JOC SECUND

DE ION BARBU
ARTĂ POETICĂ MODERNĂ,PERIOADA INTERBELICĂ

Din ceas, dedus adîncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mîntuit azur,

Tăind pe înecarea cirezilor agreste,

În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi

Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,

Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

IPOTEZA
Volumul Joc secund, publicat în 1930, se deschide cu poezia[Din ceas, dedus...], al cărei
titlu este înlocuit de editori, în 1964, cu titlul volumului. Poezia are caracter de artă poetică şi
aparţine modernismului barbian.
ARGUMENTARE
Tema poeziei exprimă ideea lumii purificate prin reflectarea în oglindă,ideea
autocunoaşterii şi ideea actului intelectual ca afectivitate lirică.
Cuvântul Joc" din titlu sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă
practică", iar asocierea adjectivului«secund» plasează jocul în zona superioară a esenţelor
ideale. Referindu-se la caracterul de artă poetică, G. Calinescu surprinde aspecte legate de
sensul poeziei, dar şi de rolul poetului: „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei: Calma
creastă a poeziei este scoasă (dedusă) din timp şi spaţiu, adică din universul real (din ceas), este
nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine ireală într-o apă sau într-o oglindă. Poetul nu
trăieşte la zenit, simbolul existenţei în contingent, ci la nadir, adică din interior, în eul absolut,
care nu e efectiv, ci numai latent. Poezia e un cântec de harfe, răsfrânte în apă, sau lumina
fosforescenţă a meduzelor care sunt văzute numai pe întuneric, adică atunci când ochii pentru
lumea întinsă se închid".
La nivel formal, poezia este alcătuită din două catrene. În concepţia lui Ion Barbu, „prin
oglindă lumea intră în mântuit azur". Iar dacă lumea experienţei se înalţă în piramidă până
la „zenit (punctul cel mai înalt pe verticală), răsfrângerea acesteia alcătuieşte „nadirul” ei
(punctul cel mai jos pe verticală). Din acest element neîntinat îşi extrage poetul materia
inspiraţiei sale. Poezia este pentru el negaţia lumii, sublimarea ei în idee, un joc desfăşurat pe un
plan izolat de viaţă, un „joc secund". Zenitul defineşte în mod metaforic spaţiul real, echivalent
cu punctul de maximă strălucire solară, iar nadirul simbolizează tot în manieră metaforică
universul artistic ce se reflectă în lumina asfinţitului.
Substantivul „ceas" de la începutul poeziei aparţine câmpului semantic al timpului, dar
este timpul neclintit, fără curgere. Primul vers al strofei întâi conţine epitetul metaforic situat

1
într-o inversiune„calmă creastă", figură de stil ce desemnează, lumea Ideilor în sensul pe care
Platon îl dădea acestui concept. „Arta, spunea Platon, considerată ca o copie a lucrurilor reale,
ele însele nişte copii ale ideilor eterne, este imitaţia unor imitaţii. Arta, ar fi, deci, o răsfrângere
la puterea a doua a realităţii. Aceasta este şi concepţia pe care şi-o însuşeşte poetul Ion Barbu
când îşi propune să evoce o lume reflectată în oglindă, căci cel ce priveşte icoanele lămurite în
apele ei înregistrează imaginile unor imagini. Dar pe când pentru Platon această răsfrângere
secundă face din artă o întruchipare mai depărtată de realitatea ideală decât înseşi obiectele
concrete care i-au stat drept model, poetul Jocului secund vede aici tocmai un pas mai departe
în procesul de transfigurare a lumii, căci pe această cale imaginea se depărtează încă mai mult
de substratul ei materia. Prin urmare, arta este pentru Barbu „un zbor invers", întors spre
profunzimea elementelor lumii, spre esenţele nevăzute ale lucrurilor.
În strofa a doua, „într-o metaforă concentrată, Ion Barbu reia muzica de sfere
eminesciană, permutând marea de stele în oceanul lichid ce-şi plimbă aştrii scufundaţi
(meduzele) sub «clopotele verzi»". Finalul îl aduce pe poet din ipostaza intelectuală a lui Hermes,
în aceea lirică a lui Orfeu. „Căntecul său rămâne „ascuns", accesibil doar iniţiaţilor.
Prin urmare, „Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent (din
ceas) în pură gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca imagine a cirezii în apă. un nadir latent,
o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune."
Organizarea metrică a poemului este de o mare simplitate, poetul evitând efectele
muzicale şi urmărind o cadenţă liniştită, mereu egală cu sine. Versurile sunt de 13-14 silabe,
iambul fiind singura unitate metrică a poemului. Rima poeziei este încrucişată.
La nivel morfologic, nu se observă urmărirea unor efecte speciale. Ar fi de remarcat
conversiunea adjectivului „adânc" în substantivul „adâncul, folosirea adjectivelor provenind din
verbe la participiu, în prima strofă {„dedus", „intrată") şi a unor infinitive lungi, în ansamblul
poeziei {„înecarea, „însumarea"), forme care exprimă efortul abstragerii, al ieşirii din limitata
lume senzorială.
La nivel sintactic, se observă faptul că ambele strofe se reduc fiecare la câte o singură
frază. Prima strofă este eliptică de predicat, pe când a doua include coordonări şi subordonări de
propoziţii.
La nivel lexical, se observă prezenţa termenilor abstracţi, neologici, familiari
matematicianului şi fireşti în limbajul ştiinţific: „dedus", „nadir", „latent, „însumarea". Prin
intermediul acestor termeni, se obţine un efect deosebit de imobilitate, de fixare a elementelor, ca
şi cum astfel ele ar putea fi mai profund contemplate.
La nivel stilistic, este de remarcat abundenţa metaforelor, ce justifică oarecum
încifrarea textului: „ceas dedus", „calmă creastă", „măntuit azur", „nadir latent, „harfe
resfirate", sau a inversiunilor: „calmă creastă", „măntuit azur", dar şi a epitetelor: „ceas dedus",
„cântec ascuns", „nadir latent, „harfe resfirate", „clopotele verzi. Este de remarcat faptul că
aceleaşi sintagme constituie simultan figuri de stil diferite, ceea ce susţine concizia şi încifrarea
(ambiguitatea) limbajului poetic.
CONCLUZIE
Poezia Joc secund de Ion Barbu este o artă poetică aparţinând modernismului / ermetismului
barbian, prin concepţie şi limbaj încifrat, accesibilă cititorilor iniţiaţi.