CURS V.

A. PROCEDEE TERAPEUTICE BAZATE PE FACTORI FIZICI

1. TERMOTERAPIA

Principiu: încălzirea locală sau generală a organismului produce efecte terapeutice, legate în
mod special de vasodilatație și de creșterea debitului sanguin, precum și de faptul că dezvoltarea
tumorilor canceroase este inhibată prin creșterea temperaturii acestora.

Încălzirea locală se poate face prin:

- Conducție, situație în care zona ce trebuie încălzită este pusă în contact cu obiecte calde
(pernă electrică, pilotă cu apă caldă, băi calde).
- Radiație, prin expunere la soare sau la raze infraroșii generate de lămpi cu infraroșu
(lămpi cu filament incandescent și cu filtru de infraroșii ce lasă să treacă radiații cu
lungimi de undă cuprinse între 0,8 și 40 mm, radiații cu potențial de pătrundere până la
adâncimi de până la 3 mm în epidermă).
- Diatermie (metodă termoterapeutică constând în ridicarea temperaturii organelor sau
țesuturilor cu ajutorul curenților alternativi de înaltă frecvență). Este clasificată în:
a) diatermia cu unde lungi (D`Arsonvalizare), care utilizează curenți electrici
alternativi cu frecvența de 10 kHz, sunt aplicați prin intermediul unor electrozi aflați
în contact cu pielea;
b) diatermia cu unde scurte, care utilizează unde electromagnetice cu frecvența de 30
MHz, aplicate țesutului prin plăci metalice situate la o oarecare distanță (capacitiv)
sau inductiv prin bobine (magnetodiaflux), adică prin dispozitive care nu intră în
contact cu pielea.
c) diatermia cu microunde, care folosesc microunde cu frecvența de 2450 MHz.
- ultrasonare, care folosește fascicule de ultrasunete cu frecvența de ordinul MHz și
permite o bună localizare a încălzirii, atât prin direcționarea fasciculului cât și pe baza
capacității diferite de absorbție a ultrasunetelor de către țesuturi.
 Fig.1 Aparat Diatermie
2. CRIOTERAPIA

Obținerea unor temperaturi scăzute cu ajutorul bioxidului de carbon solid (zăpada carbonică)
la (– 790C) sau a azotului lichid (-1960C), a permis utilizarea frigului în scopuri medicale, atât
pentru conservarea unor țesuturi sau organe (sperma, măduva osoasă sau chiar a unor persoane
decedate sau a capetelor acestora) în vederea revitalizării și/sau utilizării lor ulterioare cât și
pentru executarea unor manevre chirurgicale (criochirurgie). Avantajele acesteia constau în lipsa
durerii, sângerări puțin importante și distrugeri bine localizate ale țesuturilor (tumori, nevi sau
nuclee din talamus, ca în cazul tratamentului maladiei Parkinson).

Fără a se încadra strict în crioterapie, tehnicile de realizare a hipotermiei controlate

(coborârea temperaturii corpului cu câteva grade) permit efectuarea unor operații pe cord în
condițiile unei crize mai mici de timp.

3. ELECTROTERAPIE

În aplicațiile medicale, electricitatea se utilizează sub următoarele forme:

- Electricitate statică sau franklinizare

- Curent electric continuu sau galvanizare
- Curent electric alternativ sau faradizare
- Curent electric în impulsuri

Electricitatea statică produsă de un generator de curent continuu de înaltă tensiune poate fi

utilizată pentru a administra unui pacient o așa numită baie electrostatică, prin simpla conectare a
acestuia la polul pozitiv sau negativ al sursei. Pacientul, așezat pe un suport bine izolat de
pământ, poate fi adus cu ușurință la un potențial de câteva mii de volți. Electricitatea statică
poate fi administrată și local, sub forma de efluvii sau de scântei, prin apropierea de corpul
pacientului a unui electrod aflat la un potențial electric ridicat.

