UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII DE LICENTA

DREPT

DISCIPLINA:

DREPT ROMAN

TEMA DE CERCETARE:

APARAREA PROPRIETATII ROMANE PRIN MIJLOACE JURIDICE

PROFESOR COORDONATOR:

CONF.UNIV.DR MARILENA MARIN

STUDENT:

COSTEANU LAURENTIU-DANUT

ANUL I, GRUPA a II-a

CONSTANTA

2022/2023
STRUCTURA LUCRARII:

I Proprietatea romana

II REI VINDICATIO

III ACTIUNEA PUBLICIANA

IV Ale mijloace de ocrotire a proprietatii

PROPRIETATEA ROMANA

Proprietatea apare in literatura juridica sub doua forme: de institutitie a dreptului obiectiv sau
de drept subiectiv. Prima forma cuprinde proprietatea statului asupra pamantului cucerit (ager
publicius) si asupra sclavilor. Iar cea de a doua forma cuprinde proprietatea privata sau
proproprietatea cviritara.

Cea mai veche forma de proprietate este proprietatea cviritara, de fapt si singura pana la
sfarsitul Republicii. Proprietatea cviritara, numita si dominium ex iure quirtium se reglementa
cu o precizie imensa, iar individualitatea sa era foarte clar definita fata de alte forme juridice.

Proprietatea cviritara putea sa fie aparata direct, prin folosire fortei impotriva celui care
incerca sa deposedeze proprietarul de bunul sau. Aceasta modalitate a fost acceptata pana in
epoca postclasica. Astfel, se ajungea la un principiu din drept civil, mai exact legitima
aparare, ce consta in respingerea violentei prin violenta.

REI VINDICATIO (ACTIUNEA DE REVENDICARE)

Atunci cand un tert isi insuseste fara vreun drept asupra proprietatii altuia, proprietarul poate
sa apeleze la rei vindicatio pentru a-si recapata bunul cuvenit. In perioada veche, formalismul
era principala procedura de judecata, ce cuprindea o conduita a partilor compusa din
solemnitate si rigoare. Sacramentum in rem era modalitatea prin care se desfasura actiunea de
judecata. Reclamantul il cheama pe parat la un sacrament sau ramasag, in care paratul
pretinde si el ca este proprietar asupra aceluasi bun, in perioada actiunilor legii. La randul sau
si paratul il acuza pe reclamant si astfel se ajunge la vindicatio, respectiv contravindicatio.

In perioada Republicii, apare o noua procedura cunoscuta si ca per sponsionem. Spre

deosebire de cazul anterior aici se regasesc doua contracte. Pentru realizarea primului
contract se specifica o clauza pentru a se dovedi proprietatea asupra bunului.

In perioada Clasica situatia se schimba din nou si procesul devine pe baza de formula. Astfel,
in cazul in care reclamantul chiar daca avea castig de cauza, paratul putea sa nu mai detina
bunul ori sa refuze sa l cedeze. Pentru aceasta situatie, noua procedura putea oferi
judecatorului puterea de al obliga pe parat sa satisfaca pretentiile reclamantului ori sa
plateasca o suma de bani in schimbul bunului. Suma pe care o avea de platit paratul era mult
mai mare decat valoarea bunului, de aceea acesta alegea sa restituiasca bunul. Ca actiunea sa
se poata exercita, reclamantul trebuia sa indeplineasca niste conditii. El trebuia sa nu detina in
posesia sa bunul si sa fie proprietarul quiritar. Insa, proprietarul se putea apara prin
intermediul interdictelor.

In privinta unui posesor fictiv, cel care nu poseda bunul se lasa chemat in judecata de catre
proprietar impreuna cu posesorul adevarat, acesta din urma urmarind sa capete bunul prin
posedarea lui o anumita vreme. Aceasta situatie este sanctionata de catre pretor, prin
condamnarea personajului fictiv si urmeaza a fi chemat in judecata adevaratul posesor de
catre proprietar.

Paratul putea sa invoce impotriva actului de revendicare: exceptia lucrului vandut si predate,
exceptia dolului si exceptia de usufruct. Prin exceptia de dol, posesorul putea sa pastreze
bunul pana i se achitau cheltuielile. Cheltuielile au fost facute pentru pastrarea si intretinerea
bunului, fara de care bunul ar fi pierit. Posesorul poate prin buna credinta cheltuielile utile
facute, insa aceesta nu poate cere mai mult decat a investit. In privinta posesorului de rea
credinta, acestuia i se poate cere sa ridice lucrarile facute, dar fara a altera starea obiectului.

Posesorul se poate opune asupra dreptului de a poseda bunul sau proprietarul prin temeiul
dreptului de uzucapiciune. Prin aceasta exceptia paratul care era obligat sa restituie bunul si
nu il mai detinea putea fi exclus de aceasta obligatie. Acesta nu era obligat sa restituie un bun
care s-a consumat inainte de inceperea procesului. In schimb in cazul posesorului de rea
credinta ii era cerut sa restituie bunurul chiar daca nu se mai afla in patrimonial acestuia.

