferite procese circulare de reglare interioară a
acestei entităţi.
142
precizată într-o etapă de început. Ulterior, printr-un raţionament inductiv, în funcţie
de rezultatele etapei anterioare, se fixează o tipologie care are ca scop determinarea
unui model al unui tip general reprezentativ pentru toate cazurile particulare.“
143
1. Delimitarea entităţii studiate. La începutul studiului fixăm o serie de limite
mai mult spaţiale. Pe măsură ce studiul avansează, aceste limite vor deveni mai
ferme şi interacţiunile pe care aceasta le are cu contextul mai larg în care se
încadrează vor permite o mai bună „decupare“ a sa. Entitatea studiată sau unitatea
umană cercetată se delimitează (decupează din context) prin totalitatea activităţilor
actorilor implicaţi, cum sunt: acţiunile de grup, preocupările cotidiene, proiecte
existenţiale comune.
144
2. Reformulări ale discursului. Roger şi Kingers (1966) au demonstrat efectul
inducţiei pozitive a reformulărilor – întrebări care oferă actorului şi intervievatorului
certitudinea că informaţiile au fost corect înţelese. Se definesc mai multe tipuri de
reformulări:
145
redactare a raportului. Acestea constau în date de observaţii, intuiţii etc. Acest tip de
informaţii trebuie reţinute chiar dacă la o primă analiză pot avea foarte puţin sens. Pe
parcursul cercetării apar sensuri şi ipoteze noi (schiţate sau creionate), care riscă să
se piardă dacă nu sunt notate. În cadrul analizei de conţinut prin teoretizare, aceste
notiţe calitative se confundă cu codificările laterale ale textului.
Notiţele descriptive se mai numesc şi „note de observaţie“ şi au forma
unor diagrame, fraze sau cuvinte care redau situaţiile la care participă intervievatorul.
Ele se intercalează între notele teoretice, dar reprezintă descrieri analitice şi nu
abstractizări sau raţionalizări şi depind în mod logic de interesele cercetătorului. În
cazul analizei de conţinut prin teoretizare care se caracterizează printr-un demers
iterativ, descrierile analitice sunt mai ordonate în sensul în care vor reţine doar
informaţii strict legate de cercetare. Având în vedere complexitatea unui studiu,
descrierea exhaustivă nu este posibilă. Notiţele constau în cuvinte cheie, expuneri
schematice şi orice alte procedee care permit surprinderea unui surplus de informaţii
lămuritor pentru tema interviului.
146
Discutând modalităţile de analiză a informaţiilor obţinute prin interviu, cea
mai periculoasă tehnică de analiză o reprezintă „sacul cu teme“, care înseamnă o
inventariere a răspunsurilor obţinute la itemi. Aceasta inventariere este greşită pentru
că „distruge arhitectura cognitivă şi afectivă a persoanelor singulare“, după cum
spune Bardin (1991).
Din punct de vedere al duratei, interviul comprehensiv este mai lung deoarece
obligă sau presupune discuţii libere pe una sau mai multe probleme care reprezintă
obiective ale cercetării. Aceste interviuri presupun de obicei mai multe întâlniri, iar o
întâlnire poate dura mai multe ore.
147
interviuri nondirective ce privesc tipuri de aşteptări şi aspiraţii.
148
Tehnici non-verbale fac apel la mimică şi pantomimică. Reacţiile mimice şi
pantomimice ale actorului pot acorda de multe ori un sens contrar informaţiilor
verbale. Pe de altă parte, intervievatorul trebuie să se arate deschis la dialog,
atitudinea sa trebuie să susţină dialogul şi discursul actorului.
În anii '30, Kurt Lewin utilizează pentru prima focus grup-ul ca metodă
pentru studiul grupurilor mici. Ulterior ea este preluată şi utilizată în studiile
antropologice, dar este aceptată cu greu de comunitatea socio-psihologilor. În anii
'40, Paul Lazarfeld şi Robert Merton au folosit-o pentru a analiza audienţa radio şi
caracteristicile propagandei în perioada războiului. În 1950, Institutul de Cercetări
Sociale din Franckfurt utilizează focus grupul în studii asupra opiniilor şi atitudinilor.
Anii '70 marchează acceptarea totală sau necondiţionată a metodei care, începând din
acest moment, se va utiliza frecvent în studii de marketing, management,
antropologie, reclamă şi dinamica grupurilor.
149
Alfred Bulai (2000) îl descrie ca: „un tip de investigaţie calitativă, în care se
pot obţine şi informaţii cantitative. Focus grupul este un tip de interviu de grup, care
are la bază o grilă, mai corect un ghid de interviu, aproape întotdeauna,
semistructurat şi în mod cu totul excepţional de tip structurat.“(p.15)
Focus-grupul este o metodă care se poate utiliza atât în studiile cantitative cât
şi în cele calitative, utilizând ca tehnică de bază interviul non-directiv concomitent cu
metoda observaţiei. Poate fi inclus în sfera interviurilor de grup, care sunt conduse de
un moderator şi discuţiile se focalizează pe o temă bine delimitată.
150
relansează noi întrebări în funcţie de rezultatele parţiale. Se utilizează atunci când se
doreşte eliminarea efectului de hallo şi orice alte efecte perturbatoare care pot fi
generate de prezenţa liderilor de opinie.
