BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ CENTRALĂ

ÎN ŢĂRI ALE UNIUNII EUROPENE

1. Consideratii generale
Problema traditionala pe care o ridica orice organizare
administrativa este aceea de a sti daca sarcinile de îndeplinit vor fi
încredintate unei singure administratii de Stat sau daca acestea vor fi
distribuite între mai multe organisme, dispunând fiecare de autoritati
proprii, pentru diferite portiuni din teritoriu.
În mod obisnuit, identificam o administratie de stat si o administratie
locala.
La nivelul Statului vom distinge: a). organisme administrative
centrale reprezentate de structuri guvernamentale si structuri
ministeriale; b). organisme administrative specializate si c). organisme
administrative periferice (serviciile exterioare sau deconcentrate).
La nivel local vom identifica autoritati locale de baza si autoritati
locale intermediare.
Daca examinam organizarea si functionarea guvernelor tarilor din
Uniunea Europeana, dupa criteriul reglementarii constitutionale,
distingem mai multe categorii de tari si anume: tari în care Constitutia
reglementeaza pe larg aceste aspecte, precum GERMANIA, GRECIA,
IRLANDA, ITALIA si OLANDA; tari în care Constitutia reglementeaza la
modul general organizarea si functionarea Guvernului, lasând pe seama
legii, reglementarea mai detaliata, precum BELGIA, FRANTA,
LUXEMBURG si SPANIA (categorie în care este inclusa si ROMÂNIA);
o tara în care organizarea si functionarea Guvernului nu are o
reglementare constitutionala si anume DANEMARCA si o alta tara
caracterizata printr-o situatie specifica, deoarece nu dispune de o
constitutie scrisa si anume, MAREA BRITANIE.
Constitutiile occidentale nu contin reglementari ample cu privire la
organizarea si functionarea administratiei ministeriale, fiind una din
materiile cel mai adesea supusa schimbarilor. Legiuitorii constituanti se
rezuma doar la unele dispozitii cu valoare de principiu în ceea ce
priveste organizarea, dar mai ales în ceea ce priveste functionarea,
strâns legate de clarificarea statutului constitutional al ministrilor.
 Prin termenul de „administratie ministeriala” în doctrina se
desemneaza organele centrale de specialitate subordonate direct
Guvernului, indiferent daca au sau nu denumirea de ministere, iar
titularul lor face parte de drept, în baza Constitutiei, din Guvern, dar
exista în fiecare tara si organe denumite comitet, consiliu, agentie,
departament etc. al caror titular, de regula, nu face parte din Guvern.
Sfera administratiei centrale de specialitate cuprinde si anumite
autoritati care nu sunt subordonate fata de Guvern, formând sfera
„agentiilor independente” potrivit unei sintagme utilizata în doctrina
anglo-saxona.
În cadrul numeroaselor miscari de modernizare a functiei publice si
a guvernarii existente la ora actuala în lume, o problema care se ridica
adesea priveste structurile optime ale serviciilor guvernamentale si
ministeriale, ca si cum s-ar putea vorbi undeva în lume, de un model
ideal sau ca si cum aceasta problema ar putea fi analizata separat în
raport cu atributiile autoritatilor administratiei publice centrale.
Modificarea relativ frecventa a numarului si titulaturii ministerelor
se întâlneste nu doar în ROMÂNIA, ci si în tari precum BELGIA,
DANEMARCA si FRANTA.
Problema care se ridica este daca aceste modificari reprezinta o
adaptare la dinamica realitatii, în vederea sporirii eficientei serviciilor
publice având ca finalitate îmbunatatirea activitatii executive, sau este
vorba adeseori de rezultatul unor erori sau unor presiuni partizane, un
raspuns categoric fiind greu de dat.
Termenul de cabinet, în sistemul politico-administrativ are în
vedere în majoritatea tarilor Uniunii Europene, guvernul în sensul sau
restrâns, de membri ai Consiliului de
ministri. Articulatia între ministru si serviciile sale difera mult de la un stat
la altul.
Spre exemplu, „cabinetul ministerial” care s-ar parea ca este
indispensabil functionarii administratiei publice franceze, se prezinta ca o
structura a carei natura si functionare nu sunt cel mai adesea nici
cunoscute si nici întelese în alte tari europene.
