dr.

Mircea Măran, Şcoala de Studii Înalte de Specialitate pentru Instruirea Educatorilor

„Mihailo Palov”, Vârşeţ, Serbia

INSTRUIREA ÎNVĂŢĂTORILOR ŞI A EDUCATORILOR LA VÂRŞEŢ

Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din primele decenii ale secolului al XIX-lea,
Vârşeţul a reprezentat unul dintre cele mai importante centre economice, confesionale şi şcolare
din sud-estul Monarhiei Habsburgice. Aici se găsea sediul episcopiei ortodoxe care cuprindea
şase protopopiate, în care au fost încadrate 271 de localităţi cu cca. 250 000 de locuitori.

Una dintre primele instituţii şcolare care a funcţionat în acest oraş, importantă pentru
toate popoarele care trăiau în oraş şi în împrejurimi, a fost Şcoala Gramaticală, înfiinţată de
autorităţile municipale prin stăruinţa episcopului Iosif Iovanovici Şakabent în anul 1790, care
avea rangul de liceu inferior incomplet. În anul 1806 Şcoala Gramaticală avea două clase cu doi
profesori, Paul Iorgovici (cunoscut om de cultură şi iluminist) şi Uroş Volici, iar cursurile se
desfăşurau în limba germană, latină, sârbă şi română. Această importantă instituţie şcolară
vârşeţeană a fost însă desfiinţată din ordinul autorităţilor şcolare în anul 1819, din cauza
incapabilităţii Magistratului municipal de a asigura în continuare mijloace financiare pentru
întreţinerea ei1.

În ceea ce priveşte cursurile pentru clericii ortodocşi, acestea încep să se desfăşoare la

Vârşeţ odată cu instaurarea lui Petar Vidak în scaunul episcopal, în anul 1806. Cursurile se
desfăşurau în limba sârbă şi română, avându-i ca profesori pe Sofronie Ivacicovici şi Arsenie
Iovanovici Şakabent2.

Cea mai însemnată instituţie şcolară sârbo-română la Vârşeţ în decursul secolului al XIX-
lea a fost Institutul clerical sârbo-român, întemeiat în anul 1822, care era menită pregătirii
cadrelor preoţeşti pentru necesităţile parohiilor ortodoxe sârbe şi române de pe spaţiul bănăţean.
Este vorba despre o şcoală teologică superioară care funcţiona cu câte două secţii paralele, în
limba sârbă şi limba română. La început, şcolarizarea dura doi ani, iar din anul şcolar 1827/1828,

1
Никола Гавриловић, Српске школе у Хабзбуршкој монархији 1790-1848, Београд, 1999, p. 30
2
Nikola Gavrilović, Srpsko-rumunsko klirikalno učilište u Vršcu 1822-1867, Novi Sad, 1983, p. 44
1
durata şcolarizării este prelungită la trei ani. Secţia în limba română de pe lângă acest Institut
funcţionează până în anul 1865, când este mutată la Caransebeş, ca urmare a înfiinţării
Mitropoliei Ortodoxe Române de pe teritoriul Monarhiei Habsburgice de la sfârşitul anului 1864.
Pe lângă faptul că pregătea cadre preoţeşti calificate, Institutul Clerical de la Vârşeţ producea şi
cadre didactice pentru necesităţile şcolilor primare sârbeşti şi româneşti din Banat, având în
vedere lipsa de învăţători calificaţi pe la sate, deoarece numeroşi absolvenţi ai acestui Institut s-
au angajat mai întâi ca învăţători prin şcolile primare de pe sate, pentru ca apoi să fie hirotoniţi în
preoţi. Mulţi dintre ei au rămas, însă, întreaga viaţă dedicaţi muncii educative în şcoli. Secţiile în
limba sârbă din cadrul teologiei de la Vârşeţ au funcţionat până în 1867.

Pentru dezvoltarea învăţământului liceal la Vârşeţ în secolul al XIX-lea de o deosebită

importanţă este înfiinţarea Şcolii Reale Inferioare în limba germană în anul 1852. La începutul
anului şcolar 1853-1854, în cele două clase ale acestei şcoli erau înscrişi 106 elevi, printre care
erau şi doi români.