151
Se pot descrie mai multe tipuri de eşantionări în conformitate cu mai multe
criterii. În funcţie de gradul de eterogenitate al grupului, vom distinge între: a.
eăantioane omogene, se utilizează când dorim să studiem „diferenţa minimă“,
deoarece în grupurile omogene în mod logic opiniile sunt asemănatoare dar nu
identice; b. eşantioane eterogene, care favorizează producerea „efectelor de
polarizare“, opinii diametral opuse. Aceste atitudini şi opinii diferite pot evidenţia
aspecte pe care participanţii ezită să le prezinte într-un grup omogen. Acest tip de
eşantionare evidenţiază blocajele, ca şi barierele de comunicare existente între
diferite categorii sociale, incompatibilităţile valorice şi de opinie. Pentru înţelegerea
unor mecanisme sociale, acest gen de relaţii între diverse categorii sociale este foarte
importantă; c. eşantionarea cu structuri preexistente, obligă la selecţia unor
participanţi la grup care se cunosc între ei şi permite studiul mecanismelor de
decizie.
152
modalitati de înregistrare sunt stenodactilografierea răspunsurilor, înregistrarea audio
sau video.
153
Pe parcursul şedinţelor, moderatorul este obligat să aibă o atitudine neutră,
dar există şi situaţii în care este de dorit să renunţe la aceasta pentru a obţine
informaţiile pentru care s-a construit grupul. Sunt cunoscute o serie de stiluri de
moderare care contrazic neutralitatea. Astfel, moderatorul se situează pe o poziţie
opusă grupului, atunci când grupul funcţionează omogen, nediferenţiat. El devine
„avocatul diavolului“, este agresiv şi apelează la o argumentaţie contrară majorităţii.
Stilul empatic presupune reformularea răspunsurilor în termeni afectivi şi cu apel la
verbe de stare. Acest stil trebuie folosit cu reţinere, se poate apela la el maximum de
două ori în cadrul unui focus-grup. Stilul neutru este cel mai recomandat şi
presupune tratarea echidistantă a problematicii abordate (Bulai, 2000).
154
Face posibilă descrierea mecanismelor prin care se condiţionează în
realitatea socială, opiniile şi atitudinile polarizate pe baza unor procese de comparare
şi comunicare socială.
Permite înţelegerea mecanismelor care produc, susţin sau blochează
diferite opinii sau atitudini.
Informaţiile obţinute au un grad crescut de fidelitate, dar pentru a
obţine rezultate cu grad înalt fidelitate este necesar ca moderarea să fie realizată de
cercetători cu experienţă, iar numărul participanţilor să fie suficient de mare. Spre
deosebire de cercetările cantitative în care un grad crescut de validitate şi fidelitate se
obţine prin creşterea numărului de participanţi la cercetare, focus grupul fiind o
metodă calitativă, formula la care se apelează este aceea a „focusurilor pereche“ sau
„paralele“, ceea ce înseamnă discutarea aceleiaşi teme cu mai multe grupuri, minim
două.
Rezumat
Atât monografia cât şi observaţia participativă, se utilizează în studiile de
psihologie socială. Observaţia participativă reprezintă o metodă specific calitativă
care presupune implicarea (participarea) directă a cercetătorului în activitatea
155
grupului ţintă. Utilizarea ei obligă la respectarea principiilor care o fundamentează, şi
anume: neutralitatea, integrarea în grup, verificarea datelor postfactum.
Focus grupul este o metodă utilizată atât în studiile calitative, cât şi în cele
cantitative. În cercetările cantitative rolul acestei metode este să verifice (să valideze)
rezultatele. Tehnicile utilizate uzual sunt interviul non directiv şi observaţia. Autorul
metodei este K. Lewin, care în 1936 o utilizează în cercetările sale asupra grupurilor
mici. În prezent, o regăsim în studiile de piaţă şi în sondajele de opinii. În
mod frecvent ea se folosește în etapa preliminară a unei cercetări (având ca scop
precizarea ipotezelor, a grupurilor ţintă), sau în etapa finală (pentru verificarea
concluziilor în cadrul unui grup de experţi). Dar focus grupul reprezintă o metodă în
sine, deoarece permite culegerea de informaţii asupra proceselor specifice grupurilor
mici. De o deosebită importanţă este alegerea participanţilor la şedinţa de focus grup.
Criteriile privesc numărul de participanţi, nivelul de pregătire a acestora, capacităţile
de relaţionare ş.a.
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
Definiţi reformulările discursului din interviul comprehensiv (p. 148).
156
Enumerați şi descrieţi pe scurt tipurile de interviu comprehensiv (p. 149-151).
Definiţi focus –grupul şi precizaţi utilizările sale cele mai frecvente (p. 152 –
153).
Enumeraţi avantajele şi dezavantajele metodei focus grup (p. 157 – 158).
Concluzii
157
Unitatea de studiu XII. Metoda analizei de conţinut
Cuprins
158
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
159
XII. Metoda analizei de conţinut
160
tipuri de analiză: analiza în plan orizontal, atunci când ne oprim strict pe document,
şi analiza în plan vertical, atunci când ne interesează cauzele, antecedentele şi
intenţiile care au condus la producerea documentului respectiv.
