Filosofia limbajului - antologie de texte

Mircea Dumitru, Gheorghe Ştefanov, Sorin Costreie (editori)

P. F. Strawson – Despre referire1

Adeseori, atunci când formulăm ceva ce în mod normal am descrie ca fiind un enunţ
cu privire la o persoană, un obiect, eveniment sau proces, folosim expresii de diferite tipuri
pentru a menţiona sau a ne referi la un anumit individ sau la un singur obiect sau un anume
eveniment, loc sau proces. Voi numi acest mod de folosire a expresiilor „utilizare unic
referenţială”. Clasele de expresii ce sunt cel mai des utilizate în acest mod sunt: pronumele
demonstrative („acesta” şi „acela”), numele proprii (spre exemplu, „Veneţia”, „Napoleon”,
„John”), pronumele personale şi impersonale („el”, „ea”, „eu”, „tu”) şi frazele alcătuite
dintr-un substantiv articulat hotărât, urmat sau nu de un adjectiv (spre exemplu: „masa”,
„bărbatul bătrân”, „regele Franţei”). Orice expresie aparţinând oricăreia din aceste clase poată
să apară ca subiect al ceea ce ar putea fi considerat în mod tradiţional o propoziţie singulară
cu structura subiect-predicat şi, prin acest gen de ocurenţă, ar exemplifica tipul de utilizare pe
care doresc să-l discut.

Nu vreau să spun că expresiile aparţinând acestor clase nu pot avea altă utilizare în
afara celei pe care vreau să o discut. Dimpotrivă, este evident că pot fi folosite şi în alte
moduri. Este evident că oricine ar enunţa propoziţia „Balena este un mamifer”, ar folosi
expresia „balena” într-un mod clar diferit faţă de cel care ar fi fost în situaţia de a enunţa
„balena a lovit corabia”. În prima propoziţie nu este menţionată o balenă anume, pe când, în a
doua, este. Iarăşi, dacă aş spune „Napoleon a fost cel mai mare militar francez”, ar trebui să
folosesc cuvântul „Napoleon” pentru a menţiona un anumit individ, dar nu ar trebui să
folosesc fraza „cel mai mare militar francez” cu acelaşi scop, ci pentru a spune ceva despre
un individ deja menţionat. Firesc ar fi să spun că utilizând această propoziţie vorbeam despre
Napoleon, iar ceea ce spuneam despre el este că a fost un mare militar francez. Bineînţeles, aş
putea să folosesc „cel mai mare militar francez” pentru a menţiona un individ, spre exemplu,
prin a spune „cel mai mare militar francez a murit în exil”. Deci este evident că măcar unele
dintre expresiile ce aparţin claselor menţionate pot avea folosiri diferite de cea pe care pe care
sunt nerăbdător să o discut. Un alt lucru pe care nu-l susţin este că într-o propoziţie nu poate
fi utilizată o expresie decât cel mult o dată în felul pe care-mi propun să-l discut. Dimpotrivă,
este evident că este posibil. Spre exemplu, folosind propoziţia „balena a lovit corabia”, este
firesc să consider că

1
Traducere după P. F. Strawson, On Referring, Mind 59 (1950), pp. 320-344. (nota trad.)

72
am spus ceva despre o anume balenă şi o anume corabie, că am utilizat fiecare din expresiile
„balena” şi „corabia” cu scopul de a menţiona obiecte particulare, sau, cu alte cuvinte, că am
folosit fiecare din aceste expresii în modul unic-referenţial. Însă, în genere, îmi voi concentra
atenţia asupra cazurilor în care o expresie utilizată astfel apare în rolul subiectului gramatical
al propoziţiei.

Cred că sunt îndreptăţit în a spune că Teoria lui Russell a Descripţiilor, care se

preocupă de ultima din cele patru clase de expresii pe care le-am menţionat mai sus (adică de
expresiile de forma ”acel aşa-şi-aşa”), este încă larg acceptată printre logicieni ca fiind
perspectiva corectă asupra utilizării respectivelor expresii în limbajul natural. Vreau să arăt,
în primul rând, că în această accepţie, teoria lui Russell conţine nişte greşeli fundamentale.

La ce întrebări cu privire la expresiile de forma ”acel aşa-şi-aşa” răspunde Teoria

Descripţiilor, aşa cum a fost construită? Cred că cel puţin una din întrebări poate fi ilustrată în
felul următor. Să presupunem că cineva ar pronunţa acum propoziţia „Regele Franţei este
înţelept”. Nimeni nu ar spune că propoziţia rostită nu are înţeles. Oricine ar fi de acord că
aceasta are o semnificaţie. Dar cu toţi ştim că Franţa nu are în prezent un rege. Una din
întrebările pentru care teoria descripţiilor a fost construită să aibă un răspuns este următoarea:
cum este posibil ca propoziţii precum „Regele Franţei este înţelept” să aibă înţeles, deşi nu
există cineva la care să trimită descripţia conţinută, adică, în acest caz, „regele Franţei”? Iar
unul din motivele pentru care Russell a crezut că este important să ofere un răspuns corect
întrebării a fost următorul: a crezut că este important să arate că unul din răspunsurile ce ar
putea fi date este greşit. Răspunsul pe care îl considera greşit, şi a cărui alternativă o căuta cu
prisosinţă, poate fi expus drept concluzia oricăruia din următoarele două argumente greşite. Să
numim S propoziţia „Regele Franţei este înţelept”. Atunci, primul argument este următorul:

(1) Expresia „regele Franţei” este subiectul propoziţiei S.

Deci (2) dacă S are înţeles, atunci S este o propoziţie despre regele Franţei.
 Dar (3) dacă în niciun sens nu există un rege al Franţei, atunci propoziţia nu este
despre cineva anume, în consecinţă, nu este nici despre regele Franţei.

Deci (4) deoarece S are înţeles, trebuie că regele Franţei există (sau subzistă) într-un
sens (într-o lume).

73
Iar al doilea argument este următorul:

(1) Dacă S are înţeles, atunci este ori adevărată, ori falsă.
(2) S este adevărată dacă regele Franţei este înţelept şi falsă dacă regele Franţei nu
este înţelept.
(3) Dar enunţul conform căruia regele Franţei este înţelept şi cel conform căruia
regele Franţei nu este înţelept au valoare de adevăr doar dacă există (într-un sens, într-o lume)
un anume ceva ce este regele Franţei.
Deci (4), deoarece S are înţeles, obţinem aceeaşi concluzie ca mai sus.

Aceste argumente sunt în mod evident incorecte şi, aşa cum ne-am aştepta, Russell le
respinge. Potrivit lui Russell, postularea unei lumi populate cu entităţi bizarre căreia regele
Franţei să-i fie apartenent contravine unei „intuiţii cu privire la realitate care ar trebui păstrată
chiar şi în cele mai abstracte teoretizări”. Chiar şi aşa, faptul că Russell respinge aceste
argumente este mai puţin interesant decât măsura în care, pentru a le respinge concluziile,
acceptă cele mai importante principii de la baza acestora. Mă voi referi la expresia „regele
Franţei” folosind litera „D”. Atunci, cred că motivele pentru care Russell respinge cele două
argumente pot fi rezumate după cum urmează. Greşeala apare, conform lui Russell, atunci
când considerăm că D, care, desigur, este subiectul gramatical al lui S, este şi subiectul logic
al lui S. De fapt, deşi din punct de vedere gramatical S conţine un subiect şi un predicat,
amândouă singulare, S nu este o propoziţie de tip subiect-predicat din punct de vedere logic.
Judecata pe care o exprimă este un tip complex de judecată existenţială, o parte a acesteia
putând fi descrisă drept judecată „unic existenţială”. Pentru a expune forma logică a judecăţii,
ar trebui să rescriem propoziţia, dându-i o formă gramaticală care să fie potrivită celei logice.
Această rescriere trebuie să fie făcută în aşa fel încât să fie eliminată similaritatea înşelătoare
între S şi o propoziţie subiect-predicat, şi, în consecinţă, să fim feriţi de argumente greşite
precum cele pe care le-am subliniat mai sus. Înainte de a aminti detaliile analizei lui Russell
asupra propoziţiei S, să observăm câteva consecinţe ale răspunsului acestuia, atât cât l-am
prezentat până în acest punct. Răspunsul russellian pare să implice faptul că în cazul în care o
propoziţie este similară cu S deoarece (1) din punct de vedere gramatical are forma
subiect-predicat şi (2) subiectul gramatical al acesteia nu referă la nimic, atunci ori nu are
înţeles, ori, de fapt (adică din punct de vedere logic), singura alternativă la a nu avea înţeles
este să aibă o altă formă

74
decât cea de tipul subiect-predicat. La rândul ei, aceasta are următoarea consecinţă: dacă
există propoziţii care au în mod autentic forma subiect-predicat, atunci chiar faptul că au
înţeles, că semnifică, garantează că este ceva la care referă subiectul logic (în acelaşi timp şi
gramatical). Mai mult, răspunsul lui Russell pare să implice că există astfel de propoziţii.
Aceasta, deoarece dacă este adevărat că putem fi înşelaţi să credem că o propoziţie S are
forma logică subiect
predicat de către similaritatea gramaticală între S şi alte propoziţii, atunci cu siguranţă trebuie
să fie şi alte propoziţii similare gramatical cu S care au forma subiect-predicat. Pentru a arăta
nu doar că răspunsul lui Russell pare să implice aceste concluzii, ci, mai mult, că le-a acceptat
pe cel puţin primele două, este suficient să luăm în considerare ceea ce spune despre acea
clasă de expresii numită „nume proprii logice” şi felul în care constrastează cu expresiile
numite „descripţii definite”, cum ar fi D. Legat de numele proprii logice, Russell spune sau
putem deduce din cele spuse de el următoarele lucruri:

(1) Acestea şi doar acestea pot avea rolul subiectului în propoziţii care au în mod
autentic forma subiect-predicat;
(2) O expresie ce se doreşte a fi un nume propriu logic este lipsită de înţeles dacă nu
există un unic obiect pentru care aceasta stă, deoarece înţelesul unei asemenea expresii este,
pur şi simplu, obiectul individual pe care expresia îl desemnează. Deci, pentru a avea calitatea
de a fi nume, trebuie să desemneze ceva.

