Familia dreptului Indian

Denisa-Elena SAVA

În acest articol voi prezenta familia dreptului Indian. Se vor găsi informații despre
particularitățile dezvoltării statului și dreptului în India, informații privind dreptul procesual și
penal conform Legilor lui Manu

Gruparea sistemelor naționale în mari familii de drept au o înfățișare distinctivă în cazul

fiecărei familie de drept.O familie juridică este o totalitate de sisteme juridice naționale în cadrul
unui tip de drept, asociate prin comunitatea formării istorice, a structurii izvoarelor, principalele
ramuri și instituții juridice, aplicarea dreptului, aparatul de noțiuni și categorii ale sistemelor
juridice.

Rene David a înaintat ideea despre o clasificare, conform căreia în lume ar exista cinci sisteme
principale de drept.

Primul, cel al lumii occidentale, bazat pe principiile moralei creștine, pe principiile

politice și sociale ale democrației libere și pe o structura economică capitală.

India, creuzet de sisteme juridice

Extinzandu-se spre Orient, civilizația babilonială a ajuns în India. Aici, confluența popoarelor
eterogene, împarțite în arieni si nearieni, îsi găsesc echilibrul într-un sistem social ce separă clar
cele doua grupuri, împărțindu-le într-un sistem complex de caste. Această confluență este
fuziune, și nu confuziune. De aici derivă rigiditatea ce influențează structura dreptului
bruhmanic. Acestui drept i se suprapun și alte doua drepturi: cel Islamic și cel anglo-saxon. În
practică, dreptul indian este considerat mai apropiat de dreptul european fața de dreptul anglo-
saxon.

Sistemul juridic Indian este considerat unul foarte important nu datorită faptului că populația
Indiei este considerată cea mai numeroasă, ci mai ales datorită rădăcinilor și izvoarelor sale.

Principalul izvor de drept îl reprezintă acele texte sacre denumite Scruti, considerate ca
expresia adevărului însuși.

Pentru a întelege configurația exactă a normelor, Scruti nu sunt suficiente, fiind necesar să se
facă apel la alte cărți, denumite Sastre.

Sastrele sunt considerate al doilea izvor de drept. Potrivit doctrinei hinduse,

comportamentul este determinat de: bunătate, interes și plăcere. Aceste cărți sacre (sastrele)
dezvoltă normele de conduită pe care trebuie să le realizeze supușii pentru a îndeplinii
comandamentele superioare cuprinse în Sruti. Pentru a atinge virtutea, ei trebuie să practice
știința dharmei. Această știință indică ansamblul îndatoririlor concrete care revin fiecarei
persoane în raport cu stadiul de existență pe care îl parcurge. Principiile dharmei sunt dezvoltate
în așa numitele dharmasastre, care exprimă adevăratele tratate despre dharma, cum ar fi Legile
lui Manu, legile lui Yajnavalkya și Legile lui Narada.

Manumsrti- numit Manava-Dharmasastra, tradus prin Legile lui Manu este o dharmasatra
lege care este datată în jurul secolului al II- lea d.Hr. Textul în douăsprezece capitole, ia forma
unui discurs ținut de Manu unui grup de văzători, care îl imploră să le explice “ordinea/
îndatoririle tuturor castrelor”. Așa că vorbește despre îndtatoririle brahmanilor și ale castelor.

Legile lui Manu sunt un tratat de dharma, adică despre ordinea cosmică, naturală, socială,
inclusiv legile și regulamentele de conduită. Manu nu este un personaj definit. El este revelatorul
dharmei al carei purtător de cuvânt al cărții. Legile reprezintă doar opinia anumitor cercuri
brahminice despre modul în care ar trebui coordonată o societate ideală.

Ideologia legilor lui Manu, este cea care pune pe primul plan “puritatea” castelor (în
principiu o femeie este shudra atât timp cât nu este căsătorită și adoptă casta soțului ei), ceea ce
va avea drept consecință pentru fiecare comunitate socială pentru endogamie. Acest lucru impune
diferitelor comunități locuri de muncă mai mult sau mai puțin onorabile adecvate rangului lor.
Respinge în partea de jos a scalei sociale pe cei care ucid animale și pe cei ce sunt în contact cu
moartea sau cu călăii; astfel Legile lui Manu afirmă chândâla (“mâncătorul de câini”, vânătorul),
este rezultatul unirii sexuale dintre un bărbat shudra și o femeie născută din părinți brahmani.

Un loc deosebit în cărțile brahman este ocupat de Bhagavad-Gida, care este studiată
adesea peste tot și este repetată în fiecare zi din memorie de milioane de hinduși de toate
credințele. Rene Davis spune despre dreprul hindus că este în realitate un drept cutumiar mai
mult sau mai puțin dominat de o doctrină religioasă; hinduismul care stabilește regula de conduită
și în conformitate cu care cutumele au fost, în diferite grade modificate, interpretate sau orientate.