161
comunicare care urmează a fi analizată şi variază în funcţie de scopul cercetării, de
nivelul de profunzime al analizei, de timpul şi de posibilităţile materiale de care
dispunem. Unitatea de context reprezintă acel segment al comunicării care ne
permite să vedem dacă unitatea de înregistrare are orientare pozitivă, negativă sau
neutră. Mărimea unităţii de context este condiţionată de mărimea unităţii de
înregistrare, putând fi mai mare sau cel puţin egală cu ea. Unitatea de numărare are
funcţie de cuantificare. Ea poate fi identică cu unitatea de înregistrare, dar în cele mai
multe cazuri se preferă unităţile de numărare cu caracteristici fizice evidente
(lungimea, suprafaţa, durata în timp). În afara cuvântului, propoziţiei, frazei,
paragrafului, articolului, ca unităţi de numărare se mai pot utiliza unităţile tipografice
şi centimetrul (pentru stabilirea lungimii rândurilor), centimetrul pătrat şi coloana
(pentru analiza presei scrise), rândul şi pagina, minutul şi ora (pentru analiza
conţinutului emisiunilor radio şi TV).
162
Acordarea de ponderi informaţiilor (uzual între +3 şi -3) ceea ce
permite stabilirea direcţiei şi intensităţii atitudinilor.
163
considera ca având valoare de adevăr informaţia ca atare atunci vom utiliza inferenţa
directă. Dacă apreciem că informaţia directă este falsă vom considera ca adevăr
sensul opus afirmaţiilor în conţinut şi atunci vom utiliza inferenţa opusă.
164
într-o altă schemă care permite reevaluarea unor noi aspecte. Indiferent de amploarea
unei astfel de analize, ceea ce se obţine este întotdeauna „ancorat“ la nivelul datelor
empirice. Materialul empiric este în acelaşi timp punctul de plecare al teoretizării,
locul de verificare al ipotezelor emergente, dar şi un ultim test de validare a întregii
constructii teoretice. În analiza calitativă a documentelor efortul de adecvare
empirică este prezent în toate etapele procesului şi este un indice de rigurozitate
ştiinţifică. Această adecvare se obţine printr-o activitate de comparaţie între teoria în
construcţie şi realitatea empirică. Cu alte cuvinte între datele de analiză şi datele de
teren. Această revenire relativ continuă la datele iniţiale ne permite să spunem că în
mod ideal analiza calitativă debutează din momentul primei selecţii de informaţii.
165
mai adecvate realităţii empirice. Orice categorie obţinută presupune urmatoarele
operaţii:
166
inducţia analitică – presupune căutarea cazului negativ. Cu alte
cuvinte, după ce s-a determinat o categorie şi elementele componente vom încerca să
stabilim dacă pornind de la aceleaşi elemente nu putem stabili o altă categorie opusă
celei iniţiale.
verificarea implicatiilor teoretice – este ca şi cele de mai sus o
strategie de validare în interiorul demersului de teoretizare şi constă în determinarea
la nivelul unui fenomen aplicabilitatea teoriei la care s-a ajuns. Cu alte cuvinte, se
verifică teoria aplicând-o pe alte baze de date.
Rezumat
Singleton (1988) consideră că: „Ideea de baza în aceasta metodă este de a
reduce întregul conţinut al comunicării (de exemplu – toate cuvintele sau toate
imaginile vizuale) la un set de categorii care reprezintă anumite caracteristici de
interes pentru cercetare“ (p.34). Analiza de conţinut este frecvent utilizată în studiile
psihosociologice. Este de două tipuri, cantitativă şi calitativă. Analiza de conţinut
este metoda care urmăreşte să genereze inductiv o teorie asupra unui fenomen
cultural, social sau psihologic prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă a
datelor empirice calitative (Muchielli, 1994).
167
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
Precizaţi scopurile analizei de conţinut cantitative (p.163 – 164).
Precizaţi şi descrieţi pe scurt etapele analizei de conţinut cantitative (p. 164 –
165).
Precizaţi dificultățile şi limitele analizei de conţinut cantitative (p. 166 – 167).
Precizaţi etapele analizei de conţinut calitative (p. 168-170).
Concluzii
168
Unitatea de studiu XIII. Metoda incidentului critic
Cuprins
169
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
170
XIII. Metoda incidentului critic.
171
tehnici deoarece în acest context au rolul de modalităţi de aplicare a metodei, deşi pot
fi utilizate ca metode de sine stătătoare.
Se constată că situaţiile de muncă ale celor trei tipuri de actori sunt analogice
din punctul de vedere al acestor caracteristici. Prin urmare, vom spune că aceste
profesii au o „formă“ comună definită prin ansamblul elementelor descrise mai sus.
Este evident că se pot descrie şi o serie de elemente diferenţiatoare, dar într-o analiză
de acest fel acestea pot fi ignorate. Celor trei situaţii de muncă le este asociată o
trăire colectivă, un sens care depăşeşte elementele concrete diferenţiatoare. Sensul
comun sau trăirea comună care se poate deduce din analiza celor trei profesii este
efortul constant pentru a atinge un scop „palpabil“, care poate fi distrus de
evenimente exterioare incontrolabile. Aceste evenimente exterioare incontrolabile
pot fi descrise şi reprezintă incidente critice. Analiza formală presupune utilizarea
chestionarului ca tehnică de culegere de informaţii. Acestea vor fi de tipul:
elementele componente ale formei, relaţiile dintre ele şi evenimentele care pot
distruge această formă (care sunt incidente critice).
172
subiective ale actorilor. Metoda constă în alcătuirea unei colecţii de activităţi ale unor
actori, urmată de o interpretare globală a sensului fiecărei acţiuni. Aceasta presupune
parcurgerea mai multor etape:
Efecte în plan
Evoluţie Conflicte
comportamental
1. F, 16 Mama şi-a dorit un baiat. Eşec scolar şi reac- Conflicte cu mama care au
ani ca urmări interdicţia de a
In copilăria mica crescută o ţie de opoziţie la
părăsi casa. Aceste conflicte
perioadă în familia bunicilor, pe tatăl vitreg.