În doctrina europeana se fac referiri si la ritmurile guvernamentale
privite ca variatii la nivelul executivului ce presupun trei aspecte:
stabilitatea guvernamentala propriu-zisa, adica succesiunea unor
guverne având directie si compunere diferite; alternanta la putere, adica
trecerea din opozitie la guvernare si invers precum si stabilitatea
ministeriala, privita ca longevitatea unor persoane în functie.
2. Guvernul
Caracterul, mai mult sau mai putin parlamentar al statelor Uniunii
Europene determina o similitudine a organizarii si functionarii guvernelor,
existând o serie de particularitati semnificative ale fiecarui guvern, dintre
care cele mai importante privesc formarea, stabilitatea, structura si
functionarea acestuia.
Stabilitatea guvernamentala, ce influenteaza atât actiunea
administrativa, cât si vârfurile ierarhiei administratiei centrale, este
conditionata de numerosi factori, printre care sistemul partidelor politice
si obiceiurile care se practica la constituirea guvernelor.
Potrivit Constitutiei celei de-a cincea Republicii, seful Guvernului
francez, Primul ministru este ales si numit de Presedintele Republicii de
o maniera discretionara.
Aceasta alegere este conditionata doar de existenta unei majoritati
favorabile Presedintelui Republicii în Adunarea Nationala.
Functia de membru al Guvernului este incompatibila cu cea de
parlamentar în FRANTA, spre deosebire de sistemul constitutional
românesc actual care permite o asemenea compatibilitate, dupa cum
este bine cunoscut.
Art.20 din Constitutia FRANTEI defineste asa cum se procedeaza
si în art.5 referitor la rolul Presedintelui tarii, într-o modalitate generala si
sintetica, rolul Guvernului francez de a „determina si conduce politica
Natiunii.” Termenii sunt clari, adevaratul responsabil, în sensul celui care
detine puterea de decizie, nu este nici Presedintele si nici Parlamentul,
ci Guvernul. În cadrul acestuia, Primul-ministru dispune de o pozitie de
autoritate, deoarece potrivit art.21 din Constitutie, el este cel care
„dirijeaza actiunea Guvernului” iar Constitutia îi confera puterea
necesara exercitarii acestei competente.
Primul-ministru francez este cel care-si alege membrii Guvernului,
Presedintele Republicii numindu-i la propunerea acestuia si le poate
cere revocarea (art.8), care dispune de initiativa legislativa (art.39), care
asigura executarea legilor (art.21), care exercita puterea reglementara
autonoma, cu alte cuvinte, care decide prin decrete, în toate domeniile
nerezervate legii prin art.34 din Constitutie, care este responsabil de
apararea nationala, potrivit art.21, care poate sesiza Consiliul
Constitutional, care are initiativa referendumului legislativ (art.11) si a
revizuirii constitutionale (art.89), care coordoneaza procedura de
elaborare a legilor etc.
Guvernul francez este format din Primul-ministru, din ministri si din
secretari de Stat, acestia din urma participând la sedintele Consiliului de
Ministri doar în cazul dezbaterii unor probleme de competenta lor. Titlul
de ministru de Stat, acordat unor ministri, aflat la discretia Primului-
ministru si a Presedintelui Republicii este strict onorific si nu antreneaza
prin el însusi, nici anumite atributii, nici puteri speciale si nici un rang
anume, ci doar anumite aspecte în materie de protocol.
Numarul ministerelor si atributiile fiecarui membru al Guvernului
variaza frecvent, inclusiv cu ocazia remanierilor guvernamentale.
Formarea Guvernului federal în GERMANIA, depinde de alegerea
Cancelarului federal de catre Dieta federala (Bundestag), la propunerea
Presedintelui Federatiei.
Formarea Guvernului, dupa alegerea Cancelarului, face obiectul
unor negocieri, în parte publice, care stabilesc un acord al coalitiei fixând
în detaliu, programul politic si compunerea Guvernului.
