Teme propuse spre dezbatere

la şedinţele cu părinţii şi pentru activităţile de consiliere cu părinţii

1. Sfaturi pentru a învăţa mai uşor

2. Odihna şi somnul
3. Cearta părinţilor – trauma copiilor
4. Importanţa lecturii zilnice
5. Tema pentru acasă
6. Copilul de vârstă şcolară
7. Abilităţile sociale
8. Ce fel de părinte eşti? Chestionar pentru părinţi
9. Importanţa apei în viaţa copilului
10.Autoritatea asupra copiilor
11.Copiii disciplinaţi
12.Minciuna
13.Copil, caut timp, de petrecut cu părinţii mei!
14.Copiii hiperactivi au nevoie de atenţie
15.Excesul de dulciuri
16.Inteligenţa se dezvoltă şi prin joc
17.Sfaturi pentru părinţi – cadoul pentru copii
18.Ce facem în vacanţă?
19.Cei şapte ani de acasă
20.Dascălul şi elevul, parteneri în procesul de învăţământ
21.Surse de stres
22.Identificarea unui blocaj în comunocarea didactică
23.Climatul familial
24.Colaborarea dintre şcoală şi familie
25.Comunicare în familie, premisa succesului şcolar
26.Conflictul
27.Jocul, ca dezvoltare a personalităţii
28.Minciuna utilizată de şcolarul mic
29.Probleme de atenţie
30.Probleme de atenţie
31.Lectura particulară a elevilor

Activităţile se vor desfăşura în sala de casă şi se vor organiza dezbateri pornind de la

materialele prezentate.

Chestionarul privind stilurile parentale se va aplica în cadrul şedinţei cu părinţii.

 Sfaturi pentru a învăţa mai uşor

Cu toţii am trecut prin experienţa de a avea la şcoală atât note bune, cât şi note mai
puţin bune. Uneori notele nu reflectă munca pe care copiii o depun acasă pentru a învăţa.
Acest fapt se poate datora uneori metodelor ineficiente de învăţare sau de predare.
Psihologia a dezvoltat o serie de exerciţii de memorie, care ajută copilul să înveţe mult
mai repede şi mai uşor. De-a lungul anilor aceste metode au fost testate în şcoli. În
procesul de învăţare putem folosi cu succes memoria vizuală şi memoria auditivă.
Un caz ar fi acela în care unor subiecţi li s-a cerut să înveţe un text scris pe o coală
albă de hârtie scris cu pix negru, iar altora li s-a cerut să înveţe acelaşi text, dar scris pe
foi colorate. Cei care au învăţat de pe foile colorate au reuşit să o facă într-un timp mult
mai scurt şi au reţinut textul o perioadă mai lungă decât ceilalţi. Acest lucru s-a întâmplat
datorită impactului vizual asupra creierului. Acesta va reţine mult mai uşor o informaţie
care este pusă în valoare prin culoare decât una alb-negru. Memoria auditivă intervine
atunci când citim un text cu voce tare sau îl auzim de mai multe ori. Mulţi copii se
confruntă cu probleme când vine vorba de memoria auditivă, deoarece profesorii, în loc
să explice, dictează, iar copilul scrie mecanic, fără să proceseze informaţia ce i se oferă.
Memoria auditivă poate fi educată prin ascultarea muzicii instrumentale atât în afară, cât
şi în timpul procesului de învăţare.
Alt lucru important legat de aspectul vizual este lumina. Este de preferat ca
procesul de învăţare să se desfăşoare în lumina naturală, în schimb, dacă acest lucru nu
este posibil, lumina de la bec trebuie întotdeauna să bată din partea dreapta sau de sus.
Faţa de masă a mesei de studiu ar trebui în cel mai bun caz să aibă culoare galbenă.
Culoarea galbenă stimulează atenţia, lucru de care este nevoie la maximum în timp ce se
studiază. De aceea este recomandat ca înaintea învăţării elevul să se relaxeze, să îşi
golească mintea de problemele sale, să facă respiraţii adânci, şi de-abia după aceea să se
apuce de studiu. Este mult mai bine ca el să îşi păstreze această atenţie maximă timp de
zece minute şi să înveţe cât mai mult, decât să îşi lase gândurile să hoinărească şi să nu
înveţe decât două propoziţii. e multe ori însă sunt materii la care un copil nu poate învăţa
totul pe dinafară, cum ar fi anii la istorie. De aceea trebuie găsită o metodă inteligentă,
simplă şi amuzantă de a-i ţine minte, cum ar fi asocierile şi apoi născocirea de poveşti.
De exemplu: 1 poate fi ca un cui, 8 poate fi ca un covrig, 9 ca un balon cu aţă, 6 ca un
ciorchine cu struguri, 2 ca o lebădă, şi aşa mai departe. Acum, de exemplu, dacă avem de
învăţat numărul 1926, cream o poveste amuzantă cu cuvintele asociate fiecărei cifre: am
înţepat cu cuiul un balon, care avea desenat pe el o lebădă ce mânca un ciorchine de
struguri albi. De acum, data viitoare când va trebui să ne reamintim această dată, automat
ne va apărea această poveste în cap, şi noi vom şti data exactă. Pentru a îmbunătăţi
procesul de învăţare este simplificarea lui, schematizarea. Mai întâi ideile principale, cele
mai importante, şi abia apoi detaliile. Elevului i-ar fi mult mai uşor să înveţe acasă dacă
ar fi foarte atent la ceea ce vorbeşte cadrul didactic în timpul orelor de curs. S-a
demonstrat, de asemenea, că se învaţă cel mai bine când predai ceva, de aceea, nu ezitaţi
în a-l încuraja să vă explice lecţia din nou dumneavoastră, acasă.
Somnul este un factor extrem de important, care poate duce la performanţe. Cele
mai bune ore de dormit sunt între 22.00 şi 1.00, deoarece în acest interval corpul secretă
anumiţi hormoni, ce restabilesc echilbrul şi relaxează mintea. Încercaţi să vă determinaţi
copilul să se culce în jur de ora 22.00-22.30. În cele din urmă, dar nu lipsit de importanţă,
este să transformăm procesul de învăţare la copii într-o experienţă interesantă, plăcută şi
distractivă, fără să apară ideea de a-l obliga sau forţa să înveţe.
 Odihna şi somnul

Somnul este printre subiectele cele mai discutate de părinţi. Ne convingem repede
cât de important este acesta pentru starea noastră de bine.
În primul rând, somnul face diferenţa dintre un copil vesel şi unul morocănos sau
dintre un părinte calm şi unul aflat la capătul răbdării.
Importanţa somnului nu se rezumă la primii ani de viaţă. Somnul este esenţial şi
pentru şcolari. Un somn bun noaptea le dă energie pentru toată ziua. În plus, îi ajută să
facă faţă presiunilor sociale şi celor create de mediul şcolar solicitant şi le permite să
studieze.
Somnul este fundamental pentru dezvoltarea creierului.
Copiii au protestat întotdeauna împotriva orelor de somn, iar în zilele noastre sunt
tot mai multe lucruri care îi determină să se culce mai târziu. Televizorul, internetul,
vorbitul la telefon, jocurile video – toate vin în competiţie cu orele de somn.
Avem impresia că doar copilul nostru nu este în pat la zece seara, dar adevărul este
că sunt foarte mulţi cei care se chinuiesc să se odihnească noaptea. Dificultatea de a
adormi, somnul neodihnitor sau discontinuu, trezitul dimineaţa şi coşmarurile sunt printre
problemele cele mai frecvente cu care se confruntă copiii.
Ce înseamnă „suficient somn“?
Nu toţi copiii au nevoie de acelaşi număr de ore de somn. De-a lungul copilăriei şi
adolescenţei, sunt copii care se simt foarte bine dormind mult mai puţin decât alţii. Nu
există un număr obligatoriu de ore de somn pentru fiecare vârstă, în schimb, există o
medie a acestora.
Majoritatea preşcolarilor au nevoie de 10-12 ore de somn pe zi. La nouă ani, media
se apropie de zece ore. Când ajung la pubertate, copiii încă au nevoie de opt-nouă ore de
somn, chiar dacă cei mai mulţi nu ajung să doarmă atât. Adolescenţii trec şi ei printr-o
perioadă în care la programul supraaglomerat, cu multe activităţi, se adaugă şi
dezvoltarea fără precedent a corpului şi minţii. Aceasta îi face să aibă nevoie de mai mult
somn.
Lipsa somnului poate avea ca efect lipsa de atenţie la şcoală, probleme de
memorie, eforturi inconstante de învăţare, iritabilitate şi utilizarea energizantelor pentru a
compensa orele de nesomn.
 Cearta părinţilor – trauma copiilor

Poate ne amintim cu groază de certurile părinţilor care ne-au chinuit copilăria, de

momentele în care era atâta tensiune în casă încât ne doream să dispărem pur şi simplu, şi
de sentimentele confuze de teamă, revoltă şi disperare mai urâte ca orice baubau din
cărţile de poveşti. Erau vremuri în care majoritatea părinţilor puteau doar să intuiască
efectele pe care le au certurile lor asupra copiilor. Nu aveau acces la materiale de
specialitate, emisiuni TV şi diverse studii, aşa cum au părinţii cu copii mici din ziua de
azi, din care să înţeleagă clar răul pe care îl fac celor mici atunci când îi fac martori ai
scandalurilor inerente din familie.
„Tu nu auzi, proasto, că te strig?” (Limbaj folosit în casă)
Acesta este un caz în care, este clar, copilul v-a învăţa de mic că vorbele grele fac
legea şi că prin violenţa verbală se poate impune.
În familiile în care certurile sunt moderate părinţii greşesc închipuindu-şi că
situaţiile conflictuale nu îi afectează pe copiii pentru că, cred ei, copiii sunt prea mici şi
nu înţeleg mare lucru sau dorm. Atenţie la somnul copilului! Trebuie oricum schimbat
comportamentul!
Orice modificare de comportament a copilului poate fi un semn că-i fac rău
conflictele părinţilor: tulburările de somn, reacţiile exagerate, plânsul la şcoală, izolarea
de restul copiilor.
Sunt frecvente cazurile în care copiii, observând că părinţii stau la căpătâiul lor
atunci când sunt bolnavi şi ca să nu se mai certe aceştia, îşi induc suferinţele fizice: au
dureri de burtă sau de cap ori varsă pentru că ştiu că în felul acesta este linişte în casă.
Perioadele cele mai sensibile sunt până în adolescenţă, când copilul este foarte
vulnerabil. Ulterior, el îşi construieşte un mecanism de aparare şi adaptare, însa şi atunci
poate reacţiona prin gesturi extreme la asemenea conflicte: fuge de acasă sau dezvoltă
diverse comportamente antisociale.
„Mami, tati, nu e frumos să ţipaţi!”
Nu de multe ori copiii încearcă să oprească un conflict. Trebuie luat în seamă şi în
mod categoric adulţii trebuie să-şi schimbe comportamentul.
Unul dintre motivele dese de ceartă într-o familie ţine chiar de educaţia copilului.
Când tatal îi dă voie la desene animate atunci când mama l-a trimis la teme, conflictul
este ca şi început. Dacă certurile de acest tip au loc de faţă cu cel mic, acesta va crede că
neînţelegerile părinţilor sunt cauzate de el. Repetarea acestor situaţii îl vor bulversa, nu
va înţelege ce vor părinţii de la el şi poate deveni anxios sau se va împotrivi părintelui pe
care îl percepe ca fiind mai slab.
Conflictele uşoare îi pot fac sociabili pe copii. Un studiu apărut într-o publicaţie
americană de psihologie şi psihiatrie infantilă arată că un copil se poate dezvolta
armonios chiar dacă este expus conflictelor. Condiţia este însă ca acestea să fie civilizate.
În familiile în care mama şi tatăl îşi rezolvă conflictele de faţă cu copilul prin discuţii
contradictorii, dar cu argumente raţionale expuse pe un ton nu foarte ridicat, cei mici au
şanse mai mari de a fi sociabili, empatici şi cu un simţ dezvoltat al dreptăţii. Publicaţia
„Journal of Child Psychiatry and Psychology” arată că micuţii învaţă astfel cum se poate
ajunge la compromis şi cum pot negocia pentru a obţine ceea ce vor.
 Importanţa lecturii zilnice

Succesul la şcoală şi, mai târziu, în viaţă, începe acasă cu cele 20 de minute
de lectură zilnică împreună cu copilul dumneavoastră.
Copiii cărora li se citeşte începând de la vârste mici vor învăţa să citească mai uşor
şi mai repede decât cei cărora nu li s-a citit. Trebuie să le citim copiilor pentru că aceasta
este cea mai uşoară şi mai puţin costisitoare metodă prin care îi putem ajuta să aibă
succes la şcoală. Este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem face ca
părinţi.
“Copiii învaţă să citească la şcoală, dar, de multe ori, asociază cititul cu lecţiile şi
nu cu o activitate distractivă. De departe, cea mai eficientă metodă de a-i încuraja pe
copii să iubească cărţile şi cititul, este să le citim de mici, şi, cu cât începem mai
devreme, cu atât şansele de succes sunt mai mari.
S-a prezis, la un moment dat, sfârşitul cuvântului tipărit. Dimpotrivă, internetul a
făcut cititul o parte şi mai importantă din viaţa noastră. Internetul în sine este o uriaşă
sursă de informaţii şi divertisment, bazată pe umilul cuvânt scris. Pentru a utiliza
internetul în mod eficient, pentru a evalua corect valoarea informaţiilor de pe web,
capacitatea de a citi şi gândi critic este vitală.
Cititul este o abilitate foarte importantă pe care trebuie s-o înveţe copiii noştri.
Vă imaginaţi cum ar fi să treacă o zi fără să citiţi?
Cititul este necesar nu doar pentru a supravieţui în lumea şcolii ci şi ca adult.
Oricum nu trece nici o zi fără ca fiecare dintre noi să nu fie pus în situaţia de a citi.
Abilitatea de a învăţa despre subiecte noi şi de a găsi informaţii utile depinde de
abilitatea de a citi şi a analiza materialul citit.
Copiii cărora li se citeşte de mici vor învăţa să fie ei înşişi buni cititori. Cu cât li se
citeşte mai mult, cu atât sunt mai interesaţi să înveţe să citească. Important este ca şi
copilul dumneavoastră să ajungă să deschidă o carte de plăcere, singur, fără să-i spuneţi
dumneavoastră şi fără să i se spună de la şcoală.
Cititul zilnic copiilor dumneavoastră, încă de foarte mici, are o deosebită
importanţă:
- contribuie la crearea unei relaţii strânse între copii şi adulţi;
- ajută la dezvoltarea capacităţii de exprimare, a memoriei şi a creativităţii;
- îi expune pe copii la cuvinte noi şi îi învaţă structura gramaticală corectă a limbii;
- îi ajută să înveţe să gândească şi îmbunătăţeşte capacitatea de concentrare;
- îi ajută să înveţe mai uşor şi să aibă succes la şcoală;
- îi învaţă valori morale;
- previne excesul de televizor sau calculator;
- ajută la crearea dorinţei de cunoaştere şi de a învăţa pentru tot restul vieţii.
 Tema pentru acasă