Curentul continuu de joasă tensiune, generat de baterii, acumulatori sau redresori de curent
alternativ, se aplică țesuturilor prin intermediul a doi electrozi, numit anod și catod. Curentul
circulă prin țesuturi nu numai de-a lungul liniei drepte ce unește electrozii ci și prin regiuni aflate
în afara acestei linii, dispersându-se sub forma de curenți din ce în ce mai slabi, pe măsura ce se
depărtează de această linie. Acești curenți se numesc curenți electrotonici.

Fig.2 Curenți electrotonici

În vecinătatea anodului circulă curenți anelectrotonici iar în apropierea catodului, curenți

catelectrotonici. Primii au proprietatea de a micșora excitabilitatea țesuturilor iar ceilalți de a o
mări; aceste efecte justifică utilizarea lor medicală.

O aplicație medicală importantă a curentului continuu este defibrilarea cardiacă, ce poate

salva viața unui om aflat în stop cardiac.

Deoarece țesuturile sunt conductori ionici, curentul continuu dă naștere în ele unor fenomene
de electroliză, soldate cu apariția la catod a hidroxidului de sodiu și la anod a acidului clorhidric.
În acest fel se explică de ce, la intensități mari ale curentului electric continuu, pot apărea escare
negative cenușii în zona de contact a tegumentului cu catodul și escare pozitive brune la anod.
Asemenea efecte sunt folosite pentru distrugerea pe cale galvanocaustică a unor tumori.

Curentul continuu de mică intensitate poate fi folosit pentru introducerea în organism, prin
piele și prin mucoase, a unor ioni medicamentoși (iod, salicilat, etc) prin fenomenul numit
ionoforeză în cadrul ionoterapiei.

Curenții alternativi de joasă frecvență (50 – 100 Hz) produc modificări circulatorii locale,
senzații dureroase, contracții musculare precum și o încălzire locală.
 Curenții alternativi de înaltă frecvență nu produc excitații. Efectele lor principale sunt cele
termice iar aplicarea lor în medicină poartă numele de diatermie.

Efectul curenților de înaltă frecvență poate fi folosit și pentru distrugerea unor tumori prin
diatermocoagulare, ca și pentru tăierea țesuturilor (bisturiu electric), precum și în
electrofiziologia intervențională.

Curentul electric poate fi aplicat și sub forma de impulsuri. În funcție de forma, durata,
amplitudinea și frecvența lor, impulsurile pot produce efecte biologice dintre cele mai diverse (de
la stimulare, contracții musculare, durere și până la sedare, anestezie sau somn). Impulsurile de
durată mare se supun legilor lui Pfluger conform cărora, la închiderea circuitului, excitarea
nervilor și a mușchilor se produce la catod iar la deschiderea circuitului, excitarea se produce la
anod. Aplicate la nivelul capului, impulsurile pot produce sedare, electrosomn, electronarcoză
sau electroșoc (în aceleași scopuri se folosesc și curenții alternativi de joasă frecvență).

Ocazional, pentru grăbirea vindecării fracturilor, pseudoartrozelor se utilizează câmpuri

electromagnetice pulsate. În anumite condiții, curentul electric poate deveni primejdios,
provocând electrocutarea. Cel mai periculos, în acest sens, este curentul alternativ de joasă
frecvență, care poate produce moartea prin electrocutare la o intensitate de patru ori mai mică
decât cea la care produce electrocutarea mortală la un curent continuu, în condiții identice.
Curenții alternativi de frecvențe înalte nu produc electrocutare.

Procedeele electroterapeutice sunt extrem de numeroase și variate, un loc deosebit în rândul

lor fiind ocupat de stimulatoarele electrice, cu întrebuințări multiple (defibrilatoare, stimulatoare
cardiace, aparate de electroanestezie, aparate pentru electroșocuri etc).