şi interdicţii semnifică
urmă preluată de părinţi, urmează
pentru pacientă riscul
din nou o perioadă cu părinţii
pierderii afecţiunii materne.
ş.a.m.d.
2. F, 18 Tatal moare când pacientul avea Reacţii de rebeliu- Mama şi sora o ameninţă
ani 7 ani. Pentru o perioadă de timp ne. Enurexis noc- cu internarea într-un cen-
este crescut de o familie care
173
locuia în alt sat. Dificultăţi de turn. tru de plasament.
reinserţie în familie.
fi protejat
174
Totul se petrece ca şi cum indivizii caută un anume tip de relaţii şi ca urmare
încearcă să impună anumite comportamente care le permit „să suporte“ şi să se simtă
bine integraţi social. Aceste interacţiuni repetitive se pot numi joc, nu prin aspectul
ludic al interacţiunii, ci pentru că analiza unui ansamblu de schimburi (de tranzacţii)
evidenţiază un sistem de interacţiuni în care schimburile succesive par a fi
determinate de reguli. Sistemul de interacţiune astfel descris poate fi considerat un
joc.
De exemplu, una dintre analizele lui Berne asupra acestui tip de relaţie s-a
focalizat pe jocul conjugal „fără tine“ şi a evidenţiat cauzele psihologice ale acestui
tip de joc, care este teama de a înfrunta o situaţie. Interacţiunea între două persoane
este un sistem repetitiv care se dezvoltă pentru a asigura fiecăruia dintre participanţi
sentimentul de securitate şi totodată posibilitatea de a nu se confrunta cu o serie de
evenimente pe care le presupun periculoase. Anamneza poate preciza care
evenimente din viaţa fiecăruia au determinat dezvoltarea acestui tip de
comportament. Aceste evenimente pot fi considerate incidente critice.
175
c.răspunsul evaluatorului sa fie dirijat prin urmărirea unor instrucţiuni precise de
operare cu scala.
Etapa 4. Comportamentele ancoră, sau itemii, care s-au reţinut după ultima
triere sunt grupaţi pe dimensiune şi un al patrulea grup de experţi notează individual
pe scală de 5, 7 sau 9 fiecare comportament. Este o operaţie de ponderare sau de
localizare pe scală a ancorelor comportamentelor.
Metoda drumului critic a fost utilizată şi descrisă prima dată în 1957 de catre
Walker şi Kelly. Această metodă permite stabilirea unor paşi în desfăşurarea unei
activităţi la care participă un grup mare de lucru. A fost utilizată cu succes în
organizaţii şi s-a constatat că timpul de lucru se poate reduce la jumătate. Metoda
presupune un program pe calculator. Tot în anii '50 se descrie o variantă a drumului
critic metoda P.E.R.T. (Program Evolution Review Technique) care permite, prin
ordonarea relaţiilor între indivizi de asemenea o reducere a timpului de lucru. În
176
1959 în Franţa se finalizează o a treia variantă a drumului critic metoda M.P.M.
(Metro Potential Method).
În prezent sunt cunoscute mult mai multe variante ale metodei (în 1975,
Septimiu Chelcea numără 30 de variante). Această metodă de utilizare eficientă a
timpului de lucru are la bază premisa conform căreia o activitate, oricât de complexă,
poate fi descompusă în activităţi simple şi evenimente sau etape, care să marcheze
începutul şi sfârşitul activităţilor. Activităţile simultane sau succesive, în ordinea lor
de desfăşurare (tehnologică sau logică) pot fi redate prin arce (activitate arc) sau prin
noduri (activitate nod). Un exemplu de programă a unei activităţi prin metoda
drumului critic se găseşte în cartea profesorului Septimiu Chelcea „Chestionarul de
investigaţie sociologică“ (1985, pp. 135-136).
Rezumat
Metoda clasică de analiză a locurilor de muncă (job analysis) este descrisă de
Flanagan în 1954 şi se numeşte metoda incidentului critic. Această metodă este o
variantă a analizei de caz, ea presupune culegerea de informaţii despre situaţii sau
factori care au determinat un salt esenţial, pozitiv sau negativ în dezvoltarea unui
individ sau a unei organizaţii.
177
Metoda drumului critic reprezintă o modalitate de planificare a unei activităţi
complexe prin descompunerea ei în acţiuni simple a căror durată şi necesităţi de
realizare pot fi uşor determinate sau precizate. Chelcea (1975): „Activităţile
simultane sau succesive, în ordinea lor de desfășurare tehnologică sau logică, pot fi
redate prin arce (activitate-arc) sau prin noduri (activitate-nod).“
Cuvinte cheie
Teste de autoevaluare
Enumeraţi şi descrieţi pe scurt criteriile pentru ca un comportament să poată
fi numit incident critic (p. 174).
Definiţi operaţia de analogie formală (p. 175 ).
Definiţi operaţia de analiza jocurilor (p. 177-178).
Precizaţi şi descrieţi pe scurt etapele construcţiei unei scale cu ancore
comportamentale (p. 179).