PROBLEME: copilul se ceartă; plânge când e vorba de teme; are slabe abilităţi de
organizare şi învăţare; eşuează în scrierea sarcinilor; îi lipseşte independenţa de învăţare
a abilităţilor; se zbate să termine sarcinile.
SEMNE ŞI SIMPTOME
Este rar să găsim un copil căruia să îi placă să facă teme de acasă. Majoritatea ar prefera
să alerge sau să se distreze. Semne care necesită o soluţie.
Bătălii: copilul plânge, se ceartă, face crize, urlă, relaţia cu el e o luptă dureroasă mereu.
Manipulare: copilul va spune că nu are teme sau că le-a teminat.
Lipsa provocării: temele sunt considerate ca fiind plictisitoare sau inferioare capacităţii
lui.
Eforturi pentru a învăţa: sarcinile sunt grele/superioare abilităţilor lui, învăţarea este
dificilă.
Dependenţa: adesea cineva începe şi termină munca copilului dumneavoastră.
SOLUŢIA
Pasul 1. Intervenţie timpurie
Excludeţi potenţialele probleme. Prima sarcină este să depistaţi cauza problemei.
Următoarea listă ar putea cuprinde cele mai frecvente cauze: Sunt sarcinile superioare
sau inferioare abilităţilor copilului dumneavoastră? Este clasa, curriculumul sau
programul şcolar prea greu? Are nevoie de sprijin pentru a recupera? Este uşor de distras?
Are deficit atenţional? Are nevoie de a-i fi dezvoltate abilităţile de învăţare şi organizare
pentru a reuşi? Clipeşte excesiv, are strabism? Are nevoie de un consult oftalmologic? Ar
putea avea nevoie de o evaluare psihologică ca urmare a unor probleme emoţionale sau
de învăţare? Îl împiedică stresul să se concentreze? Problema are într-adevăr legătură cu
fuga de teme?
Faceţi copilul să înţeleagă că temele nu sunt o alegere. Încă de la început afişaţi o
atitudine fermă, serioasă faţă de teme. Subliniaţi ideea: „Munca înainte de joacă!".
Dezvoltaţi un calendar pentru teme. Aflaţi care sunt aşteptările învăţătoarei. Cu cât relaţia
dintre dumneavoastră şi învăţătoare este mai bună, cu atât este mai pozitivă experienţa
şcolară a copilului. Fiti clari în ceea ce priveşte aşteptările învăţătoarei şi regulile privind
realizarea temei de acasă astfel încât toată lumea să fie pe aceeaşi poziţie.
Pasul 2. Răspuns rapid
Evaluaţi-vă rolul. Care este atitudinea dumneavoastră în faţa acestor bătălii? De exemplu:
vă certaţi cu el? Sunt aşteptările dumneavoastră realiste? Sunteţi consecvenţi cu aceste
aşteptări? Creaţi un loc special pentru realizarea temelor. Stabiliţi o rutină pentru început.
Stabiliţi un timp potrivit pentru începerea temelor după şcoală. Rămâneţi pozitivi.
Laudaţi acele momente în care copilul dumneavoastră lucrează la teme, începe fără
ajutor. Laudaţi-l mereu.
Pasul 3. Dezvoltare de obiceiuri pentru schimbare
Învăţati copilul să îşi planifice activităţile. Învăţaţi copilul să facă liste pe care să noteze
care sunt priorităţile sale. Împărţiţi sarcina în mai multe părţi. Ajută în special copilul
care are dificultăţi de concentrare asupra unei sarcini sau care este copleşit de aceasta.
Realizaţi ce e mai greu pentru început. Va ajuta copilul să îşi păstreze concentarea mai
mult timp. Verificaţi tema realizată de copil. Stabiliţi o consecinţă în caz de nerealizare a
temei.
 Vârsta şcolară este perioada cea mai potrivită pentru implementarea unei rutine
faţă de realizarea temelor de acasă; realizarea temelor să aibă loc în acelaşi spaţiu în
fiecare zi. Învăţaţi-l să îşi facă ghiozdanul şi cereţi ănvăţătoarei să clarifice anumite
sarcini neclare înainte să ajungă acasă. Independenţa în realizarea temelor este deosebit
de importantă pentru a uşura sarcinile şcolare.
 Copilul de vârstă şcolară

Este contagioasă bucuria copilului care merge la şcoală după vacanţa de vară.
Părinţii sunt foarte importanţi, dar nu se pot subtitui colegilor la care copilul se
raportează pentru a-şi susţine imaginea de sine.
Are nevoie să vorbească despre experienţele lui, nu numai despre teme şi
calificative. Când se simte depăşit de situaţie tinde să se retragă şi pot apărea semne de
oboseală. Ar vrea să se culce îndată ce s-a întors de la şcoală. Dar nu întotdeuna oboseala
este trădată de nevoia de a se odihni. Paloare, hiperactivitatea, cearcănele, somnul trebuie
să ne atragă atenţia că ar putea fi vorba despre suprasolicitarea copilului. Neobişnuit să se
trezească foarte devreme, mese fugare la ora 7, efortul fizic de a-şi duce ghiozdanul,
obligaţia de a lua o scurtă pauză după 45 - 50 de minute pot să determine oboseala
copilului din primele săptămâni de şcoală.
Ar dori să le vorbească părinţilor, dar ei par interesaţi mai mult de performanţele
copilului şi îl fac să se simtă neînţeles, neajutorat.
Este bine să îl ascultăm pe copil ca pe un bun prieten.
Să-l încurajăm dacă este descumpănit, să-l temperăm dacă este nervozat.
Nevoia lui de detensie ne obligă să-i acordăm cel putin 45 de minute pentru a se
descărca de emoţiile trăite la şcoală.
Ar fi bine ca după masă, să-i pregătim camera pentru studiu. Să o aerisim, iar
copilul să se aşeze la masa de lucru, moment în care ar trebui ajutat să înveţe să-şi dozeze
eforturile. Primele 20 de minute ar fi bine să fie rezervate temei care-i place. După
finalizarea acestei teme sunt necesare 10 minute de pauză, timp în care este bine să fie
aerisită din nou camera şi apoi să se treacă la tema dificilă, şi apoi să urmeze o altă pauză
după alte 20 de minute. Să nu uităm că el participă la un program obositor în prima parte
a zile şi trebuie să se pregătească pentru a doua zi în cea de-a doua parte a zilei.
Primul an de gimnaziu înseamnă o schimbare majoră de optică şi de atitudine.
Până la şcoală, în vacanţă, avem odihnă, recreere sau activităţi opţionale. La şcoală
programul lui este încărcat şi nu are totdeauna suficiente resurse fizice şi emoţionale
pentru ca să facă faţă la multe schimbări. Când simţim că este în impas, în primul rând
este important să-l asigurăm că îl înţelegem, dar nu trebuie să-i preluăm sarcina şcolarăa.
Preluându-i sarcina i-am întări convingerea că nu poate face faţă şi că se află în faţa unui
obstacol pe care nu-l poate depăşi.
Trebuie să avem încredere că va trece cu bine peste această provocare şi să
împărtăşim alături de el bucuria reuşitei, a dovezii că este apt pentru viaţă şi că suntem
mândri.
Acum copilul nostru este elev mare cu drepturi şi îndatoriri specifice. Nici o zi nu trebuie
să se încheie fără a primi un feedback pozitiv din partea părinţiilor. Copilul poate azi mai
mult decât ieri iar mâine va începe o nouă zi. Dacă este obosit se va opri puţin pentru a-şi
lua avânt pentru un nou start. Dacă vom forţa nota copilul poate să obosească şi pot
apărea semnele suferinţei psihice cu toate consecinţele de rigoare.
 Abilităţile sociale

Copiii sociabili sunt cei care se descurcă cel mai bine la şcoală şi în grupul de
prieteni. Ei se integrează cel mai uşor în colectiv, sunt plăcuţi de cadrele didactice, de
colegi şi prieteni. Copiii cu abilităţi sociale bine dezvoltate se găsesc în mod natural în
centrul atenţiei pentru că sunt plăcuţi şi admiraţi de ceilalţi. Părerile lor sunt preţuite şi
ascultate, fără ca ei să solicite în vreun fel acest lucru. Ei se simt astfel preţuiţi şi admiraţi
de ceilalţi, importanţi în mica lor societate şi au siguranţă şi încredere în sine, fapt care se
transferă şi la nivelul performaneţelor şcolare.
Copiii răsfăţaţi de părinţi cred că şi restul lumii e datoare să le dea mereu
satisfacţie. Aceştia vor să-şi impună mereu punctul de vedere în faţa celorlalţi copii,
uneori chiar prin lovire, şantaj, limbaj agresiv. Ei devin nesuferiţi, temuţi şi vor fi evitaţi
de ceilalţi.
Nici copiii care în familiile lor sunt agresaţi, timoraţi sau neglijaţi, care nu au
niciodată nimic de spus pentru că opiniile lor nu sunt nici solicitate, nici luate niciodată în
consideraţie, nu ştiu să se poarte cu ceilalţi copii. Fie se autoizolează, fie devin agresivi,
fie, în nevoia lor de a primi atenţie, fac tot felul de clovnerii care le dau un aer ridicol în
ochii celorlalţi.
Copiii cu abilităţi sociale reduse nu au prieteni, nu sunt populari, nu se simt bine
între ceilalţi, nu sunt agreaţi, acceptaţi de societatea celorlalţi copii de la şcoala sau de la
bloc.
Există riscul să dezvolte comportamente problematice la şcoală: nu respectă
solicitările cadrelor didactice, nu-şi fac temele, produc dezordine, perturbă orele, au tot
felul de abateri disciplinare.
Părinţii pot şi au datoria de a dezvolta abilităţile sociale ale copiilor lor, dar acest
lucru este imposibil de realizat atunci când nu îşi fac timp să stea de vorbă cu ei, să îi
asculte, să stea împreună.
Ce poţi să faci pentru a dezvolta abilităţile sociale ale copilului tău?
Petrece 20 de minute pe zi în compania copilului tău făcând ceva ce îi place împreună.
Înceacă să menţii un tonus bun şi o atitudine pozitivă.
Încearcă să nu dai ordine, să nu adresezi întrebări iscoditoare şi să nu dai indicaţii.
Petrece cât mai mult timp împreună cu copilul tău de o manieră plăcută pentru amândoi.
Punctează toate aspectele pozitive din comportamentul şi atitudinea copilului în acest
timp.
Evită să-l critici, chiar pe merit.
Ascultă-l atent pe copil şi lasă-l pe el să vorbească mai mult.
Dezvoltarea abilităţilor sociale este un predictor foarte bun pentru reuşita copilului
la şcoală, dar şi în viaţă.

Ce fel de părinte eşti?

Îţi pedepseşti copilul când face o greşeală mică sau mare?
RAR UNEORI DES MEREU

Chestionar privind stilurile parentale

1. Care este treaba unui părinte?

a. Să-i facă pe copii să se comporte adecvat şi să respecte autoritatea şi regulile.
b. Să ofere în mod constant supraveghere/reguli structurate astfel încât copiii să
acţioneze/aleagă “corect”.
c. Să-i înveţe pe copii abilităţile necesare în viaţă pentru a deveni adulţi disciplinaţi şi
responsabili.
d. Să se asigure că fiul/fiica sa are o copilărie fericită şi lipsită de griji.
e. Să-şi lase copiii să înveţe pe cont propriu comportamentele şi abilităţile adecvate.
2. Cine este responsabil de controlarea comportamentelor copilului?
a. Părinţii trebuie să impună regulile şi copiii trebuie să le urmeze.
b. Copiii trebuie să facă ceea ce spun părinţii lor, deoarece aceştia au mai multă
experienţă.
c. Părinţii au responsabilitatea de a-i învăţa pe copii comportamentele şi abilităţile de care
au nevoie în viaţă.
d. Părinţii trebuie să le explice copiilor de ce trebuie să se comporte adecvat şi să le ceară
să fie cooperanţi.
e. Copiii pot să-şi descopere singuri propriile limite prin procedee de încercare şi eroare.
3. Cine are drepturi?
a. Părinţii au toate drepturile, şi asta pentru că sunt adulţi; copiii au puţine drepturi, sau
chiar deloc.
b. Părinţii au cunoştinţe şi experienţe superioare; prin urmare, ei au mai multe drepturi.
c. Atât părinţii cât şi copiii au dreptul de a fi trataţi cu respect şi demnitate.
d. Drepturile şi nevoile copiilor sunt mai importante decât ale părinţilor.
e. Copiii au drepturi cât timp nu îi afectează pe părinţi.
4. Cine este respectat?
a. Copiii trebuie să-i respecte pe părinţi, dar părinţii nu sunt obligaţi să-i respecte pe
copii.
b. Copiii trebuie mai întăi să câştige respectul părinţilor înainte de a-l primi.
c. Orice persoană merită să fie tratată cu respect, indiferent de vârstă sau de poziţie.
d. Părinţii trebuie să-şi respecte copiii, pentru ca aceştia să fie fericiţi.
e. Copiii se comportă uneori fără respect, nu e o mare problemă.
5. Cum sunt gestionate greşelile?
a. Copiii trebuie pedepsiţi dacă încalcă regulile. Pedeapsa trebuie să-i producă un
disconfort copilului sau să-l afecteze în vreun fel.
b. Părinţii pot corecta greşelile copiilor exprimându-şi dezamăgirea, oferind o critică
constructivă, impulsionându-l pe copil să depună mai mult effort şi spunându-i cum să
repare greşeala şi cum să o prevină în viitor.
c. Copiii pot învăţa din propriile greşeli şi cum să le repare sau să le prevină în viitor.
d. Este responsabilitatea părintelui să repare greşelile copilului sau să-şi protejeze copilul
de efectele negative.
e. Alte persoane (în afară de părinţi şi copii) sunt probabil de vină pentru greşelile
copilului.
6. Cum sunt rezolvate problemele şi cum sunt luate deciziile?
a. Alegerile sunt făcute între anumite limite care respectă drepturile şi nevoile celorlalţi.
b. Problemele vor dispărea de la sine; dacă nu, părinţii se pot ocupa de ele mai târziu.
c. Părinţii au răspunsurile corecte, deci copiii trebuie să le urmeze sfaturile.
d. Părinţii trebuie să monitorizeze activităţile copiilor lor, să seteze obiective pentru copii
şi să ofere recompense sau întăriri atunci când obiectivele sunt atinse.
e. Părinţii trebuie să încerce să afle ce vor copiii şi să-i facă fericiţi.
7. Cum sunt gestionate emoţiile negative?
a. Părinţii nu trebuie să încerce să modifice emoţiile negative ale copiilor lor, ci să-i
înveţe cum să şi le exprime într-un mod adecvat.
b. Toate vor funcţiona mai uşor dacă copiii îşi păstrează emoţiile negative pentru ei.
c. Copiii nu trebuie să-şi exprime emoţiile negative, deoarece arată opoziţie şi lipsă de
respect.
d. Copiii trebuie să gândească şi să simtă ceea ce părinţii lor gândesc şi simt că este
“corect”.
e. Părinţii trebuie să-şi protejeze copiii şi să evite ca aceştia să simtă emoţii negative.