4. ULTRASONOTERAPIA

Producerea ultrasunetelor

Undele acustice cu frecvențe mai mari de 20 000 Hz, produse prin vibrațiile mecanice ale
unui mediu elastic, se numesc ultrasunete. Printre organismele vii, cea mai mare parte a
insectelor și unele vertebrate (delfini, lilieci) pot produce și recepționa ultrasunete (până la 200
kHz), pe care le folosesc pentru orientarea spațială. În tehnică ultrasunetele se obțin cu ajutorul
unor traductoare aero-, hidro-, electro- sau magnetomecanice. Cel mai frecvent utilizate sunt
traductoarele electro- sau magnetomecanice. Dintre acestea, traductoarele piezoelectrice se
bazează pe proprietatea unor cristale (cuarț, tartrat dublu de sodiu și potasiu – numit sare
Seignette-, fosfat de amoniu) tăiate după anumite plane geometrice, de a se comprima și dilata
succesiv atunci când sunt supuse unei tensiuni alternative de mare frecvență.

Fig.3 Traductor piezoelectric

Amplitudinea vibrațiilor produse în cristal este maximă pentru o frecvență egală cu frecvența
proprie de rezonanță a cristalului. Traductoarele electrostrictive folosesc dielectrici (ex: titanat de
Ba) în loc de cristale. Traductoarele magnetostrictive sunt reprezentate de materiale
feromagnetice plasate în interiorul unui solenoid alimentat cu un curent alternativ de inaltă
frecvență. Miezul solenoidului se comprimă atunci când curentul alternativ instantaneu trece prin
valorile maxime și revine la starea inițială atunci când acesta trece prin valoarea zero.

Proprietățile fizice ale ultrasunetelor

Asemănător sunetelor, ultrasunetele se propagă cu viteze care depind numai de proprietățile

mediului prin care se propagă. Ele se reflectă, refractă, difractă, interferează și difuzează.
Absorbția în diferite medii se face exponențial conform legii Lambert-Beer, care stabilește
legăturile matematice între cantitatea de radiații electromagnetice emise, respectiv absorbite și
concentrație în cazul analizei spectroscopice cantitative. Intensitatea fasciculului (I) are expresia:

k b c
I = I0 x e , unde: k – coeficient de absorbție dependent de frecvență, b – grosimea
stratului absorbant, c – concentrația atomilor liberi care absorb, e – coeficientul de extincție.

Energia absorbită este disipată sub formă de căldură. În același mediu, ultrasunetele vor
disipa cu atât mai multă căldură cu cât frecvența lor este mai mare. Deoarece ultrasunetele sunt
folosite în medicină, atât în explorări funcționale, cât și în terapie, trebuie să se țină seama de
acest efect important.

Reflexia la suprafața de separare a două medii este caracterizată prin coeficientul de reflexie
R : R = Er/Ei, unde Er este energia undei reflectate, iar Ei energia undei incidente. În funcție de
impedanța acustică caracteristică, Zc = rv (r – densitatea mediului, v – viteza undei), coeficientul
de reflexie va fi:

R = [(Z1 – Z2)/(Z1 + Z2)]2

La interfața aer/apă, coeficientul de reflexie este practic egal cu unitatea, de aceea, în

explorările ultrasonografice, trebuie să fie evitat stratul de aer care s-ar forma între sonda
emițătoare și pielea pacientului (ex: prin ungerea pielii cu ulei de parafină prin care se poate
realiza un contact bun).