Concluzii
178
Unitatea de studiu XIV. Analiza fenomenelor de dinamică a
grupurilor
Cuprins
179
Obiectivele unităţii de studiu
Cunoştinţe preliminare
180
XIV. Analiza fenomenelor de dinamică a grupurilor
În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relaţiilor la
nivel de grup social. Metoda a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970), astfel încât
să permită evaluarea locului unei persoane pe o scala emoţională şi socială. Teoria
lui Moreno asupra fenomenelor psihosociale este o abordare dinamică care se
bazează pe reacţii afective de tipul atracţie, respingere, indiferenţă, reacţii care
caracterizează viaţa oricărui microgrup. Moreno afirma că sociometria se ocupă cu
„studiul matematic al proprietăţilor psihologice ale populaţiei“. Fundamentale pentru
sistemul său sunt conceptele de spontaneitate şi creativitate. Spontaneitatea este
determinantă, ea reprezentând o reacţie potrivită la o situaţie nouă sau, o reacţie nouă
la o situaţie anterior întâlnită. Ea acţionează asupra creativităţii şi a modelelor
culturale. Energia psihică individuală eliberată prin spontaneitate se află la baza
actului interpersonal, manifestat prin atracţie – respingere – indiferenţă. Aceste trei
elemente, acţionând ca acte de emisie sau recepţie se numesc teleelemente.
Teleelementul este „cea mai mică unitate de sentiment transmisă de la un individ la
altul“. El fundamentează corpusuri sociale care cresc în complexitate: atomul social
(reţeaua sociometrică elementară ce înconjoară un individ), molecula socială
(superatomul), socioidul (îmbinarea mai multor molecule sociale), grupurile mici
(ansambluri de socioide). Totalitatea structurilor formate de teleelemente se pot
evalua prin matricea sociometrică, care reprezintă aspectele microsociale ale vieţii
sociale, patternul social. În cadrul grupului se definesc două tipuri de relaţii, formale
şi informale într-o relativă opoziţie. Sociometria poate evalua diferenţierile de
structură între aspectul formal şi cel informal al relaţiilor de grup.
Activitatea grupurilor este coordonată de un lider, care are un rol determinant
în stabilirea căilor de acţiune ale grupurilor spre atingerea unui scop comun tuturor
membrilor grupului. Grupurile mici se caracterizează prin prezenţa unui obiectiv unic
care se realizează prin eforturi individuale. Există diferenţe între contribuţiile
181
membrilor la scopul comun din mai multe puncte de vedere: calitativ, cantitativ, al
tipului, intensităţii. Au şanse să devină lideri persoanele care contribuie în mod
semnificativ la realizarea scopului, fiind percepuţi de ceilalţi ca persoane de
încredere. Se poate face o clasificare a tipurilor de lider:
• liderul formal (oficial, instituţional), în acest caz poziţia de conducere
rezultă din structura socială fixată, prestabilită, funcţia fiind condiţia autorităţii sale
• liderul informal (neoficial, neinstituţional): nu are o poziţie dată de
structura căreia îi aparţine, aceasta este dobândită în raporturile de preferinţa ale
grupului, ocupă o poziţie centrală datorită influenţei în grup.
Având drept criteriu relaţia lider-subaltern, tipul comportamentului de
influenţare a unui subltern (B) de către lider (A), B.M.Bass (1960) descrie trei tipuri
de conducere:
• conducere manipulativă: scopul lui A este să modifice
comportamentul lui B;
• conducere eficientă: comportamentul lui B se modifică în funcţie de
dorinţa lui A;
• conducerea pentru recompensă: modificarea de comportament a lui B
îi aduce lui A o recompensă.
R.B.Cattell (1954) evidenţiază două funcţii ale liderului:
• structurarea grupului – iniţiative în procesul de structurare a grupului;
• menţinerea grupului – păstrarea coeziunii în cadrul grupului, prin
motivarea indivizior.
Considerând ipotetic că statutele se află într-o ordine unidimensională,
simplă, ierarhia membrilor grupului după competenţă şi simpatie coincide, Robert
Bales a dorit să determine dacă indivizii manifestă tendinţa de atribuire a unor roluri
diferite în cazul în care nu există diferenţe prestabilite de statut. Concluziile cercetării
au fost următoarele:
• persoanele generatoare de idei întreprind acţiuni mai multe în
domeniul rezolvării problemei, însă recepţionează dezaprobări mai numeroase,
reacţii negative şi întrebări;
• persoanele simpatizate au mai multe acţiuni în domeniul manifestării
solidarităţii fiind ajutate semnificativ de ceilalţi membrii ai grupului.
Se corelează pozitiv criteriul activismului cu cel al iniţiativei. Liderul formal
este recunoscut de grup ca având în majoritatea situaţiilor iniţiativă şi caracterizându-
182
se prin activism, dar pe o scală de evaluare a simpatiei se situează într-o poziţie
secundară prin raportare la liderul informal. Eficienţa tehnică a liderului formal este
în raport invers proporţional cu popularitatea, deţinută de liderul informal, care are
competenţă superioară în relaţiile socioafective. De aici reiese necesitatea existenţei
în cadrul colectivelor umane a unui specialist în probleme umane care să poată sesiza
cauzele, efectele şi însemnătatea diferitelor fenomene apărute în grup: scăderea
eficienţei muncii, conflictele de muncă, incompetenţa profesională etc.
Chestionarul care stă la baza unei determinări sociometrice (a relaţiilor
socioafective care se dezvoltă într-un grup) permite tuturor membrilor grupului să
precizeze relaţiile (pozitive sau negative) pe care le întreţin cu ceilalţi. Fiecare
trebuie să verbalizeze atitudini de alegere sau de respingere în legătură cu partenerii
săi. Cel mai simplu chestionar sociometric are două întrebări: Cu cine aţi prefera să
lucraţi pentru a efectua X activitate? şi Cu cine nu aţi prefera să lucraţi pentru a
efectua X activitate? Fiecare persoană chestionată răspunde indicând minim trei
nume de colegi.