Nu exista incompatibilitate între functiile guvernamentale si
parlamentare federale iar membrii Guvernului sunt în egala masura
membrii Dietei. Dimpotriva, ei nu pot fi membri într-un Parlament sau
într-un Guvern de Land, si implicit nici în Consiliul federal german
(Bundesrat).
În ITALIA, seful Guvernului, Presedintele Consiliului de Ministri
este numit de Presedintele Republicii. Acesta are un rol important în
desemnarea sefului de guvern, datorita diviziunii interne a partidelor
politice si datorita faptului ca negocierile în vederea stabilirii unei coalitii
guvernamentale au loc dupa alegeri.
Înainte de a începe sa functioneze, Guvernul trebuie sa obtina votul de
încredere al Parlamentului. Nu exista incompatibilitate între functia
guvernamentala si cea parlamentara, practic membrii Guvernului, fiind
toti deputati sau senatori.
Sistemul politic italian, foarte divizat, inclusiv în interiorul partidului
care detine de regula, majoritatea relativa, precum si absenta unor reguli
constitutionale care sa permita Presedintelui Consiliului de Ministri
tragerea la raspundere a partenerilor responsabili de ruptura politica, au
condus la o instabilitate guvernamentala bine cunoscuta. Potrivit
Constitutiei italiene, Guvernul se compune din Presedintele Consiliului si
din ministri, care formeaza împreuna Consiliul de Ministri. Desi
Constitutia mai prevede ca, organizarea Presedintiei Consiliului de
Ministri, numarul, atributiile si organizarea ministerelor se stabilesc prin
lege, în realitate, doar numarul si atributiile ministerelor se stabilesc prin
lege.
În GRECIA, Guvernul determina si coordoneaza politica generala
a tarii si se reuneste în acest scop, în Consiliu, la convocarea Primului-
ministru, Constitutia neprecizând alte forme colegiale de întrunire a
Guvernului, dar lasând legea sa le stabileasca daca considera necesar.
În acest scop, legea a stabilit mai multe comitete interministeriale, la
care pot participa si alti demnitari ai statului, prezidate de regula de
Primul-ministru, dar uneori si de câte un ministru, în scopul de a delibera
si de a decide în probleme care presupun o actiune rapida dar mai ales
de a degreva Guvernul de o parte a activitatii sale. Pentru a asista
Guvernul, cu ocazia ultimei sale revizuiri, prin Constitutie s-a instituit un
Comitet Economic si Social care este însarcinat pe deoparte sa
stabileasca dialogul social indispensabil în elaborarea politicii economice
si sociale a Guvernului iar pe de alta parte, sa dea avize pe proiectele de
lege si propunerile de lege care îi sunt supuse spre examinare.
Constitutia determina de asemenea importanta rolului pe care îl
joaca Primul ministru în gestiunea afacerilor publice ale tarii sale,
încredintându-i puterea de a asigura unitatea si de a coordona actiunea
Guvernului si a serviciilor publice.
În SPANIA, desemnarea candidatului pentru functia de Presedinte
al Guvernului se face printr-un acord între Rege si Presedintele
Congresului Deputatilor.
Potrivit Constitutiei SPANIEI, „Guvernul conduce politica interna si
externa, administratia civila si militara si apararea statului. Exercita
functia executiva si puterea reglementara conform Constitutiei si legilor.”
Guvernul spaniol se compune din Presedinte si ministri, daca este cazul,
din vicepresedinte si alti membri stabiliti prin lege. La propunerea
presedintelui Guvernului, Regele numeste pe ceilalti membri ai
Guvernului si pune capat functiilor lor.
Guvernul îsi înceteaza mandatul ca urmare a alegerilor generale,
în caz de pierdere a încrederii parlamentare sau în caz de demisie sau
deces al Presedintelui acestuia.
Nu exista incompatibilitate între functia guvernamentala si cea
parlamentara.
Presedintele Guvernului dispune de o relatie privilegiata cu restul
organelor constitutionale. În raport cu Coroana, Presedintele îl
informeaza pe Rege cu privire la afacerile statului si îi poate cere
acestuia sa prezideze Consiliul de Ministri; în raport cu Cortes-urile, el
poate pune problema acordarii încrederii asupra programului sau, sau
asupra unei declaratii de politica generala si poate propune dizolvarea
celor doua Camere. În ce priveste corpul electoral, el poate propune
organizarea unui referendum iar în raport cu Tribunalul Constitutional, el
reprezinta legitimarea Guvernului pentru a introduce recursul de
neconstitutionalitate.