Când este vorba despre şcolile pentru instruirea învăţătorilor, prima instituţie de acest gen
a fost inaugurată festiv pe data de 10 noiembrie 1854. Este vorba despre Şcoala Germană
Catolică pentru Instruirea Învăţătorilor, în care învăţământul se desfăşura în două niveluri:
primul, care dura trei ani şi cuprindea învăţământul general, şi al doilea – Preparandia, care dura
doi ani, cu caracter profesional-orientat3. Importanţa acestei şcoli constă printre altele şi în faptul
că a organizat conferinţe şi cursuri de vară pentru suplenţi şi candidaţii pentru învăţători. Această
şcoală şi-a întrerupt activitatea în anul 1871, când a fost transferată la Szeged.

În urma împărţirii Banatului între Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi România, în

anul 1919, Vârşeţul a aparţinut regatului iugoslav, reprezentând până în zilele noastre un
important centru administrativ, economic, confesional, dar şi şcolar al Banatului sârbesc, şi în
cadrul acestuia, al minorităţii etnice române. Situaţia în învăţământul iugoslav interbelic nu era
una strălucită, însă totuşi oferea condiţii ca în zonele în care existau tradiţii şcolare vechi,
moştenite din perioadele precedente, să se desfăşoare o activitate instructivă calitativă.

3
Образовање учитеља у Вршцу, Вршац, 1996..., p. 10
2
 Politica culturală a Regatului S.C.S. se găsea în competenţa Ministerului Învăţământului.
Prima Ordonanţă referitoare la orânduirea Ministerului Învăţământului a fost adoptată în anul
1919, iar pe baza ei, Ministerul Învăţământului avea putere administrativă şi control suprem
asupra tuturor şcolilor şi instituţiilor culturale4. După adoptarea Constituţiei de la Vidovdan din
28 iunie 1921, conform căreia ţara a fost împărţită în 33 de districte, în fiecare dintre ele a fost
înfiinţată şi o secţie şcolară, ca organ regional al Ministerului Învăţământului.

În statul iugoslav a fost obligatorie doar şcoala primară de patru ani, pe când numărul
liceelor şi a altor şcoli secundare era insuficient pentru a satisface necesităţile societăţii. Şcolile
pentru învăţători, care se bucurau de un renume deosebit, existau doar în unele localităţi mai
mari. În ele se pregăteau şi educatoarele pentru grădiniţe, fiind în acelaşi timp şi centre în care se
susţineau examenele de stat şi de specialitate a învăţătorilor şi educatoarelor. Dintre instituţiile
şcolare superioare, existau trei universităţi, la Belgrad, Zagreb şi Ljubljana, cât şi câteva şcoli
superioare de artă.

În urma introducerii dictaturii regelui Alexandru I, în 1929, întreaga viaţă culturală şi

şcolară din statul iugoslav se găsea sub un puternic control al cenzurii de stat, pe baza Legii
despre Protecţia Securităţii şi a Orânduirii Publice în Stat şi a Legii despre Modificările şi
Completările Legii Presei din anul 1929.

Şcoala Normală din Vârşeţ a fost înfiinţată în anul 1920, având la început doar cursuri în
limba sârbă. Şcolarizarea a durat la început trei ani, pentru ca, începând cu anul 1929, aceasta să
fie prelungită la cinci ani. În deceniile următoare, durata şcolarizării s-a mai modificat de câteva
ori, cu durata de patru sau cinci ani. Foarte repede, instituţia şcolară pentru pregătirea
învăţătorilor din Vârşeţ şi-a obţinut un renume şi un prestigiu de invidiat, devenind şi şcoala de
acest profil cu cel mai mare număr de elevi din întreaga Iugoslavie. Pe lângă cele amintite, este
de menţionat şi faptul că aceasta a devenit în curând una dintre instituţiile-cheie pentru
minoritatea etnică română din Banatul sârbesc, după ce, în anul 1935, au fost deschise şi secţiile
în limba română.

