„Enigma Otiliei”

de George Călinescu

-Caracterizarea personajului-

George Călinescu a fost un critic literar de mare valoare, fiind totodată autorul celei
mai importante istorii a literaturii române și a patru romane: „Cartea nunții”, „Scrinul negru”,
„Bietul Ioanide” și „Enigma Otiliei”.
Apărut în foileton, în revista „Viața Populară”, în 1938, „Enigma Otiliei” s-a intitulat,
inițial, „Părinții Otiliei”, titlul actual fiind sugerat de către editor. „Enigma Otiliei” este un
roman interbelic, modern, citadin, realist, eclectic, amestecul de realism și clasicism fiind
specific stilului balzacian. Călinescu respinge romanul psihologic, proustian, și consideră că
poate să demonstreze viabilitatea adoptând formula lui Honoré de Balzac. Așadar, Călinescu
preia tema socială, plecând de la citatul lui Balzac: „Zeul la care se închină toți este banul”,
împreună cu tehnica detaliului semnificativ, folosind un număr exagerat de amănunte și
pauze descriptive ample. În plus, personajele sunt în strânsă legătură cu spațiul în care
acționează, precum este relația dintre personalitatea Otiliei și aspectul camerei sale.
Otilia este personajul principal al romanului, al cărui titlu îi conține numele, și
reprezintă tipul femeii cochete, o artistă mondenă.
Din punct de vedere social, Otilia este fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu și
fiica primei soții a acestuia. Rămasă orfană de mamă de la o vârstă fragedă, Giurgiuveanu a
crescut-o pe Otilia, dar nu a adoptat-o niciodată în mod oficial, ceea ce îi conferă domnișoarei
un statut financiar incert. Aceasta este studentă la Conservator și vorbește două limbi străine
și, în final, se va căsători cu Pascalopol, de care va divorța.
Din punct de vedere psihologic, ea este o fire empatică, fiindu-i aproape lui moș
Costache pe patul în care zăcea, îngrijindu-l. Mai mult, nevoită să își părăsească propria
locuință, Otilia îi oferă Auricăi pianul, singurul obiect ce îi rămăsese ca amintire de la mama
sa, după ce Aurica se plânge că nu are un pian. Otilia este copilăroasă, nu se gândește la
consecințe și, împletindu-se cu imprevizibilitatea și spontaneitatea ei, tânăra femeie iese
însoțită pe stradă, fără să fie interesată de regulile nescrise ale societății bucureștene de la
începutul anilor 1900, conform cărora dacă un bărbat se plimba cu o tânără pe stradă, își
propunea să o ia de mireasă, iar ea era de acord. Totodată, la nevoie devine extrem de matură
și de fermă, făcând în final decizia corectă de a se mărita cu Pascalopol pentru a-i permite lui
Felix să își continuie studiile, iar ea să ducă o viață lipsită de griji.
Din punct de vedere moral, Otilia se înscrie în triunghiul amoros, alături de Felix și
Pascalopol și, fie ca rezultat al firii copilăroase, fie datorită faptului că îi place într-o oarecare
măsură atenția primită din partea celor doi pețitor, fata se complace în situație, până în
momentul critic ce necesită o rezolvare. În acest punct culminant, și anume moartea lui
Giurgiuveanu și condiția familiei Tulea ca Felix și Otilia să părăsească locuința cât mai
repede, Otilia dă dovadă de o tărie de caracter impresionantă, alegând cea mai bună variantă
disponibilă în acel mediu.
Trăsătura dominantă a Otiliei este imaturitatea de care dă dovadă pe parcursul
romanului, însoțită de personalitatea sa copilăroasă, jucăușă, deloc vicleană.
O scenă reprezentativă pentru imaturitatea Otiliei este scena din sufrageria lui
Giurgiuveanu, din capitolul I. Otilia îl recunoaște pe Felix, îl poftește în casă și îl conduce în
sufragerie. Aici se află toate personajele importante, în centrul camerei, la masă, jucând table.
