Planificare Teritorială, Geografie Socială, Sem.I.

, 2020-2021
©Conf.univ. dr. Mariana NAE

C9. Dimensiuni ale segregării socio-spațiale

Măsurarea segregării. Indicii de segregare rezidenţială
Pentru a studia intensitatea şi evoluţia segregării rezidenţiale, trebuie să pornim de la
măsurarea acesteia, pornindu-se de la cinci dimensiuni :
a) egalitate;
b) expunere;
c) concentrare;
d) agregare spaţială;
e) centralizare (Massey, Danton, 1988).

Primii indici au fost stabiliţi începând cu anii 1940, cei mai cunoscuţi fiind indicele de
disimilaritate al lui Duncan & Duncan şi indicele de interacţiune al lui Bell (1954).

Însă aceşti indici au fost destul de criticaţi, deoarece aceştia nu iau în considerare
spaţialitatea distribuţiilor populaţiei (Iceland, Douzet, 2010). Ei au fost consideraţi frept
indici aspaţiali.
Măsurarea segregării. Indicii de segregare rezidenţială

Începând cu anii 1980, cercetătorii americani (White, Wong, Morgan) au creat indici de
segregare numiti spaţiali. Aceştia pot măsura cu acurateţe mai mare distribuţia
populaţiei, incluzând şi elementul spaţial în studiu. De asemenea, indicii permit
clasificări şi comparări cu repartitiţia grupurilor din spaţiile metropolitane, de a
compara situaţiile dintre diferite oraşe sau de a realize analize diacronice (Brun,
1994:33-4, op.cit. de Apparicio, 2000).

Măsurarea segregării rezidenţiale etnice a constituit obiectul multor studii. Mai recent,
sociologii Massey & Denton (1988) au identificat metode mai bune de măsurare a
segregării rezidenţiale etnice. Abordarea lor exhaustivă permite clasificarea şi
selecţionarea unor indici pertinenţi.

Pentru a ajunge la rezultate, cercetătorii realizează analize factoriale pe baza

rezultatelor calcului diferiţilor indici empirici pentru a determina dimensiunile
segregării şi, apoi, a stabilirii pertinenţei acestora. Aceste dimensiuni sunt: regularitatea
segregării, percepţia, concentrarea, centralitatea şi agregarea.
Apparicio (2000) a studiat aceste dimensiuni ale segregării, apelând la S.I.G., prin
aplicaţia Mapbasic, integrat în SIG MapInfo, putându-se astfel dezvolta mai mult de
douăzeci de indici de segregare spaţială.
Dimensiunile segregării rezidenţiale

Sursa: Apparicio, P., 2000

Dimensiunile segregării rezidenţiale

Egalitatea se referă la distribuţia unuia sau mai multor grupuri de populaţie pe

unitatea spaţială de recensământ. Acestea variază de la ţară la ţară “boroughs”, “ward”
în Marea Britanie, “census tracts” în Statele Unite, “sectoare de recensământ” în
Canada, “cartiere sau “îlots”, în Franţa.
Subreprezentarea sau suprareprezentarea unui grup de populaţie pe unitatea spaţială
se măsoară cu ajutorul indicilor de egalitate (un grup este segregat, dacă este
repartizat inegal pe unitatea spaţială).
Indicele de segregare Duncan & Duncan măsoară distribuţia unui grup pe unitatea
spaţială. Valorile acestuia sunt cuprinse între 0 şi 1, prin care se pun în evidenţă
distribuţii perfect egale în unitatea spaţială sau distribuţii de segregare maximă.
Formula de calcul este următoarea:

Is =

în care xi = populaţia grupului x din unitatea spaţială

x = populaţia grupului din oraş
ti = populaţia totală din unitatea spaţială
T = populaţia totală din oraş
Indicele de disimilaritate (ID) este considerat standard în măsurarea segregării
şi măsoară gradul de diferenţiere spaţială dintre două grupuri.

Valorile ridicate ale ID desemnează tendinţa ca anumite zone din oraş să fie
dominate din punct de vedere numeric de un alt grup.

ID =

n
1 xi yi
ID =
2
 −
x y
y1 = populaţia din grupul y din unitatea
i1
spaţială
y = populaţia din grupul y din oraş.