4
Ibidem, p. 172-173
3
 Politica culturală şi şcolară a statului iugoslav faţă de minoritatea etnică românească din
Banatul sârbesc depindea, în primul rând, de relaţiile existente între cele două state vecine –
Iugoslavia şi România. În primii ani care au urmat după Primul Război Mondial, când problema
delimitării în Banat încă nu a fost definitiv rezolvată, atitudinea autorităţilor Regatului S.C.S.
faţă de minoritatea română nu asigura în întregime dezvoltarea liberă a vieţii şcolare şi culturale
a acestei comunităţi, ceea ce a şi provocat plecarea unui număr mare de intelectuali români, în
primul rând învăţători, în patria mamă.

Abia prin rezolvarea pozitivă a chestiunii delimitării, cât şi prin formarea Micii Antante şi
semnarea acordurilor bilaterale iugoslavo-române, s-au creat condiţii pentru rezolvarea treptată a
chestiunii culturale şi şcolare a miniorităţii române din Banatul sârbesc, dar şi a celei sârbeşti din
Banatul românesc. Unul din pasurile concrete referitoare la rezolvarea problemei şcolare a fost
semnarea Acordului de la Bled, la 17 august 1927, pe care l-au semnat Vojislav Marinković şi
Theodor Emandi. Abia însă prin semnarea Convenţiei referitoare la orânduirea şcolilor primare
minoritare din Banat, pe 10 martie 1933, a început rezolvarea propriu-zisă a chestiunii cultural-
şcolare a românilor din Banatul sârbesc. Convenţia era bazată pe principiul reciprocităţii şi pe
respectarea legilor şi a regulamentelor şcolare în vigoare în România şi Iugoslavia. Pe lângă
angajarea învăţătorilor contractuali din România, care au contribuit simţitor la instruirea
şcolarilor români şi la îmbunătăţirea activităţii societăţilor culturale pe sate, Convenţia a asigurat
deschiderea secţiilor în limba română pe lângă Şcoala Normală şi Liceul din Vârşeţ, ceea ce a
accelerat formarea unei pături de intelectuali care vor juca în deceniile următoare un rol deosebit
de important în viaţa culturală şi şcolară a românilor din Banatul iugoslav.

Prin urmare, pe baza Convenţiei şcolare iugoslavo-române din anul 1933, la Vârşeţ a
început să funcţioneze în anul 1934 secţia cu limba de predare română în cadrul Liceului din
Vârşeţ. Începând cu anul şcolar 1941/1942 se deschide şi secţia cu limba de predare română la
cursul superior al Liceului din Vârşeţ5. În aceeaşi perioadă, în anul şcolar 1935/1936 se deschide
şi secţia cu limba de predare română în cadrul Şcolii Normale din Vârşeţ. În primul an de
existenţă a acestei secţii, cursurile se desfăşurau în limba română doar pentru obiectul Limba
română şi grupul pedagogic de obiecte, avându-l ca profesor pe Constantin Zamfirescu, cetăţean

5
G.Popi, Românii din Banatul sârbesc, Bucureşti-Panciova, 1993, p. 197-200
4
român. În prima generaţie au fost înscrişi doar 8 elevi, pentru ca în anii următori situaţia să se
îmbunătăţească atât în ceea ce privesc cadrele didactice, cât şi numărul elevilor români înscrişi
la Şcoala Normală din Vârşeţ.