În MAREA BRITANIE, datorita cutumei încetatenite înca din
secolul al XIX-lea ce o obliga pe Regina sa-l desemneze ca Prim-
ministru pe seful partidului majoritar din Camera Comunelor, se
considera ca Primul-ministru este ales prin sufragiu universal indirect,
deoarece în mod normal fiecare partid abordeaza alegerile cu un sef
desemnat pentru a fi Prim-ministru, în caz de victorie electorala.
Desemnarea celorlati membri ai Cabinetului si ai Guvernului este
realizata de Primul-ministru din rândul partidului sau, în functie de
soliditatea pozitiei sale în partid. Toti membri Guvernului sunt si membri
ai Camerei Comunelor, în frunte cu Primul-ministru sau într-un numar
mai restrâns, ai Camerei Lorzilor. Primul-ministru poate modifica oricând
componenta Guvernului sau, de regula, remanierile intervenind anual,
dupa vacanta de vara.
Termenul de Guvern dispune în MAREA BRITANIE de mai multe
acceptiuni: el desemneaza majoritatea guvernamentala, administratia de
Stat precum si un ansamblu de aproape o suta de persoane care
cuprinde: ministrii departamentali care conduc un minister (secretarii de
stat pentru ministerele traditionale, ministrii pentru ministerele mai
recente), ministrii fara portofoliu, care ocupa în mod traditional anumite
functii, adesea onorifice, membrii grupului de parlamentari însarcinati cu
organizarea votului în Parlament precum si consilierii juridici ai
Guvernului.
În BELGIA, Guvernul trebuie sa satisfaca regula majoritatii,
specifica unui regim parlamentar, în sensul ca, ministrii sai trebuie sa fie
capabili sa raspunda în orice moment în fata Camerei Reprezentantilor
cu privire la diferitele forme de actiune ale sale. În egala masura, el
trebuie sa satisfaca regula paritatii, în sensul ca, într-un stat bicomunitar
ca acesta, un anumit numar de autoritati federale demonstreaza pâna si
în compozitia lor, coexistenta a doua grupuri distincte.
Astfel, potrivit unei dispozitii constitutionale implicite, Regele are
obligatia de a verifica mai întâi daca ministrii pe care urmeaza sa-i
desemneze beneficiaza de o majoritate în Camera Reprezentantilor si
apoi, daca fiecare ansamblu de ministrii dispune de o majoritate în
cadrul grupului lingvistic corespunzator. Nu este suficient deci, ca
Regele sa numeasca sapte ministri de origine franceza si sapte ministri
de origine olandeza si sa constate apoi ca exista o majoritate nationala
ci mai trebuie ca, Regele sa se asigure ca Guvernul este sub aspect
politic si lingvistic echilibrat.
Spre deosebire de sistemul constitutional românesc, care permite
parlamentarului devenit ministru sa-si conserve calitatea de parlamentar,
potrivit Constitutiei belgiene, nimeni nu poate fi în acelasi timp, ministru
si parlamentar.
În AUSTRIA, în vârful administratiei federale, Constitutia a stabilit
trei organe aflate pe pozitii egale si anume: Presedintele Federal,
Guvernul federal ca organ colegial precum si ministrii federali priviti
individual. Guvernul federal este format din Cancelarul federal, vice-
cancelar si ministrii federali. Cancelarul este numit de Presedintele
federal iar ceilalti membri sunt numiti pe baza propunerii Cancelarului.
Guvernul federal este în principal prevazut ca un organ colegial,
Cancelarul dispunând de o pozitie dominanta doar în ce priveste
numirea celorlalti membri ai Guvernului, fara a avea competenta de a
fixa linia de conduita a Guvernului, asa cum se întâmpla în cazul
Cancelarului german. Adeziunea la Uniunea Europeana a întarit rolul
puterii executive în AUSTRIA, în special în ce priveste Guvernul federal.

