Situația Stranie

Facultatea de Psihologie, Universitatea Titu Maiorescu

Psihologie Experimentală, An I, ID
 Situația Stranie
Introducere
Deși teoria atașamentului a fost inițial elaborată de John Bowlby, consider că dezvoltarea
semnificativă pe care aceasta a cunoscut-o se datorează, în parte, tehnicii de evaluare a
atașamentului inventată de Mary Ainsworth și concretizată într-un experiment denumit ”Situația
Stranie”.
În prezenta lucrare, voi prezenta modul de desfășurare a acestui studiu experimental, precum
și concluziile expuse de Mary Ainsworth. Experimentul a fost primordial nu numai în dovedirea și
confirmarea ideilor expuse anterior de John Bowlby, dar și în progresul fulminant înregistrat
ulterior de teoria atașamentului.
În vederea conturării situației contextuale, voi începe mai întâi printr-o succintă prezentare
a bazelor teoriei atașamentului, așa cum aceasta a fost inițial elaborată de John Bowlby, precum și a
studiilor efectuate de Mary Aisworth care au precedat și au condus la efectuarea experimentului
analizat în prezenta lucrare.În continuare, voi proceda la descrierea modulului de desfășurare și a
etapelor parcurse în cadrul experimentului, precum și la concluziile elaborate de Mary Aisworth ce
au condus la identificarea a trei stiluri principale de atașament pe care copiii le dezvoltă față de
figura parentală: atașamentul securizant, atașamentul evitant și atașamentul ambivalent.
Observațiile dezvoltate de Mary Ainsworth în urma efectuării experimentului au subliniat impactul
critic pe care relațiile din copilăria timpurie îl au asupra dezvoltării copilului, inspirând cercetări
suplimentare în domeniul atașamentului.
Bazele teoriei atașamentului
Teoria atașamentului își are originea în lucrarea fundamentală a lui John Bowlby. Experiența
dobândită în urma activității sale din cadrul London Child Guidance Center, unde a tratat copii ce
prezentau diverse tulburări emoționale, l-a determinat să ia în considerare influența relației mamă-
copil asupra dezvoltării emoționale, cognitive și sociale a copilului.
Teoriile comportamentale anterioare postulau atașamentul ca fiind un comportament învățat,
consecința relației bazată pe nevoia de hrănire dintre copil și persoana care îl îngrijește. Contribuția
centrală a lui Bowlby fost să recunoască necesitatea evolutivă dictată biologic de atașament a
copilului față de persoana care îl îngrijește (Wallin, 2010).
Bowlby (1958) a susținut că atașamentul poate fi înțeles într-un context evolutiv prin aceea
că persoana care îl îngrijește îi oferă siguranță și securitate copilului, crescând șansele de
supraviețuire ale acestuia. S-a considerat că (Bowlby, 2011), deși nevoia de hrănire joacă uneori un
rol important, relația de atașament este una de sine stătătoare, cu o funcție adaptativă proprie
esențială, respectiv aceea de protecție și siguranță. Astfel, tendința de a crea legături emoționale cu
alți indivizi este un element fundamental al naturii umane, deja prezent în formă germinală la nou-
născut și care continuă să existe la vârsta adultă.
Studiul din Uganda
În anul 1950, Mary Ainsworth a început să lucreze cu John Bowlby la Clinica Tavistock,
efectuând cercetări în domeniul atașamentului dintre mamă și copil (Cherry, 2022). Ulterior, în anul
1954, Mary Ainsworth s-a mutat în Kampala, Uganda, unde a început să desfășoare o serie de
cercetări privind interacțiunile mamă-copil, în vederea înțelegerii dezvoltării normale a
atașamentului. Imediat după stabilirea sa în Kampala, aceasta lansat primul studiu longitudinal în
mediul natural al bebelușilor pentru a observa interacțiunea acestora cu mamele lor. Timp de nouă
luni, Mary Ainsworth a cules date pentru cercetarea sa, observând 26 de familii cu bebeluși, pe care
le vizita la fiecare două săptămâni, timp de două ore.
Datele culese (Ainsworth,1967) susțineau ideea că atașamentul se dezvoltă în etape, inițial
copilul manifestând o lipsă de diferențiere între mamă și alte persoane, lipsă care ulterior era
înlocuită, între șase și nouă luni, de o preferință clară a copilului pentru mamă. Astfel, s-a constatat
crearea unei legături puternice de atașament, reflectată comportamental în fuga copilului către
mamă când este percepută o amenințare, perceperea mamei ca bază de siguranță în cazul explorării
și apropierea față de mamă după reîntâlnire.