Efectele ultrasunetelor

1. Efecte fizice
2. Efecte chimice și electrochimice
3. Efecte biologice
1. Efectele fizice pot fi: mecanice (cavitație, omogenizare, precipitare, coagulare,
dispersie), electrice (formarea dublului strat ionic la suprafața de separare dintre două
medii cu apariția unor diferențe de potențial, ionizări), optice (modificarea indicelui de
refracție al substanței).
Cavitația
Unul dintre efectele fizice de mare interes este cavitația. În anumite condiții,
ultrasunetele produc într-un lichid ruperi locale ale acestuia, cu apariția unor bule care
conțin vapori de lichid sau gaze rarefiate. Acest fenomen se produce datorită faptului că
lichidul este supus unor dilatări și comprimări succesive cu o frecvență identică cu aceea
a ultrasunetelor.
 Fig.4 Cavitația
Cavitățile au durata de viață foarte mică (10 – 6 s), dar în ele se pot produce o serie
de fenomene cum ar fi: excitarea și ionizarea unor molecule, apariția unor diferențe de
potențial electric între pereții cavității, care pot duce la descărcări electrice în gazele
rarefiate din cavitate, emisii de radiații luminoase (ultrasonoluminescența), formare de
radicali liberi foarte activi și nocivi. Dispariția cavității se face printr-o decompresie
violentă (implozie) în cazul în care frecvența ultrasunetelor este egală cu frecvența
proprie de rezonanță a cavității. Presiunea în cavitate poate ajunge la mii de atmosfere,
iar temperatura la mii de grade. Acestea pot avea ca efect ruperea unor structuri sau a
unor macromolecule aflate în apropiere.
2. Efectele chimice și electrochimice pot fi de oxidare, reducere, polimerizare,
depolimerizare, sinteza, modificare a conductibilității electrice a lichidelor.
3. Efectele biologice ale ultrasunetelor sunt consecința efectelor fizico-chimice asupra
structurilor vii. În funcție de intensitatea ultrasunetelor, există trei categorii de efecte:
a) Ultrasunetele de intensitate mică, < 0,5 W/cm2, produc modificări funcționale.
b) Ultrasunetele de intensitate medie, < 0,5 < 1 < 5 W/cm2, produc modificări
structurale reversibile
c) Ultrasunetele de intensitate mare, > 5 W/cm2, produc modificări structurale
ireversibile. Pot fi utilizate la distrugerea bacteriilor, prepararea vaccinurilor și
distrugerea tumorilor.

Utilizarea ultrasunetelor în medicină

Ultrasunetele se pot utiliza atât în terapie cât și în diagnostic. Frecvențele optime de utilizare
sunt cuprinse între 800 – 1200 Hz, iar adâncimea de pătrundere în țesuturi este de 5-7 cm.
Ultrasunetele de înaltă frecvență sunt puternic absorbite și produc efecte locale. Ultrasunetele de
joasă frecvență produc efecte generale. La doze moderate pielea are o permeabilitate mărită
pentru substanțele medicamentoase. Dozele mijlocii produc vasodilatație, cele mari
vasoconstricție.

Ultrasunetele din categoriile a și b pot fi folosite în tratamentul stărilor reumatismale,

afecțiunilor sistemului nervos periferic, nevralgiilor, nevritelor (diatermie cu ultrasunete). Ele
sunt spasmolitice, antialgice, antiinflamatorii. Se pot folosi, de asemenea, în afecțiuni ale
aparatului locomotor (osteoartrita genunchiului, osteoartrita articulațiilor mici, periartrita
umărului, osteoartrita coloanei vertebrale), nervilor periferici, aparatului circulator, în
tratamentul bolii ulceroase, spasme pilorice, intestinale.

O mențiune specială pentru aplicarea ultrasunetelor este că: NU se vor aplica pe zonele de
creștere ale oaselor copiilor și adolescenților.

Fig.5 Aparat ultrasunete

Personalul care lucrează cu ultrasunete (16-25 kHz, 100 dB) pot să prezinte anumite
manifestări neurovegetative cum ar fi perturbarea funcțiilor de termoreglare și a funcției
suprarenalei, tulburări psihice (halucinații), tulburări de echilibru, bulimie.

5.RADIOTERAPIE

Radioterapia este folosită, aproape în exclusivitate, pentru tratamentul bolii canceroase.

Principiul de bază al radioterapiei este concentrarea iradierii în zona tumorii, asociată cu
menajarea zonelor sănătoase ale organismului. Respectarea acestui principiu presupune:

- Localizarea precisă a tumorii (în special cu ajutorul tehnicilor de imagerie medicală).

- Iradierea tumorii cu fascicule de radiații proiectate pe mai multe direcții, care converg în
centrul tumorii, sau prin iradiere locală strict delimitată.
 - Ecranarea și protejarea pe cât posibil a zonelor sănătoase
- Cunoașterea cât mai precisă a dozelor de radiație absorbite de tumoră și de țesuturile
sănătoase, în scopul optimizării dozelor administrate (în acest scop se utilizează
microdozimetre și se fac calcule teoretice cu ajutorul computerelor).