3. Structurile guvernamentale
Principiile de drept si traditiile referitoare la structurile
guvernamentale presupun mai multe variabile care nu permit stabilirea
unor clasificari generale. De regula, constitutiile statelor europene
stabilesc un anumit grad de libertate de modificare a acestor structuri,
esentiale pentru administratie sub aspectul stabilitatii organizationale dar
si sub aspectul capacitatii de adaptare.
Într-un regim parlamentar, administratia centrala a Statului este
organizata în servicii ministeriale, care reflecta în mod obisnuit,
compunerea Guvernului.
În câteva tari, regulile de drept aplicabile înfiintarii de ministere
sunt destinate sa asigure stabilitatea. Spre exemplu, în IRLANDA,
numarul minim si numarul maxim de ministere sunt fixate prin
Constitutie, iar numarul de ministere, prin lege. Astfel, în baza
Constitutiei din 1937, Guvernul se compune din minim 7 si maxim 15
membri, numiti ministri sau secretari în functie de departamentul pe care
îl coordoneaza.
Primul-ministru numeste un vice prim-ministru, membru al
Guvernului, pentru a-l înlocui în caz de absenta.
În SPANIA si în ITALIA, ministerele sunt în principiu înfiintate prin
lege.
Adesea, barierele juridice ce pot apare cu ocazia înfiintarii de
ministere sunt estompate de barierele materiale. Eventuala instabilitate
guvernamentala nu are decât consecinte limitate asupra structurilor
administrative; ea are cel mai adesea drept efect deplasarea
“atasamentului” functionarilor de la un ministru la altul.
În AUSTRIA, numarul de ministere nu este fixat prin Constitutie,
care
mentioneaza doar existenta Cancelariei federale, a Ministerului de
Interne si Ministerului Finantelor, dar o lege federala cu privire la
ministere, adoptata în 1986 enumara o serie de structuri ale
administratiei centrale federale.
Organizarea serviciilor sefului de guvern, a carui functie consta
în primul rând, în pregatirea consiliilor de ministri si coordonarea
activitatii guvernamentale este foarte variabila în timp si în spatiu.
Tendinta consta peste tot în întarirea acestora, cu exceptia tarilor foarte
mici unde exista posibilitatea ca seful Guvernului sa pastreze si un
portofoliu ministerial.
 În anumite state, serviciile sefului de Guvern se constituie într-un
minister, având un ministru în fruntea sa. Spre exemplu, în GERMANIA,
Cancelaria federala este coordonata de un ministru, direct subordonat
cancelarului federal. În GRECIA si SPANIA exista un minister al
Presedintiei iar în OLANDA, Ministerul afacerilor generale este
coordonat direct de catre Primul-ministru.
În alte cazuri, exista diverse servicii atasate direct sefului
Guvernului, dar care nu au statutul de minister. În FRANTA este vorba
despre Secretariatul General al Guvernului, iar în MAREA BRITANIE
despre Biroul Cabinetului (Cabinet Office).
Organizarea serviciilor responsabile cu functia publica reprezinta
un alt exemplu de diversitate a structurilor guvernamentale.
În unele tari ale Uniunii Europene nu exista un Minister al functiei publice
propriuzis.
În BELGIA, GERMANIA si OLANDA, competenta pentru stabilirea
reglementarilor generale referitoare la functia publica apartine
Ministerului de Interne. În BELGIA si în OLANDA, acelasi minister se
ocupa si de eventualele negocieri salariale cu organismele
reprezentative ale functionarilor. În DANEMARCA si în IRLANDA,
Ministerul de finante dispune de o competenta generala în materia
functiei publice.
În alte tari europene exista dimpotriva, un Minister al functiei
publice, ca de exemplu, în Franta, unde acesta este condus de un
ministru sau de un secretar de stat, ce ocupa adesea un loc important în
ierarhia guvernamentala.