8. Cine decide cum ar trebui să se comporte copiii, ce interese să urmeze şi ce

obiective să-şi propună?
a. Părinţii îi pot învăţa pe copii comportamente pozitive, ca aceştia să-şi poată stabili şi
atinge obiective adecvate.
b. Copiii îşi pot da seama cum să se comporte şi ce obiective/interese să-şi propună prin
metode de tip încercare şi eroare.
c. Părinţii trebuie să le spună copiilor ce să facă şi ce obiective să-şi propună şi să-i facă
să urmeze aceste obiective.
d. Părinţii trebuie să stabilească standarde înalte pentru copiii lor şi să aleagă
interesele/obiectivele care îi vor ajuta pe aceştia să aibă succes ca şi adulţi.
e. Copiii trebuie lăsaţi să-şi aleagă ce interese/obiective vor, pentru a fi fericiţi.
9. Cine face regulile şi cum sunt ele aplicate?
a. Copiii pot să aleagă, în limite rezonabile şi trebuie să înţeleagă valoarea regulilor.
b. Dacă părinţii stabilesc reguli şi le pun în aplicare, atunci copiii lor se vor simţi
constrânşi şi se vor răzvrăti împotriva regulilor.
c. Părinţii trebuie să le spună copiilor ce să facă, iar copiii trebuie să accepte fără a se
împotrivi.
d. Părinţii pot stabili reguli structurate şi îi pot corecta pe copii prin critică constructivă şi
sfaturi.
e. Dacă părinţii le aduc aminte copiilor, în mod politicos, să se comporte adecvat, în cele
din urmă aceştia îi vor asculta.
10. Cum pot părinţii să-i motiveze pe copii?
a. Părinţii pot să-i înveţe pe copii valoarea sarcinilor, pentru ca aceştia să se auto-
motiveze să le facă.
b. Copiii trebuie să fie responsabili să se motiveze singuri.
c. Copiii pot fi motivaţi cu ajutorul instrucţiunilor şi ameninţărilol.
d. Copiii pot fi motivaţi cu ajutorul recompenselor şi întăririlor, acceptării şi laudelor.
e. Dacă părinţii fac suficiente lucruri pentru copiii lor, copiii vor fi fericiţi şi motivaţi.
11. Cum disciplinează părinţii?
a. Părinţii le pot explica copiilor diferite comportamente dintre care aceştia să aleagă, iar
ulterior să-i considere responsabili pentru alegerile făcute.
b. Copiii pot să-şi urmărească singuri comportamentul.
c. Pedeapsa trebuie să fie inconfortabilă pentru a dispare comportamentul neadecvat.
d. Părinţii trebuie să-i facă pe copii să se simtă rău pentru că s-au comportat într-un mod
neadecvat şi trebuie să le retragă anumite privilegii speciale.
e. Părinţii nu trebuie să-şi pedepsească copiii prea des, pentru că vor pierde dragostea
acestora.

Scoruri:
Veţi obţine 5 scoruri – câte unul pentru fiecare dintre cele cinci stiluri parentale. Cel mai
mare scor reprezintă stilul dumneavoastră parental dominant.
Autoritar: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (a.) la întrebările 1 până la 5, şi
câte 1 punct pentru fiecare răspuns (c.) la întrebările 6 până la 11.
Perfecţionist: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (b.) la întrebările 1 până la 5,
şi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (d.) la întrebările 6 până la 11.
Democratic: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (c.) la întrebările 1 până la 5, şi
câte 1 punct pentru fiecare răspuns (a.) la întrebările 6 până la 11.
Permisiv: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (d.) la întrebările 1 până la 5, şi
câte 1 punct pentru fiecare răspuns (e.) la întrebările 6 până la 11.
Neimplicat: Adăugaţi câte 1 punct pentru fiecare răspuns (e.) la întrebările 1 până la 5, şi
câte 1 punct pentru fiecare răspuns (b.) la întrebările 6 până la 11.
 Importanţa apei în viaţa copilului

În lipsa apei organismul uman nu poate supravieţui. Format 70% din apăa,
organismul are nevoie de asigurarea unei cantităţi zilnice din această licoare a vieţii.
Pe piaţa din România există o varietate de ape minerale, care diferă în funcţie de
conţinutul de ioni şi minerale.
Unele tipuri de apă pot fi consumate zilnic, fără limitare, în timp ce altele trebuie
dozate, pentru că sunt recomandate în tratarea unor boli. De pildă, prevenirea apariţiei
cariilor şi a osteoporozei poate fi făcută cu ajutorul apelor bogate în fluor;
hiperactivismul, precum şi afecţiunile renale şi cardiace sunt tratate cu ajutorul apelor cu
un conţinut redus de sodiu.
Spre deosebire de adulţi, copiii trebuie să bea de două ori mai multă apă pe
kilogram greutate, deoarece ei elimină lichide foarte uşor. Însă nu orice tip de apă este
potrivit pentru alimentaţia celor mici.
Este binecunoscut faptul că ei nu pot bea apă minerală întrucât organismul lor nu
este suficient de puternic, iar buna funcţionare a rinichilor nu trebuie să fie împiedicată de
asimilarea mineralelor. De aceea, spun specialiştii, copiii nu ar trebui să bea apă cu un
grad de mineralizare care să depăşească 120 mg/l (0,12 gr/l) şi cu conţinut de sodiu de
peste 20 mg/l (0,02 gr/l).
Apa de izvor este cea mai bună alegere pentru alimenţatia copiilor. Apa de izvor
îmbuteliată poate fi folosită în alimentaţia copiilor fără să necesite fierbere. Totuşi,
autorităţile medicale recomandă fierberea acesteia, doar pentru a elimina cu totul riscul
de apariţie a microbilor după desigilarea sticlei.
Părinţii trebuie să fie foarte atenţi la conţinutul apei care este specificat pe etichetă.
Apa de izvor este superioarăa celei de la robinet, care conţine clor. În plus, nu contine
impurităţi, spre deosebire de cea de la robinet care este transportată prin reţeaua de
conducte, şi este ecologică, provenind din zone montane. Specialiştii spun că apa
reglează greutatea organismului şi apetitul.
Spre deosebire de apă, toate lichidele care conţin cofeină şi zahăr reduc hidratarea
organismului.
Apa are şi proprietăţi vindecătoare: previne deshidratarea, artrita, tensiunea
arterială, reglează nivelul colesterolului.

Autoritatea asupra copiilor

 Fiecare dintre noi încercăm să fim un părinte bun însă nu ne dăm seama că,
acceptând să îi satisfem copilului toate dorinţele pentru ca acesta să fie mulţumit, îi facem
mai mult rău. De multe ori părinţii cedează la fiecare dorinţă şi smiorcăială a copilului
lor. Mulţi dintre copiii pe care îi vedem zi de zi sunt un produs a ceea ce se numeşte
”cocoloşeală”. Acestia sunt insistenţi, nemultumiţi şi agitaţi. Unii copii răsfăţaţi
manifestă chiar un comportament care este diagnosticat în mod greşit ca depresie,
anxietate, tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenţie sau tulburare confruntativ
opoziţională. Şi cum mulţi dintre copiii cărora le sunt satisfăcute toate poftele nu se
îmbolnăvesc, aceştia pot creşte fără a şti cum să-şi rezolve problemele şi cu foarte puţină
consideraţie faţă de dorinţele celorlalţi. Impresia exagerată că i se cuvine orice reprezintă
eticheta unui copil răsfăţat. De multe ori, copiii au atât de multă influenţă asupra felului
în care se iau deciziile în familia lor încât părinţii nu mai pot stabili nicio regulă pentru a
se asigura că aceştia mănâncă bine, dorm destul, fac sport şi petrec timp în aer liber. De
cele mai multe devine clar că un copil este răsfăţat din momentul în care începe să
cunoască şi lumea din afara familiei. Cadrele didactice au mari dificultăţi cu astfel de
copii despre care spun că nu vor să îşi aştepte niciodată rândul sau că îi lovesc pe ceilalţi
copii dacă lucrurile nu ies aşa cum îşi doresc ei. Vestea bună este că, în momentul în care
ne dăm seama că metodele noastre nu dau roade, putem să ne recâştigăm autoritatea care
ne aparţine de drept şi să adoptăm o atitudine mai responsabilă în ceea ce priveşte
educaţia copiilor. La un moment dat trebuie impuse un set de reguli simple, respectate
până la capăt, chiar şi atunci când copilul are de obiectat. Sigur va funcţiona.
10 feluri în care devii părinte autoritar:
1. Spune-o! Părinţii trebuie să stabilească în mod clar care le sunt aşteptările ca, de
exemplu: “Trebuie să îţi termini temele înainte de a avea voie să te uiţi la televizor.”
Desigur că vor exista şi excepţii. Însă copiii au încredere în părinţii care îşi respectă
promisiunile
2. Foloseşte strategii non-verbale de formare comportamentală! Copiii reacţionează
atunci când părinţii renunţă la tonul mieros şi folosesc în locul acestuia comenzi formate
dintr-un singur cuvânt. Încearcă mai degrabă să spui “ Hai la masă!” în loc de “Ţi-am
pregătit felul tău preferat de mâncare, e gata”
. Adoptă o privire pătrunzătoare care transmite seriozitate
3. Lămureşte care este diferenţa între o recomandare şi comandă! Copiii trebuie să ştie
când li se spune să facă ceva şi când li se cere părerea sau când li se face o recomandare
4. Hotărăşte-te ce vrei să-l înveţi şi fă-o! Dacă observi că un anumit obicei bun are loc
mai des, acordă-i atenţie şi astfel comportamentul se va consolida. Laudă-l că a făcut un
lucru bun!
5. Consecinţa subînţeleasă reprezintă exact răspunsul potrivit la o provocare tipică. Apari
în camera lor de joacă dezordonată cu o pungă verde de gunoi în mână - copiii vor
înţelege ideea.
6. Fă-le o ofertă pe care nu o pot refuza!
7. Foloseşte consecinţe naturale sau logice dacă e posibil! Unui copil de 10 ani care vrea
să doarmă la un prieten i se poate spune “După ce îţi termini temele te duc eu la George!”
8. Foloseşte consecinţe de tip “eu”! Propoziţiile de tip “eu” (N-o să stau aici să mi se
vorbească astfel!) sunt pozitive şi pot fi mereu puse în aplicare
9. Foloseşte limitele însă pentru a avertiza, nu pentru a pedepsi! (Deja începi să te
prosteşti.
Te rog să pleci de la masă şi să te întorci când eşti pregătit să mănânci aşa cum trebuie.”
10. Acţionează cu convingere şi încredere, cu integritate şi demnitate! Comportamentele
model pe care ai dori să le deprindă şi copilul tău. Stabilind reguli clare, copiii pot
înţelege şi reuşind să le respectaţi, îi veţi putea învăţa cum să devină şi ei părinţi buni
într-o bună zi.
 Copiii disciplinaţi

Copiii care, înainte de vârsta de 6 ani, au fost disciplinaţi fizic de părinţi, se

descurcă mai bine la şcoală.
Cândva considerată o componentă indispensabilă a educaţiei date copiilor, bătaia
şi-a pierdut mult din popularitate, în multe ţări europene fiind considerată o formă de
abuz şi interzisă prin lege. Însă un recent studiu american – care a provocat deja reacţii
aprinse – susţine că, în doze moderate, corecţiile fizice aplicate copiilor cu vârstă de 2-6
ani îi ajută pe aceştia să reusească mai bine în viaţă.
Copiii care, înainte de vârsta de 6 ani, au fost disciplinaţi de părinţi inclusiv cu
ajutorul palmei, se descurcă mai bine la şcoală ca şi au şanse mai mari de a fi fericiţi în
viaţa adultă, comparativ cu cei care nu au fost bătuţi niciodată.
În schimb, copiii bătuţi şi după vârsta de 6 ani (până la 11-12 ani) riscă să prezinte
probleme de comportament, de pildă să fie implicaţi mai des în conflicte fizice cu copiii
de vârsta lor. Adolescenţii bătuţi au probleme încă şi mai mari, dezvoltând
comportamente antisociale accentuate.
Sunt rezultatele unui studiu realizat la Colegiul Calvin din SUA, studiu care a
implicat 2600 de participanţi.
Publicarea rezultatelor a determinat reacţii contradictorii: Penelope Leach,
cunoscut psiholog britanic şi autoare a unor cărţi despre creşterea copiilor, s-a declarat
categoric împotriva bătăii, în timp ce alţi specialişti - precum psihologul Aric Sigman - au
atras atenţia asupra diferenţei fundamentale dintre o palmă dată ocazional unui copil mic,
din motive întemeiate, ca pedeapsă pentru un comportament nepotrivit, şi violenţa fizică
prelungită timp de ani de zile, care poate afecta cu adevărat dezvoltarea psihică a copiilor.

Minciuna
 Ai idee în ce fel îl afectează pe termen lung minciunile albe pe care i le spui pentru
a-l proteja şi a-l determina să te asculte?
Un studiu recent demonstrează că părinţii îşi mint copiii în mod obişnuit, iar autorii
studiului atrag atenţia că acest obicei poate afecta încrederea dintre părinte şi copil, arată
timesonline.co.uk. Se pare că, inclusiv părinţii care pun mare preţ pe onestitate în relaţiile
cu cei din jur apelează la minciuni. Profesorul Gail Heyman a chestionat 130 de tineri,
împreună cu părinţii acestora în încercarea de a determina cum afectează minciuna relaţia
părinte-copil pe termen lung. Ea a descoperit că, în jur de 80% dintre părinţi şi-au minţit
copiii la un moment dat, chiar şi acei părinţii care şi-au educat copiii, condamnând
minciuna în faţa acestora. Concluzia profesorului a fost că tinerii au primit mesaje
contradictorii în timp ce învăţau să se integreze în societate. Psihologul Jack Boyle nu
este surprins de faptul că atât de mulţi părinţi recurg la minciuni. „Doar 80% dintre
părinţi mint? Probabil că cei 20% mint în legătură cu faptul că nu-şi mint copiii. Toată
lumea minte, des chiar”, precizează acesta. Boyle spune ca cei mici învaţă lucruri despre
viaţă şi prin intermediul minciunilor. În mod normal, minciuna este a doua tactică de
educare a copilului. În primul rând îi spui ceea ce vrei, iar apoi minţi, pentru a obţine
ceea ce vrei de la copil. Dacă şi acest lucru eşuează, îl mituieşti, îl implori sau îl ameninţi.
Aspectele negative ale minciunilor spuse copiilor
Heyman se proclama împotriva minciunilor „albe” şi mărturiseşte că ea evită să-şi
mintă proprii copii. Întrebată cum s-ar descurca cu un copil care ţipă în supermarket, fără
să-l mintă şi să-i spună că un crocodil se ascunde în magazie şi vine după copiii
neascultători, Heyman răspunde:„Aleg calea cea grea. Il iau pe copil de-o mână şi plec
acasă”.
Potrivit cercetărilor, unele minciuni pot avea consecinţe grave asupra copiilor. De
exemplu, îţi ameninţi copilul când este neascultător şi îi spui că Moş Crăciun nu-i mai
aduce cadou anul acesta. Dar Moşul vine oricum, pentru că nu poţi să-l laşi pe acesta fără
un cadou de Crăciun. În această manieră îi oferi copilului tău mesaje contradictorii.
Potrivit lui Heyman, mesajele contradictorii afectează încrederea dintre copil şi părinte.
Dacă îi spui unui copil că minciuna este condamnabilă, iar el te prinde cu minciuna, el te
va condamna pe tine. Partea negativă în a minţi un copil pentru a-l proteja este că acesta
nu află de pericolele de care este protejat. Alege cu grijă tipurile de minciuni pe care le
foloseşti cu cel mic. Unele dintre ele pot avea consecinţe grave. Dacă îi creezi impresia
că poliţistul este un om al legii care pedepseşte copiii neascultători, ce crezi că va face
copilul tău în cazul în care se rătăceşte? Va avea curajul să vorbească cu un poliţist şi să-i
ceară ajutorul? Aspectele pozitive ale minciunilor spuse copiilor
Desigur, dacă alegi cu înţelepciune minciunile, ele pot avea şi efecte pozitive. De
exemplu, copilul este prea mic pentru a face faţă unor adevăruri „crude”. „Dacă nu-i spui
că pisica a ajuns în Rai, ci spui că a murit, creezi pentru copilul tău griji şi temeri. Copiii
nu au capacitatea de a suporta unele adevăruri, aşa că minciuna îi protejează”. Dacă
descoperi că al tău copil se agaţă de remorca unui tractor îl minţi spunând că ai văzut un
copil care a murit după ce a căzut de pe tractor. Astfel, prin intermediul unei minciuni,
copilul a aflat adevărul: dacă te agăţi de remorca unui tractor te vei răni.
Minciunile fac parte din experienţele noastre sociale. Toată lumea ne minte:
prietenii, iubiţii, mesajele publicitare sau politicienii. Un copil care creşte fără experienţa
de a fi minţit măcar o dată, poate deveni un adult naiv, uşor de învins şi de dus cu
zăhărelul.
 Copil, caut timp, de petrecut cu părinţii mei!