Pentru a obţine răspunsuri valide este necesar să se respecte câteva condiţii, şi
anume:
- grupul trebuie să aibă un trecut comun pentru ca relaţiile socioafective
să funcţioneze;
- persoanele care sunt chestionate să accepte să completeze
chestionarul, nu să li se impună;
- răspunsurile să fie confidenţiale şi să fie garantată confidenţialitatea
lor.
În baza răspunsurilor se calculează o serie de indici, denumiţi indici
sociometrici. Indicii pot fi:
1. afectivi pozitivi: popularitatea (numărul de alegeri primite),
expansivitatea pozitivă ( numărul de alegeri făcute), inserţia pozitivă (numărul de
alegeri reciproce).
2. afectivi negativi sunt: excluderea (numărul de respingeri primite),
expansivitatea negativă (numărul de respingeri făcute), inserţia negativă (numărul de
respingeri reciproce).
În interpretarea indicilor trebuie respectate o serie de reguli. Acestea sunt:
1. interpretarea indicilor nu se face izolat, ci corelativ;
183
2. rezultatele surprind situaţia dată sau precizată prin întrebări şi nu se
pot generaliza pentru alte situaţii;
3. rezultatele sunt valide pentru momentul de timp în care s-a aplicat
chestionarul;
4. rezultatele reflectă doar relaţiile afective din grup fără să fie indicative
pentru personalitatea celor implicaţi (a celor la care se face referire).
Dacă indicii sociometrici oferă informaţii despre persoanele care fac parte din
grup, sociogramele permit descrierea structurii afective a grupului. Sociogramele
sunt de două tipuri: individuale şi colective.
Socigrama individuală constă în reprezentarea grafică a relaţiilor reale şi
imaginare care unesc un individ cu alţi membrii ai grupului şi corespunde atomului
social.
Sociograma colectivă este reprezentarea grafică a tuturor relaţiilor
socioafective care există în grup.(Abric, 2002, p.137)
184
• Flexibilitatea reţelei: o reţea flexibilă este aceea în care pentru a
rezolva o problemă subiecţii au un traseu minim de parcurs. Numărul de mesaje este
criteriul conform căruia se stabileşte eficienţa teoretică a unei reţele şi se stabileşte
după formula C=2 (n-1), în care: C= numărul minim de comunicări; n= numărul de
subiecţi.
• Centralitatea reprezintă măsura apropierii persoanelor grupului. De
această calitate depinde cantitatea de informaţii deţinută de un individ. Informaţia
deţinută de o persoană determină diferenţele de comportament (viteza, agresivitatea,
flexibilitatea, precizia);
• Poziţia periferică relativă este reprezentată de diferenţa dintre
centralitatea poziţiei periferice şi centralitatea poziţiei celei mai centrale a reţelei.
Odată cu creşterea poziţiei periferice în cadrul grupului apare tot mai clar poziţia
liderului.
În urma studiilor pe reţele de comunicare s-au stabilit o serie de ierarhizări ale
acestora în funcţie de diferiţi parametrii:
• În funcţie de criteriul stabilitate: organizările de tip „roată“ (stea) şi
„y“ sunt mai stabile decât organizările de tip „linie“ şi „cerc“
• În funcţie de viteza de transmitere a informaţiei: organizările de tip
„roată“ sunt mult mai rapidă decât organizările de tip „cerc“
• În funcţie de numărul de mesaje emise: organizările de tip „cerc“
utilizează cel mai mare număr de mesaje
• În funcţie de numărul de erori care apar în activitaea grupului:
numărul cel mai mare de erori se întâlneşte în organizările de tip „cerc“
Organizările de tip „roată“şi „y“ funcţionează cel mai corect. Deşi
formaţiunile de tip „stea“ şi „y“ sunt mai eficiente, ele limitează independenţa
acţiunii membrilor existând riscul pasivităţii şi al insatisfacţiei. În cazul „cercului“,
deşi lipsită de lider, neorganizată şi dătătoare de erori, formaţiunea poate oferi mai
multă satisfacţie şi poate fi mai activă, însă poate da naştere activismului anarhic, ce
riscă a se transforma, în cele din urmă, în insatisfacţie.
Grafic reţelele de comunicare se pot reprezenta astfel:
185
XIV. 3. Stilurile de conducere
186
interpersonal, cu o frecvenţă de opt ori mai mare decât în cele democratice, faţă de
lider manifestau supunere. Rezultatele celei de a doua variante de experiment au
demonstrat pe de o parte faptul că la trecerea de la conducerea autoritară la cea
democratică au loc apariţii bruşte de agresivitate şi pe de altă parte, absenţa liderului
autoritar generează agresivitate în grup.
Stilul de conducere democratic şi „laissez – faire“ sunt eficiente şi liderii se
bucură de simpatie din partea majorităţii persoanelor care fac parte din grup. În
grupuri apar două tipuri de conflicte, şi anume conflicte cu declanşare graduală şi
conflicte cu declanşare bruscă. Lewin (1939) explică conflictele în grup prin teoria
câmpului. Agresivitatea reprezintă „expresia emoţională a unei tensiuni interne“7.