Otilia îi prezintă membrii familiei, și tot ea îi oferă acestuia niște prăjituri, gândindu-se că îi
este foame după un drum atât de lung și, pentru că nu era pregătită camera lui, Otilia îi oferă
camera sa. Imaturitatea Otiliei este observabilă în mai multe puncte din această scenă: atât
faptul că îi oferă prăjituri, în loc de mâncare gătită, pentru că, cel mai probabil, nu știa să
gătească, cât și faptul că îi oferă camera ei, și nu îi pregătește propria lui cameră. Totodată,
haosul din camera fetei, cu pudre, parfumuri, reviste, haine aruncate pe jos, perne de diferite
mărimi și culori, accentuează firea copilăroasă a fetei.
O altă scenă relevantă pentru trăsătura dominantă a tinerei este scena în care Otilia
este păcălită de Stănică Rațiu. Deși familia Tulea se instalase militărește în casă, așteptând
sfârșitul bătrânului Costache, pentru a pune mâna pe banii acestuia, ei nu puteau face niciun
gest atât timp cât Otilia ori Felix erau prin preajmă. De altfel, Otilia era cea care îl îngrijea pe
moș Costache, iar Stănică Rațiu, ginerele soților Tulea, concepe un plan și o păcălește pe fată,
spunându-i că vor fi vizitați de Pascalopol. Naivă, Otilia pleacă de acasă pentru a-și cumpăra
pudră, căci rămăsese fără, iar în lipsa ei Stănică fură banii bătrânului de sub saltea, moș
Costache murind din cauza supărării. În acest context Otilia își dovedește imaturitatea,
neputând să recunoască intențiile viclene ale lui Stănică.
Un prim element de structură important pentru caracterizarea protagonistei este titlul.
Inițial, titlul dat de autor a fost „Părinții Otiliei”, ce evidențiază tema realistă a paternității,
întâlnită și împrumutată de la Balzac, în romanele „Eugenie Grandet”, „Pere Goriot”. Mai
mult, prin această formă incipientă a titlului este subliniată relația Otiliei cu celelalte
personaje, care îi influențau viața, asemenea unor părinți. Titlul actual, „Enigma Otiliei”,
respectă intenția editorului de a face romanul să pară unul modern, prin situarea Otiliei în
rândul noilor personaje promovate de realism, precum tipul cochetei. Este important de
menționat citatul lui George Călinescu, prin care explică firea enigmatică a tinerei și,
totodată, titlul și conflictul lui Felix: „Nu Otilia are vreo engimă, ci Felix crede că are. Pentru
orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl respinge, dându-i totuși
dovezi de afecțiune”.
Un al doilea element de compoziție sugestiv pentru imaturitatea Otiliei este
reprezentat de conflictele exterioare și interioare. Conflictul exterior este declanșat de
moștenirea lui moș Costache, a cărui avere s-ar fi cuvenit fiicei sale vitregi, Otilia, dacă
aceasta ar fi fost adoptată oficial. Însă, nefiind acesta cazul, familia Tulea și ginerele soților
Tulea vânează banii, pe când Pascalopol încearcă să îl convingă pe Costache să o adopte pe
Otilia. Acest conflict ar fi putut fi evitat sau ar fi putut fi încheiat mult mai devreme, dacă
tânăra ar fi dat dovadă de stăpânire de sine și hotărâre, și ar fi spus clar care este dorința ei: să
fie sau nu adoptată. Altfel, stăruind pe lângă tatăl sau vitreg că pe ea nu o interesează banii,
nimic nu s-a concretizat până la moartea acestuia. Conflictele interioare principale sunt în
număr de trei, corespunzătoare celor trei membri ai triunghiului amoros: Felix, Otilia și
Pascalopol. Felix are de ales, pe de o parte, între a termina Facultatea, de a deveni medic și,
pe de altă parte, de a rămâne alături de Otilia, ceea ce ar presupune abandonarea visului său.