Este uşor de observat că dacă cineva şi-a însuşit aceste două judecăţi, atunci singura
cale prin care îi poate păstra lui S statutul de propoziţie cu înţeles este de a respinge că aceasta
ar avea forma subiect-predicat. În genere, putem spune că Russell recunoaşte doar două căi
prin care propoziţiile a căror structură gramaticală ne sugerează că ar fi despre o anume
persoană sau despre un obiect sau eveniment individual pot avea înţeles:

(1) Forma lor gramaticală ne-a înşelat în privinţa formei lor logice, iar propoziţiile ar
trebui să poată fi analizate, asemeni lui S, ca fiind un tip special de propoziţii existenţiale; (2)
Subiectul lor gramatical ar trebui să fie un nume propriu logic al cărui înţeles este lucrul pe
care îl desemnează.

Aici cred că Russell greşeşte dincolo de orice îndoială şi că propoziţiile cu înţeles şi

care încep cu o expresie folosită în modul unic referenţial nu aparţin niciuneia din cele două

75
clase. Expresiile folosite unic referenţial nu sunt fie nume proprii logice, fie descripţii, dacă
ceea ce este lăsat de înţeles atunci când le numim „descripţii” este că trebuie să fie analizate
conform modelului oferit de Russell în Teoria Descripţiilor.

Nu există nume proprii logice şi nici descripţii (în sensul acesta).

Acum, să luăm în considerare detaliile analizei lui Russell. Potrivit lui Russell, oricine
asertează S ar aserta că:

(1) Există un rege al Franţei

(2) Nu există mai mult de un rege al Franţei
(3) Nu există ceva care este rege al Franţei şi nu e înţelept.

Este lesne de înţeles cum a ajuns Russell la această analiză şi cum îl ajută să răspundă
la întrebarea iniţială, şi anume: cum este posibil ca o propoziţie S să aibă un înţeles dacă nu
există niciun rege al Franţei? Este limpede că felul în care a ajuns la această analiză a fost
întrebându-se care ar fi circumstanţele în care am spune că o persoană care a rostit propoziţia
S a realizat o aserţiune adevărată. Și pare a fi destul de clar, şi nu o voi face subiectul unei
dispute, că propoziţiile (1) - (3) de mai sus chiar descriu circumstanţe care sunt cel puţin
condiţii necesare pentru a realiza o aserţiune adevărată prin rostirea propoziţiei S. Dar, aşa
cum sper să arăt, aceasta este departe de a spune că Russell a oferit o perspectivă corectă
asupra utilizării propoziţiei S sau măcar una corectă în propriile-i limite, deşi incompletă, şi
nici că modelul de traducere propus este un model corect pentru toate (sau pentru oricare din)
propoziţiile singulare ce încep cu fraze de forma unei descripţii definite.
 Este, de asemenea, uşor de văzut modul în care această analiză i-a permis lui Russell
să răspundă la întrebarea legată de felul în care propoziţia S poate avea un înţeles, chiar dacă
nu există un rege al Franţei. Aceasta, deoarece dacă analiza este corectă, atunci oricine
rosteşte în prezent propoziţia S va aserta trei judecăţi laolaltă, din care una (şi anume cea
conform căreia există un rege al Franţei) ar fi falsă. Apoi, pentru că o conjuncţie a trei
judecăţi din care una este falsă este ea însăşi falsă, aserţiunea luată că întreg va avea un
înţeles, deşi va fi falsă. Deci niciunul din argumentele incorecte ce urmăreau luarea în
considerare a entităţilor subzistente nu va afecta o asemenea aserţiune.

II

Acum, pentru a arăta de ce soluţia lui Russell la problema ridicată de el însuşi este

76
greşită şi pentru a pregăti propunerea soluţiei corecte, voi face câteva distincţii. În acest scop,
de-a lungul acestei secţiuni voi numi, pe scurt, „expresie” orice expresie care referă unic. La
fel, orice propoziţie care începe cu o astfel de expresie va fi numită, pe scurt, „propoziţie”.
Distincţiile pe care le voi face sunt într-o formă încă necizelată şi, fără îndoială, ar putea fi
construite cazuri dificile care ar solicita rafinarea acestora. Dar eu cred că îmi vor fi utile
scopului ales. Distincţiile sunt între:

(A1) o propoziţie,

(A2) o folosire a unei propoziţii,

(A3) o rostire a unei propoziţii.

Și, corespunzătoare celor de mai sus, între:

(B1) o expresie,

(B2) o folosire a unei expresii,

(B3) o rostire a unei expresii.

Să luăm în considerare încă o dată propoziţia „Regele Franţei este înţelept”. Ne este
uşor să ne închipuim că această propoziţie a fost rostită în momente diferite timp, începând cu,
să zicem, începutul secolului al XVII-lea, şi de-a lungul domniei fiecărui rege succesor. La fel,
ne este uşor să ne imaginăm că a fost rostită şi în perioada în care Franţa nu era o monarhie.
Să observăm că nu a fost nimic nefiresc în a spune că „propoziţia” sau „această propoziţie” au
fost rostite în momente diferite de timp, sau, cu alte cuvinte, că ar fi corect şi firesc să spunem
despre una şi aceeaşi propoziţie că a fost rostită în diferite ocazii. Sensul în care îmi doresc să
folosesc expresia (A1), „o propoziţie”, este cel în care ar fi corect să spun despre una şi
aceeaşi propoziţie că a fost rostită în toate aceste ocazii diferite. Dar există, totuşi, diferenţe
evidente între diferite ocazii ale utilizării acestei propoziţii. Spre exemplu, dacă cineva ar fi
rostit-o în perioada în care Ludovic al XIV-lea a fost rege şi altcineva ar fi rostit-o în timpul
domniei lui Ludovic al XV-lea, ar fi natural să spunem (să asumăm) că aceştia ar fi vorbit
despre persoane distincte. Mai mult, s-ar putea susţine că prima persoană a realizat o
aserţiune adevărată folosind propoziţia, în timp ce a doua persoană, folosind aceeaşi
propoziţie, a realizat o aserţiune falsă. Dar, dacă cele două persoane ar fi rostit simultan
propoziţia (spre exemplu, una din ele scriind-o, cealaltă pronunţând-o) în timpul domniei lui
Ludovic al XIV-lea, atunci ar fi

77
natural să spunem (să presupunem) că ambele persoane vorbeau despre aceeaşi persoană şi, în
acel caz, trebuie ca amândouă să fi realizat fie o aserţiune adevărată, fie una falsă folosind
propoziţia respectivă. Acest exemplu ilustrează felul în care înţeleg folosirea unei propoziţii.
În cazul celor două persoane care au rostit propoziţia „Regele Franţei este înţelept”, una în
timpul lui Ludovic al XIV-lea şi cealaltă în timpul lui Ludovic al XV-lea, fiecare din ele a
utilizat diferit aceeaşi propoziţie, pe când, în cazul celor două persone care au rostit-o simultan
în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, acestea au folosit identic aceeaşi propoziţie2.
Evident, în cazul acestei propoziţii, şi la fel de evident şi în cazul multor altora, nu putem
spune că propoziţia este adevărată sau falsă, ci doar că poate fi folosită pentru a realiza o
aserţiune fie adevărată, fie falsă, sau (dacă găsim preferabil) că exprimă o judecată fie
adevărată, fie falsă. La fel de clar este că nu putem spune că propoziţia este despre o anume
persoană, deoarece aceeaşi propoziţie poate fi folosită în momente diferite de timp pentru a
vorbi despre persoane diferite, dar putem spune că o anumită utilizare a propoziţiei este
realizată cu scopul de a vorbi despre aceeaşi persoană. În fine, pentru a face suficient de clar
ceea ce înţeleg printr-o rostire, cele două persoane care au rostit simultan propoziţia în timpul
domniei lui Ludovic al XIV-lea au realizat două rostiri diferite ale aceleiaşi propoziţii deşi au
folosit-o în acelaşi mod .
 Acum, dacă luăm în considerare nu întreaga propoziţie „Regele Franţei este înţelept”,
ci doar o parte a acesteia, şi anume „regele Franţei”, este evident că putem face distincţii
analoage, deşi nu identice, între (1) o expresie, (2) o folosire a unei expresii şi (3) o rostire a
unei expresii. Distincţiile nu vor fi identice: deoarece numai propoziţiile pot fi utilizate pentru
a exprima ceva fie adevărat, fie fals, în mod evident este greşit să spunem că expresia „regele
Franţei” ar putea fi folosită pentru a exprima o judecată adevărată sau falsă. Și, similar, doar
folosind o propoziţie, şi nu o expresie şi atât, putem vorbi despre o persoană anume. În
schimb, vom spune în acest caz că utilizăm expresia pentru a menţiona sau a ne referi la o
anume persoană atunci când utilizăm propoziţia pentru a vorbi despre aceasta. Dar, evident,
în acest caz şi în multe altele, nu se poate zice că expresia (B1) menţionează sau referă la
ceva, mai mult decât se poate zice despre propoziţie că este adevărată sau falsă. Aceeaşi
expresie poate fi folosită pentru a menţiona obiecte diferite, la fel cum aceeaşi propoziţie
poate fi utilizată pentru

2
Această utilizare a lui „a folosi” este, desigur, diferită de (a) uzul curent în care „a folosi”
(un cuvânt, expresie sau propoziţie anume) = (în linii mari) „reguli pentru utilizarea” = (în
linii mari) „înţeles” şi (b) felul în care utilizez eu expresia „folosire unic referenţială a
expresiilor” în care „a folosi” = (în linii mari) „mod de a folosi”.