Deși aceste date confirmau ideile lui John Bowlby cu privire la un traseu al dezvoltării
comun tuturor copiilor, Mary Ainsworth a constatat însă existența unor diferențe între copiii
studiați. Astfel, deși majoritatea copiilor erau atașați, unii dintre ei nu au prezentat niciun nivel de
atașament, iar alții nu puteau fi liniștiți de către mamele lor. Explicația acestor variații, a considerat
Mary Ainsworth, o constituie diferențele existente în îngrijirile parentale primite de acești copii.
După efectuarea unor interviuri cu mamele, aceasta a acordat o deosebită importanță calității
- mai degrabă decât cantității - îngrijirii parentale, în cadrul căreia un rol central este ocupat de
sensibilitatea mamei la semnalele primite din partea copilului.
Cu toate că la acea vreme Ainsworth nu a identificat tipurile de comportamente materne care
contribuie la dezvoltarea unui atașament securizant sau nu, studiul realizat a reprezentat un prim pas
în identificarea legăturii dintre sensibilitatea mamei la semnalele primite din partea copilului și
atașamentul.

Studiul din Baltimore

 După ce s-a întors în SUA, Mary Ainsworth a ocupat funcția de profesor la Universitatea
John Hopkins, timp în care a început să lucreze la crearea unei metode de evaluare care să măsoare
relația de atașament dintre mamă și copil. În anul 1963, Mary Ainsworth a lansat un studiu la
domiciliu asupra dezvoltării atașamentului la copii, studiu în cadrul căruia au fost înscrise 26 de
femei însărcinate. Pe parcursul unui an după naștere, mai exact în cadrul a 18 vizite de câte 4 ore,
Mary Aisworth a observat și a documentat interacțiunile copiiilor cu mamele lor.
Datele culese cu această ocazie au fost comparate cu cele observate inițial în studiul efectuat
în Uganda, constatându-se, în esență, o suprapunere între comportamentele de atașament al copiiilor
din cadrul celor două studii, aspect ce susținea ideea de atașament ca nevoie universală și
preprogramată biologic postulată de John Bowlby.
Cu toate acestea, examinarea comparativă a celor două studiii releva o diferență intrigantă
sub aspectul fenomenului de bază de siguranță. În timp ce copiii din Uganda explorau mediul
înconjurător în prezența figurii de atașament, explorarea terminându-se însă brusc la plecarea
acesteia, copiii din Baltimore continuau explorarea chiar și după plecarea figurii de atașament.
Astfel, s-a observat că copiii din Uganda prezentau, în mediul de acasă, un comportament de
bază de siguranță, comportament care nu era însă prezent și în cazul copiiilor din Baltimore.
Situația Stranie
Pentru a explica diferențele comportamentale existente între copiii din Uganda și cei din
Baltimore, observate cu ocazia celor două studii prezentate anterior, Mary Ainsworth a conceput o
tehnică de evaluare menită să elimine problema familiarității mediului (Aisworth et al.,1978).
Experimentul, cunoscut sub denumirea de ”Situația Stranie”, presupunea studierea
copilului, în condiții de laborator, în timp ce acesta interacționa atât cu mama, cât și cu o persoană
străină. Acesta a fost realizat într-o încăpere cu sticlă univizată, pentru a observa comportamentul
copilului într-un mod ascuns.
În cadrul experimentului au fost simulate trei tipuri de situații:
• interacțiuni naturale între mamă și copil, în prezența jucăriilor
• scurte separări ale copilului de mamă și întâlniri cu o persoană străină
• episoade de reuniune cu mama
Mai exact, procedura consta în observarea comportamentului copilului într-o serie de 8
episoade, cu o durată de aproximativ 3 minute fiecare.
Desfășurarea procedurii și a etapelor experimentului era următoarea:
1. Mama, copilul și observatorul. În această etapă, observatorul conduce mama și copilul
într-o cameră experimentală cu jucării. Episodul durează aproximativ 30 de secunde.
 2. Mama și copilul. În această etapă, copilul este dedicat explorării camerei și jucăriilor, în
timp ce mama nu participă la activitate.