Situatia este asemanatoare în GRECIA, unde Ministerul Presedintiei
este competent în domeniul functiei publice. De asemenea, în
LUXEMBURG, în PORTUGALIA sau în REGATUL-UNIT, chiar Primul-
ministru se ocupa direct de aceste servicii. Totodata, în aceste tari,
Ministerul finantelor este competent de la începutul anilor ’80 în materie
salariala si de conditii de munca. În SPANIA, Ministerul administratiei
publice este competent în domeniul functiei publice si al relatiilor cu
comunitatile autonome.
Aceasta competenta generala nu prezinta aceeasi semnificatie de
la o tara la alta. În GERMANIA sau în OLANDA, Ministerul de interne
sau în DANEMARCA, Ministerul de finante nu dispun de competenta în
gestiunea functiei publice, în sensul ca ele nu intervin în gestiunea
recrutarii, carierei sau sanctiunilor disciplinare aplicabile functionarilor
publici. Rolul lor se reduce la reglementari generale.
În alte tari europene în care exista un minister specializat, rolul
gestiunii resurselor umane este mai dezvoltat. În FRANTA, spre
exemplu, Directia generala a administratiei si a functiei publice dispune
chiar de un rol în gestiunea carierei corpurilor ministeriale (atasati ai
administratiilor centrale si administratori civili) care nu îi permite însa sa
intervina în gestiunea interna a ministerelor, datorita separatiei complete
între grad si functie, specifice dreptului francez al functiei publice.
În ce priveste domeniile de activitate ale ministerelor, înca de la
începutul secolului al XIX-lea, repartizarea competentelor între ministere
s-a realizat în mod normal, în tarile europene, în functie de continutul
actiunii materiale. Este vorba în acest caz, de o dovada a modernizarii
administratiilor, diferita de situatia dinainte, în care criteriul repartizarii
era de regula, de natura geografica. În FRANTA, un minister al
departamentelor si teritoriilor de peste mari dispune de competenta în ce
priveste problemele specifice acestor teritorii, având rolul de ambasador
pe lânga celelalte ministere. Apartenenta acestor teritorii si
departamente la Republica Franceza, stat unitar, permite cu toate
acestea, ca toate toate ministerele sectoriale sa dispuna de competenta
pentru afacerile publice interesând teritoriile de peste mari.

4. Structurile ministeriale
În toate statele Uniunii Europene, ministrul este cel responsabil de
organizarea si de gestiunea interna a departamentului sau ministerial, cu
conditia aplicarii reglementarilor generale în domeniul functiei publice si
al contabilitatii publice.
În GERMANIA, spre exemplu, un principiu traditional specific
administratiei germane se regaseste consacrat în art.65 alin.2 din
Constitutie, potrivit caruia, în limitele liniilor directoare ale politicii trasate
de Cancelarul Federal, fiecare ministru federal conduce departamentul
sau în mod independent si sub raspundere proprie.
Din punct de vedere al dreptului public, acest principiu, care se aplica de
asemenea si ministerelor Landurilor, se diferentiaza de cel specific
dreptului francez, potrivit caruia, puterea reglementara apartine Primului
ministru si nu ministrilor luati individual.
În GERMANIA, ministrii sunt asistati de secretari de stat
parlamentari, membri ai Parlamentului numiti ca adjuncti ai ministrilor
pentru chestiuni politice, dar fara drept de coordonare la nivelul
departamentului ministerial. Conflictele între ministri ca si afacerile
având o importanta politica generala sunt rezolvate de catre cabinet.
În traditia germana, titlul de „secretar de stat” fara alta precizare,
desemneaza functionarul aflat în vârful ierarhiei administrative a
ministerului din care face parte.
Numarul ministrilor federali variaza foarte putin de la un Guvern la
altul, deoarece el este fixat prin Regulamentul de ordine interioara al
Guvernului, care se modifica destul de rar.
În AUSTRIA, în cazul în care Constitutia federala nu prevede o
decizie colegiala a Guvernului federal, ministrii sunt cei care se ocupa de
afacerile administrative federale ca organe monocrate. Pentru a o face
este necesar ca ministrul federal sa se afle în fruntea unui minister
federal, ministrul fara portofoliu dispunând doar de o putere
administrativa, ca membru al Guvernului, în cazul adoptarii deciziilor
colegiale, fara a putea însa actiona ca un organ de sine statator.