Otilia are de ales între iubirea ideală despre care vorbește Felix și viața lipsită de orice griji,
reprezentată de Pascalopol. Ea încearcă să își motiveze hotărârea de a fugi la Paris și de a
căsători cu moșierul ca pe un gest de altruism: în scrisoarea pe care i-o trimite lui Felix după
despărțire, ea îi explică faptul că alegerea sa nu a fost un gest egoist, și că a vrut să îi facă un
bine, oferindu-i libertatea de a-și continua studiile, pentru binele viitorului și carierei lui
Felix. Pascalopol nu își poate da seama dacă iubirea lui pentru Otilia este una paternă sau
erotică. La început, el insista că Otilia îi este ca o fiică și că singura lui fericire era de a-i face
cadouri și de a o răsfăța. Pe parcursul acțiunii, însă, Pascalopol descoperă că Otilia nu mai
este o fetiță, ci o femeie de care este interesat, având o conversație cu Felix pe acest subiect.
Ulterior, moșierul îi devine și soț, dar a știut întotdeauna că iubirea dintre Otilia și Felix a fost
mai puternică.
Sintetizând, cu o fire puternică, dar imatură și copilăroasă, Otilia devine o persoană de
neînțeles pentru toți cei din jurul ei și un motiv al numeroaselor discuții din familia Tulea,
bazate pe caracterul monden, modern, dezinvolt și independent al Otiliei. George Călinescu,
prin utilizarea realismului balzacian, aduce la viață societatea bucureșteană de la începutul
secolului al XX-lea, cu tot cu principiile, valorile și dorințele acesteia.

-Relația dintre două personaje-

George Călinescu a fost un critic literar de mare valoare, fiind totodată autorul celei
mai importante istorii a literaturii române și a patru romane: „Cartea nunții”, „Scrinul negru”,
„Bietul Ioanide” și „Enigma Otiliei”.
Apărut în foileton, în revista „Viața Populară”, în 1938, „Enigma Otiliei” s-a intitulat,
inițial, „Părinții Otiliei”, titlul actual fiind sugerat de către editor. „Enigma Otiliei” este un
roman interbelic, modern, citadin, realist, eclectic, amestecul de realism și clasicism fiind
specific stilului balzacian. Călinescu respinge romanul psihologic, proustian, și consideră că
poate să demonstreze viabilitatea adoptând formula lui Honoré de Balzac. Așadar, Călinescu
preia tema socială, plecând de la citatul lui Balzac: „Zeul la care se închină toți este banul”,
împreună cu tehnica detaliului semnificativ, folosind un număr exagerat de amănunte și
pauze descriptive ample. În plus, personajele sunt în strânsă legătură cu spațiul în care
acționează, precum este relația dintre personalitatea Otiliei și aspectul camerei sale.
Otilia este personajul principal al romanului, al cărui titlu îi conține numele, și
reprezintă tipul femeii cochete, o artistă mondenă. Alături de ea este prezent Felix, cei doi
completându-se reciproc.
Din punct de vedere social, pe de o parte, Otilia este fiica vitregă a lui Costache
Giurgiuveanu și fiica primei soții a acestuia. Rămasă orfană de mamă de la o vârstă fragedă,
Giurgiuveanu a crescut-o pe Otilia, dar nu a adoptat-o niciodată în mod oficial, ceea ce îi
conferă domnișoarei un statut financiar incert. Aceasta este studentă la Conservator și
vorbește două limbi străine și, în final, se va căsători cu Pascalopol, de care va divorța. Pe de
altă parte, Felix este fiul doctorului Iosif Sima din Iași, orfan de mamă de când era mic,
crescut la internat și rămas, recent, și orfan de tată. Ajunge astfel sub tutela lui moș Costache,
al cărui nepot de soră este. Felix este student la Medicină, în primul an.