78
a exprima judecăţi cu valori diferite de adevăr. „Menţionarea” sau „referirea” nu sunt realizate
de expresii, ci de către cel care utilizează o expresie. A menţiona sau a referi la ceva sunt
caracteristici ale utilizării unei expresii, la fel cum „a fi despre” ceva şi a avea valoare de
adevăr sunt caracteristici ale unei utilizării a unei propoziţii.

Un exemplu cu totul diferit de cele anterioare ar putea ajuta la clarificarea acestor

distincţii. Să considerăm un alt caz în care o expresie unic referenţială, şi anume expresia „eu”
şi propoziţia „eu simt căldură”. Nenumărate persoane pot utiliza aceeaşi propoziţie, dar este
imposibil din punct de vedere logic ca două persoane să utilizeze identic propoziţia. Sau, dacă
găsim preferabil, să o folosească pentru a exprima aceeaşi judecată. Expresia „eu” poate fi
corect folosită de către (şi doar de către) o persoană din nenumărat de multe pentru a se referi
la sine însăşi. A spune aceasta înseamnă a spune ceva despre expresia „eu”: într-un sens, a-i
oferi înţelesul. Astfel de lucruri pot fi spuse despre expresii. Însă nu are sens să spunem despre
expresia „eu” că referă la o anumită persoană. Un astfel de lucru poate fi spus doar despre o
utilizare particulară a unei expresii.

În cele ce urmează voi abrevia „propoziţie sau expresie” prin „tip”. Atunci, nu spun că
există propoziţii şi expresii (tipuri) şi utilizările acestora, şi rostirile lor, la fel cum există
corăbii şi pantofi şi ceară de etanşare. Ceea ce vreau să spun este că nu putem spune aceleaşi
lucruri despre tipuri, utilizări ale tipurilor şi rostiri ale acestora. În realitate, de fapt, vorbim
despre tipuri, iar confuzia rezultă din nereuşita de a ne da seama de diferenţele între ceea ce
putem spune despre acestea şi ceea ce putem spune doar despre utilizările tipurilor. Ne putem
imagina că vorbim despre propoziţii şi expresii atunci când vorbim despre utilizările
propoziţiilor şi expresiilor.

Acest lucru este înfăptuit şi de Russell. Voi face următoarea remarcă, atât în general,
cât şi împotriva lui Russell: înţelesul (în cel puţin un sens important) este o funcţie a
propoziţiei sau a expresiei. Menţionarea şi referirea, la fel ca adevărul şi falsitatea, sunt
funcţii ale utilizării propoziţiei sau expresiei. A oferi înţelesul unei expresii (în sensul în care
folosesc cuvântul) înseamnă a oferi direcţii generale pentru utilizarea ei în scopul referirii sau
menţionării unor obiecte sau persoane anume. A oferi înţelesul unei propoziţii înseamnă a
oferi direcţii generale pentru utilizarea ei în scopul asertării unor adevăruri sau unor falsităţi.
A oferi înţelesul acestora nu înseamnă a discuta despre ocaziile în care poate fi folosită
propoziţia sau expresia. Înţelesul unei expresii nu poate fi identificat cu aserţiunea în scopul
căreia este utilizată. Aceasta deoarece a vorbi despre înţelesul unei expresii sau propoziţii nu
înseamnă a vorbi despre utilizarea ei într-o anumită ocazie, ci despre reguli, obişnuinţe,
convenţii ce guvernează

79
utilizarea ei corectă în scopul referirii sau asertării, în toate ocaziile. Deci întrebarea dacă o
propoziţie sau o expresie are semnificaţie sau nu nu are absolut nimic de a face cu întrebarea
dacă propoziţia, rostită într-o anumită ocazie, este, în acea ocazie, folosită pentru a face o
aserţiune fie adevărată, fie falsă, sau, dacă expresia este, în acea ocazie, folosită pentru a
menţiona sau a referi la ceva anume.

Eroarea lui Russell a fost cauzată de faptul că, în opinia acestuia, referirea sau
menţionarea, atunci când au loc, reprezintă unul şi acelaşi lucru cu înţelesul. El nu a distins
între B1 şi B2, confundând expresiile cu utilizarea lor într-un context particular şi, deci,
confundând înţelesul cu menţionarea sau referirea. Dacă vorbesc despre batista mea, atunci
pot scoate din buzunar obiectul la care mă refer. Dar nu pot scoate din buzunar înţelesul
expresiei „batista mea”. Din cauză că Russell a confundat înţelesul cu menţionarea, acesta a
crezut că dacă există expresii care pot fi utilizate pentru a referi în mod unic referenţial, iar
acestea să fie ceea ce par a fi (adică subiecte logice) şi nu orice altceva într-o deghizare
oarecare, atunci înţelesul lor trebuie să fie un obiect particular la care facem referire
utilizându-le. De aici a apărut mitologia problematică a numelor proprii logice. Dar dacă
cineva mă întreabă care este înţelesul expresiei “acesta” – care a fost, cândva, candidatul
favorit al lui Russell pentru acest statut – nu îi pot înmâna obiectul pentru care am utilizat
expresia cu scopul de a mă referi la el, adăugând în acelaşi timp că înţelesul fiecărui cuvânt se
schimbă de fiecare dată când este utilizată. De asemenea, nu pot înmâna nici toate obiectele
pentru care ar putea fi utilizată în scopul referirii la acestea. Eu explic şi ilustrez convenţiile
ce guvernează folosirea respectivei expresii. Aceasta este oferirea înţelesului unei expresii.
Este diferită de oferirea (în orice sens al oferirii) obiectului la care refera, deoarece expresia
însăşi nu referă la nimic, deşi poate fi folosită, în diferite ocazii, pentru a referi la nenumărate
lucruri. Acum, de fapt, există în limba engleză un sens al cuvântului „mean” (înţeles) care
este apropiat lui “indică, menţionează sau referă la”, spre exemplu, atunci când cineva spune
(în chip nepoliticos) „I mean you” (Mă refer la tine) sau atunci când arăt cu degetul şi spun
„That’s the one I mean” (La acela mă refer). Cu toate acestea, cel la care m-am referit
(„meant”) este cu totul distinct de înţelesul expresiei pe care am folosit-o pentru a discuta
despre el. În acest sens special al cuvântului „înţeles” („mean”), persoanele sunt cele care
oferă înţeles, nu expresiile. Oamenii folosesc expresii pentru a se referi la lucruri particulare,
dar înţelesul unei expresii nu este mulţimea de lucruri sau lucrul individual pentru care
aceasta poate fi folosită corect în înfăptuirea unei referiri. Înţelesul este mulţimea de reguli,
obiceiuri, convenţii pentru utilizarea sa în scopul referirii.

La fel se întâmplă şi în cazul propoziţiilor, ba poate chiar într-un mod mai evident.

80
Oricine ştie că propoziţia „Masa este acoperită de cărţi” are semnificaţie, şi toată lumea ştie
care este înţelesul ei. Dar dacă întreb „Despre ce obiect este vorba?” pun o întrebare absurdă,
o întrebare ce nu se poate pune în relaţie cu o propoziţie, ci doar în relaţie cu utilizarea uneia.
Iar în acest caz propoziţia nu a fost utilizată, ci doar a fost dată drept exemplu. Când ştim ce
înseamnă, ştim cum ar trebui să fie corect folosită pentru a vorbi despre lucruri. Deci a şti
înţelesul nu are nimic de a face cu a şti ceva despre un caz particular de utilizare a propoziţiei
pentru a vorbi despre ceva. În mod similar, dacă întreb „Este adevărată sau falsă propoziţia?”,
întrebarea este absurdă, şi nu este cu nimic mai puţin absurdă dacă adaug „Trebuie să fie ori
adevărată, ori falsă, întrucât are o semnificaţie”. Întrebarea este absurdă deoarece propoziţia
nu este adevărată sau falsă, cum nu este nici despre un obiect. Desigur, faptul că are
semnificaţie este acelaşi cu faptul că poate fi corect utilizată pentru a vorbi despre ceva şi că,
folosind-o astfel, cineva ar face o aserţiune adevărată sau falsă. Voi adăuga şi că ar fi utilizată
pentru a realiza o aserţiune adevărată sau falsă doar dacă persoana ce o foloseşte chiar
intenţionează să vorbească despre ceva. Dacă, în momentul în care cineva o rosteşte nu
vorbeşte despre nimic, atunci utilizarea nu este una proprie, ci una improprie sau o
pseudo-utilizare. Respectiva persoană nu realizează nici o aserţiune adevărată, nici una falsă,
deşi ar putea crede că o face. Iar aceasta ne duce pe drumul către o rezolvare corectă a
puzzle-ului căruia Teoria Descripţiilor i-a dat un răspuns atât de greşit. Ideea de bază este că
întrebarea dacă propoziţia are semnificaţie sau nu este independentă de întrebarea ce poate fi
pusă în legătură cu o utilizare particulară a acesteia, şi anume dacă este vorba despre o
utilizare proprie ori una improprie, dacă este folosită pentru a vorbi despre ceva, sau este
utilizată fără vreo intenţie serioasă, ori drept exemplu într-o discuţie filosofică. Întrebarea
dacă propoziţia are semnificaţie sau nu este identică cu întrebarea dacă există acele
obişnuinţe, convenţii sau reguli ale limbajului care ar face posibil din punct de vedere logic ca
propoziţia să poată fi folosită pentru a vorbi despre ceva. Astfel, ea este independentă de
întrebarea cu privire la folosirea propoziţiei într-o anume ocazie.