Există cutume regionale, ale unei localități, ale unui trib sau ale unei secte și chiar ale unei
familii. Totuși pentru a înțelege particularitățile dreptul hindus este necesar să cunoaștem câteva
din instituțiile sale cele mai cunoscute:

Căsătoria este considerată ca un act sacru, hinduismul înlătură nu numai concepția potrivit
căreia, este un act juridic, ci trage consecvent toate concluziile ce se desprind de aici, în sensul că
nu recunoaște nici unul din impedimentele la căsătorie întâlnite în legislațiile moderne. Un
impediment specific la căsătorie era diferența de castă. Căsătoriile nu puteau avea loc decât între
membrii aceleași castă, sub sancțiunea nulității.

O altă instituție este adoptarea. Aceasta presupune executarea anumitor obligații

religioase de urmași dar și în cea de a asigura continuitatea familiilor, perpetuarea numelui și
menținerea averilor în familie. Se cunosc două tipuri de familie: Familia Patriarhala- care este
formată dintr-un tată și descendenții săi. Când tatăl moare, familia se dizolvă, luând ființă
familiile fiilor săi. În cazul familiilor colective se păstrează o continuitate, ea urmând a exista sub
conducerea fiului cel mai mare.

Succesiunea este mai complicată fiind influențată de structura familiară și sunt

diferențiate în raport cu școala juridica care predomină. Potrivit școlii Mitakahara, succesiunea se
deschide doar asupra patrimoniului personal iar nu asupra celui al familiei sau a părții pe care ar
fi deținut-o aceasta din patrimoniul familiar.

Există o succesiune testamentară și una ab intestat:

Au vocație succesorală în primă ordine descendenții masculini obligați să

pregătească pinda(un fel de colivă din orez). Aceștia sunt fii, nepoții de fii și copii acestora. În
lipsa unor astfel de descendenți, vin la succesiune soțiile, apoi fiicele defunctului și fii (bărbați) ai
acestora.Aceștia reprezintă prima parantelă. În lipsa unor astfel de rude, vocația trece la parantela
a doua ( tatăl, mama, frații gemeni și cosangvini, nepoții și fii nepoților). Urmează apoi a treia
parantelă și așa mai departe.

Englezii, devenind colonizatorii Indiilor au găsit o situație fără precedent. Mongolii care
stăpâniseră India, încearcă să elimine dreptul hindus și înlocuindu-l cu cel islamic, dar cu toate
acestea dreptul hindus nu a murit. Englezii, nu au repetat modelul Mongolilor, ci au reunoscut
existența a două sisteme de drept (islamic și hindus). Formați la școala common-law-ului,
judacătorii englezi au fost adesea tentați să recurgă la principiile și regulile dreptului englez pe
care le cunoașteu mai bine. Astfel a apărut în dreptul hindus trust-ul, instituție specifică common-
law, sau elemente din sistemul britanic de proprietate funciară.

În 1788 se propune o codificare a dreptului hindus, de carte Sir William Jones.

În 1883 a fost înființată prima comisie legislativă a Indiilor, care a reluat ideea unei codificări.

În 1859 a fost adoptat un nou cod de procedură civilă , abrogat apoi în 1908 cu ocazia adoptării
unuia nou.

În 1860 a fost adoptat un cod penal, iar un an mai târziu unul de procedură penală.

În afara acestora au fost emise o serie de legi destinate să codofice regulile de common-law
definite de juristprudența instanțelor coloniale. Menționăm dintre aceste legi: Limitation Act,
adoptată în 1859, privind prescripția extintivă, Succesion Act adoptată în 1863, în materie de
moștenire, care a fost înlocuită în 1925 cu o nouă reglementare. Contract Act din 1872 cu privire
la contracte, Evidence Act, în același an, cu privire la probe, Transfer of Property Act, în 1882,
modificate în 1929, Trust Act în 1882.

Dobândirea independenței în anul 1947 a însemnat pentru India începutul unei perioade de
definire a sistemului juridic propriu. Au contribuit la aceasta atât o oportună reorganizare
judecătorească, cât și progresele realizate în opera de codificare. În același timp instanțele
judiciare engleze sau oganizate de puterea colonială au fost înlăturate și s-a creat o ierarhie
judiciară având în frunte Curtea Supremă a Indiei.

India Independentă

Constituția din 1950 i-a dat Indiei structura unei republici prezidenșiale, cu un sistem
bicameral, al deputaților aleși și al reprezentanților fiecărui stat al Uniunii Indiene. Statul Indian a
încercat să refacă aspectele mai puțin acceptate de tradiția hindusă, emițând în 1955 Hindu
Marriage Act (ce îmbunățește poziția femeii reglementănd poligamia și divorțul) și refăcând în
1956 dreptul de succesiune (moștenirea).