Din punct de vedere psihologic, ea este o fire empatică, fiindu-i aproape lui moș
Costache pe patul în care zăcea, îngrijindu-l. Mai mult, nevoită să își părăsească propria
locuință, Otilia îi oferă Auricăi pianul, singurul obiect ce îi rămăsese ca amintire de la mama
sa, după ce Aurica se plânge că nu are un pian. Otilia este copilăroasă, nu se gândește la
consecințe și, împletindu-se cu imprevizibilitatea și spontaneitatea ei, tânăra femeie iese
însoțită pe stradă, fără să fie interesată de regulile nescrise ale societății bucureștene de la
începutul anilor 1900, conform cărora dacă un bărbat se plimba cu o tânără pe stradă, își
propunea să o ia de mireasă, iar ea era de acord. Totodată, la nevoie devine extrem de matură
și de fermă, făcând în final decizia corectă de a se mărita cu Pascalopol pentru a-i permite lui
Felix să își continuie studiile, iar ea să ducă o viață lipsită de griji.
Din punct de vedere moral, Otilia se înscrie în triunghiul amoros, alături de Felix și
Pascalopol și, fie ca rezultat al firii copilăroase, fie datorită faptului că îi place într-o oarecare
măsură atenția primită din partea celor doi pețitor, fata se complace în situație, până în
momentul critic ce necesită o rezolvare. În acest punct culminant, și anume moartea lui
Giurgiuveanu și condiția familiei Tulea ca Felix și Otilia să părăsească locuința cât mai
repede, Otilia dă dovadă de o tărie de caracter impresionantă, alegând cea mai bună variantă
disponibilă în acel mediu.
Din punct de vedere psihologic și moral, Felix se înscrie în timpul intelectualului
lucid. Este o fire sensibilă și visătoare, fiind rănit de imaturitatea Otiliei și de către semnalele
mixte date de aceasta. El își imaginează o viață idilică cu tânăra fată și are o nevoie mare de
afecțiune, cel mai probabil din lipsa mamei; așadar, nu știe dacă o iubește pe Otilia ca pe o
mamă sau ca pe o iubită. De evidențiat este faptul că Felix trăiește după un cod de valori bine
determinat: „Să-mi fac o educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios”.
Trăsătura dominantă a relației dintre Otilia și Felix este caracterul său incert, întrucât
mesajele pe care Otilia i le transmite lui Felix sunt schimbătoare și instabile; o dată îi
mărturisește dragostea sa, insă pleacă la Paris cu Pascalopol.
O scenă reprezentativă pentru relația celor doi este scena din sufrageria lui
Giurgiuveanu, din capitolul I. Otilia îl recunoaște pe Felix, îl poftește în casă și îl conduce în
sufragerie. Aici se află toate personajele importante, în centrul camerei, la masă, jucând table.
Otilia îi prezintă membrii familiei, și tot ea îi oferă acestuia niște prăjituri, gândindu-se că îi
este foame după un drum atât de lung și, pentru că nu era pregătită camera lui, Otilia îi oferă
camera sa. Imaturitatea Otiliei este observabilă în mai multe puncte din această scenă: atât
faptul că îi oferă prăjituri, în loc de mâncare gătită, pentru că, cel mai probabil, nu știa să
gătească, cât și faptul că îi oferă camera ei, și nu îi pregătește propria lui cameră. Totodată,
haosul din camera fetei, cu pudre, parfumuri, reviste, haine aruncate pe jos, perne de diferite
mărimi și culori, accentuează firea copilăroasă a fetei și îl copleșesc pe băiat, care se simte
atras și speriat în același timp de această prezență feminină ce îi arată grijă și compasiune.
O altă scenă relevantă pentru trăsătura dominantă a cuplului Otilia și Felix este scena
în care Otilia îl părăsește pe Felix. După moartea lui Giurgiuveanu, familia Tulea îi forțează
pe Otilia și pe Felix să plece cât mai curând. Deși se iubesc reciproc, Otilia se maturizează
brusc și realizează că, alegându-l pe Felix, cei doi nu se vor putea întreține singuri, fără ca
Felix să nu renunțe la Facultate. Atunci, pentru viitorul și cariera de medic a lui Felix, Otilia
își asumă despărțirea cu mult curaj. Într-o dimineață, Felix se trezește cu o scrisoare de la
Otilia, în care îl anunța că a plecat cu Pascalopol la Paris și îl ruga să înțeleagă că deși pare un
gest egoist, este defapt unul altruist. Este subliniată astfel incertitudinea relației dintre cei doi,
destinul ei fiind hotărât de abia spre finalului.