III

Să ne întoarcem la propoziţia „Regele Franţei este înţelept” şi la lucrurile adevărate şi

cele false pe care Russell le spune despre aceasta. Sunt cel puţin două lucruri adevărate pe
care Russell le spune despre propoziţie:

81
(1) În primul rând, are o semnificaţie, cu alte cuvinte că oricine ar rosti-o ar rosti o
propoziţie cu înţeles.
(2) În al doilea rând, oricine ar rosti-o acum ar aserta ceva adevărat doar dacă în
prezent chiar există un rege al Franţei şi doar unul, şi dacă acesta ar fi înţelept.

Care sunt lucrurile false pe carele spune Russell despre propoziţie? Acestea sunt: (1)
Oricine ar rosti propoziţia acum ar realiza ori o aserţiune adevărată, ori una falsă. (2)
Parte a ceea ce ar aserta ar fi că în prezent există un rege al Franţei şi doar unul.
 Am oferit deja câteva motive pentru care cele două enunţuri nu sunt corecte. Acum, să
presupunem că cineva ar spune cu o mină serioasă: „Regele Franţei este înţelept”. I s-ar putea
replica „Nu este adevărat”? Sunt destul de sigur că nu. Dar să presupunem că, în continuare, ar
întreba dacă am crezut că ceea ce a zis este ori adevărat, ori fals, cu alte cuvinte, dacă am
aprobat sau dezaprobat cele zise. Eu cred că am fi înclinaţi, cu oarece ezitare, să spunem că
nici nu am aprobat, nici nu am dezaprobat, şi că întrebarea dacă enunţul său este adevărat sau
fals pur şi simplu nu a apărut deoarece nu există o persoană care să fie regele Franţei3. Dacă
ne-ar fi evident că avea intenţii cât se poate de sincere (să zicem că avea o privire de om
distrat, cu capul în nori), atunci am spune ceva de felul: „Din păcate, eşti victima unei
neînţelegeri. Franţa nu este o monarhie”. Iar aceasta scoate la iveală faptul că dacă un om a
rostit cu sinceritate o propoziţie, atunci actul rostirii este, într-un sens, dovada că acesta crede
că există un rege al Franţei. Nu ar fi o dovadă în sensul în care a-ţi întinde mâna după pelerină
îţi dovedeşte credinţa că plouă, şi nici ca în cazul în care considerăm că o dovadă a faptului că
o persoană crede că plouă este faptul că spune „Plouă”. Putem să formulăm astfel: a spune
„Regele Franţei este înţelept” implică a sugera, într-un anumit sens al lui „a implica”, că există
un rege al Franţei. Dar este vorba despre un sens special şi mai puţin obişnuit al lui „a
implica”, distinct de cel al „consecinţei” (sau „implicaţiei logice”). Iar această observaţie
derivă din faptul că vom răspunde respectivului enunţ spunând (aşa cum şi trebuie) că „Nu
există un rege al Franţei”, şi nu contrazicând că regele Franţei este înţelept. Desigur că nu
spunem că aceasta este falsă. Mai degrabă, oferim un motiv pentru care problema adevărului
sau falsităţii acesteia nu apare.

3
După ce a fost scris prezentul articol, domnul Geach a clarificat acest punct de vedere în
articolul său din Analysis, Vol. 10, No. 4, Martie, 1950.

82
Acesta este punctul în care distincţia făcută mai sus este de ajutor. Propoziţia „Regele
Franţei este înţelept” are cu siguranţă semnificaţie, dar nu înseamnă că orice utilizare a
acesteia este adevărată ori falsă. Rezultatul utilizării acesteia este adevărat sau fals atunci
când vorbim despre cineva, atunci când, folosind expresia „regele Franţei”, de fapt
menţionăm pe cineva. Faptul că propoziţia şi expresia au semnificaţie înseamnă că propoziţia
poate fi utilizată, în anumite circumstanţe, pentru a spune ceva adevărat sau fals şi că
expresia poate fi folosită, în anumite circumstanţe, pentru a menţiona o anume persoană, iar a
le cunoaşte înţelesul este acelaşi lucru cu a şti care sunt respectivele circumstanţe. Deci atunci
când rostim propoziţia fără ca, de fapt, să menţionăm pe nimeni utilizând expresia „regele
Franţei”, ea nu îşi pierde statutul de a avea o semnificaţie, ci, pur şi simplu, eşuăm în a spune
ceva adevărat sau fals, deoarece pur şi simplu eşuăm să menţionăm pe cineva utilizând o
expresie ce are o semnificaţie. Dacă vreţi, suntem în situaţia utilizării improprii a propoziţiei
şi a expresiei, deşi am putea crede, în mod greşit, că le utilizăm propriu.

Asemenea utilizări improprii sunt obişnuite. Discursurile romanţate sau ficţiunile

sofisticate4 depind de existenţa lor. Dacă aş spune „Regele Franţei este înţelept” şi continuu cu
„şi trăieşte într-un castel de aur şi are o sută de soţii” şi aşa mai departe, auditoriul m-ar
înţelege perfect, fără a presupune că am vorbit despre cineva anume sau că am enunţat ceva
fals, sugerând că există persoana descrisă de cuvintele mele. (Merită adăugat că acolo unde
propoziţiile sunt utilizate într-un context ficţional, sensul cuvântului „despre” poate suferi
schimbări. Aşa cum a spus Moore, este perfect natural şi corect să spunem că unele enunţuri
din Pickwick Papers sunt despre Dl. Pickwick. Însă acolo unde utilizările propoziţiilor şi
expresiilor nu sunt în contexte ficţionale, această utilizare a lui „despre” nu mai pare atât de
corectă, adică nu ar fi în genere corect să spui că enunţul a fost despre Dl. X sau despre acel
aşa-şi-aşa, decât dacă chiar există o asemenea persoană sau un asemenea lucru. În consecinţă,
doar acolo unde există riscul de a lua în serios discursul fantezist putem să răspundem
întrebării „despre cine este vorba?” cu „nu este vorba despre nimeni”. Dar, răspunzând astfel,
nu sugerăm că ceea ce ni s-a spus este fals sau lipsit de sens.)

Lăsând deoparte utilizările în contexte clar ficţionale, tocmai am spus că utilizarea

expresiilor precum „regele Franţei” la începutul unei propoziţii implică, într-un sens al lui „a
implica”, a sugera că există un rege al Franţei. Atunci când cineva foloseşte o astfel de
expresie nici nu asertează şi nici ceea ce zice nu are drept consecinţă o judecată
unic-existenţială. Dar

4
Cele nesofisticate încep cu “A fost odată ca niciodată...”.

83
una din funcţiile convenţionale ale articolului hotărât este aceea de a semnala că ne referim la
un singur obiect, cu alte cuvinte este un semnal şi nu o aserţiune deghizată. Când începem o
propoziţie cu un substantiv articulat hotărât utilizarea articolului hotărât arătă, fără să afirme,
că ne referim sau intenţionăm să ne referim la un individ particular de un anumit fel.
Determinarea acelui individ particular ţine de context, moment, loc şi de celelalte trăsături ale
situaţia în care a avut loc rostirea. Acum, de câte ori cineva foloseşte o expresie, presupunerea
generală este că persoana respectivă crede că o utilizează corect. Deci când foloseşte expresia
„acel aşa-şi-aşa” într-un mod unic-referenţial presupunem că persoana respecctivă crede că
există un individ astfel specificat, iar contextul utilizării va determina în mod suficient care
este cel intenţionat. Utilizarea articolului hotărât în acest fel este acelaşi lucru cu a implica (în
sensul relevant al lui „a implica”) faptul că sunt satisfăcute condiţiile existenţiale descrise de
Russell. Dar a folosi articolul hotărât în acest fel nu înseamnă a afirma că acele condiţii sunt
satisfăcute. Dacă încep propoziţia cu o expresie de forma unei descripţii definite, iar apoi sunt
blocat din a spune ceva mai mult, nu am realizat un enunţ de niciun fel. Dar este posibil să fi
reuşit în a menţiona un individ sau un obiect.