Rezultatele studiului "Copil, caut timp, de petrecut cu părinţii mei!" au arătat că

doar 1 din 4 copii petrece mai mult de 5 ore cu părinţii, într-o zi de weekend. Părinţii a
38% dintre cei mici nu se joacă decât rar sau niciodată cu aceştia, chiar dacă această
activitate este cea mai des menţionată între preocupările copiilor în relaţia cu adulţii.
Cele mai importante subiecte pe care copiii doresc să le discute cu părinţii lor sunt
şcoala (27%), planurile de viitor (10%) şi problemele, sentimentele şi dorinţele (9%). Cei
mici vorbesc rar sau niciodată cu părinţii despre planurile lor (31%), despre sentimentele
pe care le au (26%) sau despre problemele pe care le au (16%). De asemenea, studiul a
arătat că există diferenţe considerabile între aşteptările copiilor privind activităţile
comune pe care şi-ar dori să le aibă cu părinţii şi ceea ce se întâmplă de fapt. Astfel,
asteptările care sunt mult mai mari decât experienţa reală sunt legate de rezolvarea
temelor, excursiile şi joaca împreună.
O analiză comparativă pe regiuni arată faptul că în Muntenia copiii au cel mai
ridicat interes să discute cu părinţii despre şcoală, în comparaţie cu cei din Moldova sau
Transilvania.
Studiul a relevat că mai ales copiii din mediul rural manifestă un interes mai mare
decât cei din mediul urban pentru a discuta despre probleme legate de şcoală.
O parte dintre copiii care se simt singuri aleg să apeleze la Asociaţia Telefonul
Copilului care oferă consiliere celor mici în situaţii dificile.
Studiul care a stat la baza campaniei a fost efectuat pe un eşantion reprezentativ la
nivel naţional de elevi din clasele I-VIII din mediul urban şi rural.
CNA a decis la sfârşitul lui aprilie să aprobe difuzarea în regim de campanie
noncomercială a spoturilor de promovare a campaniei "60 de minute din 10 080", care
are ca scop conştientizarea părinţilor şi cadrelor didactice cu privire la nevoia copiilor de
atenţie, comunicare şi interacţiune.
Campania îşi propune să creeze notorietate în rândul părinţilor şi cadrelor didactice
în legătură cu nevoile copiilor de atenţie, comunicare şi interacţiune, fiind în primul rând
un demers educaţional.
 Copiii hiperactivi au nevoie de atenţie

Copilul tău nu stă o clipă locului, este gălăgios, se supără din orice, ţipă la sora,
fratele, bunica sau bunicul din orice motiv, investighează tot, se mişca mult, nu are stare,
iar jucăriile arată ca după trecerea unei tornade? Toate aceste manifestări sunt
confundate, în general, cu proasta creştere, însă în multe cazuri poate fi vorba, de fapt, de
sindromul ADHD, adică hiperactivitatea cu deficit de atenţie la copil.
ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder) este o afecţiune descoperită în
timpul copilăriei sau adolescenţei şi este caracterizată prin deficit de atenţie însoţit de un
comportament hiperactiv sau impulsiv. ADHD persistă şi afectează nu numai copilul, ci
şi persoanele din jurul său, inclusiv prietenii şi familia. Simptomele se manifestă în viaţa
de zi cu zi, 24 de ore din 24, afectând abilitatea copilului de a dezvolta relaţii cu ceilalţi şi
de a funcţiona eficient la şcoală, acasă sau în alte contexte sociale. Există 18 simptome-
cheie recunoscute peste tot în lume, definite în Manualul statistic şi de diagnostic pentru
boli mentale ale Asociaţiei Americane de Psihiatrie, care încadrează comportamentul
copilului în zonele de impulsivitate, inatenţie şi hiperactivitate. Părinţii trebuie să se
adreseze medicului specialist, singurul în măsură să pună un diagnostic corect, ori de câte
ori există un cumul de simptome manifestate excesiv şi repetat pe parcursul zilei în toate
mediile în care se află copilul. Vestea bună este că, momentan, există soluţii eficiente
pentru tratarea timp de 24 de ore şi, cu înţelegerea deplină a acestei afecţiuni, copilul
poate fi ajutat să-şi atingă întregul potenţial.
Tratamentul este individualizat. Tratarea sindromului ADHD implică evaluări şi
măsuri terapeutice specifice iniţiate de medicul specialist în psihiatria şi neurologia
copilului şi adolescentului şi este individualizat pentru fiecare pacient. Succesul
terapeutic reprezintă o muncă în echipă, prin colaborarea dintre părinte, copil, cadru
didactic şi echipa de specialişti. Diagnosticarea trebuie făcută de medici specialişti şi
psihologi, iar practicile terapeutice sunt orientate asupra managementului simptomelor,
combinând mai multe metode de tratament precum terapia comportamentală (incluzând
antrenament şi terapie), medicaţia şi terapia combinată (medicaţie şi terapie
comportamentală).
Stă în puterea ta să-ţi ajuţi copilul. Nu este întotdeauna uşor să fii părintele unui
copil cu tulburare prin deficit atenţional/ hiperactivitate. Comportamentul său, rezultatele
şcolare nesatisfăcătoare te pot enerva şi frustra, lăsându-ţi impresia că nu ai fost un
părinte bun. Astfel de sentimente sunt explicabile, dar acum se cunoaşte faptul că ADHD
este o afecţiune medicală, şi nu o consecinţă a unei atitudini necorespunzătoare din partea
părinţilor. Simptomele acestei afectiuni debutează înaintea vârstei de şapte ani, adesea
manifestându-se cu intensitate maximă în primii ani de şcoală. Uneori, cei suferinzi de
ADHD pot fi capabili de o atenţie excesivă, ei concentrându-se asupra unui anumit lucru
şi ignorând celelalte aspecte înconjurătoare. Însă, în conditiile susţinerii profesionale
(cadre didactice) şi familiale şi cu o structură adecvată vieţii şcolare şi familiale, copiii cu
ADHD îşi pot îmbunătăţii rezultatele şcolare, îşi pot face prieteni, pot interacţiona bine
cu persoane de aceeaşi vârstă şi pot fi membri ai unor familii mai liniştite şi fericite.
Părinţii sunt persoanele cele mai apropiate copiilor şi cei care cunosc cel mai bine
trăsăturile de caracter şi punctele sensibile ale acestora. Tocmai de aceea ei sunt primii
care pot sesiza simptomele ADHD-ului. În acest caz, recomandabil este să se acţioneze
imediat, apelând la sfaturile unui specialist.
 De asemenea, este important ca părinţii să dispună de o bună înţelegere a punctelor
forte şi a slăbiciunilor copilului. Este vital ca ei să comunice educatorilor şi altor
specialişti cunoştinţele lor despre copil şi nevoile sale. De multe ori, părinţii nu ştiu cum
să reacţioneze şi ce comportament să adopte în ceea ce priveşte copilul hiperactiv,
deoarece nimic nu pare să funcţioneze. Este nevoie de multă răbdare, înţelegere şi o
atitudine pozitivă constantă.
Copilul este, în mod cert, persoana cea mai importantă din tot acest proces. Pentru
orice copil, de orice vârstă, este neplăcut să fie scos în evidenţă prin intervenţii speciale,
dar este încă şi mai rău dacă motivele nu-i sunt clare. Părinţii şi cadrele didactice
realizează planuri speciale pentru copil şi îi cer să facă lucruri pe care niciunul dintre
prietenii săi nu este nevoit să le facă! Copiii mai mici pot să interiorizeze unele
sentimente de ruşine şi să aibă senzaţia că sunt "răi". Unii copii mai mari pot să se simtă
etichetaţi sau stigmatizaţi şi reacţionează prin resentimente şi lipsă de înţelegere.
Întotdeauna este mai bine să simţi că eşti participant, nu pion. Chiar şi copiii foarte mici
acceptă intervenţiile atunci când motivele şi beneficiile le sunt explicate într-un mod care
pare raţional pentru ei. Nu este suficient să-i oferi doar disciplina şi îndrumare - "e timpul
să-ţi faci temele", "închide televizorul". Lasă copilul să

vadă în tine persoana care îl încurajează - "am încredere în tine, vreau tot ce-i mai
bun pentru tine, sunt alături de tine până la capăt".
Intervenţiile educaţionale dau întotdeauna rezultatele cele mai bune atunci când
copiii îşi consideră familia o sursă de sprijin permanent. Este bine să-i arăţi copilului ce
apreciezi la el sau să-l lauzi atunci când consideri că a facut ceva bine, să iei parte la jocul
lui (în timpul jocului nu este indicat să-i spui ce să facă), să-i dedici în fiecare zi un
anumit timp, să-i spui când doreşti să faci ceva fără să te deranjeze şi să stabiliţi împreună
ce ar putea face el în acest timp, să-l încurajezi să dezvolte soluţii alternative şi, nu în
ultimul rând, să te gândeşti cum să împarţi afecţiunea între copii.
 Excesul de dulciuri

Copiii care mănâncă dulciuri în fiecare zi se confruntă cu un risc crescut de a avea

un comportament violent la maturitate, potrivit unui studiu realizat de cercetătorii
britanici. Potrivit autorilor, acest studiu este primul care analizează efectele alimentaţiei
copiilor asupra apariţiei caracterului violent la vârsta adultă.
Efectuat pe un eşantion de 17.415 britanici născuţi în 1970, acest studiu
interdisciplinar pe termen lung a demonstrat că tinerii care, până la vârsta de 10 ani, au
mâncat dulciuri zilnic se confruntă cu probabilităţi mai mari de a fi condamnaţi pentru
comiterea unor violenţe, atunci când ajung la o vârstă cuprinsă între 29 şi 34 de ani.
Oamenii de ştiinţă au remarcat faptul că, dintre persoanele violente care se înscriu
în această tranşă de vârstă, 69% au mâncat ciocolată şi alte tipuri de dulciuri aproape în
fiecare zi în copilărie, iar în cazul adulţilor non violenţi, doar 42% au primit o doză
zilnică de dulciuri atunci când erau mici.
"Cea mai bună explicaţie a noastră este ca, atunci când li se oferă copiilor, zilnic,
ciocolată sau alte dulciuri, ei nu mai învaţă să aibă răbdare înainte de a obţine ceea ce
vor", iar acest lucru îi împinge spre "un comportament impulsiv, puternic asociat cu
delincvenţa", a declarat Simon Moore, coordonatorul echipei de cercetători.
Alocarea mai multor resurse pentru îmbunătătirea alimentaţiei copiilor ar putea
avea un efect benefic asupra sănătăţii acestora şi ar putea conduce la reducerea
agresivităţii, au concluzionat autorii studiului.
Potrivit aceloraşi cercetători, legătura dintre consumul de dulciuri în copilărie şi
comportamentul violent la maturitate rămâne valabilă şi după corectarea celorlalţi factori
de influenţă.
Aceste concluzii nu se bucură, însă, de o apreciere unanimă. Unii susţin că
majoritatea comportamentelor antisociale reies din factori sociali foarte profunzi şi din
factori de mediu, precum o educaţie deficitară şi o lipsă a autorităţii parentale.
 Inteligenţa se dezvoltă şi prin joc

Părinţii trebuie să se gândească bine înainte de a alege ce jucării trebuie să le

cumpere copiilor. Există două categorii de jucării: "deştepte" - cele care lasă loc gândirii,
imaginaţiei şi inventivităţii copilului - şi "proaste" - de care copilul se satură repede sau
care nici nu trezesc interesul, spun psihologii.
Atunci când se joacă, un copil se dezvoltă din punct de vedere social, emoţional,
cognitiv şi fizic.
Jocul este necesar pentru dezvoltarea unui copil. Mulţi părinţi se mulţumesc să
cumpere jucării, dar, când vine vorba de joacă, o lasă cu totul în seama copiilor. Sunt
stânjeniţi, prea serioşi, au impresia că «se prostesc» şi se plictisesc imediat. De cele mai
multe ori, copiii au nevoie de încurajare, pentru a nu se plictisi repede de o anumită
jucărie. Nu e nevoie ca adultul să dea în mintea copiilor pentru a se juca. Important este
ca un părinte să dea dovadă de răbdare. Părinţii îşi pot construi, prin intermediul jocului,
o relaţie apropiată cu copilul. Jocul este esenţial în construirea relaţiei cu copilul, în
înţelegerea lui şi apropierea de el, în câştigarea încrederii reciproce, în disciplinarea
eficientă a acestuia, în prevenirea şi rezolvarea unor probleme de comportament şi
tulburări mai mult sau mai puţin severe.
Se ştie că jocul reprezintă principala activitate a copilului, prin intermediul căreia
acumulează cunoştinţe şi deprinderi noi mult mai repede şi mai uşor decât într-o
activitate didactică. Jucăriile îi ajută pe copii să înveţe, să-şi dezvolte imaginaţia, relaţiile
sociale şi abilităţile fizice.
Trebuie alese jucăriile adecvate vârstei copilului altfel acestea pot diminua
încrederea copilului în propriile forţe şi pot crea şi un sentiment de frustrare. Înainte de a
cumpăra o jucărie, trebuie verificată întotdeauna eticheta şi instrucţiunile de folosire. În
mod normal, aici ar trebui să se găsească recomandări cu privire la vârsta căreia i se
adresează produsul.
Trebuie să-i lăsăm pe copii să se joace chiar dacă au teme de făcut. Dacă-l ajutăm
pe copil să-şi facă un program atunci va avea timp şi de teme şi de joacă şi de sport şi de
muncă (potrivită cu vârsta).
 Sfaturi pentru părinţi – cadoul pentru copii