Tensiunea reprezintă o anumită trebuinţă, stabilind numai forţa agresiunii, situaţia în
ansamblu dând naştere efectelor. Agresivitatea dezbină unitatea în cadrul grupului şi
produce separarea membrilor de grup. P.Golu (1974) a demonstrat că în cazul
agresivităţii este vorba de interacţiunea proceselor motivaţionale ale membrilor
grupului, „stilul de conducere reprezintă de fapt, un ansmblu de procedee de
orientare a subiecţilor în sarcină“. În cazul grupurilor cu lider autoritar motivaţia
subiecţilor vine din exterior, aceştia fiind vulnerabili la perturbările ce-i pot influenţa,
pe când în grupurile democratice există o motivaţie internă pentru îndeplinirea
sarcinii, interacţionând pozitiv cu sarcina şi rezistând la influenţele exterioare.
Stilurile de conducere depind în mare măsură de natura activităţii, de relaţiile
interpersonale, de caracteristicile personale ale membrilor, de trăsăturile individuale
ale liderului ş.a. Leavitt a efectuat experienţe prin care a arătat că indicele
centralităţii unui individ din grup contribuie la probabilitatea acestuia de a deveni
lider.
Un procedeu pentru măsurarea leadership-ului este oferit de Cattell: unui grup
de n-1 indivizi i se adaugă progresiv câte un lider în postură de persoană n şi se
cuantifică performanţa realizărilor grupului, ştiindu-se sintalitatea acestuia. Astfel se
poate evalua poziţia liderului.
R.Pagès (1954) propune o metodă de măsurare a reuşitei liderului, în mod
indirect variindu-se succesele grupului prin retragerea alternativă a unor lideri
187
Rezumat
În anii ’50 sociometria este folosită foarte larg în scopul măsurării relaţiilor la
nivel de grup social. Metoda sociometrică a fost îmbunătăţită de J. L. Moreno (1970),
astfel încât să permită evaluarea locului unei persoane pe o scala emoţională şi
socială. Condiţia esenţială a îndeplinirii unui obiectiv comun este comunicarea, ea
reprezentând fundamentul relaţiilor interpersonale. Formarea reţelelor de comunicare
în cadrul grupurilor sunt influenţate de diferite variabile precum factorii
socioculturali, obiectivul pe care grupul trebuie să îl îndeplinească, statutul social al
membrilor, abilităţile fiecărui individ. A. Bavelas, studiind matematic reţelele de
comunicare descrie o serie de dimensiuni ale acestora care permit evaluarea gradului
de coeziune şi de funcţionalitate.
Cuvinte cheie
- matrice, relaţii afective, lider informal, lider formal, reţea de comunicare stil de
conducere
Teste de autoevaluare
Numiţi întrebările care stau la baza chestionarului sociometric (p. 186).
Precizaţi condiţiile necesare pentru a putea obţine informaţii valide în urma
aplicării chestionarului sociometric (p. 186-187).
Precizaţi care sunt cele mai frecvente topologii ale reţelelor de comunicare (p.
189)
Concluzii
188
grupul trebuie să îl îndeplinească, statutul social al membrilor, abilităţile fiecărui
individ, atunci este indicat să cartografiem modalitatea de comunicare/relaţionare din
cadrul grupurilor. Cunoaşterea patternurilor de relaţionare în grup ne poate ajuta să
reconfigurăm grupul astfel încât acesta să îşi atingă eficient obiectivele.
189
Bibliografie
190
25. Dinca, M. (1998) Échelle d’évaluation a ancrage comportemental de la
créativité, Revue de Psychologie, nr.2
26. Dreher, M & Dreher, E. (1991) Gruppendicussionverfahren, U. Flick & al.
(eds.) Handbook Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs
Union
27. Filipescu, I. (1993) Monografia sociologică, în Dicţionar de sociologie
(coord. C. Zamfir şi L. Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti
28. Flanagan, J. C. (1994) Critical requirements: A new approach to employee
evaluation, „Personnel Psychology“. Conf. H. Pitariu, Managementul resurselor
umane, Editura All, Bucureşti
29. Flick, U., Kardorff, E. von, Keup, I., Rosenstiel, V., & Wolf, S. (eds)
(1991) Handbuch Qualitative Sozialforschung, Munich, Psychologie Verlangs
Union
30. Fontana, A. şi Frey, J.H. (1994) Interviewing: The art of science, in
Handbook of qualitative research, (ed. N.K. Denzin si Y.S. Lincoln), London,
Sage
31. Frank, M. G. şi Gilovich, T. (1988) The dark side of the self – and social
perceptions: Black uniforms and aggression in professional sports. Journal of
personality and social psychology
32. Geertz, C. (1983) Local knowledge: further essays in interpretative
antropology, New York, Basic Books
33. Golu, P. (1974) Psihologia socială, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
34. Grawitz, M. (1972) Methodes des sciences sociales, Paris, Dalloz
35. Haber, L.R. şi Haber, R.N. (1982) Does silent reading involve articulation?
Evidence from tongue twisters, American Journal of Psychology
36. Hambleton, R. (1994) Field test of the ITC Guidelines for Adapting
Educational and Psychological Tests, European Journal of Psychological
Assessment, vol 15, nr 3, pp 270-276
37. Hemphil, J.K. (1950) Leader Behavior Description, Ohio State University,
Columbus
38. Holsti, O. R. (1969) Content analysis's for the social sciences, Reading,
Mass. Addison-Wesley
39. Iluţ, P., Rotariu, T. (1997) Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi,
Polirom
40. Iluţ, P. (1997) Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom
41. Kerlinger, F. (1978) Validitatea şi fidelitatea în măsurare în ştiinţele sociale,
Polirom, Iaşi
42. King, G., Keohane, R., Verba, S. (2000) Fundamentele cercetării sociale,
Polirom, Iaşi
43. Klausnitzer, J.E. (1992) Les testes d'intelligence, Marabout, Alleur
44. Krantz, D. S. (1979) A naturistic study of social influences on meal size
among moderately obese and no obese subjects, Psychosomatic Medicine
45. Krauger, R. (1988) Focus groups, London, Sage
46. Landy, F. J., Trumbo, D. A. (1994) The Psychology of work behavior,
Homewood, II: The Dorsey Press. În H., Pitariu, Managementul resurselor
umane, Editura All, Bucureşti
47. Landy, F.L. (1987) Psychology, The science of people, New Jersey, Prentice
Hall
191
48. Leavitt, H. (1968) Some effects of certain communication patterns on group
performance, Journal of abnormal Psychology, 46, p.38-50, citat după trad. în l.