Aserţiunea unic existenţială despre care Russell presupune că ar fi o parte a oricărei

aserţiuni în care o expresie de forma unei descripţii definite are o utilizare unic referenţială
este, observă el, compusă din două aserţiuni. A spune că există un Φ înseamnă a spune ceva
compatibil cu existenţa mai multor obiecte de tipul Φ. A spune că nu există mai mult de un Φ
înseamnă a spune ceva compatibil cu existenţa niciunuia. În fine, a spune că există un Φ şi
doar unul înseamnă a compune aceste două aserţiuni. Până aici, am fost interesat mai mult de
presupusa aserţiune a existenţei şi mai puţin de presupusa aserţiune a unicităţii. Un exemplu
ce mută accentul pe ultima aserţiune ne va ajuta să facem mai clar acel sens al lui „a implica”
în care o aserţiune unic existenţială este implicată de utilizarea unic referenţială a expresiilor,
deşi nu este o consecinţă logică a acestei utilizări. Să luăm în considerare propoziţia „Masa
este acoperită de cărţi”. Cu siguranţă, expresia „masa” ar fi folosită pentru a referi în mod
unic, adică pentru a referi la o anumită masă, în orice utilizare obişnuită a respectivei
propoziţii. Avem de-a face cu o utilizare destul de strictă a articolului hotărât, într-un sens
despre care Russell scrie la pagina 30 din Principia Mathematica că ar fi „strict, astfel încât
să implice unicitatea”. La aceeaşi pagină, Russell spune că o frază de forma unei descripţii
definite, folosită strict, „se va aplica numai în cazul în care există un singur obiect aşa-şi-aşa
şi nu mai multe”. Acum, este aproape evident fals că, dacă ar fi utilizată în mod obişnuit,
expresia „masa” din propoziţia „masa este acoperită de cărţi” „se va aplica numai în cazul în
care există o singură

84
masă şi nu mai multe.” Fireşte, e tautologic adevărat că, în cazul unei astfel de folosiri,
expresia se va aplica numai în cazul în care există o singură masă şi nu mai multe la care se
face referire, şi că va fi înţeleasă ca având o aplicaţie numai în cazul în care există o singură
masă şi nu mai multe care va fi înţeleasă ca fiind folosită pentru stabilirea referinţei.

A folosi o propoziţie nu este acelaşi lucru cu a aserta, ci este (în acel sens special,
discutat) a implica faptul că există un singur obiect care este atât de tipul specificat (spre
exemplu, o masă), cât şi cel la care se referă vorbitorul. Este evident că nu asertăm aceasta. A
referi nu înseamnă a spune că ne referim. A spune că există o masă sau altă la care ne referim
nu este acelaşi lucru cu a ne referi la o anume masă. Nu ar trebui să folosim expresii precum
„lucrul la care m-am referit” dacă nu există ceva care să fie referirea. (Nu ar avea sens să spui
că ai arătat spre ceva dacă nu există ceva ce este acţiunea de a arăta.) Deci încă o dată trag
concluzia că referirea la sau menţionarea unui anumit lucru nu pot fi dizolvate sub forma
niciunui fel de aserţiune. A referi nu este acelaşi lucru cu a aserta, deşi te referi pentru a putea
aserta.

Acum, voi da un exemplu de utilizare unic-referenţială a unei expresii care nu este de

forma unei descripţii definite. Să presupunem că îmi întind precaut spre cineva palmele
încăuşate, spunând în acelaşi timp „Aceasta e roşie şi bună”. Uitându-se la mâinile mele şi
fără să vadă ce este în ele, ar putea spune: „Ce anume? Despre ce vorbeşti?” Sau, poate, „Dar
nu e nimic în mâinile tale”. Desigur, ar fi absurd ca atunci când cineva spune „Dar nu e nimic
în mâinile tale” să credem că ne contrazice sau că infirmă ceea ce i-am spus. Deci „aceasta”
nu este o descripţie deghizată în sensul lui Russell. De asemenea, nu este nici un nume
propriu logic, deoarece pentru a avea reacţia respectivă la rostirea ei trebuie să ştim care este
înţelesul propoziţiei. Motivul pentru care o putem folosi, ca în acest exemplu, pentru a
pretinde că ne referim la ceva anume, este că semnificaţia cuvântului „aceasta” este
independentă de orice referire particulară în scopul căreia poate fi folosită, deşi nu este
independentă de felul în care poate fi folosită pentru a referi.

Morala generală a ceea ce am spus până acum este următoarea: comunicarea este cu
mult mai puţin o chestiune legată de asertarea explicită sau deghizată decât au presupus
logicienii. Domeniul particular de aplicare al acestei morale generale de care sunt interesat
este cel al realizării referirii unice. Este o parte a înţelesului expresiilor despre care am
discutat că acestea poti fi utilizate într-o varietate imensă de contexte pentru a referi unic. Nu
este parte a înţelesului lor să aserteze că sunt folosite într-un anume fel şi nici faptul că sunt
îndeplinite condiţiile pentru a fi utilizate în vreun fel. Deci distincţia de importanţă esenţială
pe care trebuie

85
să o facem este între:
 (1) A utiliza o expresie pentru a realiza o referire unică, şi
(2) A aserta că există unul şi doar un obiect care are anumite caracteristici (spre
exemplu, este de un anume tip sau stă într-o anume relaţie cu vorbitorul, sau amândouă).

Cu alte cuvinte, este vorba despre o distincţie între:

(1) Propoziţii ce conţin o expresie utilizată pentru a indica, menţiona sau referi la o
anume persoană sau un anumit lucru, şi:
(2) Propoziţii unic existenţiale.

Ceea ce face Russell este să asimileze clasei (2) cât mai multe propoziţii din clasa (1)
şi, drept consecinţă, să se afunde în probleme insurmontabile cu privire la subiectul logic şi, în
genere, legate de valorile variabilelor individuale, probleme care l-au condus, în cele din
urmă, la dezastruoasa teorie a numelor din Enquiry şi din Human Knowledge. Acea
perspectivă asupra înţelesului expresiilor care constituie subiectul logic a furnizat întreaga
motivaţie pentru Teoria Descripţiilor şi, în acelaşi timp, a făcut imposibilă găsirea de către
Russell a unor expresii care să le înlocuiască satisfăcător pe cele cărora, începând cu frazele
substantivale, a încetat, treptat, să le recunoască statutul de subiect logic.5 Sursa problemei nu
rezidă, aşa cum se spune uneori, pur şi simplu în fascinaţia faţă de relaţia între nume şi
purtătorul acestuia. Nici măcar numele nu se ridică la standardele imposibile impuse. Mai
degrabă, sursa problemei se regăseşte în combinarea a două eşecuri: primul, cel al realizării
importanţei distincţiei (vezi secţiunea a II-a de mai sus) între ceea ce poate fi spus despre o
expresie şi ceea ce poate fi spus despre o utilizare particulară a acesteia, iar al doilea, al
recunoaşterii caracterului inofensiv şi necesar al folosirii unic-referenţiale a expresiilor,
distinct şi complementar folosirii predicative sau atributive a acestora. Expresiile care, de
fapt, pot apărea ca subiecte logice sunt expresii din clasa pe care am menţionat-o la început
(demonstrative, fraze substantivale, nume proprii, pronume): a spune aceasta înseamnă a
spune că respectivele expresii, alături de context (în cel mai larg sens), sunt ceea ce ar folosi
cineva pentru a realiza referiri unice. Rolul convenţiilor ce guvernează folosirea unor astfel
de expresii este, în conjuncţie cu situaţia în care sunt

5
Iar aceasta în ciuda pericolului pe care-l semnalează expresia “formă gramaticală
 înşelătoare”.

86
pronunţate, cel de a asigura unicitatea referinţei. Dar pentru a realiza aceasta, este mai mult
decât suficient. Atunci când ne referim la ceva, nu suntem şi nici nu putem fi atât de expliciţi
încât funcţia de referire să nu mai fie eficace. Dacă am reuşit să ne referim unic la ceva, atunci
această reuşită a depins de o utilizare particulară a unei expresii într-un context particular.
Semnificaţia expresiei folosite este mulţimea de reguli sau convenţii care permit realizarea
unor astfel de referiri. Deci, folosind expresii cu înţeles, putem pretinde că ne referim, în
ficţiune sau în discursul fantezist, sau putem greşi crezând că ne referim atunci când, de fapt,
nu ne referim la nimic.

Aceasta ne arată că trebuie să distingem între două genuri (printre altele) de convenţii
lingvistice sau reguli: reguli pentru referire şi reguli pentru atribuire, şi că avem nevoie să le
investigăm pe primele dintre acestea. Dacă recunoaştem ca validă această distincţie între
tipurile de utilizări aşa cum este prezentată, suntem pe drumul cel bun în ce priveşte
rezolvarea multor puzzle-uri logice şi metafizice vechi de când lumea.

Ultimele două secţiuni ale lucrării mele sunt preocupate cu aceste probleme, însă doar
în vederea schiţării unor soluţii.