După terminarea Celui De-al Doilea Război Mondial şi instaurarea orânduirii socialiste în
Iugoslavia, învăţământul primeşte un caracter ideologic accentuat. Şcoala Normală din Vârşeţ nu
a reprezentat o excepţie în acest sens6. Planul şi programa şcolilor normale (în anii în care
funcţionau cu patru clase) au fost similare cu cele ale liceelor, diferenţele fiind prezente doar în
ceea ce priveşte existenţa grupului pedagogic de obiecte la şcolile normale, care nu existau la
licee. Una din caracteristicele activităţii Şcolii Normale din Vârşeţ în primii ani postbelici a fost
şi lipsa de cadre didactice calificate pentru anumite obiecte. Aceştia au propus un număr mare de
obiecte, pentru care nu erau calificaţi. Un număr considerabil de profesori şi-au continuat
şcolarizarea, înscriind diferite şcoli superioare sau facultăţi, devenind astfel pe parcurs calificaţi
pentru anumite materii, ceea ce a şi contribuit la îmbunătăţirea calităţii procesului de învăţământ.
Aceasta fenomen s-a desfăşurat în decursul anilor cincizeci şi şaizeci ai secolului lăsat în urmă.
Începând cu anul şcolar 1949/50, în cadrul şcolii funcţionează şi o secţie pentru instruirea
educatorilor.

În locul Şcolii Normale, în anul 1973 ia naştere Academia Pedagogică, în baza deciziei
Comunităţii Instructive a Voivodinei, care instruia cadre didactice pentru învăţământul inferior
(clasele I-IV). Cursurile se desfăşoară şi în continuare în limba sârbă şi română. Aceasta
funcţiona pe baza Legii privind Acedemiile Pedagogice, având o durată de şase ani, cu două
grade de învăţământ. La finele primului grad, care dura patru ani, elevii aveau posibilitatea de a-
şi continua şcolarizarea la gradul doi, fără a susţine bacalaureatul, sau să-şi susţină bacalaureatul
şi să-şi continue studiile la alte şcoli superioare sau universităţi. În decursul anilor care au urmat,
au avut loc noi reforme în învăţământul iugoslav, care au modificat din nou modul de şcolarizare
în cadrul academiilor pedagogice. Cadrele didactice din şcolile generale, absolvenţi ai fostei şcoli
normale, aveau obligaţia de a-şi continua şcolarizarea şi de a absolvi academia pedagogică,
obţinând astfel gradul de “propunător pentru învăţământul pe clase”. Pentru noua instituţie
şcolară a fost construit şi un nou edificiu, modern şi utilizat cu cele mai noi mijloace didactice.

6
Mirča Maran, Kulturne prilike kod Rumuna u Banatu 1945-1952, Vršac, 2008. pag. 312-317
5
Din păcate, autorităţile competente din acele timpuri au ales un loc “nepotrivit” pentru noul
edificiu, şi anume pe cimitirul catolic din oraş, care a fost demolat, un gest pe care credem că
este de prisos să-l mai comentăm.

În anul 1993, în urma noilor reforme în învăţământul Republicii Serbia, în locul

Academiei Pedagogice a fost înfiinţată Şcoala Superioară pentru Educatori, cu durata şcolarizării
de doi ani. Începând cu anul şcolar 1994/1995, în aceeaşi clădire a început să funcţioneze şi un
departament al Facultăţii Pentru Învăţători din Belgrad, cu cursuri în limba sârbă şi română şi cu
durata de patru ani, pentru a pregăti învăţători pentru cursul inferior al şcolilor generale (clasele
I-IV).

În momentul de faţă, instruirea educatorilor la Vârşeţ se desfăşoară în cadrul Şcolii de

Studii Înalte de Specialitate pentru Instruirea Educatorilor “Mihailo Palov”, care a fost acreditată
în anul 2007 cu studii de specialitate cu durata de trei ani, în limba sârbă şi română, fiind nu
demult deschis şi grupul pentru instruirea educatorilor în limba romă. Instituţie cu un renume
binemeritat, şcoala pentru instruirea educatorilor din Vârşeţ se ocupă azi cu un spectru variat de
activităţi didactice, ştiinţifice, culturale, participă la proiecte naţionale şi internaţionale,
întreţinând legături cu numeroşi parteneri din Serbia şi din alte ţări, printre care şi din România.
Astfel este continuată tradiţia care durează deja de mai bine de două secole, în care Vârşeţul şi-a
menţinut, aproape fără întrerupere, reputaţia binemeritată de centru pentru instruirea cadrelor
didactice, în special a învăţătorilor şi educatorilor.