franceză: Quelques effets de divers canaux de communication sur la
performance d’un groupe, în: A.Lévy, Psychologie sociale „Textes
fondamentaux”, Paris, Dunod, 1968, p. 293-316
49. Lewin, K., Lippit, R., White, R. (1939) Patterns of aggresive behavior in
experimentally created social climates, Journal of social Psychology, 10, p.271-
299. Citat după trad. în. l. franceză „Structure du comportement agressif dans de
climats sociaux crées experimentalement“ în K.Lewin, Psychologie dynamique,
PUF, Paris, 1959
50. Loftus, E.F. şi Burns, T.E. (1982) Mental shock can produce retrograde
amnesia, Memory & Cognition
51. Luria, A.R. (1968) The mind of a mnemonist, Basic Books, New York
52. Marx, M.H. (1963) The general nature of theory construction, In Theories in
contemporary psychology, ed. M.H. Marx, Macmillan, New York
53. May, T. (1993) Social Research, issues, methods and process, London, Open
University Press
54. McKenzie, G., Powell, J. (1997) Understanding social research: perspectives
on methodology and practice, London, Falmer Press
55. Mitrofan, N. Şase luni „Fulbright Scholar“ la Universitatea Lafayette,
Principiile etice ale psihologiei americane, Revista de Psihologie nr. 2/1993,
4/1992
56. Moreno, J. L. (1970) Fondements de la Sociométrie, Paris, P.U.F.
57. Muchielli, A. (1994) Les méthodes qualitatives, Paris, P.U.F.
58. Muchielli, A. (1996) Dictionnaire des méthodes qualitatives en sciences
humaines et sociales, Paris, Armand Colin
59. Murray, H.A. (1956) Exploration de la personnalité, Paris, P.U.F.
60. Oppenheim, A.N. (1992) Questionnaire design, Interviewing and attitude
measurement, London / New York, Pinter Publisher
61. Orne, M.T. (1962) On the social psychology of the psychological
experiment: With particular reference to demand characteristics and their
implications, American Psychologist
62. Osgood, C. E., Walker, E, G. (1959) Motivation and language behavior: a
content analysis of suicide notes, Journal of anormal and social psychology
63. Pagès, R. (1954) La psychologie expérimentale des groupes: variables et
dimensions majeurs, Bull. Psychol., 1954, nr.7
64. Paille, P. (1994) L`analyse par théorisation, Cahiers de recherche
sociologique
65. Patton, M., (1993) Qualitative evaluation and Research Methods, Newsbury
Park, CA, Sage
66. Pitariu, H. (1983) Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Cluj-Napoca,
Dacia
67. Pitariu, H. (1994) Managementul resurselor umane, Editura All, Bucureşti
68. Popescu Neveanu, P. (1977) Curs de psihologie generală, vol. II,
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filosofie, Bucureşti
69. Popescu Neveanu, P. (1978) Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros,
Bucureşti
70. Posner, M.I. (1973) Cognition: an introduction, Glenview, III.; Scott,
Foresman
192
71. Radu, I. şi colaboratorii, (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor,
Cluj-Napoca, Ed. Sincron
72. Rogers, C. şi Kingers, G. M. (1966) Psyhotheraphie et relations humaines,
ed. De l'Universite de Louvain, 7 ed.
73. Rosenthal, R. (1963) On the social psychology of the psychological
experiment: The experimenter's hypothesis as unintended determinant of
experimental results, American Scientist
74. Rotariu, T. (1991) Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică, Cluj-
Napoca, Universitatea Babeş-Bolyai
75. Sarantakos, S. (1994) Social Research, The Macmillan Press Ltd, London
76. Strauss, A.L. şi Corbin, J. (1990) Basics of Qualitative Research: Grounded
Theory Procedures and Techniques, Newbury Park, CA: Sage
77. Shaughnessy, J., Zechmeister, E.B. (1990) Reschearch methods in
psychology. McGraw –Hill Publishing Company, New York
78. Singleton, R.Jr., Straits, Bruce C, Straits, Margaret M si McAllister, R.
(1988) Approaches to social research, New York, Oxford University Press
79. De Singly, F., (coord.) (1998) Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul
de producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Editura Polirom
80. Smith, P. C., and Kendall, L. M. (1963) Retranslation of expectations: an
approach to the construction of unambigous anchors for rating scales, Journal of
Applied Psychology, 2
81. Stake, R.E. (1994) Case studies, in Handbook of qualitative research (ed.
N.K. Denzin si Y.S. Lincoln) London, Sage
82. Parsons, T. (1937) The structure of social action, New York, Free Press
83. Webb, E.J., Campbell, D.T., Sechrest, L., Grove, J. B. (1981) Noncreative
measures in the social sciences, 2d ed., Houghton-Mifflin, Boston
193