IV

Unul dintre principalele scopuri în vederea căruia folosim limbajul este exprimarea
unor fapte despre lucruri, persoane şi evenimente. Dacă vrem să îndeplinim acest scop, atunci
ar trebui să avem o cale de a anticipa întrebarea „Despre ce (cine, care) vorbeşti?”, precum şi
întrebarea „Ce spui despre el/ea?”. Sarcina de a anticipa prima întrebare este sarcina de
referire (sau de identificare). Sarcina de o anticipa pe cea de-a doua este sarcina atributivă
(descriptivă sau clasificatorie). Într-o propoziţie din engleza obişnuită care este folosită pentru
a enunţa, sau pentru a pretinde că se enunţă, un fapt despre un lucru, persoană sau eveniment
particular, îndeplinirea acestor sarcini poate fi alocată unor expresii separabile6. Într-o astfel
de propoziţie, această alocare a expresiilor către rolurile lor diferite corespunde clasificării
gramaticale convenţionale a subiectului şi predicatului. Nu-i nimic sacrosanct cu privire la
utilizarea unor expresii separabile pentru cele două sarcini. Alte metode ar putea fi, şi sunt,
utilizate. Există, de pildă, metoda pronunţării unui singur cuvânt sau a unei expresii atributive
în prezenţa
6
Las la o parte propoziţiile relaţionale, deoarece acestea cer nu neaparat o modificare a
principiului în virtutea căruia vorbesc, ci o complicare a detaliilor.

87
evidentă a obiectului la care ne referim. De asemenea, există şi metoda analogă exemplificată
de pictarea cuvintelor „nerecomandat camioanelor” pe un pod sau de lipirea unei etichete pe
care scrie „premiul întâi” pe un dovlecel. Ne putem imagina şi un joc elaborat în care o
persoană nu foloseşte niciodată o expresie în chip unic referenţial, dar rosteşte doar propoziţii
unic existenţiale, încercând să-i dea posibilitatea ascultătorului să identifice subiectul
discuţiei cu ajutorul acumulării de propoziţii secundare relative. (Această descriere a scopului
jocului arată în ce sens ar fi un joc: acesta nu este uzul normal al propoziţiilor existenţiale).
Două idei merită accentuate. Prima este că necesitatea îndeplinirii acestor sarcini cu scopul de
a enunţa fapte particulare nu cere o explicaţie transcendentală: a atrage atenţia la ea înseamnă
parţial a elucida înţelesul expresiei „enunţarea unui fapt”. A doua este că şi această elucidare
este efectuată în termeni care derivă din gramatica propoziţiei singulare convenţionale; că
până şi distincţia făţiş funcţională, lingvistică, între rolurile identificatoare şi atributive pe
care cuvintele le pot juca în limbaj este determinată de faptul că limbajul comun ne oferă
expresii separabile cărora le pot fi distribuite aproximativ şi plauzibil diferite funcţii. Iar
această distincţie funcţională poate arunca lungi umbre filosofice. Distincţiile între particular
şi universal, substanţă şi calitate, reprezintă astfel de umbre pseudo-materiale, aruncate de
gramatica propoziţiilor convenţionale în care expresiile separabile joacă roluri ce pot fi
distinse.

A folosi o expresie separată pentru a îndeplini prima dintre aceste sarcini este a folosi
o expresie într-un mod unic referenţial. Vrea să spun acum ceva, în general, despre
convenţiile pe care le utilizăm pentru expresii folosite în acest fel şi a le pune în contrast cu
convenţiile uzului atributiv. Apoi, voi continua cu ilustrarea pe scurt a acestor remarci
generale şi cu unele aplicaţii ale lor.

Ce este necesar, în genere, pentru a putea face o referire unică este un mecanism, sau
nişte mecanisme, care să arate atât că o referire unică este intenţionată, cât şi ce referinţă unică
este vizată. Mai exact, un mecanism care să-i ceară şi să-i dea posibilitatea ascultătorului sau
cititorului să indentifice despre ce se discută. În asigurarea acestui rezultat, contextul rostirii
are o importanţă ce nu poate fi exagerată. Prin „context” mă refer, cel puţin, la timpul, locul,
situaţia, identitatea vorbitorului, subiectele ce-i formează punctele imediate de interes, precum
şi istoriile personale ale vorbitorului şi celor cărora li se adresează. Pe lângă context, există,
bineînţeles, şi convenţia – convenţia lingvistică. Cu toate acestea, în afara cazului numelor
proprii autentice, despre care voi avea mai multe de spus mai târziu, îndeplinirea unor condiţii
contextuale mai mult sau mai puţin exprimabile în chip precis este cerută convenţional (sau,
într-un sens larg al termenului, logic) pentru folosirea referenţială corectă a expresiilor într-un

88
mod care nu este valid în cazul folosirilor atributive corecte. Cerinţa pentru aplicaţia corectă a
unei expresii în utilizarea ei atributivă pentru un anume lucru este pur şi simplu ca acel lucru
să fie de un anume gen, să aibă anumite caracteristici. Cerinţa pentru aplicaţia corectă a unei
expresii în utilizarea ei referenţială cu privire la un anume lucru este ceva deasupra oricărei
cerinţei derivate dintr-un astfel de înţeles atributiv pe care l-ar putea poseda respectiva
expresie. Este, mai exact, cerinţa ca lucrul în cauză să se afle într-o anume relaţie cu
vorbitorul şi contextul rostirii. O voi numi pe aceasta cerinţa contextuală. De exemplu, în
cazul limitat al cuvântul „eu”, cerinţa contextuală este ca lucrul în cauză să fie identic cu
vorbitorul, dar în cazul multor expresii care au o folosire referenţială, această cerinţă nu mai
poate fi specificată într-un fel atât de precis. Încă o diferenţă generală dintre convenţiile
pentru rererire şi convenţiile pentru descriere este una pe care am întâlnit-o deja, mai exact
aceea că îndeplinirea condiţiilor pentru o folosire atributivă corectă a unei expresii este o
parte a ceea ce este exprimat printr-o astfel de folosire, pe când îndeplinirea condiţiilor pentru
o utilizare referenţială corectă a unei expresii nu este niciodată parte a ceea ce e exprimat,
deşi este implicată (în înţelesul relevant al lui „implicat”) de un astfel de uz.

Convenţiile pentru referire au fost neglijate sau interpretate greşit de logicieni.

Motivele din spatele acestei omisiuni nu sunt greu de înţeles, dar sunt dificil de formulat pe
scurt. Două dintre ele sunt, în linii mari: (1) preocuparea majorităţii logicienilor cu definiţii;
(2) preocuparea unor logicieni cu sisteme formale. (1) O definiţie, în cel mai familiar înţeles,
este o specificare a condiţiilor de folosire atributive sau clasificatorii corecte ale unei expresii.
Definiţiile nu ţin cont de cerinţe contextuale. Astfel, atât timp cât căutarea înţelesului sau a
unei analize pentru o expresie este concepută precum cercetarea unei definiţii, neglijarea şi
interpretarea eronată a convenţiilor care nu sunt atributive e inevitabilă. Poate ar fi mai bine
spus (pentru că nu doresc să reglementez înţelesul cuvintelor „înţeles” sau „analiză”) că
logicienii n-au reuşit să observe că problemele legate de utilizare sunt mai cuprinzătoare decât
cele legate de analiză sau înţeles. (2) Influenţa interesului deosebit acordat matematicii şi
logicii formale este cel mai clară (ca să nu iau exemple mai recente) în cazurile lui Leibniz şi
Russell. Cel ce construieşte sisteme de calcul, neinteresat şi nerestricţionat în enunţa
propoziţii factuale, se apropie de logică aplicată cu o prejudecată. E natural ca el să asume că
tipurile de convenţii a căror adecvare la un atare domeniu îi este familiară ar trebuie să i se
potrivească, dacă am putea înţelege cum, altui domeniu îndeajuns de diferit – cel al
propoziţiilor despre fapte. De aceea, îl vedem pe Leibniz cum se luptă cu disperare să facă
din unicitatea referinţei unice o problemă de logică într-un sens cât mai strict, iar pe Russell
cum încearcă să facă acelaşi lucru,

89
într-un fel diferit, atât în cazul implicaţiei de unicitate cât şi în cazul existenţei.

Ar trebui să fie clar că distincţia pe care încerc să o trasez este, în primul rând, una
între diferitele roluri pe care expresiile le pot avea în limbaj, şi nu una între diferite grupuri de
expresii. Aceasta deoarece unele expresii pot fi distribuite în orice rol. Unele dintre cuvintele
pe care le voi rosti au în bună măsură, dacă nu chiar exclusiv, un rol referenţial. Această
judecată este cel mai evident adevărată în cazul pronumelor şi numelor proprii obişnuite.
Unele pot să apară ca întreguri ori părţi de expresii ce au un rol predominant referenţial sau ca
întreguri ori părţi de expresii ce au un rol predominant atributiv sau clasificatoriu. Cazurile
cele mai evidente sunt substantivele comune, substantivele comune precedate de adjective
sau, într-un mod mai puţin limpede, adjectivele şi adjectivele participiale neînsoţite de
substantive. Expresiile capabile să aibă o utilizare referenţială diferă una de alta în
următoarele trei feluri ce nu sunt reciproc incompatibile:

(1) Ele diferă în măsura în care referirea în scopul căreia sunt folosite este dependentă
de contextul rostirii lor. Cuvinte precum „eu” sau „ea” stau la un capăt al acestei ierarhii –
capătul depedenţei maxime – şi expresii precum „autorul lui Waverley” sau „al
optsprezecelea rege al Franţei” stau la celălalt capăt.