Ministerele austriece functioneaza ca organe de asistenta ale ministrului,
care iau decizii administrative, ele fiind divizate în sectiuni si
departamente ce pregatesc deciziile ministrului. Constitutia federala
permite numirea secretarilor de stat care îi asista pe ministri, fiind
subordonati acestora si deciziilor lor.
În FINLANDA, la nivel ministerial, problemele curente sunt
solutionate adesea de catre secretarii sau subsecretarii de stat sau chiar
de catre un director sau un sef de birou. Ministerelor li se subordoneaza
un numar important de directii centrale precum si o serie de alte organe
centrale de specialitate sau deconcentrate. Spre exemplu, Ministerului
de Interne i se subordoneaza consiliile de prefectura responsabile de
afacerile administrative generale, de afacerile în domeniul comunicatiilor,
de afacerile judiciare, de politie ca si de afacerile culturale, sociale si
medicale. Aceluiasi minister mai îi sunt subordonate autoritatile
cantonale, responsabile de serviciile politiei, ministerului public,
executarii si înregistrarii.
Ministrii în GRECIA, se delimiteaza în urmatoarele categorii: cei
care se afla în fruntea unui minister, ministrii fara portofoliu (sau, potrivit
terminologiei utilizate de lege, ministrii de Stat) aflati sub autoritatea
Primului-ministru, dar care pot de asemenea sa preia un minister si
ministrii delegati care se pot afla sub autoritatea unui alt ministru sau
chiar a Primului-ministru.
Totodata, în GRECIA, ministrii sunt numiti si revocati de
Presedintele Republicii, la propunerea Primului-ministru, fiind de regula
alesi dintre parlamentari dar putând fi si extraparlamentari. Deoarece
Constitutia greaca nu interzice cumulul functiei de ministru cu mandatul
parlamentar, asemeni Constitutiei noastre, de regula, ministrii ramân
membrii activi ai Parlamentului. Însa Constitutia greaca le interzice orice
activitate profesionala, în timpul exercitarii acestor functii.
În SPANIA, ministrul îngemaneaza doua roluri, unul politic si unul
administrativ, el fiind pe de-o parte, membru al Guvernului, iar pe de alta
parte, titular al unui departament ministerial. În ce priveste rolul politic,
trebuie subliniat ca, exista ministri, care nu sunt titulari ai unor
departamente, numiti ministri fara cariera, dar al caror statut personal
corespunde unui membru al Guvernului.
În BELGIA, ministrii sunt colaboratorii directi ai Regelui, în drept si
titularii efectivi ai puterii guvernamentale federale, în fapt. Nu trebuie
ignorat totodata rolul esential pe care Primul-ministru îl are în cadrul
Guvernului, caracterizat prin trei trasaturi si anume: functia de premier
este constitutionalizata, ea poate sa nu figureze printre cele care fac
obiectul unei repartitii paritare, modul de desemnare a Primuluiministru
putând contribui la fortificarea autoritatii sale.
În toate statele Uniunii Europene, fiecare ministru dispune de
competenta în ce priveste organizarea interna a ministerului sau.
Autonomia ministeriala are drept consecinta diversitatea
organizarii interne a ministerelor. Se poate vorbi de inexistenta
organigramelor tip.
În FRANTA, structurile administratiilor centrale se caracterizeaza
în prezent, printr-o extrema diversitate a organizarii lor. La aceasta
varietate a structurilor se adauga o mare diversitate terminologica.
Într-o organizare birocratica clasica, ansamblul structurilor este organizat
de o maniera piramidala. Birourile (celule administrative de baza) se
regrupeaza în subdirectii, acestea în directii, iar directiile în directii
generale, acestea din urma fiind plasate sub autoritatea unui secretar
general.
În FRANTA, o astfel de structura clasica nu se mai regaseste
decât în doua ministere, cel al Afacerilor Externe si cel al Apararii iar în
acest al doilea minister, Secretarul general nu dispune de autoritate
decât asupra serviciilor civile ale ministerului.
Structura clasica mai este însa mentinuta în GERMANIA si în
REGATUL UNIT.