Radioterapia constă din proceduri teleradioterapice și brahiradioterapice.

Teleradioterapia utilizează surse exterioare de radiații, care produc fascicule ce pot fi

proiectate din multiple direcții asupra tumorii, în funcție de localizarea acesteia. Printre sursele
de radiații se numără:

- Surse de radiații X sub forma de tuburi Coolidge, alimentate cu tensiuni cuprinse între
250 kV și 1 MV;

Fig.6 Schema tubului Coolidge

- Surse de raze X realizate cu ajutorul unor betatroane (acceleratoare circulare de

electroni), în care electroni accelerați la 25 MeV dau naștere la radiații X de frânare;
- Surse de electroni accelerați (betatronul menționat și acceleratori liniari în care electronii
sunt accelerați sub o tensiune de 4 MV; acești acceleratori au dimensiuni relativ mici,
comparabile cu cele ale unităților de cobaltoterapie);
- Surse de raze Gamma produse de izotopul 60Co (cobaltoterapie). Radiațiile Gamma
emise de 60Co au energii de 1,25 MeV; sursele utilizate sunt foarte intense, având o
activitate radioactivă de 370 TBq (terabecquereli), adică 3,7.1014 dezintegrări/secundă
sau 10.000 curie. Sursele se află în containere de plumb și emit 200 rontgeni/minut la o
distanță de 1 m de sursă, ceea ce asigură circa 3 Gray în mai puțin de două minute.
 Activitatea sursei scade la jumătate după 5,3 ani (interval de timp care este perioada de
înjumătățire a cobaltului 60);
- Surse de protoni, deuteroni, nuclee de heliu accelerate la peste 100 MeV în ciclotroane
sau acceleratoare liniare;
- Surse de mezoni p negativi, obținuți prin ciocnirea protonilor accelerați cu nuclee
atomice;
- Surse de neutroni, obținuți prin frânarea de către ținte de beriliu a deuteronilor accelerați
în ciclotron.

Brahiradioterapia (numită și radioterapia de mică distanță sau radioterapie de contact)

constă în introducerea de izotopi radioactivi în tumoră sau în imediata ei vecinătate. Forma sub
care se introduc sursele radioactive este cea de ace (de 226 Ra sau 137 Cs) care se lasă 3-7 zile în
tumoră, sau sub formă de capsule implantate permanent în tumoră. Capsulele, confecționate din
aur sau platină, conțin radioizotopi cu viața scurtă, așa cum sunt 222Rn (T 1/2 =3,8 zile), 198 Au
(T1/2 = 2,7 zile) sau 90 Y (yttrium cu T1/2 64 ore; capsula de yttrium conține 90 Sr care, prin
dezintegrare produce yttrium, a cărui radiație beta de 2,27 MeV este lăsată să treacă prin pereții
capsulei, spre deosebire de radiațiile beta de numai 0,54 MeV ale stronțiului un radioizotop
special este 252 Cf (californium), care emite neutroni rapizi.

În anumite situații, în tumoră se poate injecța soluție coloidală de 198 Au. Pacienții supuși
brahiradioterapiei devin surse de iradiere pentru ceilalți bolnavi și pentru personalul medical,
astfel încât aceștia trebuie să se ia măsurile de protecție împotriva radiațiilor ionizante.

6. FOTOTERAPIE

Iradierea corpului cu radiații electromagnetice neionizante (radiații infraroșii, vizibile și

ultraviolete), efectuată în așa numitele băi de soare sau băi de lumină (naturală sau artificială) are
efecte terapeutice în unele afecțiuni generale, dereglări ale echilibrului hidromineral, boli de
piele. Efectele biologice ale radiațiilor ultraviolete:

- Acțiune eritemogenă, are la bază transformarea histidinei din piele în histamină, cu

efecte vasodilatatorii și apariția pigmentației;
 - Acțiune antirahitică, antibacteriană (produsă de radiații ultraviolete cu cea mai mică
lungime de undă 0,25 – 0,20 micrometri), efect antitoxic de inhibare a unor toxine
microbiene;
- Acțiune negativă: cancerul de piele (melanomul), fotooftalmia (dureri de ochi, fotofobie,
lăcrimare);

Terapie cu radiație laser

Punerea la punct a amplificării luminii prin emisie stimulată (LASER) a permis dezvoltarea
rapidă a terapiei bazată pe iradierea cu raze laser a organismului. Un laser este alcătuit dintr-un
mediu activ (cristale dielectrice, semiconductori, soluții lichide de coloranți sau amestecuri
gazoase), un sistem de pompaj optic și un rezonator format din două oglinzi semitransparente
plane și paralele.