(2) Ele diferă în gradul de „înţeles descriptiv” pe care îl posedă. Prin „înţeles
descriptiv” vreau să spun „limitare covenţională, în aplicare, la lucruri de un anume tip
general sau care posedă anumite caracteristici generale”. La un capăt al acestei ierarhii stau
substantivele proprii pe care le folosim cel mai des în discursul uzual. Oameni, câini sau
motociclete pot purta numele de „Horaţiu”. Numele pur nu are înţeles descriptiv (exceptând
cazurile în care acesta primeşte un astfel de înţeles ca un rezultat al unei utilizări particulare a
sa ca nume). Un cuvânt precum „el” are un înţeles descriptiv minimal, dar ne spune ceva.
Expresiile substantivale precum „masa rotundă” au maxim de înţeles descriptiv. O poziţie
intermediară este ocupată de nume proprii „impure” precum „Masa Rotundă” – expresii
substantivale ale căror cuvinte încep cu litere capitale.

(3) În fine, expresiile potenţial referinţiale pot fi împărţite în următoarele două clase:
(i) cele a căror utilizare referenţială corectă este reglementată de nişte convenţii generale
referenţiale-plus-atributive. În această mulţime intră atât prounumele, care au cel mai puţin
înţeles descriptiv, cât şi expresiile substantive care au cel mai mult înţeles descriptiv; (ii) cele
a căror utilizare referenţială corectă nu este reglementată de condiţii generale, nici de tip
contextual, nici de tip atributiv, ci de convenţii ad-hoc în cazul fiecărei utilizări particulare
(dar

90
nu în cazul fiecărei rostiri particulare). În linii mari, cele mai familiare tipuri de nume proprii
îi aparţin acestei clase. Ignoranţa cu privire la numele unui om nu este o ignoranţă cu privire la
limbaj. De aceea nu vorbim despre înţelesul numelor proprii. (Dar nu merge să spunem că ele
sunt lipsite de înţeles.) Și aici o poziţie intermediară este ocupată de expresii precum
„Bătrânul Pretendent la Tron”. Ne putem referi numai la un bătrân pretendent la tron; dar a şti
exact care dintre bătrânii pretendenţi la tron este o convenţie ad-hoc, nu una generală.

În cazul expresiilor de forma unei descripţii definite folosite referenţial, utilizarea

articolului hotărât luată împreună cu poziţia expresiei în propoziţie (adică, la început sau
urmând un verb tranzitiv ori o prepoziţie) acţionează ca un semnal ce anunţă că o referinţă
unică este făcută. Substantivul sau substantivul urmat de un adjectiv care este articulat, luat
împreună cu contextul rostirii, ne arată la ce ne referim în mod unic. În general, diferenţa
funcţională între substantive comune şi adjective este că primele sunt folosite în mod natural
şi uzual referenţial, pe când celălalte nu sunt folosite în mod obişnuit aşa, exceptândul cazul
adjectivelor substantivate. Adjectivele, însă, pot fi şi sunt folosite de unele singure.
Bineînţeles, această diferenţă funcţională nu este independentă de forţa descriptivă proprie
fiecărui cuvânt. În general, ar trebui să ne aşteptăm ca forţa descriptivă a substantivelor să le
facă pe acestea unelte mai eficiente pentru sarcina de a arăta ce referinţă unică este
intenţionată atunci când o astfel de referinţă este semnalată. De asemenea, ar trebui să ne
aşteptăm ca forţa descriptivă a cuvintelor pe care le folosim în modul cel mai obişnuit ca să
înfăptuim referiri unice să oglindească interesul nostru pentru cele mai evidente, relativ
permanente şi behaviorale caracteristici ale lucrurilor. Aceste două aşteptări nu sunt
independente şi, dacă ne uităm la diferenţele între cel mai comun set de substantive comune şi
cel mai comun set de adjective, vedem ambele aceste aşteptări împlinite. Acestea sunt
diferenţe de tipul celor de care ne informează Locke cu originalitate atunci când vorbeşte
despre ideile noastre despre substanţe ca fiind colecţii de idei simple, când spune că „puterile
formează o porţiune mare din ideile noastre despre substanţe” şi când contrastează identitatea
esenţei reale şi nominale în cazul ideilor simple cu lipsa de identitate şi flexibilitatea esenţei
nominale în cazul substanţelor. „Substanţa” însăşi este tributul problematic pe care îl plăteşte
Locke viziunii obscure pe care acesta o are cu privire la diferenţa în cadrul funcţiei lingvistică
predominante care rămâne chiar şi atunci când substantivul a fost extins într-un lanţ de
adjective mai mult sau mai puţin nedefinit. Russell repetă greşeala lui Locke cu diferenţa că,
admiţând inferenţa de la sintaxă la realitate până în punctul în care crede că se poate dispensa
de acest necunoscut metafizic numai dacă purifică limbajul funcţiei referenţiale cu totul,
acesta construieşte programul său de

91
„abolire a particularilor”, un program, de fapt, pentru abolirea distincţiei de utilizare logică pe
care încerc să o accentuez aici.

Cerinţa contextuală a utilizării referenţiale a pronumelor poate fi exprimată cu cea mai

mare precizie în unele cazuri (spre exemplu, „eu” şi „tu”), dar cu cea mai mare vaguitate în
altele („el” şi „acesta”). Îmi propun să nu mai spun nimic în continuare despre pronume, în
afară de a evidenţia un simptom adiţional al eşecului de a nu recunoaşte utilizarea unic
referenţială aşa cum este ea – faptul că unii logicieni au căutat să elucideze natura unei
variabile oferind propoziţii precum „el este bolnav”, „este verde”, ca exemple pentru funcţia
propoziţională în limbajul obişnuit. Este, bineînţeles, adevărat că „el” poate fi folosit în
diferite ocazii pentru a referi la oameni sau animale diferite, la fel ca în cazul cuvântului
„John” sau expresia „pisica aceasta”. Ceea ce îi deturnează pe logicieni din tratarea ultimelor
două expresii drept cvasi-variabile este, în primul caz, superstiţia persistentă că un nume este
legat în chip logic de un individ particular şi, în al doilea caz, înţelesul descriptiv al cuvântului
„pisică”. Însă „el”, care are un orizont mai larg de aplicaţii şi o forţă descriptivă minimă,
primeşte o utilizare numai ca expresie referenţială. Împreună cu eşecul în a se adecva la
expresiile folosite referenţial, la locul din logică care le aparţine (locul lăsat liber pentru
miticele nume proprii logice), faptul enunţat mai sus explică încercarea eronată de a elucida
natura variabilei cu ajutorul unor cuvinte precum „el” sau „ea”.
 Despre numele proprii obişnuite se spune uneori că sunt, în principiu, cuvinte folosite
pentru face referire la un individ. Această judecată este în mod evident falsă. Multe nume
proprii obişnuite – nume prin excelenţă – sunt utilizate corect pentru a ne referi la mai multe
persoane. Un nume propriu obişnuit este, în linii mari, un cuvânt folosit referenţial al cărui uz
nu este dictat de niciun înţeles descriptiv pe care l-ar putea avea şi nu este prescris de niciuna
din regulile generale de utilizare ale unei expresii referenţiale aşa cum le găsim în cazul unor
cuvinte ca „eu”, „acesta” sau în cazul aplicaţiei articolului hotărât, ci este guvernat de
convenţii ad-hoc pentru fiecare mulţime de aplicaţii ale cuvântului la o persoană dată. Ideea
esenţială este următoarea: corectitudinea acestor aplicaţii nu derivă din vreo regulă generală
sau o convenţie a folosirii cuvântului însuşi. (Limita absurdităţiii şi a circularităţii vădite este
atinsă în încercarea de a trata numele ca descripţii deghizate în sensul lui Russell deoarece, în
acest înţeles, referirea mea de acum la o persoană prin nume implică, dar nu are drept
consecinţă, existenţa cuiva, la care se face referire acum, la care numele referă în mod
convenţional.) Chiar şi această trăsătură a numelor este, însă, numai un simptom al scopului
în vederea căruia sunt folosite. În momentul de faţă, alegerea numelor este parţial arbitrară,
parţial dependentă de

92
tradiţii legale şi sociale. Ar fi perfect posibil să avem un sistem cuprinzător de nume bazat, de
exemplu, pe date de naştere sau pe o clasificare minuţioasă a diferenţelor fiziologice şi
anatomice. Cu toate acestea, succesul unui astfel de sistem ar depinde cu totul de convenienţa
alocării de nume rezultată în vederea înfăptuirii de referiri unice, iar aceasta va depinde de
multitudinea clasificărilor şi gradul în care acestea se împart aleatoriu de-a lungul grupărilor
sociale normale. Dat fiind un grad suficient din ambele, selecţionarea oferită de context ar
face restul muncii, la fel ca în cazul obiceiurilor noastre prezente de numire. Dacă am avea un
astfel de sistem, am putea folosi cuvintele-nume atât descriptiv (cum facem în prezent, într-o
măsură limitată şi într-un mod diferit, cu o serie de nume faimoase) cât şi referenţial. În
ciudat acestor fapte, ar trebui să evaluăm adecvarea oricărui sistem de numire, folosind
criterii derivate din atenţia la cerinţele sarcinii de referire. Din punctul de vedere al numirii,
niciun gen de clasificare nu ar fi mai bun sau mai slab decât altul doar din cauza a ce gen de
clasificare - natală sau anatomică – este.