ACTIUNEA PUBLICIANA

Actiuna publiciana a fost creata la sfarsitul secolului al VI-lea, de catre pretorul Publicius
pentru lucrurile mai pretioase (res mancipi) prin traditiune. Actiunea publiciene implica toate
conditiile uzucapiciunii, insa fara exceptia termenului. Pretorul, in prima faza trebuia sa
introduca in formula conditiile indeplinirii uzucapiciunii. Mai apoi, se constata indeplinirea
tuturor conditiilor, iar judecatorul dadea castig de cauza reclamantului.

Aceasta actiune se regasea atat la proprietarul pretorian cat si la proprietarul quiritar si au

aparut numeroase conflicte. In cazul unui conflict ca acesta, proprietarul quiritar cerea
inserarea in formula a exceptiei „iusti dominii”. Doar ca la inceput, pretorul refuza sa accepte
aceasta exceptie iar proprietarul pretorian castiga. Cand s-a ajuns sa poata fi accepta exceptia,
pretorul i-a oferit proprietarul o cale de replica „replicatio rei venditae et traditae”, prin care
tot proprietarul pretorian era cel care castiga.

Justinian scoate din modurile mai vechi de dobandire a proprietatii mancipatiunea si in iure
cessio, incetand sa mai fuctioneze. Ceea ce a capatat o aplicare si mai mare este traditiunea,
devenind un mod general prin care era transmisa proprietatea.

O alta modalitate de dobandire a proprietatii, care s-a pastrat este ocupatiunea. Ceea ce se
intelege, din faptul ca, romanii mereu au considerat ca cea mai corecta modalitate de
dobandire a proprietatii este cea prin violenta si stapanire. Iar ocupatiunea avea ca trasatura
principala luarea bunurilor de la cei invinsi si transmiterea lor castigatorilor.

Specificatiunea prevede obtinerea unui bun de catre un posesor prin mijloace materiale ale
altcuiva. Justinian vazand problema contradictorie dintre sabinieni si proculieni este nevoit sa
gaseasca o solutie de compromis. O prima varianta era ca, daca obiectul confectionat putea fi
adus la starea initiala, el apartinea posesorului de materie, in caz contrar apartinea persoanei
ce l-a confectionat, specificatorul. Aceasta, solutie a creat numeroase neplaceri, deoarece ori
proprietarul materiei isi pierdea obiectul, ori celalalt munca. Iar pentru a nu se crea
discrepante s-au inventat plata unor despagubiri, prin mijloace juridice.

Uzucapiciunea se mentine si ea, insa se incearca in perioada imparatului Justinian umplerea

de goluri jurudice. Notiunea de uzucapiciune a fost mentinuta doar pentru bunurile mobile si
perioada s-a modificat de la un an la trei ani. In schimb, pentru bunurile imobile termenul s-a
transformat in „praescriptio”.

Toate aceste modificari au fost realizate pentru a reda caracterul unificator si simplificator al
legislatiei lui Justinian.

Alte mijloace de ocrotire a proprietatii

Proprietatea provinciala si pelegrina era aparata prin „interdictele posesorii”. Cei ce acordau
drepturi celor doua provincii erau guvernatori si pretorul peregrin. Posesorul provincial era
ocrotit printr-o dubla fictiune. Un prim crieteriu era ca timpul uzucapiunii s-a implinit, iar
fondul posesorului de buna credinta era considerat un fond italic. Proprietatea peregrina
functiona dupa principii asemanatoare. Insa, la inceput peregrinul nu era considerat cetatean
roman si nu putea sa foloseasca actiunile civile. Mai tarziu, in cazul unui conflict intre un
cetatean roman si unul peregrin, pretorul putea sa apeleze la principiul fictiunii si putea sa
introduca actiunea de revendicare.

Actiunea relativa la infatisare ce este o actiune personala, unde se cere in proces ca cealalta
parte sa infatiseze lucrul pe care il detine.Aceasta actiune este premergatoare revendicari
pentru a demonstra instantei ca bunul se afla in posesia celui care urmeaza a fie chemat
ulterior in judecata.

Raportul de vecinatate este o actiune ce prevede o restrictie al raportului principial, asupra

exclusivitatii si nemarginirea proprietatii. O prima situatie in care a fost incalcat raportul de
vecinatate este din dorinta de a mari debitul apelor scurse de la ploaie. Situatie care poate
afecta si chiar sa creeze pagube celorlalti vecini. In aceasta situatie proprietarul afectat se
ducea la pretor, care il obliga pe vecin sa garanteze ca daca actiunea sa va crea vreo dauna va
trebui sa plateasca despagubiri. In momentul in care acesta refuza sa accepte aceasta garantie,
pierdea procesul.
 GLOSAR
-rei vindicatio= actiunea proprietarului neposesor impotriva posesorului neproprietar
-traditiunea= mod de dobandire a proprietatii, prin transmiterea acesteia, constand in simpla
predare a obiectului
-interdictele posesorii=