Polemica privind codificarea dreptului Indian

Dincolo de structura și de activitatea tribunalelor indiene, influența anglo-saxonă a fost

exercitată și în cee ace privește activitatea legislative. Progresul economic din secolul XIX a cerut
o restructurare radical a situației juridice confuze existente în India, plecând de la actuala regulă
islamică inacceptabilă, dupa care numai credincioșii puteau să depună mărturie la tribunal. În
1833 au fost create comisii legislative cu sarcina de a consolida aplicarea normelor existente în
diverse câmpuri ale societății. Pentru India era momentul potrivit să înfrunte problema
codificarii, care în acei ani îi împarțea pe europeni.

Termenul “codificare” indică pentru englezi, nu redactarea unui cod unic ( cum este, spre
exemplu Code Napoleon), ci resistematizarea, consolidarea și fuziunea diferitelor existente.

Lordul Macaulay, susținător al unei codificări indiene reținea faptul că aceasta sarcină a
fost, în mod particular, simplă în India. Vorbind Camerei Comunelor, lordul Macaulay și-a
explicat lapidat Proiectul: nu era sigur dacă diferitele norme în vigoare în India ar fi putut sau ar
fi trebuit să fie cât mai repede unificate;în orice caz “fie că acele sisteme vor fi sau nu
restructurate, să încercăm să le studiem și să le unim”. La această viziune europeană da răspuns
cea indiană, exprimată de Comisia pentri legislație: “Legea hindusă și cea musulmană își trag
autoritatea din religia hindusă sau musulmană. De aici, rezultă că așa cum un legiuitor britanic nu
poate să decidă principiile religioase hinduse sau musulmane, în același fel nu poate să decidă în
privința normelor

Juridice hinduse sau musulmane. Un cod de drept musulman sau consolidarea oricărei ramuri a
acestui drept, dacă este stabilit s fie asemenea Legislative Council Indian, nu poate să pretindă a
fi considerat de musulmani ca un drept adevărat și propriu, dar pur și simplu, poate fi considerat
ca o expunere a dreptului, ce poate fi chiar și inexactă.”

Trei comisii legislative au fost însărcinate cu pregătirea codurilor indiene. Prima a fost
instituită în 1834, sub conducerea lordului Macaulay, cu sarcina de a reordona dreptul penal, care
era sectorul cel mai confuz. Proiectul de cod prezentat de această comisie în 1837 a intrat în
vigoare abia în 1860, dar în acest timp i-a desxhis ușsa unei Reforme a sistemului de castă (Cast
Disabilities Removal Act,1850); pornind de la această dată, convertirea unui musulman sau a
unui hindus la creștinism nu mai înseamnă automat și pierderea proprietaților.

Cea de-a doua comisie legislativă a fost instituită în 1853 și a prezentat diverse rapoarte.
A fixat principiile viitoarelor codificari și a pus in vigoare Codul de procedura civilă (1859) și
penală (1861), care se adăugau la Codul Penal, elaborat de prima comisie.

Cea de-a treia comisie a intrat în funcție la 14 decembrie 1861, pentru a elabora Codul
Civil indian. Din activitatea sa a rezultat Indian Succesion Act, ce le-a dat în sfarșit o
reglementare acelor succesiuni ce nu existau ori nu erau aceeptate de dreptul islamic sau
brahmanic: astfel erau succesiunile creștinilor, ale evreilor, ale armenilor. În 1872 a fost reformat
domeniul probelor (Indian Evidence Act) și domeniul contractual (Indian Contract Act).

De consolidarea reglementărilor din dreptul indian s-a ocupat cea de-a patra Comisie
Legislativă, nominalizată la 11 februarie 1879. Prin aceasta, ca și în cazul precedentelor comisii
dorința de a adera, atât cât se poate, la modelul juridic anglo-saxon.

Ca urmare, în forma sa actuală, dreptul indian se prezintă asemeni unui drept anglo-saxon:
obiceiuri ce datează din timpuri imemoriale și integrate de norme scrise, fondează și acompaniază
o practică judiciară caracterizata de principiul precedentului, care obliga. Conținutul acestor
norme, al acestor sentințe și al acestor obiceiuri este în mod clar diferit de cel anglo-saxon, dar e
corectă afirmația ca dreptul englez i-a convertit forma definitivă a dreptului indian în vigoare.

După cum se exprima un autor indian “in India, equity opereaza prin common-law, iar nu
opoziție cu aceasta”.

Se poate astfel aprecia, că opera de creare a sistemului juridic Indian reprezintă una din
cele mai interesante experiențe legislative ale zilelor noastre.