Am menţionat mai devreme clasa cvasi-numelor, a expresiilor substantivale ce ajung

să capete majuscule şi care are ca exemple expresii precum „Glorioasa Revoluţie”, „Marele
Război”, „Buna Vestire” sau „Masa Rotundă”. Deşi înţelesul cuvintelor ce sunt sufixate cu
articol hotărât este încă relevant pentru rolul lor referenţial, majusculele sunt un semn al unei
identificări extra-logice în utilizarea lor referenţială, ceea ce este o caracteristică a numelor
pure. Astfel de expresii sunt găsite în tipar sau în scris atunci când un membru al unei clase de
evenimente sau lucruri trezeşte un interes remarcabil într-o anume societate. Aceste expresii
sunt nume embrionice. O expresie ar putea, din motive evidente, să intre şi să iasă din această
clasă (spre exemplu, „Marele Război”).

Vreau să închei acest articol cu o discuţie, prea scurtă pentru însemnătatea subiectului
ei, asupra a trei probleme cu privire la utilizările referenţiale:

(a) Referirile nedefinite. Nu toate utilizările referenţiale ale expresiilor singulare

anticipează întrebarea „Despre ce (cine, care din ei) vorbeşti?” Unele din ele invită acest tip de
întrebare, ori resping existenţa intenţiei sau abilităţii de a le găsi răspuns. Drept exemplu,
putem considera următoarele expresii care pot fi găsite la începutul unei propoziţii: „Un om
mi-a spus că...”, „Cineva mi-a spus că…”. Conform doctrinei tradiţionale (russelliene)
propoziţiile respective sunt existenţiale, dar nu unic existenţiale. Dar aceasta pare să fie o
observaţie greşită

93
din mai multe motive. Este hilar să sugerezi că unul din lucrurile asertate este cel conform
căruia clasa oamenilor sau cea a persoanelor nu este vidă. Cu siguranţă, acest lucru este
implicat în sensul acum deja familiar al noţiunii de implicaţie. Dar, nu mai puţin decât în cazul
în care încep o propoziţie cu o expresie precum „masa”, este implicată şi unicitatea obiectului
particular la care se face referirea. Diferenţa între folosirea articolului hotărât şi a celui
nehotărât este, în linii mari, precum urmează. Folosim articolul hotărât atunci când ne-am
referit mai înainte la ceva şi articolul hotărât semnalizează faptul că ne referim la acelaşi
lucru, sau când, în absenţa unei referiri nedefinite anterioare, este de aşteptat ca ascultătorului
să-i fie posibil să-şi dea seama care este referinţa prin intermediul contextului (incluzând în
acesta ceea ce se presupune că ascultătorul ştie). Folosim articolul nehotărât atunci când
condiţiile acestea nu sunt satisfăcute sau când, deşi ne putem referi în mod definit, dorim să
ţinem în umbră identitatea obiectului la care ne referim. Acesta este tipul prin excelenţă de
utilizare a unor expresii precum „o anume persoană” sau „cineva anume”, acolo unde pot fi
dezvoltate prin “cineva anume, dar nu îţi spune cine” şi nu prin „cineva anume, dar nu ai şti
(sau nu ştiu) cine”.
(b) Enunţuri identificatoare. Etichetez astfel enunţuri precum următoarele: (ia) Acela
este omul care a traversat canalul de două ori într-o zi înotând. (iia) Napoleon este
omul care a ordonat executarea ducelui D’Enghien. Problema cu aceste enunţuri este
că predicatele lor gramaticale nu par a fi folosite într
un mod direct atributiv, aşa cum sunt folosite predicatele gramaticale ale
enunţurilor: (ib) Acel om a traversat canalul de două ori într-o zi înotând.
(iib) Napoleon a ordonat executarea ducelui D’Enghien.
Dar, dacă, pentru a evita estomparea diferenţei între (ia) şi (ib) şi (iia) şi (iib), cineva
spune că expresiile care formează complementele gramaticale ale (ia) şi (iia) sunt folosite într
o manieră referenţială, atunci acea persoana va fi derutată cu privire la ce se spune în aceste
propoziţii. Atunci, se pare că ne referim de două ori la aceeaşi persoană şi ori nu spunem
nimic despre el, deci nu realizăm niciun enunţ, ori îl identificăm cu sine înşuşi şi nu enunţăm
decât o identitate trivială.
Îngrijorarea nejustificată că ar putea fi vorba de o trivialitate este uşor de înlăturat.
Aceasta apare doar în cazul celor care cred că obiectul la care se face referire prin utilizarea
expresiei este chiar înţelesul acesteia şi, prin urmare, cred că atât subiectul cât şi
complementul acestor propoziţii au acelaşi înţeles deoarece pot fi folosite pentru a referi la
aceeaşi persoană.
Eu cred că diferenţele între propoziţiile din grupul (a) şi cele din grupul (b) pot fi
înţelese mai bine odată ce luăm în considerare diferenţele între circumstanţele în care ai spune
(ia) şi circumstanţele în care ai spune (ib). Ai spune (ia) în loc de (ib) dacă ai şti sau ai crede

94
că ascultătorul ştie sau crede că cineva a înotat canalul de două ori într-o zi. Spui (ia) atunci
când consideri că ascultătorul tău este în poziţia celui care poate să întrebe: „Cine a înotat
canalul de două ori într-o singură zi?” (şi întrebând aceasta nu spune că există cineva care a
făcut-o, ci implică – în sensul relevant – faptul că cineva a făcut-o). Astfel de propoziţii sunt
asemenea unor răspunsuri la respectivele întrebări. Ar fi mai bine numite “enunţuri
identificatoare” decât “identităţi”. Propoziţia (ia) nu asertează nimic mai mult sau mai puţin
decât ce asertează propoziţia (ib). Diferenţa constă doar în faptul că spui (ia) cuiva despre care
crezi că ştie anumite lucruri care sunt necunoscute persoanei căreia i-ai spune (ib).
Aceasta este, în esenţă, soluţia la puzzle-ul lui Russell cu privire la „expresiile
denotative” legate prin „este”, unul din puzzle-urile a cărui rezolvare susţine că i-o datorează
Teoriei Descripţiilor.
(c) Logica subiectelor şi predicatelor. Multe din cele spuse de către mine despre
utilizările unic referenţiale ale expresiilor pot fi extinse, odată modificate corespunzător, pentru
a acoperi şi cazul utilizării multiplu-referenţiale a expresiilor, adică a anumitor utilizări ale
expresiilor „toţi cei”, „toţi”, „unii”, „unii din cei” etc. urmate de un substantiv, adjectivat sau
nu, la plural, substantivelor la plural şi articulate hotărât, şi anumitor utilizări ale expresiilor
„ei”, „lor”, „acei”, „aceste” sau conjuncţiilor de nume. Expresiile din primul gen sunt
interesante în mod special. În linii mari, criticile moderne devenite ortodoxie în acest domeniu,
inspirate din logica matematică, în particular din doctrine tradiţionale precum Pătratul lui
Boethius şi din anumite forme de silogism în mod obişnuit recunoscute drept valide, au la bază
eşecul binecunoscut al recunoaşterii sensului special în care aserţiunile existenţiale pot fi
implicate de utilizările referenţiale ale expresiilor. Opinia tradiţională este că judecăţilor
universale din clasificarea tetradică a Pătratului trebuie să li se ofere o interpretare negative
existenţială (spre exemplu, pentru A, „nu există nici un X care să nu fie Y”) sau trebuie să fie
interpretaţi în termenii conjuncţiilor alcătuite din enunţuri existenţiale negative şi afirmative de
forma, spre exemplu, (pentru A) „nu există nici un X care să nu fie Y şi există X-i”. În ce
priveşte formele I şi O, acestora le sunt oferite de obicei interpretări existenţiale afirmative.
Putem observa că, pe oricare din alternativele de mai sus am alege-o, unele din legile
tradiţionale trebuie să fie abandonate. Însă dilema în faţa căreia suntem puşi este una falsă.
Dacă nu interpretăm judecăţile din Pătrat ca fiind afirmative ori negative, şi nici ca fiind
existenţiale afirmative şi existenţiale negative, ci drept propoziţii aşa încât întrebarea dacă pot
fi folosite pentru a realiza aserţiuni fie adevărate, fie false să nu apară cu excepţia cazului în
care condiţia existenţei este satisfăcută în cazul termenului subiect, atunci toate legile
tradiţionale se susţin împreună. Iar această intepretare este mult mai apropiată de utilizările

95
comune ale expresiilor ce încep prin „toţi” şi „unii” decât orice alternativă russelliană,
deoarece aceste expresii sunt de obicei folosite în scopul referirii. Dacă întrebăm o persoană
fără copii şi cu o inclinaţie spre interpretare literală dacă toţi copiii acesteia dorm, în mod
sigur nu va răspunde „Da” în baza faptului ca nu are niciun copil. De asemenea, nu va
răspunde nici „Nu”. Întrucât nu are copii, întrebarea nu are cum să apară. A spune aceasta nu
înseamnă a spune că nu pot utiliza propoziţia „Toţi copiii mei dorm” cu intenţia de a-i face
cuiva cunoscut că am copii, sau pentru a înşela pe cineva în crede că am. A considera că
expresiile singulare de forma descripţiilor definite pot fi uneori folosite în scopuri similare nu
este o slăbire a tezei mele. Nici regulile aristotelice, nici cele russelliene nu oferă logica
exactă a tuturor expresiilor limbajului natural, iar aceasta pentru că limbajul natural nu este
încadrabil niciunei logici.

Traducere de Alexandru Dragomir şi Mihail-Valentin Cernea

96