3. O persoană străină se alătură mamei și copilului. Este etapa în care o persoană străină
intră în cameră. În primul minut persoana străină rămâne tăcută, urmând ca aceasta să
converseze cu mama în minutul al doilea. În timpul celui de-al treilea minut, străinul începe
să se apropie de copil.
4. Mama părăsește camera, lăsând copilul singur cu persoana străină. Acesta constituie
primul episod de separare în care mama părăsește camera. Comportamentul străinului este
coordonat cu cel al copilului.
5. Mama se întoarce și persoana străină pleacă. Acesta este primul episod de reuniune dintre
mamă și copil. Mama intră, salută și îngrijește copilul, încercând să readucă activitatea de
joacă.
6. Mama părăsește camera, lăsând copilul singur. Aceasta este al doilea episod de separare
dintre mamă și copil.
7. Persoana străină se întoarce. Separarea copilului de mamă continuă, dar de această dată
străinul intră în cameră și încearcă să interacționeze cu copilul.
8. Mama se întoarce și persoana străină părăsește camera. Acesta este al doilea episod de
reuniune în care mama intră în cameră, ia copilul în brațe și străinul părăsește camera.
Rezultatele experimentului au relevat că majoritatea copiiilor au folosit mama ca bază de
siguranță: jucându-se în prezența mamei, manifestând o stare de stres la plecarea sa, dar fiind
consolați la contactul cu aceasta după reuniune și continuând, în cele din urmă, explorarea prin joc.
Cu toate acestea, s-a observat că o parte dintre copii au sacrificat complet legătura cu mama
în favoarea explorării, atât pe durata întregului experiment, cât și la reîntoarcerea mamei.
Dimpotrivă, o direcție contrară s-a observat la o altă parte dintre copii, aceștia fiind în
permanență preocupați de localizarea mamei, renunțând complet la explorare în favoarea legăturii
cu mama, dar rămânând însă de neconsolat după reîntoarcerea sa.
Ca urmare a efectuării acestui experiment de laborator, Mary Ainsworth a identificat trei
tipuri de atașament, corespunzătoare unor tipare distincte de interacțiune mamă-copil:
Atașamentul securizant - copiii cu acest tip de atașament plâng sau protestează la momentul
separării de mamă, dar sunt ușor liniștiți prin contactul cu mama când aceasta revine. Mama
reprezintă astfel o bază de siguranță pentru copil, permițând explorarea și asigurând consolare
atunci când copilul nu se simte în siguranță. Copiii cu atașament securizat sunt de obicei cooperanți,
având parte de experiențe repetate în care se simt conectați și protejați printr-o comunicare aliniată
emoțional cu mama. Comportamentul acestor mame tinde să reflecte senzitivitate, și nu lipsă de
implicare, acceptare, și nu respingere, cooperare, nu control și disponibilitate emoțională în loc de
distanțare (Ainsworth et al., 1978).
Atașamentul evitant - copiii cu atașament evitant par neinfluențați de momentul separării de
mamă, își continuă exploatarea și evită mama la reîntoarcerea sa. Aceștia au o tendință spre
indiferență, nu apelează la mamă în situații de nesiguranță și nu preferă contactul cu aceasta. Deși
aparent calmi, s-a constatat că pulsul acestora pe durata episoadelor de separare este la fel de
crescut ca al celor care sunt securizanți și se află sub stres, în timp ce creșterea nivelului de cortizol,
atât pre și post expunere, este în mod semnificativ mai mare decât la copiii securizanți (Dwallin,
2010).
Atașamentul ambivalent - copiii cu acest tip de atașament sunt foarte preocupați de
localizarea mamei - atât de mult încât această preocupare interferează cu explorarea - și manifestă
un stres puternic la plecarea mamei. În cadrul acestei categorii au fost identificate două tipuri de
copii ambivalenți: copii furioși și copii pasivi. Diferența dintre cele două tipuri constă în aceea că,
după reîntâlnirea cu mama, copiii furioși au exprimat oscilatoriu atât o deschidere activă, cât și o
respingere a conexiunii cu aceasta - prin îndepărtarea de mamă și uneori prin accese de furie, în
timp ce copiii pasivi, deși solicitau în mod implicit consolarea mamei, nu manifestau o abordare
directă a acesteia.