Astfel, în GERMANIA, fiecare departament ministerial, atât de la
nivelul Landului cât si de la nivelul Federatiei, are în fruntea sa, un
secretar de stat, uneori chiar doi, la nivelul administratiilor mai complexe.
Aceasta notiune defineste în limba germana, denumirea unui functionar
direct subordonat ministrului, doar acesta din urma fiind numit pe criterii
politice. De asemenea, în REGATUL UNIT, departamentele ministeriale
sunt dirijate de un Secretar permanent (Permanent Secretary),
functionar subordonat în egala masura, ministrului.

5. Articulatia între ministru si serviciile ministeriale

În tarile în care exista, Secretarul general al ministerului este în
general un personaj puternic. Fie el beneficiaza de o stabilitate si de o
experienta ce îi confera o importanta considerabila (ca de exemplu,
“Secretarul permanent” din MAREA BRITANIE), fie experienta sa în
domeniul administratiei se împleteste cu încrederea ministrului care l-a
ales si l-a numit (situatia secretarilor de stat germani). Secretarul general
poate deveni tot atât de influent sau poate chiar mai influent decât
ministrul, motiv pentru care FRANTA celei de-a cincea Republici, i-a
eliminat încetul cu încetul, ca reprezentând un simbol al puterii
birocratice.
 Astfel, în FRANTA, în prezent, exista bine implantat sistemul
cabinetului
ministerial, care în frunte cu directorul sau, exercita, în special, functiile
unui secretar general în raport cu serviciile din minister.
Cele doua elemente esentiale care caracterizeaza asa-numita
“administratie ministeriala” sunt neutralitatea politica a functionarilor si
distinctia între functionarii politici si functionarii de cariera.
Structura tip a unui cabinet ministerial francez este urmatoarea: un
director de cabinet, ales personal de ministru, dispunând de încrederea
sa politica si de o delegare de semnatura, dirijeaza si anima o echipa de
consilieri tehnici. Cabinetul mai presupune în egala masura, un sef de
cabinet dispunând de anumite atributii de secretariat precum
organizarea ceremoniilor oficiale sau urmarirea afacerilor din
circumscriptia ministrului. În alte tari sau chiar la nivelul Comisiei
Europene, termenul sef de cabinet corespunde mai mult sau mai putin
directorului de cabinet din FRANTA.
Dreptul functiei publice se apropie în FRANTA de sistemul
functionarului politic din GERMANIA. Este vorba despre functii aflate la
discretia Guvernului, care pot fi ocupate în afara regulilor stabilite pentru
functionarii publici de cariera, pe calea numirii în Consiliul de Ministri.
Totodata, titularii acestor functii pot fi înlaturati oricând din aceste functii,
fara ca aceasta sa fie considerata o sanctiune disciplinara.
Functiile în cauza sunt cele de: directori ai administratiilor centrale,
prefectii, rectori ai Academiilor, ambasadori si directori ai institutiilor
publice centrale.
În GERMANIA, sistemul functiei publice este unitar, el nu cunoaste
notiunea de corpuri, aspect care explica de ce un functionar numit într-o
asemenea functie, nu ar putea beneficia decât de posibilitatea
pensionarii din oficiu atunci când ar înceta sa se bucure de încrederea
ministrului sau. O promovare nu ar fi posibila deoarece un astfel de
functionar s-ar afla în vârful esalonului iar o numire într-o functie
inferioara ar fi contrara dreptului functiei publice. Recrutarea unor
persoane din afara sistemului ar fi posibila, dar cei recrutati ar deveni
functionari din momentul recrutarii.
În REGATUL UNIT, traditia face ca titularii de functii de conducere,
în calitate de “servitori ai Coroanei” sa fie capabili sa serveasca
Guvernul aflat în exercitiu, cu “loialitate” si “ardoare”, indiferent de
eticheta politica a ministrului. Chiar daca sub aspect juridic, ei ar putea fi
eliberati din functie oricând, aflându-se la discretia Coroanei, deci prin
decizie a Cabinetului, în practica acest lucru se întâmpla foarte rar si
singura modalitate pentru un ministru de a se debarasa de un Secretar
permanent care nu îi mai convine, este de a-l “promova în exterior.”