Este important să evităm exprimări de genul: “Copiii cuminţi, care-şi fac temele,
care-i ascultă pe părinţi, care muncesc, primesc cadouri/ la copiii răi nu vine Moşul”;
astfel de etichetări se referă la persoana în sine, şi nu la comportamente specifice ale
copilului, pe care am dori să le încurajăm sau modificăm. Dacă vrem să fie o bucurie
pentru copilul nostru, atunci lucrurile sunt simple: îi cumpărăm ceva ce îşi doreşte foarte
mult.
Cadoul nu este o metodă de disciplinare! Promisiunea că “A îţi va aduce x dacă vei
fi cuminte tot anul!” este departe de a funcţiona în vederea încurajşrii/ menţinerii unor
comportamente dezirabile la un copil; ceea ce îi schimbă copilului comportamentul sunt
consecinţele imediate şi regulile clare, nu promisiunile pe termen lung.
Putem oferi cadouri care sunt şi altceva decât obiecte tangibile: o activitate
specială, renunţarea pentru o zi/ o perioadă la o sarcină pe care o avea copilul de făcut (cu
specificarea foarte clară a perioadei pentru care acest beneficiu este în vigoare - de
exemplu, astăzi, fiind o zi specială, poţi să nu duci gunoiul), posibilitatea de a invita un
prieten la masă sau în vizită.
Este de preferat ca, uneori, să oferim cadouri cu valoare şi pentru noi - copilul
înţelege faptul că ne dorim ca şi el să se bucure de acel obiect la fel de mult cum ne-am
bucurat noi când eram copii (de exemplu, binoclul pe care îl luai cu tine când mergeai în
excursii, tricoul cu autograf de la formatia x). Este ca şi cum ne-am transmite valorile
insuflând ideea de moştenire, de tradiţie.
La întrebarea: “Cum să-i învăţăm să aprecieze un dar?” se impune să ne amintim
faptul că respectul, aprecierea, sunt lucruri care se insuflă, care se transmit, se simt şi nu
se impun. În momentul în care noi îi preţuim gesturile, simpla prezenţă, micile cadouri,
aceste valori se transmit, se simt, încep să îşi găsească un corespondent şi în sufletul
copilului nostru. Dacă noi suntem superficiali în relaţionările cu exteriorul, cu cei din jur
şi, implicit, cu el, din păcate, nu putem să-i mai pretindem ceea ce noi înşine nu stăpânim.
“Ce faci dacă nu-ţi permiţi daruri prea scumpe, pentru a evita ca al tău copil să se
simtă nedreptăţit sau frustrat?”
Cadoul este un simbol al dăruirii, al bucuriei de a oferi şi a bucuriei de a primi. Ce
poate fi mai scump de atât? Dacă noi, ca părinţi, manifestăm ruşine, jenă, povara
neajunsurilor, acest lucru va fi resimţit şi de copil. Iubirea dintre părinţi şi copii este una
necondiţionată. Admiraţia lor ne aparţine din prima lui clipă de viaţă, însă depinde de noi
ca această admiraţie, acest respect, această iubire de copil să rămână nealterate. Sunt
adevăruri pe care noi toţi le ştim.
 Ce facem în vacanţă?

A venit vacanţa!
Elevii se bucură, fără să ştie însă foarte bine de ce. Poate fiindcă au scăpat de
şcoală. Dar nici statul acasă nu îi face prea fericiţi. E o perioadă lungă, cu mult timp liber,
dar fără colegi. Cadrele didactice ar vrea să îi vadă că acum îşi completează cunoştinţele,
fac recapitulări, citesc lecturi suplimentare, îşi fac teme de vacanţă.
Ce e de făcut?
Unii psihopedagogi susţin că părinţii nu ar trebui să le impună copiilor un program
încărcat de lecturi şi de teme pentru vacanţă. Acum e cel mai bun prilej să-şi dezvolte
aptitudinile pentru sport şi să petreacă tot mai mult timp în aer liber. Fără discuţii despre
şcoală.
Prima regulă a vacanţei ar trebui să fie pentru părinţi: „Nu impuneţi copiilor un
anumit program, pentru că acest lucru nu va face decât să-i inhibe!”. Copiii nu trebuie
obligaţi, în această perioadă, să stea cu nasul în cărţile care au legătură cu şcoala.
Psihologii sunt de părere chiar că discuţiile legate de şcoală ar trebui evitate în vacanţă.
Aceştia spun că există un fenomen numit „incubaţie”, în perioada vacanţei de vară. Chiar
dacă nu mai fac teme sau nu mai citesc pentru şcoală, creierul copiilor lucrează în
continuare, iar toate cunoştintele pe care le-au acumulat pe parcursul anului şcolar se
sedimentează acum. E timpul pentru hobby-uri.
Vacanţa de vară e o perioadă în care ar fi important ca elevii să-şi dedice o mare
parte din timp pasiunilor, să se ocupe de hobby-uri sau să-şi găsească unele dacă nu au în
general, ar fi bine să facă ceea ce le place, astfel de activităţi având efecte benefice asupra
psihicului. În cazul în care vacanţa e planificată, acest lucru ar fi bine să fie făcut de
comun acord cu copii, pentru că e important ca şi ei să se simtă bine în vacanţă. Pe lângă
faptul că are efecte pozitive asupra psihicului, vacanţa e şi un bun prilej să facă lucruri
practice: să meargă la pescuit, să picteze, să meargă la muzeu de câte ori au ocazia, să
viziteze oraşele mari, rudele sau prietenii.
Cititul este o preocupare care ar trebui să devină importantă în vacanţa de vară.
Acum au timp să citeasca ce nu au putut în timpul şcolii. Dar trebuie îndemnaţi să-şi
aleagă singuri cărţile pe care le vor lectura, pentru a descoperi astfel plăcerea cititului şi
ceea ce e foarte important, trebuie să citească lecturi pe care le înţeleg, care le trezesc
interesul pentru explorare şi cunoaştere.
Chiar dacă nu mai sunt atât de căutate ca în trecut, părinţii pot lua în considerare şi
trimiterea copiilor în tabără. Prin direcţiile judeţene de tineret se pot face înscrieri, iar o zi
de tabără costă până la 50 de lei. La nivel naţional sunt 65 000 de locuri, din care aproape
25 000 sunt gratuite. Elevii pot opta fie pentru una dintre cele 29 de tabere tematice, cu
programe de speologie, fotografie, artă, ecologie, jurnalism, etnografie şi folclor,
cercetaşi, limbi străine, turism, cultură şi drumeţie, fie pentru una dintre cele 12 tabere
naţionale, organizate la mare sau la munte.
Important este ca în vacanţă fiecare copil să odihnească, să se relaxeze, să se joace
şi să facă aproape tot ce doreşte pentru ca să-şi refacă puterile pentru anul şcolar următor.

Părinţii în faţa catalogului

 Ca mijloc de colaborare între şcoală şi familie rămân şedinţele cu părinţii,sau
lectoratele cu părinţii.
Lunar au loc asemenea întâlniri cu familia unde se ţin mai multe teme educative cu
părinţii .Printre numeroasele teme a fost dezbătută şi tema ,, Părinţii în faţa catalogului”
Profesorii,nici nu pot fi bănuiţi câte insomnii au uneori din cauza notelor pe care le
aduc copiii acasă.În mod hotărât,acesta este adevărul.Nu de puţine ori,cel care este mai
profund afectat de o notă proastă este părintele,pentru că orice eşec al copilului este
însoţit de teama că el nu se va realiza pe deplin în viaţă.
Se pune întrebarea: ,,-Cine a greşit mai mult:copilul,şcoala sau familia?Care sunt
căile cele mai rapide şi mai eficace de normalizare a situaţiei copiilor la învăţătură?
Acestor întrebări li se dau răspunsuri diferenţiate.Vrem să urmărim reacţiile declanşate de
catalog – acest sensibil seismograf în rândurile părinţilor.Reuşesc aceştia,sau cel puţin,se
străduiescsă afle adevăratele cauze ale insucceselor propriilor lor copii?Răspunsul este
acelaşi – nu toţi copiii muncesc cu aceeaşi sârguinţă în pregptirea temelor ca în anii
trecuţi.Sesizat de catalog,părintele vrea să curme răul cât mai curând motivând:,,Nu am
pregătirea necesară ca să-l pot ajuta în momentele acestea când el are nevoie,sau ,,Nu este
un băiat rău,dar rămâne acasă nesupravegheat.
Un semnal,dar şi o invitaţie indirectă adresată şcolii este aceea de a prelua unele
atribuţii ale familiei prin acele vizite în orele când rămâne singur;de a discuta cu el
individual,în cadrul orelor de dirigenţie pentru a-i cristaliza atitudini conştiente faţă de
muncă.Uneori însă, catalogul declanşează şi alt gen de relaţii.De multe ori părinţii vin la
şcoală doar spre sfârşitul semestrului,iar dacă notele din catalog nu sunt cele aşteptate
devine furios,agitat şi cu exclamaţii de genul; ,,Lasă că ne sotim noi acasă” sau ,,Din ăştia
îmi eşti? În felul acesta părinţii consideră că procedând astfel,datoria lui ca părinte este
îndeplinită.
Confruntarea părinţilor cu notele din catalog ale fiului/fiicei prilejuieşte şi alte
constatări.Exemplu: uitându-se în catalog la notele fiului/fiicei,întoarce foaia cu oarecare
jenă,vrând să vadă să vadă şi rezultatele altor copii.La început părinţii au negat scopul
urmăririi şi altor note la alţi elevi,dar până la urmă ei au înţeles că nu a fost bine cum
procedase şi ce procedase aşa.
Notele slabe din catalog ale unor copii,după părerea unor părinţi este aceea a
persecuţiei lor,şi de necaz mulţi îşi ia copiii şi-i plimbă din şcoală în şcoală,sau dintr-o
clasă paralelă într-alta,dar până la urmă înţeleg că nu au dreptate cele afirmate de ei.
Există şi părinţi care vădesc indiferenţă faţă de situaţia şcolară:nu răspund la nici o
situaţie sau chemare a şcolii mărturisind neputincios: ,,Ce să fac? Seamănă cu mine.Nici
mie nu prea mi-a plăcut cartea!”
Deci cei mai mulţi părinţi pot să-şi până la urmă că profesorul,cunoscându-şi bine
elevii,încearcă cu ajutorul notei să menţină în clasă o atmosferă de efort constant şi în
această ambianşă fiecare elev trebuie să facă uz de întreaga capacitate intelectuală de care
dispune,să simtă dorinţa de a se autodepăşi.Eforturile trebuie să fie unite,iar catalogul să
nu constituie un generator de insomnii,ci un termomatru elev-formaţie-şcoală.

DASCĂLUL ŞI ELEVUL,
 PARTENERI ÎN PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Actul instruirii se realizează în contextul unei reţele complexe de atitudini şi relaţii

între dascăl-elevi,elevi-elevi,elev-clasa de elevi. Asemenea interacţiuni determină un
climat psiho-social în cadrul lecţiilor care poate favoriza sau defavoriza optimizarea
predării şi învăţării.
Ansamblul tuturor acestor manifestări relaţionale constituie fondul pe care se va
insera educaţia intelectuală şi morală a copilului.
Indemnul adresat în urmă cu două secole de Jean Jacques Rousseau « începeţi dar
prin a vă cunoaşte copiii » se află şi astăzi la temelia educaţiei.
Pornind de la această idee vom putea constata faptul că nu de puţine ori dascălii îşi
orientează atenţia şi explicatiile spre unii elevi şi îi ignoră pe alţii ; că înlesnesc
participarea activă a unor elevi şi o descurajează pe a altora, acordând o atenţie mai mare
elevilor buni , în timp ce elevii slabi nu sunt luaţi în seamă. Aceste diferenţe oferă unor
elevi posibilităţi mai mari de afirmare , în cadrul aceleaşi clase.
Un dascăl bun trebuie să cunoască bine fiecare elev să-l folosească potrivit
capacităţilor sale, dirijându-i activitatea în cooperare cu ceilalţi elevi.
Rolul dascălului este să monitorizeze predarea, pentru a fi sigur ca informaţia se
transmite corect şi că poate servi ca punct de plecare pentru diverse întrebări. Dacă
grupurile de experţi se împotmolesc, dascălul poate să îi ajute pentru a se asigura că
aceştia înţeleg corect şi pot transmite mai departe informaţiile.
Reuşita şcolară reprezintă raportul dintre efectul obţinut şi efortul depus în
procesul de învăţământ; eficienţa activităţii didactice.
Factorii şi cauzele generatoare de suprasolicitare pot fi structuraţi în funcţie de
următoarele instanţe: elev, cadru didactic, şcoală, mediu socio-familial.
Cauze care ţin de elev:
-starea de sănătate, unele deficienţe senzoriale sau/şi tulburări de personalitate ;
-deficienţe în dezvoltarea fizică a elevilor;
-dificultăţi de adaptare a unor elevi de 6 ani la regimul şcolar ;
-supraîncărcarea cu activităţi şcolare şi extraşcolare ;
-nerespectarea unui regim raţional de muncă şi odihnă,etc.
Cauze care ţin de cadrul didactic :
-dozarea defectuoasă în timp a conţinutului programelor şi manualelor şcolare;
-supraîncărcarea elevilor cu teme pentru acasă;
-orare defectuos întocmite,fără respectarea curbelor de efor zilnic şi săptămânal;
-oboseala pricinuită elevilor din cauza nerespectării de către cadrele didactice a
diferenţelor individuale,etc.
Stilul pe care dascălul trebuie să-l adopte la clasă trebuie să fie democratic, pentru
ca :
-elevului să i se permită să fie activ,atent pe tot parcursul activităţii ;
-atmosfera din clasă să fie de cooperare,de respect, de toleranţă
-să sprijine elevii, să le dirijeze activitatea, să permită fiecărui elev să lucreze în ritmul
său ;
-să determine elevii să gândeasca, să comunice, să pună întrebări, să răspundă ;
-să aplice metode didactice pentru elev,prin elev şi împreună cu elevul.
 In funcţie de stilul adoptat elevii se vor implica activ, îşi vor dezvolta încrederea în
forţele proprii, vor învăţa să asculte şi să respecte opiniile celorlalţi, vor deveni parteneri
ai dascălului, întreaga clasă devenind o comunitate liberă şi eficientă.
Nu este suficient să ştii ce să comunici şi nici să cunoşti bine elevii. Un dascăl bun
se caracterizează prin empatia, prin capcitatea de a sesiza şi înţelege nevoile şi
problemele elevilor, de a se identifica cu ei, adaptându-şi comportamentul didactic şi
afectiv la cerinţele lor, bucurându-se odată cu ei de succesele obţinute.
Pentru a crea relaţii de simpatie între ele şi elevi, dascălului îi sunt necesare unele
calităţi ca : interesul faţă de copii şi dorinţa de a-i ajuta, pasiunea pentru meserie,
echilibrul sufletesc, răbdarea, înţelegerea, amabilitatea, competenţa profesională.
Chiar din clasa I este bine să descoperim trăsăturile de personalitate şi de
comportament, ca să ştim care elevi sunt activi sau inactivi, timizi, ordonaţi, dezordonaţi ,
pentru a putea urmări evoluţia lor până la sfărşitul clasei a IV-a.
In activitatea mea am avut , ca mulţi dintre colegii mei, elevi cărora le place să
deranjeze activitatea clasei, aceşti elevi nu trebuie excluşi sau pur şi simplu scoşi afară pe
motiv că « este mai bine fără ei ». Pentru elevii de genul acesta trebuie mereu găsită o
sarcină în plus, deoarece acordarea atenţiei reprezintă pentru ei cel mai important lucru.
Nu trebuie să uităm că în relaţia dascăl-elev folosirea cu tact a disciplinei , fără să
îngrădească libertatea elevului, va avea un efect constructiv asupra acestuia.
Rolul important al pedagogului este acela de a facilita lucrul în echipe, de a înlesni
contactele interumane. Elevul trebuie lăsat să comunice liber în legătură cu ceea ce a
înţeles din lecţie, să explice cu cuvintele sale, dascălul constatând astfel
creativitatea,inteligenţa elevului.
Obţinerea succesului şcolar presupune o adaptare cu dublu sens : pe de o parte a
copilului la activitatea şcolară, iar pe de altă parte a şcolii la factorii interni ai acestuia.
Un rol hotărâtor îl constituie necesitatea adaptării activitătii diadactice,a
conţinutului ei, a metodelor folosite şi a formelor de desfăşurare, la particularităţile
elevilor sau grupului de elevi . Cunoaşterea particularităţilor psihofizice ale elevilor
reprezintă condiţia necesară adaptării strategiilor de tratare diferenţiată a elevilor.
Reuşitele noastre vor fi cu atât mai mari, cu cât pătrundem mai adânc în viaţa elevilor
noştri, le cunoaştem stările sufleteşti, slăbiciunile, năzuinţele personale.
Experienţa şcolară a confirmat că succesul are un efect mobilizator, stimulativ
asupra elevului, după cum insuccesul este descurajant. Prin urmare succesul corelează
pozitiv cu performanţa şcolară, cu satisfacţia în muncă şi cu dorinţa de a învăţa din ce în
mai bine. In acest fel din scop şi rezultat al activităţii devine un mijloc de progres şcolar.
 Blocaje în comunicare şi modalităţi de prevenire