Un prim element de structură important pentru relația celor două personaje este titlul.
Inițial, titlul dat de autor a fost „Părinții Otiliei”, ce evidențiază tema realistă a paternității,
întâlnită și împrumutată de la Balzac, în romanele „Eugenie Grandet”, „Pere Goriot”. Mai
mult, prin această formă incipientă a titlului este subliniată relația Otiliei cu celelalte
personaje, care îi influențau viața, asemenea unor părinți. Titlul actual, „Enigma Otiliei”,
respectă intenția editorului de a face romanul să pară unul modern, prin situarea Otiliei în
rândul noilor personaje promovate de realism, precum tipul cochetei. Este important de
menționat citatul lui George Călinescu, prin care explică firea enigmatică a tinerei și, totodată
titlul, dar și conflictul lui Felix: „Nu Otilia are vreo engimă, ci Felix crede că are. Pentru orice
tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl respinge, dându-i totuși dovezi
de afecțiune”.
Un al doilea element de compoziție sugestiv pentru incertitudinea destinului cuplului
este reprezentat de conflictele exterioare și interioare. Conflictul exterior este declanșat de
moștenirea lui moș Costache, a cărui avere s-ar fi cuvenit fiicei sale vitregi, Otilia, dacă
aceasta ar fi fost adoptată oficial. Însă, nefiind acesta cazul, familia Tulea și ginerele soților
Tulea vânează banii, pe când Pascalopol încearcă să îl convingă pe Costache să o adopte pe
Otilia. Acest conflict ar fi putut fi evitat sau ar fi putut fi încheiat mult mai devreme, dacă
tânăra ar fi dat dovadă de stăpânire de sine și hotărâre, și ar fi spus clar care este dorința ei: să
fie sau nu adoptată. Altfel, stăruind pe lângă tatăl sau vitreg că pe ea nu o interesează banii,
nimic nu s-a concretizat până la moartea acestuia. Conflictele interioare principale sunt în
număr de trei, corespunzătoare celor trei membri ai triunghiului amoros: Felix, Otilia și
Pascalopol. Felix are de ales, pe de o parte, între a termina Facultatea, de a deveni medic și,
pe de altă parte, de a rămâne alături de Otilia, ceea ce ar presupune abandonarea visului său.
Otilia are de ales între iubirea ideală despre care vorbește Felix și viața lipsită de orice griji,
reprezentată de Pascalopol. Ea încearcă să își motiveze hotărârea de a fugi la Paris și de a
căsători cu moșierul ca pe un gest de altruism: în scrisoarea pe care i-o trimite lui Felix după
despărțire, ea îi explică faptul că alegerea sa nu a fost un gest egoist, și că a vrut să îi facă un
bine, oferindu-i libertatea de a-și continua studiile, pentru binele viitorului și carierei lui
Felix. Pascalopol nu își poate da seama dacă iubirea lui pentru Otilia este una paternă sau
erotică. La început, el insista că Otilia îi este ca o fiică și că singura lui fericire era de a-i face
cadouri și de a o răsfăța. Pe parcursul acțiunii, însă, Pascalopol descoperă că Otilia nu mai
este o fetiță, ci o femeie de care este interesat, având o conversație cu Felix pe acest subiect.
Ulterior, moșierul îi devine și soț, dar a știut întotdeauna că iubirea dintre Otilia și Felix a fost
mai puternică.
Sintetizând, cu o fire puternică, dar imatură și copilăroasă, Otilia devine o persoană de
neînțeles pentru toți cei din jurul ei, inclusiv pentru Felix și un motiv al numeroaselor discuții
din familia Tulea, bazate pe caracterul monden, modern, dezinvolt și independent al Otiliei.
George Călinescu, prin utilizarea realismului balzacian, aduce la viață societatea
bucureșteană de la începutul secolului al XX-lea, cu tot cu principiile, valorile și dorințele
acesteia.