Fig.7 Laser

Printre laserii cu cristale dielectrice se numără laserul YAG (sau laserul cu granat de
yttrium și aluminiu dopat cu neodim) care emite raze infraroșii având lungimea de undă 1,06 mm
și laserul cu rubin (oxid de aluminiu impurificat cu ioni de crom) care emite radiații vizibile
(roșii) cu lungimea de undă de 0,69 mm. Pentru a putea emite, acești laseri au nevoie de un
pompaj optic cu lumina de la o lampă cu descărcare în gaz, care realizează inversia de populație
a nivelelor energetice ale centrilor activi (în cazul de față, centrii activi sunt ionii de neodim și
ionii de crom).
 Fig.8 Laser cu rubin

Printre laserii cu amestec gazos, mai cunoscuți sunt laserul cu heliu-neon care emite radiații
infraroșii cu lungimi de undă de 3,39 mm și 1,15 mm precum și lumina roșie cu lungimea de
undă 0,63 mm (în laserul cu heliu-neom, atomii de neon sunt centrii activi care se excită prin
ciocniri cu atomii de heliu și cu electronii liberi ce apar în cursul pompajului optic realizat prin
descărcări electrice chiar în amestecul gazos) și laserul cu amestec de bioxid de carbon și azot
care emite radiații infraroșii cu lungimi de undă de 9,6 și 10,6 mm (în acest laser, centrii activi
sunt moleculele de CO2).

Laserii pot emite radiații în mod continuu sau în impulsuri. Raza laser are un înalt grad de
monocromaticitate și o foarte mică divergență în propagare ceea ce favorizează concentrarea
unei mari puteri pe unitatea de suprafață.

Utilizarea terapeutică a laserului constă în chirurgia cu radiații laser și în biostimularea cu

radiații laser.

Un laser cu CO 2 cu o putere de câțiva wați și care emite în regim continuu poate fi folosit
pentru realizarea unui bisturiu cu laser; radiația emisă condusă printr-un ghid optic (un fascicul
cu fibre optice) fiind focalizarea pe țesutul ce urmează a fi tăiat, țesut pe care îl încălzește rapid
și extrem de localizat până la vaporizare. Chirurgia cu laser este foarte precisă, nu solicită efort
mecanic și nu este însoțită de sângerări importante, deoarece pereții plăgii coagulează termic iar
vasele mai mici se închid.

Terapia laser este foarte indicată în dezlipirile de retină, deoarece fasciculul laser poate
străbate mediile transparente ale ochiului fără a fi obsorbit de acestea, întreaga lui energie fiind
cedată retinei, care se lipește pe sclerotica din fotocoagulare. Laserul este utilizat și în
tratamentul glaucomului, permițând refacerea sistemului de drenaj al lichidului intraocular și
scăzând, astfel, presiunea intraoculară.

Fig.9 Utilizarea laserului în retinopatie

În multe cazuri, laserul este utilizat în endoscopie, atât pentru iluminare cât și pentru
eventuale microintervenții chirurgicale. Un exemplu este utilizarea laserului în chirurgia
cardiacă: prin perforări punctiforme ale peretului ventricular este stimulată geneza unor noi vase
și în final, o mai bună vascularizare a miocardului. În literatura de specialitate se fac referiri la
capacitatea radiației laser de a stimula unele procese biologice, de a grăbi vindecarea rănilor și a
fracturilor, de a produce efecte terapeutice prin lasero-punctura (echivalent al acupuncturii).