Factorii generali ai blocajelor de comunicare sunt:

Fiecare om este un unicat de personalitate, pregatire, experinta, aspiratii, elemente
care impreuna sau separate influenteaza intelegerea mesajelor. Oamenii nu se nasc cu o
personalitate integrala. Ea se dezvolta pe parcursul vietii sub influenta mostenirilor
genetice, a mediului si aexperientei individuale. Fiecare om are repere proprii in functie
de imaginea despre sine, despre altii si despre lume in general. Una din cele mai
frecvente cauze ale esecului in comunicare este perceptia noastra asupra persoanelor din
jur si ca urmare comportamentul nostrum afecteaza pe acela al partenerului comunicarii.
Modul in care noi privim lumea este influentat de experientele noastre anterioare,
astfel ca oameni de diferite virste, educatie, ocupatie vor avea alta perceptii si vor recepta
situatiile in mod diferit. O bariera importanta o reprezinta propria perceptie.Oamenii tind
sa respinga informatiile care le ameninta reperele, obiceiurile si conceptia despre lume.
Suntem tentati sa vedem ceea ce dorim,sa auzim ceea ce vrem sa auzim, evitand sa
recunoastem realitatea in sine.De asemenea, informatiile sunt caceptate si in functie de
persoana de la care provin, modul si situtia in care sunt transmise.
Comunicarea , in general, este ingreunata deoarece:
-fiecare dintre noi suntem tentati sa presupunem ca oamenii se vor comporta in aceleasi
situatii in acelasi mod;
-exista tendinta de a-I categorisi pe cei din jurul nostruin ; buni si rai, destepti,
incompetenti;
-prima impresie deformeaza judecatile anterioare;
- simpatia noastra fata de altii creste sau scade pe masura ce descoperim sau nu
trasaturi,preferinte, caracteristici commune;
-constatarea ca un individ nu s-a descurcar intr-o anumita situatie, nereusind sa ia o
decizie corecta se poate transforma in opinia ca este incapabil, incompetent
-instinctiv, oamenii folosesc propriile repere si conceptii in judecarea altora, convinsi ca
adevarul si dreptatea le apartin.
Emotiile
Aceste stari ne pot face incoerenti si pot schimba complet sensul mesajelor transmise.
Zgomotele
Existenta unor semnale parasite pe canalele de comunicare[toti vorbesc in acelasi timp].
Dificultati in capacitatea de transmitere a informatiilor :
-Insuficienta documentare;
-Transformarea dialogului in monolog;
-Utilizarea unui ton ridicat si marcat de iritabilitate;
-Utilizarea unui limbaj neadecvat;
-Lipsa de atentie fata de interlocutor[ neatentie, graba de a temina mai repede,
rezolvarea in paralel a altor probleme.]
-Tendinta de a interveni in timpul expunerii si a prezenta exact varianta contrara;
-Rezistenta in fata unor idei noi .
 Surse de stres

Elevii se confrunta cu multe surse de stress care sunt bariere in atingerea

performantelor in comunicare.

Relatia cu colegii; conflicte cu prietenii;

Familia; probleme de comunicare in familie, violenta domestica ,divortul sau decesul
unui parinte,, schimbarea scolii situatie financiara precara;
Relatii de tip abuziv ; abuzz emotional, fizic sau sexual;
Utilizarea pedepselor din partea adultilor;
Presiunile parintilor asupra copiilor prin impunerea unor standarde nerealiste asupra
copilului;
Neincrederea in sine, nemultumirea faaata de aspectul fizic;
Fiecare copil raspunde in modul lui propriu la o situatie de stress; unii prin izolare
sau retragere, altii prin comportamente agresive sau cele de tipul : teama, frica sau chiar
depresie, ganduri negative;[‘’Nu sunt bun de nimic ‘’,’’Nu am nici o sansa , nu voi
realiza nimic’’]
Modalitati de deblocare;
Dezvoltarea abilitatilor de comunicare si relationare pozitiva;
Intariri pozitive ori de cate ori face un progress comportamental sau sarcini realizate.
Utilizarea mesajelor la persoana I [limbajul responsabilitatii;]
Ascultatul active, comunicarea empatica contin mesaje de intelegere, compasiune si
afectiune fata de interlocutor
Lasati interlocutorului posibilitatea de a face o evaluare negative a actiunilor sau
atitudinilor sale si de a gasi alternative, solutii de rezolvare a unei situatii
 Identificarea unui blocaj in comunicarea didactica

Un obstacol intalnit adeseori in comunicarea didactica este lipsa de atentie; deficiente

in capacitatea de ascultare,ca si tendinta de a intervene in
Timpul expunerii unei idei sau a citirii unei teme, aceasta fiind o caracteristica a unei
clase numeroase si galagioase.
In clasa mea am doi baieti care dau tonul unor comentarii. Intervin cu intrebari sau
observatii pe langa subiectul sau tema ce se discuta .Nefiind ateti la explicatiile mele
cand trec la rezolvarea sarcinilor solicita alte lamuriri deranjand astfel restul clasei.

Ce solutii am gasit pentru a pune capat unor astfel de situatii?

Am stabilit impreuna cu clasa cateva reguli de comunicare pe care le-am afisat la
afisierul clasei:

Sa-l respectam pe cel care vorbeste

Esti liber sa-ti exprimi parerea numai daca este in legatura cu tema in discutie
Daca nu esti atent la explicatii nu mai primesti altele si nu vei sti ce ai de facut
Am facut evaluari pozitive asupra celorlalti copii care concentrandu-se asupra a
ceea ce aveau de rezolvat isi indeplineau cu success sarcinile ,iar vorbaretii se
autoevaluau negativ. Alteori am creat situatii cand acestia vorbeau si colegii nu-i
ascultau si au constatat ei singuri ce inseamna acest lucru.
Am renuntat la una din capcanele nonverbale si anume ‘’ridicarea vocii’’
obligandu-i sa ‘ciuleasca urechile’’. Solutiile verbale le-am sustinut si de limbajul
nonverbal si paraverbal: o privire mai aspra, o incruntare a sprancenelor care insemnau
o aluzie la irosirea timpului, o nemultumire , o dezaprobare.

Blocaj de tip emotional

In clasa I mi-a venit un elev cu o malformatie la mana stanga . Nu se integra in grup

de teama de a nu rade copiii de el , de a nu fi etichetat ca la gradinita ‘’ciungul’’ ,cum am
aflat ulterior. Am apelat la factori sentimentali,discutand cu colegii lui ca oricare dintre ei
ar putea fi in situatia lui la un moment dat si i-am invitat sa se puna in pielea colegului
lor l-au acceptat fara rezerve in grup, il ajutau la activitatile care solicitau effort
fizic.Baietelul, desi cam egoist si retras din fire , a reusit sa se integreze si sa cooperze in
lucru pe echipe ,ajungand astazi liderul grupului .Cuvintele mele au fost insotite de un
zambet, de o voce calda exprimand grija, toleranta, incurajarea de a nu se da batut si de a
se considera egalul celorlalti.
 Climatul familial.
Premisa succesului şcolar

Există o întrebare care se pune firesc de fiecare în parte:

,, Din ce motive un copil este elev bun sau din ce motive este el slab”
Problema este foarte vastă, iar răspunsurile care se dau de obicei la această
întrebare sunt numeroase. Nu trebuie să fii psiholog pentru a admite că factorii care
determină – înainte de toate- reuşita la învăţătură sunt inteligenţa, condiţiile pedagogice,
mediul social şi cultural în care trăieşte copilul.
Numeroase studii au arătat că gradul de reuşită la învăţătură este strâns dependent
de statutul social al familiei. Cu cât nivelul social şi profesional al părinţilor este mai
ridicat, cu atât dificultăţile şcolare ale copiilor sunt mai rare, în timp ce în mediile cele
mai defavorizate eşecurile ating proporţii alarmante.
Se dovedeşte că reuşita la învăţătură depinde cu mult mai mult de factorii culturali
sau nivelul de studii al părinţilor decât de condiţiile materiale legate de nivelul social şi
economic al familiei.
Este evident că un climat educativ familial neadecvat poate fi dăunător reuşitei la
învăţătură, dar este tot atât de adevărat că însuşi climatul educativ depinde în mare
măsură de calitatea adaptării şcolare, înrăutăţirea lui fiind o consecinţă a insuccesului
şcolar.
Regulile vieţii familiale şi natura relaţiilor părinţi – copii diferă destul de mult de
regulile vieţii şcolare şi de natura relaţiei dascăl – elev.Distanţa care separă ceea ce se
petrece acasă de ceea ce se petrece la şcolă este mai mare când climatul educativ familial
este de proastă calitate decât atunci când acest climat este bun.
Nemulţumirea provocată părinţilor de randamentul şcolar nesatisfăcător al
copilului constituie un factor care determină pe părinţi să-l suporte greu pe copil,
făcându-i iritabili şi nestatornici în reacţiile lor. Slăbiciunea de care dă dovadă unul din
părinţi, de obicei mama, faţă de copil este una din principalele caracteristici ale familiilor
unor elevi slabi, poate de asemenea să fie consecinţa unui eşec, în măsura în care ea
constituie pentru mamă un mijloc de a oferi compensaţii de ordin afectiv pentru greutăţile
pe care le întâmpină.
Proasta calitate a climatului educativ familial poate avea repercursiuni asupra
activităţii şcolare. Ne putem imagina cu uşurinţă că lipsa de calm, de răbdare, de
autoritate din partea părinţilor poate dăuna bunului mers al muncii pe care copilul trebuie
să o facă acasă. De asemenea generează sau întreţine în sânul familiei a unor probleme
relaţionale care instalează copilul într-un climat general de insecuritate afectivă a cărui
răspundere o poartă părinţii mai mult sau mai puţin conştienţi de acest lucru.
La şcoală, viaţa se organizează destul de diferit. Stabilitatea şi rigoarea cu care sunt
concepute regulile de viaţă şi de lucru reprezintă pentru copil lucruri cu care nu este
obişnuit. Astfel el capătă obiceiuri de a stabili relaţii cu adultul într-un fel cu totul diferit.
Între şcoală şi casă apare un fel de prăpastie.
Pentru elevul provenit dintr-o familie în care există un climat educaţional de bună
calitate, felul de viaţă şi modul în care se stabilesc relaţiile cu adulţii la şcoală şi acasă nu
sunt poate atât de fundamental diferite. Sistemul de valori pe care se bazează disciplina se
învecinează.Copilul este mai puţin derutat.
 Nu mai este nevoie de o adaptere la moduri de relaţii diferite, ci de o posibiliate de
transfer între deprinderile căpătate acasă şi deprinderile vieţii de şcolar.
Într-un cuvânt, există mai multă continuitate între ceea ce se face acasă şi ceea ce
se face la şcoală, calitatea climatului educaţional pregătindu-l pe acest elev să suporte
mai bine regulile vieţii şcolare şi modul în care se stabilesc relaţiile cu dascălul.
Dacă dascălul ar cunoaşte mai bine toate caracteristicile copilului şi ale mediului
familial, dacă ar fi corect informat asupra modului în care ele pot influenţa activitatea
şcolară, el ar putea evita cu destulă uşurinţă erorile de judecată şi de apreciere.
Este expres-necesar să se organizeze contacte între şcoală şi părinţi mai frecvente,
concepute într-un spirit de colaborare, astfel încât fiecare în parte să contribuie la
obţinerea succesului şcolar.
 Colaborarea dintre şcoală şi familie