Regularitatea, măsurată tradiţional, prin indicele de disimilaritate sau indicele Duncan,

este o dimensiune care nu este calculată în termeni absoluţi, ci relativi, în funcţie de o
scară stabilită sau construită în raport cu alt grup. Acesta măsoară diferenţa dintre două
grupuri luând în calcul media ponderată a variaţiei fiecărei proporţii aparţinând
minorităţii din fiecare unitate, apoi proporţia acestei minorităţi în oraş, exprimându-se
ca o proporţie a maximului teoretic.
Dimensiunile segregării rezidenţiale

Percepţia, măsurată prin indicele Lieberson sau indicele de interacţiune, reprezintă

în mod special gradul de contact potenţial între membrii aceluiaşi grup etnic, sau
dimpotrivă, cu membrii aparţinând altor grupuri.

Este cunoscut ocazional şi sub numele de „indicele de izolare”. Popularizat de Stanley

Lieberson în studiile sale de socio-lingvistică, indicele de percepţie se referă la
posibilităţile de interacţiune între un grup minoritar şi grupul majoritar.

Indicele măsoară probabilitatea ca un membru al unui grup minoritar să intre în

contact cu un membru al grupului majoritar când împart acelaşi sector. Acest indice
măsoară astfel experienţa segregării sau a unei oarecare coabitări.

Chiar dacă indicele de percepţie şi regularitate sunt corelaţi în mod empiric, ei sunt
conceptual diferiţi.
Indicele Duncan este dependent de mărimea relativă a grupurilor comparate. Cei doi
indici trebuie studiaţi împreună. Cercetările recente din S.U.A. arată că în timp ce
coeficientul de segregare se diminuează, indicele de izolare creşte în marile oraşe.
Dimensiunile segregării rezidenţiale

Concentrarea, măsurată simplu printr-un raport de densitate, este spaţiul fizic

relativ ocupat de un grup minoritar al unui spaţiu anume, particular, adesea un mediu
urban;

Centralitatea se distinge de concentrare prin punerea în raport a centrului de

gravitate al grupului cu cele ale altor grupuri şi cel al populaţiei urbane totale;

Agregarea este măsurarea contiguităţii zonelor cu concentare puternică (gradul de

agregare spaţială), adică indicele Morgan. La limită, această ultimă dimensiune poate
conduce la identificarea ghetourilor.

În măsurarea segregării, se impun două aspecte: dependenţa de scara spaţială şi

alegerea unui indice adecvat. Indicii de segregare cresc odată cu descreşterea
numărului populaţiei pe unitatea spaţială folosită existând diferenţieri ale valorilor
indicilor de segregrare, în funcţie de unitatea spaţială folosită.

De aceea, pentru evitarea erorilor, trebuie specificată scara de măsurare, fie pe unităţi
spaţiale mari sau mici (la nivel de stradă, bloc, cartier).
Măsurarea segregării: obiective

Dezvoltarea celor cinci dimensiuni ale segregării rezidențiale are loc în SUA, în
condițiile formării unui context antisegregaționist.
Obiective: evaluarea faptului dacă o minoritate afro-americană este închisă sau nu
într-un ghetou.
Ce este de fapt un ghetou afro-american?:
1) un spațiu care regrupează cea mai mare parte a comunității afro-americane în
zona metropolitană (repartiție inegală)
2) o zonă omogenă compusă majoritar din afro-americani (izolare puternică);
3) o enclavă, o zonă formată din UAT (census tracts) apropiate (agregare puternică);
4) o zonă localizată, în general în zona centrală (centralizare puternică)
5) o zonă reprezentând o parte din teritoriul metropolitan, unde densitatea este una
dintre cele mai ridicate din oraș (concentrare puternică).
Cercetările realizate de către Massey și Denton se pliază pe aceste direcții. Odată cu
repartiția negrilor și hispanicilor în cele 60 de zone metroplitane americane,
sociologii de la Chicago au avansat ideea chiar a unei hipersegregări a afro-
americanilor, care sunt puternic segregați în funcție de cele cinci dimensiuni la
Baltimore, Chicago, Detroit, Milwaukee și Philadelphia (Massey & Denton, 1989a :
381-2).
Efectele segregării rezidenţiale

Segregarea rezidenţială etnică are efecte multiple asupra politicilor de locuire. Este
de subliniat aici rolul agenţilor imobiliari în prezervarea cartierelor de albi în
anumite zone ale oraşului, chiar dacă există legi şi regulamente care permit accesul
la locuinţă la întreaga populaţie, indiferent de origine, culoare sau rasă.