Mary Ainsworth a descoperit rolul determinant deținut de calitatea comunicării dintre copil
și mamă, în formarea relației de atașament. Astfel, în cazul atașamentului securizant, nevoia de
consolare după separarea de mamă este exprimată în mod clar de copil, acesta fiind ușor consolat în
timpul reuniunii, reușind ulterior să reia joaca. De cealaltă parte, mama reușește să descifreze cu
exactitate indiciile exprimate de copil prin plânset, apropiere și alte modalități de exprimare
nonverbale și este capabilă să răspundă în mod corespunzător prin ridicarea în brațe, consolarea
adecvată și apoi permiterea jocului.
În cazul atașamentului evitant, copiii nu reușesc să exprime în mod adecvat starea de stres și
amenințare, deși aceasta este relevată în mod indirect prin pulsul ridicat și nivelurile crescute de
cortizol, iar după reuniunea cu mama aceștia nu exprimă nevoia de a fi consolați. Ainsworth a
descoperit că mamele copiilor care intră în categoria celor evitanți au refuzat activ ofertele acestora
de apropiere (Ainsworth et al., 1978).
Pe de altă parte, în cazul atașamentului ambivalent, copiii exprimă o preocupare excesivă în
ceea ce privește disponibilitatea mamei, manifestând o stare de stres sever după separare și o lipsă
de consolare după reuniunea cu mama. S-a constatat că mamele copiiilor ambivalenți erau
disponibile numai ocazional și într-un mod imprevizibil, și că acestea păreau să descurajeze
autonomia, determinând astfel inhibiția explorării (Ainsworth et al., 1978).
Cercetările originale efectuate de Mary Ainsworth în materia teoriei atașamentului au pus
bazele elaborării de noi cercetări științifice în domeniu. Dintre acestea, cea mai importantă s-a
concretizat în identificarea unui al patrulea tip de atașament - atașamentul dezorganizat.
Descoperirea a fost rezultatul observării comportamentului unor copii în cadrul aceleiași ”situații
străine”, comportament ce releva o serie de răspunsuri inexplicabile la prezența mamei, calificate ca
fiind de-a dreptul contradictorii sau bizare. S-a susținut că atașamentul dezorganizat (Main &
Solomon, 1990) apare în cazul în care figura de atașament este percepută simultan de către copil
atât ca o bază sigură - având în vedere instinctul biologic pre-programat de atașament, cât și ca o
sursă de pericol, ca urmare a comportamentului abuziv, înfricoșător sau disociat (retras) al
părintelui.
Concluzii
Concluzionând, studiul experimental ”Situația Stranie” derulat de Mary Ainsworth a
contribuit semnificativ la dezvoltarea teoriei atașamentului și la integrarea acesteia în sfera
științifică. Cu ajutorul acestei tehnici de evaluare a atașamentului s-a reușit identificarea a trei stiluri
principale de atașament: atașamentul securizant, atașamentul evitant și atașamentul ambivalent.
Observațiile formulate de Mary Ainsworth în cadrul cercetărilor efectuate au subliniat
importanța calității atașamentului în copilăria timpurie și impactul critic pe care acesta îl are asupra
dezvoltării copilului. Totodată, acestea au inspirat o serie întreagă de noi cercetări în domeniul
atașamentului, precum și a modului în care atașamentul timpuriu afectează și prefigurează relațiile
adulte.
 Bibliografie
Ainsworth, M.D.S (1967). Infancy in Uganda; Infant care and the growth of love. Baltimore: John
Hopkins University Press.
Ainsworth, M.D.S., Blehar, M.C., Waters, E. & Wall, S. (1978). Patterns of attachment: A
psychological study of the Strange Situation. Hillsdale. NJ:Erlbaum.
Bowlby, J. (1958). The nature of the childs tie to his mother. International Journal of
Psychoanalysis, 39, 350-371.
Bowlby, J. (2011). O bază de siguranță, Editura Trei, București.
Cherry, K. (2022). A biography of Mary Ainsworth. https://www.verywellmind.com/mary-
ainsworth-biography-2795501#citation-10
Main M., & Solomon J. (1990). Procedures for identifying infants as disorganised/disoriented
during the Ainsworth Strange Situation în Greenberg M. T., Cicchetti D.,&Cummings E. M.
(Eds.), Attachment in the preschool years (pp. 121–160). Chicago, IL:University of Chicago.
Wallin, D.J. (2010). Atașamentul în psihoterapie, Editura Trei, București.