După cei 7,mai nou,6ani de-acasă,şcoala are un rol primordial în asigurarea

educaţiei copiilor.Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala,familia,întreaga
societate.Colaborarea între toţi factorii educaţionali,în primul rand între şcoală şi
familie,este stringentă.
Şcoala nu-şi poate realiza pe deplin sarcinile,mai ales cu elevii care rămân în
urmă la învăţătură,dacă nu cunoaşte condiţiile familiale de muncă şi viaţă ale
copiilor.Apoi,o serie de aspecte ale comportamentului elevilor,absenţe,disciplină,mod de
reuşită la învăţătură etc.,nu se pot cunoaşte şi rezolva în modul cel mai cel mai eficient
fără contactul cu familia.Părinţii nu pot cunoaşte pe deplin psihologia copilului lor dacă
nu află şi modul lui de comportare în condiţiile şcolare.Activitatea de acasă este o
continuare a activităţii pedagogice de la şcoală şi invers-activitatea de la şcoală este o
continuare a activităţii de acasă.Întregul proces de educaţie şi mai ales de instrucţie se
realizează atât la şcoală, cât şi acasă.
După cum spunea Maria Montessori,”Copilul care se naşte nu intră într-o ambianţă
naturală,el intră în civilizaţie”.
Şcoala colaborează cu familia în domeniul învăţării elevului,în domeniul
comportamentului,în domeniul dezvoltării lui fizice,intelectuale,morale şi estetice,în
domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă,igienico-sanitare,în domeniul
activităţilor libere,angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară de clasă şi
şcoală.
La şedinţele cu părinţii trebuie să se vorbească pe larg despre modul în care aceştia
îşi pot ajuta copiii în învăţarea lecţiilor,dar mai ales în controlul temelor de casă.Copilul
nu trebuie să vină la şcoală cu temele nefăcute.De aceea,părinţii trebuie să cunoască cum
se controlează şi cum poate fi ajutat copilul în cazul în care întâmpină unele greutăţi în
realizarea lor.Totodată,părinţii trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare
corectă faţă de învăţător şi colegii de clasă,dacă purtarea lui pe stradă şi în alte
locuri e4ste corespunzătoare.
“A-ţi învăţa copiii să facă binele înseamnă a le lăsa moştenirea cea mai
preţioasă”(Mantegazza).
Rolul familiei în educaţia copilului nu încetează la vârsta şcolarităţii.Este greşită
concepţia unor părinţi,de felul:”l-am dat la şcoală,înveţe-l dascălul”.Şcoala şi dascălul nu
pot suplini cu totul lipsa de preocupare a unui părinte.Efortul educativ îşi găseşte
eficienţa dorită atunci când între cei doi factori,şcoală şi familie,există o conlucrare în
interesul comun al educării copilului.Severitatea este necesară,dar cu măsură,altfel
copilul creşte timorat de gândul pedepsei,începe să mintă şi se îndepărtează de
părinţi.Mai gravă este situaţia când părinţii sunt împărţiţi în “tabere”,unul sever şi
celălalt indulgent.Într-un asemenea climat familial nu se realizează o educaţie sănătoasă.
La polul opus “familiei severe” se întâlneşte “familia permisivă”,familie în care
toţi se învârt în jurul mofturilor copilului.Un astfel de copil va ajunge egoist,pentru că în
familia sa el a cunoscut numai drepturi nu şi îndatoriri.Cu aceşti copii se lucrează greu şi
devin dificili,deoarece ei cred că şi la şcoală vor avea parte de aceleaşi privilegii.
Mediul influenţează,iar educaţia acţionează nu însă independent,ci
corelativ.Şcolarul din clasa I învaţă sub influenţa impulsurilor adulţilor.Dorinţa sa de a se
adapta statutului de şcolar se naşte şi sub influenţa dorinţei de a-i bucura pe părinţi sau
măcar de a nu-i supăra şi a-şi atrage o sancţiune din partea acestora.
 Treptat,intervine în motivaţie dascălul,prin rolul psihologic pe care-l joacă în
raport cu copiii.Dascălul trebuie să fructifice acastă “deschidere” a personlităţii şcolarului
mic spre trebuinţa de a afla,de a cunoaşte,pentru a-i cultiva ataşamentul faţă de şcoală şi
învăţătură,dragostea şi interesul pentru cunoaştere.
După John Dewey,”educaţia este un proces al vieţii şi nu o pregătire pentru
viaţă.Cred că şcoala trebuie să reprezinte viaţa actuală,viaţă tot atât de reală şi de vitală
pentru copil ca aceea pe care el o duce în familia sa,cu vecinii săi,pe locurile lui de
joacă”.
Fiecare copil este unic în felul lui,este o minune irepetabilă şi ar fi păcat ca prin
acţiunea noastră să uniformizăm aceste individualităţi.Personalitatea micului şcolar este
în formare,deoarece este rezltatul unei evoluţii lungi,care are loc,în primul rand,în
condiţiile interacţiunii cu mediul social.
Învăţătorul este şi va rămâne “izvorul viu” al une vieţi deloc uşoare, cu multe
“cărări întortocheate,pe care are misiunea de a-I conduce pe copii spre “ţinta reuşitei”
 Comunicăm în familie

SCENA 1.

Este ora 6 seara. Vă aflaţi în concediu pe litoral. Timp de 10 minute discutaţi cu

privire la modul în care vreţi să vă petreceţi seara. Pentru aceasta adoptaţi cu toţii
atitudinea „buldozer”.

Atitudine „buldozer” înseamnă: „Doar nevoile mele contează! Ale tale nu au nici o
valoare! Vom face aşa cum vreau eu.”

Împărtăşiţi-vă unul altuia trăirile, sentimentele încercate de-a lungul exerciţiului.

Discutaţi care sunt efectele unei astfel de comunicări ( 5 minute).

SCENA 2.

Este duminică seara şi aveţi un consiliu de familie, pentru a stabili cum să cheltuiţi
o sumă de 1.000 USD pe care tocmai aţi câştigat-o în urma participării întregii familii la
un concurs organizat de un post de televiziune. Discutaţi timp de 10 minute, adoptând
atitudinea de „papă-lapte”. Dacă vreunul dintre voi se îndepărtează de rol, atrage-i
atenţia. Un „papă-lapte” care are păreri personale nu este un „papă-lapte”.

Atitudinea „papă-lapte” înseamnă: „Nevoile tale contează, ale mele mai puţin! Tu
ai întotdeauna dreptate! După dumneavoastră, domnule!”

Împărtăşiţi-vă unul altuia trăirile, sentimentele încercate de-a lungul exerciţiului.

Discutaţi care sunt efectele unei astfel de comunicări ( 5 minute).

SCENA 3.

Sunteţi cu toţii acasă şi discutaţi cu privire la programul TV pe care îl veţi viziona

în această seară. Atitudinea în negociere va fi, de data aceasta, cea a autenticului.

Atitudine „autentică” înseamnă: „Ţin cont de nevoile mele, dar şi de ale tale.
Există un loc pentru fiecare.”

Împărtăşiţi-vă unul altuia trăirile, sentimentele încercate de-a lungul exerciţiului.

Discutaţi care sunt efectele unei astfel de comunicări ( 5 minute).
ATITUDINI DE TIP AGRESIV

încerci să faci cum vrei, orice s-ar întâmpla;

deseori îi faci pe ceilalţi să se simtă rău;
nu respecţi faptul că şi alţii au drepturi;
nu cauţi căi prin care să nu ai resentimente;
nu îţi pasă de sentimentele altora;
te faci ne-popular;
te lupţi, ameninţi, eşti sarcastic.

ATITUDINI DE TIP PASIV

doar speri că vei obţine ceea ce doreşti;

te bazezi pe alţii să ghicească ce doreşti ori să facă lucruri pentru tine;
îţi ascunzi sentimentele tale reale;
oferi aluzii, doreşti;
te simţi dezamăgit;
nu ceri ceea ce vrei;
nu îţi aperi poziţia;
nu spui ceea ce simţi;
nu te simţi bine cu propria ta persoană;
nu obţii, de obicei, ceea ce ai vrut.

ATITUDINI DE TIP ASERTIV

ceri ceea ce vrei;

nu crezi că totul înseamnă a câştiga, orice s-ar întâmpla;
ştii că ai drepturi;
îi asculţi pe alţii şi ştii că şi ei au drepturi;
nu aştepţi ca alţii să ghicească ce vrei;
nu devii super anxios;
exprimi clar ceea ce simţi;
crezi în tine.
 Conflictul
MOTTO: „Fericit este acela ce poate cunoaşte cauzele lucrurilor”
( Virgilius)

,,Întrebare: Ce fac cu buruienile din faţa casei mele ?

Răspuns: Foarte simplu. Le transformi în florile tale preferate ’’
Planul unui conflict
Descrierea conflictului ( interpersonal)
În clasa mea am observat în pauze o violenţă în limbajul unor doi elevi, un fel de
întrecere negativă în ceea ce fac. Colegii spun că şi în timpul liber cei doi se ceartă, se
jignesc. Din spusele colegilor am observat şi o uşoară îndepărtare a lor din grupul clasei.
Alex râde tot timpul de rechizitele lui Adi, de papucii lui etc. Trebuie să
menţionez că familia lui Alex are o situaţie materială foarte bună, dar nu de mult timp, iar
cea a lui Adi una medie. La ore, dacă le dau activităţi de grup, ei se comportă normal, dar
în pauze apare dezacordul şi Alex este cel mai violent verbal, mai ales când Adi obţine
note mai bune.

II Cauze posibile ale conflictului

diferenţe materiale
invidia
idei diferite
nevoia de recunoaştere socială
III Cauze care menţin conflictul
influenţe ale părinţilor
simte că este ameninţat de cealaltă persoană
caracterul şi temperamentul
implicarea colegilor în conflict
lipsa comunicării
IV Soluţii / metode de rezolvare
Pentru a stabili complexitatea problemei am adunat informaţiile de la colegii de
clasă, părinţi, profesorii care predau la clasă, fără ca ei să-şi dea seama pentru ce le
folosesc. Am verificat datele din mai multe perspective şi am încercat să fac un plan de
rezolvare care să fie mulţumitor pentru toţi cei implicaţi.
Primul pas este de acela de a diminua conflictul deoarece cei doi elevi au cooperat
anterior disputei. Discutând cu ei în pauze am aflat că ei sunt dispuşi să continue relaţia
lor de prietenie fără certuri. Am discutat şi cu cei doi, dar şi cu părinţii, colegii care se
implicau în conflict.
Soluţii - integrarea – satisfacerea ambelor părţi
- comunicarea
- colaborarea
A) Jocul numelor: fiecare elev e solicitat să găsească un adjectiv
care să-l descrie într-o anumită măsură, li se cere să explice prin intermediul unei
propoziţii scurte de ce au ales adjectivul respectiv, pronunţând numele, adjectivul şi
motivarea. ( Eu sunt Ana cea cuminte pentru că o ascult pe mama … )

B) Printr-o activitate cu toată clasa la Literatură pentru copii am încercat să ating părţile
sensibile ale copiilor cu ajutorul unui text despre prietenie adevărată. ( Cei trei prieteni –
poveste populară ). Pe baza textului le-am dat fişă de lucru în perechi, având grijă ca cei
doi elevi să lucreze împreună. Le-am urmărit modul de lucru şi am constatat că pe
amândoi i-a impresionat povestea. Ca temă acasă le-am dat tot în perechi să alcătuiască o
compunere despre prietenie, importanţa ei.
C) Apoi pentru a menţine în clasă această atmosferă a prieteniei, a bunătăţii, la ora
de Educaţie civică am propus un exerciţiu numit „ Plicul cu fapte bune” urmărind
valorizarea faptelor prosociale, creşterea stimei de sine şi evidenţierea calităţilor
personale. Am insistat ca Alex şi Adi să-şi cunoască calităţile personale, dar şi a celuilalt,
astfel reuşind o mai bună integrare a lor în grup.
D) Am realizat un joc de rol prin care să le dezvolt abilităţi de comunicare asertivă
şi am utilizat mesaje de tip EU ( Eu cred că…, Mi-ar plăcea să…, Eu aş dori să… pentru
că…). Am avut bilete întoarse, iar pe fiecare câte un rol despre certuri din diferite motive,
dar finalizate pozitiv. Prin acest joc, desfăşurat de mai multe ori, au învăţat cum să-şi
exprime ideile, părerile fără să jignească pe cel cu care comunică. Am discutat, mai ales
cu cei doi despre aspectele negative a limbajului violent, a invidiei.
E) Pentru a reveni şi a dezvolta relaţia de prietenie şi colaborare dintre Alex şi Adi
le-am dat ca temă în echipă să descopere o legendă despre zona în care locuim fiind doi
„reporteri”. Primii care au participat la interviu au fost părinţii ambilor copii, tot ei
ajutându-i şi cu ceilalţi invitaţi. Deoarece elevii sunt născuţi la diferenţă de 6 zile, le-am
propus părinţilor să organizeze împreună zilele de naştere. Astfel am încercat să apropii
şi părinţii celor două familii. Pentru a păstra această legătură le-am mai dat şi alte
proiecte de grup.
 Jocul, ca dezvoltare a personalităţii
,, Personalitatea este darul cel mai de preţ pe care omul şi-l poate oferi
însuşi prin autocunoaştere şi voinţă de autodepăşire, prin efortul propriu şi cu
sprijinul factorilor educaţional. Personalitatea este binele suprem” – Goethe
Din punct de vedere psihologic personalitatea este o structură elaborată
social-istoric şi care permite trecerea omului de la forma de simplă adaptare la
asimilarea situaţiilor extreme şi reprezintă o organizare sistematică de tip ierarhic,
care se elaborează în contextul interacţiunii individului cu mediul social dat. De-a
lungul anilor problema personalităţii umane a costituit o preocupare deosebită
pentru majoritatea psihologilor, a cercetătorilor în domeniul pedagogiei.
Personalitatea este rezultatul dezvoltării unitare prin procesul învăţării
însuşirilor înnăscute şi dobândite sub influenţa hotărâtoare a mediului social-
cultural, asigurând fiecărei individualităţi o adaptare originală şi activă la mediul
înconjurător. Factorii care contribuie la formarea personalităţii sunt: ereditatea,
mediul şi educaţia, care are un rol hotărâtor. Procesul de formare a personalităţii
începe de la naştere şi se desfăşoară în linii mari în perioada tinereţii.
Intrarea în şcoală, trecerea de la o formă de activitate şi la un nou mod de
viaţă influenţează într-un mod determinant asupra formării şi dezvoltării în
continuare a personalităţii.
Modelarea personalităţii se desfăşoară şi se dezvoltă de către părinţi, precum
şi de cadrele didactice în unităţile de învăţământ, unde se realizează activităţi
strâns legate de viaţă, deschise spre viitor.În condiţiile învăţământului activ,
învăţătorului îi revin îndatoriri noi, complexe, referitoare la cunoaşterea evoluţiei
fiecărui copil şi la evaluarea sistematică a achiziţiilor acestuia. În acest scop, este
necesar ca învăţătorul să facă dovada unei profunde înţalegeri a procesului de
predare- învăţare şi a principiilor dezvoltării umane, apropiindu-se cu afecţiune şi
răbdare de copil. Educatorul trebuie să cunoască diversitatea caracterelor copiilor,
observând atent, meticulos – la clasă şi în afara clasei faptele copilului şi mai ales
motivul faptei sale. Învăţătorul, este convins că prin activitatea sa poate forma
personalitatea copilului ce i-a fost încredinţat muncind cu simţ de răspundere.
În activitatea de zi cu zi a copilului, jocul ocupă locul preferat. Jucându-se,
copilul îşi satisface nevoia de activitate, de a acţiona cu obiecte reale sau
imaginare, de a transpune activităţile maturilor sub formă de joc, de a se transpune
în diferite roluri de situaţie care-l apropie de realităţile înconjurătoare. Prin joc,
copilul învaţă, iar prin intensificarea învăţării se ating nivelurile progresive de
dezvoltare psihică şi implicit, forme şi tipuri progresiv superioare de joc. Jocul îl
ajută pe copil în direcţia dezvoltării dorinţei de autodepăşire, de modelare a
propriului ,,eu” şi de identificare cu un model ales sau creat, dorinţă care va
constitui un motiv însemnat. În joc aplică cunoştinţele dobândite la clasă sau din
lectura suplimentară având posibilitatea de a se exprima şi comporta după modelul
ales. Jocul este modul de manifestare, este însăşi viaţa copilului. Istoria jocului
infantil este, aşadar istoria personalităţii care se dezvoltă şi a voinţei care se
formează treptat. Jocul este un mijloc de educaţie indirect. Folosit în orice moment
al zilei, prin posibilităţile pe care le oferă în cadrul procesului de predare-învăţare
constituie un principal mijloc de dezvoltare a personalităţii.
 Minciuna utilizată de şcolarul mic

„Minciuna învăţată”din copilărie stă la baza comportamentelor deviante ale copiilor