La Chicago, de exemplu, practicile de excluziune instituţionalizate au condus la o

amenajare a teritoriului rezidenţial, care, în principiu, nu ar fi fost sistematic
segregat, dacă aceste practici erau interzise.

În legătură cu aceasta, lucrarea lui J.L. Perry (1971) pune accentul pe impactul
programelor publice, descriind efectele discriminării rasiale a negrilor exersate şi
menţinute prin mijloace instituţionale.

Astfel, anumite cartiere ar fi fost „rezervate” migranţilor care ar fi sosit în număr

mare din oraşele din sud, favorizând segregarea rezidenţială. Rolul organismelor,
precum Hyde Park Improvement Protective Club a fost determinant în cazul oraşului
Chicago.
Efectele segregării rezidenţiale
În anii 1920, aceste organisme includeau agenţi de imobil a căror sarcină era aceea de a
produce liste separate a proprietăţilor de vânzare, ţinându-se cont de factorul rasial.
Membrii acestor organizaţii au propus chiar un regulament municipal care determina
amplasarea populaţiilor de negri (Paré Sylvie, 1998);

Anumite ziare publicau articole privind efectele negative ale prezenţei negrilor asupra
stării pieţei imobiliare. Ca reacţie faţă de diverse mişcări de ostilitate şi de violenţă, o
mişcare de opoziţie a negrilor îşi face apariţia Black Metropolis, al cărei mandat consta
în combaterea instituţionalizării progresive a industriei imobiliare, unde negrii se
vedeau la marginea Black Belt.

Legat de efectele acestei discriminări explicite, expansiunea ghetourilor negre a

continuat treptat în procesul de invazie-succesiune.

În anul 1948, o decizie a Curţii Supreme a S.U.A. marchează neconstituţionalitatea

discriminării rasiale practicate de unii agenţi imobiliari. Pentru a da curs acestei decizii
şi a contracara efectele cumulative ale discriminării, integarea devine unul dintre
obiectele incluse în politica de locuire americană.
Efectele segregării rezidenţiale

Tentativa de aplicare a politicii de locuire pentru a obţine un amestec mai echilibrat

între albi şi negri la Chicago nu putea să fie un succes fără strategii pe termen lung, mai
ales în domeniile locurilor de muncă, salariilor, educaţiei, condiţii de reuşită a de-
segregării.

În ciuda eforturilor desfăşurate de către autorităţi pentru o mai mare integrare rasială
la Chicago, acestea au eşuat pentru că piaţa imobiliară era afectată de un rasism
sistematic, care continua să orienteze opţiunile rezidenţiale.

Istoric, grupurile rasiale şi etnice minoritare se stabilesc aproape de centrele urbane,

în zone unde utilizarea solului este mixtă sau unde apar locuinţe vechi, servicii rare
sau de slabă calitate sau acolo unde locuiesc persoane cu un statut socio-economic
modest.
Efectele segregării rezidenţiale

Prin urmare, itinerariile rezidenţiale urmează evoluţia statutului socio-economic,

mobilitatea socială favorizează în principiu mobilitatea geografică, autorizând
imigrantul recent să părăsească enclava etnică.

Acest twin process combină în acelaşi timp efectele imigrării şi ale mobilităţii socio-
economice, dând loc eventual a ceea ce Duncan & Duncan au numit „asimilarea
spaţială”.

Ei au constatat că, dacă asimilarea spaţială nu se produce pentru anumite grupuri,

înseamnă că este un proces de blocaj în mobilitatea lor geografică.

Rasismul este unul dintre factorii care limitează mobilitatea lor într-un prim loc de
stabilire, loc care devine permanent, în ciuda aspiraţiilor lor. Astfel, concentrarea
etnică creşte, împingând frontierele enclavei.

Massey (1992) explică acest proces prin coexistenţa a două fenomene, adică
asimiliarea spaţială şi diversitatea manifestată în segregarea spaţială între grupuri de-
a lungul timpului şi în funcţie de perioadele de imigrare.