şi adolescenţilor.Dacă în prima parte a copilăriei afirmaţiile mincinoase ale copiilor nu
constituie o tulburare de comportament,în măsura în care nu afectează relaţiile sociale şi
nu aduce prejudicii grupului din care face parte,începând cu vârsta şcolară minciuna
capătă alte conotaţii.
Până la această vârstă copilul descoperă că până şi părinţii lor mint din politeţe,din
cochetărie,din amor propriu,din solidaritate,din interes ,din rea voinţă.Este fapt cunoscut,
când aţi vrut să scăpaţi de o persoană neavenită şi l-aţi instruit pe copil să spună că nu
sunteţi acasă.I-aţi dat sfatul să mintă pentru colegul său,prietenul sau vecinul pentru a nu
o păţi? Copilul sesizează că,deşi contravine moralei,minciuna este răspândită în
societate,dacă nu chiar impusă de viaţă pentru a ieşi din încurcătură dintr-o problemă sau
alta.Aşadar, la început, minte prin imitaţie şi cu atât mai uşor cu cât experienţa sa perso-
nală îi dovedeşte că minciuna,utilizată cu iscusinţă,este adesea, pe moment, avantajoasă.
Până la vârsta şcolară,o asemenea tactică poate fi urmarea unui reflex de apărare
sau de adaptare prin intermediul căruia se restabileşte un echilibru între copil şi mediul
său.Creaţiile mincinoase ale copilului până la 6-7 ani,arată că ele sunt declanşate de
dorinţa de a ocoli şi a compensa slăbiciunile şi temerile sale.Toate definiţiile despre min-
ciună admit ca explicaţie un anumit grad de alterare a adevărului.A minţi înseamnă a
adopta comportamentul celui care evită ori ascunde adevărul,pentru a-l înşela pe altul,a-l
induce în eroare. Sinceritatea, ca viitore trăsătură de caracter,se modelează prin
colaborarea tuturor factorilor educaţionali.
Învăţătorul şi părinţii rămân factori principali în viaţa clasei,familiei şi
grupului.Împreună trebuie să conlucreze pentru debarasarea de aserţiuni mincinoase ale
elevilor mici.Important este să câştigăm încrederea lor.Dacă aceasta este
compromisă,atunci copilul va avea un comportament deviant.Trebuie să fim atenţi la cu-
vintele lor,gesturile şi orice atitudini,care ascund o minciună.
Cauze ale minciunii pot fi:nevoia de afecţiune,dorinţa de a fi lăudat şi admirat,in-
tenţia de a obţine favoruri,nevoia de bani,dorinţa de a ieşi de sub controlul părinţilor,do-
rinţa de a-i pune la încercare pe părinţi,plăcerea de a minţi,unele confuzii,anturajul.
Acestor cauze li se adaugă altele cum ar fi:ascunderea faptelor rele,a insucceselor,
a anumitor aspecte legate de persoana sa sau a altora,ascunderea adevărului din motive de
timiditate,ruşine,lipsă de curaj,din laşitate,dorinţa de a-i menaja pe părinţi,severitatea
excesivă a părinţilor,aplicarea de către adulţi a pedepselor aspre,exemplul negativ al
părinţilor,lăcomie,egoism,lipsă de respect,răzbunare etc.
Dacă aceste cauze vor fi descoperite la timp şi se va interveni benefic,atunci
copilul ajunge treptat la o conduită morală adecvată.obiectivă şi conştientă.În cei patru
ani învăţătorul îi conştientizează de regulile de comportament şi conduită la orele de
educaţie civică şi prin multiple alte activităţi educative.Îi convinge că „Minciuna are
piciore scurte”,că „Faptele rele recunoscute sunt pe jumătate iertate”.
Încerc să sugerez câteva metode şi procedee privind educarea copiilor în spiritul
adevărului şi dreptăţii.
1.Părinşii,bunicii şi învăţătorul sunt cei care trebuie să ceară copilului să respecte o
anumită regulă.
2.Prin ora de religie ,copilul trebuie să înţeleagă păcatul minciunii.
 3.În orele de educaţie civică am promovat un dialog sistematic pe teme de larg
interes,bazate pe fapte concrete luate din viaţa clasei.
4.În lecţii am prezentat povestiri cu valenţe educative traduse aproape de orizontul
lor de viaţă.
5.Împreună cu copii am analizat fapte concrete, reale şi am subliniat partea morală
de reţinut.
Pentru o reuşită deplină e mare nevoie ,să le acordăm copiilor încredere,să-i facem
să aibă încredere în noi.
Neluând în seamă minciuna,la vârste mici,necorectând aserţiunile mincinoase,
neintervenind la timp şi corect, copilul poate adopta un comportament deviant,foarte greu
de îndreptat mai târziu.

Problemele de atentie
Motivul pentru care elevii nostri nu urmaresc sensul unei prezentari sau
discutii ,este acela ca ei isi schimba rapid central atentiei, aceasta fiindu-le furata foarte
repede de alt stimul , lucru sau gand.Acesti copii nu mai asculta, nu mai pot urmari. Ei
sunt atat de puternic stimulati prin vizioanarea TV, prin ascultarea la casti, incat s-au
obisnuit sa fie stimulati numai din afara.Ei sunt agitati deoarece nu au nimic in minte; s-
au deprins sa fie permanent amuzati, distrati de cineva .Educatoarele, invatatorii si
profesorii se plang foarte mult si afirma ca elevii nu mai asculta, sunt nelinistiti; cred ca
nu se poate invata sa asculti( ascultarea vazuta si ca urmarire interactiva a unei
prezentari) ,atunci cand privesti la televizor.Cred ca micutii s-au deprins cu obiceiul
vizionarii , iar cand dascalul le vorbeste , ei nu- l mai aud.
 Asadar , profesorii din lumea intreaga , aduc marturii care se refera la uriasa
criza din invatamant. Copiii nu mai pot urmari cu atentie o prezentare obisnuita , iar
profesorii nu stiu ce sa mai faca pentru a le captiva si a le mentine aceasta putere a
mintii , fara de care nici o activitate , nu se poate desfasura.
ADHD - attention deficit with or without hyperactivity disorder (deficit de
atentie cu sau fara hiperactivitate) este boala de care sufera , in America, mai mult de o
treime dintre copii.In multe clase, mai mult de jumatate dintre copii sunt diagnosticati de
hiperactivitate.
LD – incapacitate de invatare , copiii sufera de hiperactivitate sau asa-
numitele probleme de atentie : copiii care nu pot sa urmareasca si sa se concentreze cu
atentie asupra unui subiect oarecare . Indiferent ca le vorbesc parintii, profesorii ,
prietenii ei tind rapid sa piarda sirul , mintea fiindu-le furata de alceva, pur si simplu ,
pentru cateva secunde , incetreaza sa se mai gandeasca la ceva anume, privind in gol. La
acesti copii intalnim si dificultatea de a-si aminti cea ce abia au auzit.
Concentrarea si mentinerea atentiei a ajuns una dintre problemele principale
de pe ordinea de zi a cercetatorilor fenomenului educational. Permanenta agitatie
mentala, incapacitatea de a starui in rezolvarea problemelor, de a citi carti mai dificile sau
de a face o munca oarecare , perceputa ca plictisitoare sunt cateva dintre simtomele
acestei boli . Problema este tratata cu atata seriozitate deoarece aproape nici o activitate
nu poate fi desfasurata fara o anumita concentrare a mintii si urmarirea cu atentie a
procesului respectiv.
Medicii si profesorii gasesc proprii acestei boli urmatoarele comportamente :
- neputinta de a duce la bun sfarsit activitatea inceputa;
- dificultatea de a-si astepta randul;
- incapacitatea de a te asculta si de a urmari;
- dificultatea de sta concentrat sau conectat la o activitate;
- a actiona inainte de a gandi;
- alternarea rapida a unei activitati cu alta;
- dificultatea organizarii si planificarii activitatilor;
Cercetarile asupra influentei televiziunii in aparitia si dezvoltarea
sindromului ADHD la tinerii noii generatii identifica doua modalitati diferite pentru
producerea acestei afectiuni.
- prima vizeaza insasi tehnologia video , impactul aceteia asupra
mintii umane. Este suficent ca o persona se se uite cateva ceasuri zilnic la televizor,
pentru ca dupa cativa ani sa creasca semnificativ aparitia manifestarilor ADHD.
- a doua modalitate este legata de continutul programelor TV
urmarite.
Prim- planurile care se schimba brusc , miscarile rapide ale aparatului de
filmat, rotiri ala camerei de filmat, zgomote bruste , tin in alerta creierul, aceste trucuri
provoaca aparitia unui numar foarte mare de reactii involuntare. O alta dovada a aparitiei
raspunsului de orientare o constituie modificarea ritmului cardiac, fenomen care insoteste
totodata aceasta reactie de pericol.
Hiperactivitatea determina impulsivitatea excesiva , lipsa contorului interior
si determina o oboseala nervoasa permanenta , un somn agitat si chiar insomnie.
Asadar imaginile de la televizor stimuleaza in telespectator impulsul de
miscare, insa reactia fizica este reprimata nefiind nevoie de ea. Aceeasta tracasare
senziorala cauzeaza hiperactivitatea, manifestandu-se prin crize ale lipsei de sens ,reactii
haotice, activitate accelerata.
In masura in care copii se uita la televizor excesiv de mult ,inca din primii
ani de viata, mai tarziu, vor intampina dificultati mari in comunicare. Copii sa vorbeasca ,
sa se joace cu cuvinte si sa reactioneze cu ajutorul lor. Ei trebuie sa discute despre
problemele pe care le ridica invatatul, planificarea si organizarea comportamentului.
Trebuie sa fie receptivi la noile cuvinte si povesti, pentru a construi o baza personala a
intelesului semantic. Ei au nevoie de calauzire personala a adultilor ,care sa le ofere
exemple potrivite la gramatica, matematica,etc.
Exista mai multe mecanisme prin care vizionarea TV vatama centrele
executive ale creierului uman. Ariile prefrontale aflate in zona din fata a lobilor frontali,
locul de unde se organizeaza si se conduce procesul gandirii , celalalte functii de control,
cele privind invatarea , motivatia, comportamentul, atentia, problemelor si multe altele.
Atata timp cat vizionarea contribuie semnificativ la vatamarea cortexului
prefrontal, va genera nu o imbegilizare a tinerilor noii generatii, ci un anumit gen de
dezumanizare , prin alimentarea pana la anulare a controlului actelor instinctive precum
agresivitatea, erotismul,bulimia.
Daca nu vom proteja dezvoltarea creierului copiilor nostri, atunci va fi foarte
probabil ca exacerbarea comportamentelor instinctive- agresivitatea ,bulimia si pulsurile
sexuale – eliminarea gandirii si controlului comportamentelor si emotiilor, sa nasca un
om cel putin infirm mintal si sufleteste, daca nu si un potential pericol pentru societate.

Lectura particulară a elevilor din învăţămantul primar

Lectura cărţilor constituie o activitate fundamentală pentru întreţinerea condiţiei

intelectuale, îmbogăţirea cunoştinţelor şi a limbajului, pentru cunoaştera indirectă a
diferitelor universuri şi realităţi.
Unul din obiectivele fundamentale ale limbii romane, ca disciplină şcolară la
clasele mici, o constituie formarea şi cultivarea gustului pentru citit, pentru lectură, iar
cartea trebuie să devină „prietenul” lor nedespărţit.
Mai mult decat oricare din tehnicile audio-vizualului prin care sunt vehiculate
valorile culturii, lectura cărţii oferă celui care o parcurge, pe langă satisfacţiile ce le aduce
orice fapt inedit, prilejuri unice de reflecţie, de meditaţie. Ea îndeamnă la introspecţie,
angajează valori formative care îşi pun amprenta pe întregul comportament al cititorului.
Tocmai de aceea se apreciază că lectura ( cărţi , reviste, ziare,diverse publicaţii),
reprezintă una dintre cele mai răspandite şi intense activităţi ale omului modern.
O secvenţă foarte importantă în stimularea interesului pentru lectură şi formarea
de cititori pasionaţi este legată de felul în care se recomandă ce să citească şi cum să
citească. Pentru a preveni receptarea ca obligativitate a lecturii particulare, învăţătoarea
va starni curiozitatea elevilor în diferite feluri:
-nu se va da lista anuală la începutul semestrului I , ci se vor stabili titluri pe 2-3
săptămani;
-va face prezentarea unor cărţi în aşa fel încat să ambiţioneze elevii în
achiziţionarea şi lecturarea lor;
-va povesti incomplet momente ale unor naraţiuni, lăsand elevilor un semn de
curiozitate în finalizarea întamplărilor;
 -va caracteriza unele personaje, îndemnand elevii la căutarea independentă, prin
lectură integrală, a locului acestora în naraţiune, a relaţiilor cu alte personaje;
-va recita una sau două strofe dintr-o lirică sau poem liric, îndemnand elevii la
realizarea integralităţii textului;
-va controla fişele de bibliotecă ale copiilor şi va vedea bibliotecile lor personale.
Pentru organizarea şi desfăşurarea îndrumării lecrturii suplimentare a elevilor, se
vor putea folosi ca metode, la clasele I şi a II-a, citirea expresivă şi povestirea.
Începand cu clasa a III-a, elevii vor realiza într-un caiet de lecturi suplimentare,
însemnări personale asupra celor citite . În acest caiet, elevii vor nota titluri, autori,
citate, vor povesti, vor înregistra numele personajelor, vor caracteriza sumar unele
personaje, îşi pot exprima părerea asupra unot fapte, personaje, expresii literare. Este
important ca asemenea notaţii să fie verificate periodic de către învăţător, făcand
aprecieri stimulative, spre a determina elevii să-şi formeze un stil de afişare, selectare şi
înregistrare a informaţiilor acumulate din cărţi.
Valorificarea textelor literare în serbări şcolare , montaje literare, şezători
literare, teatru literar, procese şi jocuri literare, constituie nu numai o splendidă activitate
artistică, ci şi o formă de cunoaştere a cat mai multor opere literare.
Popularizarea cărţilor este o formă esenţială de stimulare a interesului pentru
alcătuirea unei biblioteci personale, de formare a dragostei pentru carte,pentru
citit.Popularizarea cărţilor se face prin:
-vizitarea bibliotecii;
-organizarea de întalniri cu scriitori;
-organizarea de expoziţii de cărţi;
- medalioane literare;
-participarea la spectacole de teatru;
-vizitarea librăriilor;
Publicarea creaţiilor artistice ale elevilor la gazeta de perete a clasei, în reviste
pentru copii, în revista şcolii este o altă metodă în stimularea interesului pentru lectură.
Efectuarea tabelului cu evidenţa lecturii elevilor şi afişarea lui în clasă va
stimula concurenţial cititul cărţilor. Văzand ce şi cat au citit colegii, elevii se vor
ambiţiona să aibă în dreptul numelui lor cat mai multe şi variare texte lecturate.
Lectura suplimentară a elevilor este un excelent suport pentru realizarea
obiectivelor citirii. Iubirea pentru carte se formează în mod sistematic, cu multă răbdare
şi îndrumare. Este cea mai frumoasă achiziţie a elevului care se exprimă, ca aleasă
satisfacţie, pentru întreaga viaţă.Cititul cărţilor devine o utilă formă de recuperare a
timpului şi un excelemt prilej de fascinaţie.