AUTORITĂŢILE CENTRALE

Preşedintele României

Preşedintele României, ca şef al statului, este unul din şefii puterii executive,
alături de Guvern, precum şi garantul Constituţiei al independenţei naţionale, al
unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării şi mediator între puterile statului, precum şi
între stat şi societate.

Atribuţiile Preşedintelui României ca şef al Executivului sunt acele

prerogative care nu intră în sfera reprezentării politice şi nici în sfera constituţional-
legislativă, dar nici în sfera raporturilor cu alte autorităţi publice, precum
Parlamentul, justiţia, Curtea Constituţională etc., aceste atribuţii executiv-
administrative având temeiul în prevederile constituţionale, potrivit cărora
Preşedintele României este unul din cei doi şefi ai puterii executive, dar cu atribuţii
destul de limitate.

Actele Preşedintelui României

Se face distincţie între actele politice ale preşedintelui (mesaje, declaraţii, apeluri
etc.) şi actele juridice la care se referă art.100 din Constituţie.

Astfel, potrivit art.100 alin.(1) din Constituţie, în exercitarea atribuţiilor sale,

Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul oficial,
nepublicarea atrăgând inexistenţa lor din punct de vedere juridic.

Decretele prezidenţiale au caracter individual când au ca obiect numirea sau de

eliberarea din funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege, şi au caracter normativ
când reglementează situaţii privind declararea stării de urgenţă sau a stării de
asediu şi care obligă autorităţile administrative centrale şi/sau locale să ia măsuri
de punere în executare.

Decretele emise de Preşedintele României sunt supuse controlului

instanţelor de contencios administrativ, cu excepţiile enumerate de Legea
contenciosului administrativ, nr.554/2004.

Răspunderea Preşedintelui României

În conformitate cu dispoziţiile art.84 alin.(2) coroborat cu art.72 alin.(1) din

Constituţie, Preşedintele României se bucură de imunitate doar în ceea ce priveşte
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Răspunderea Preşedintelui României poate fi angajată din punct de vedere
politic, în condiţiile art.95 din Constituţie pentru săvârşirea unor fapte grave prin
care se încalcă prevederile legii fundamentale.

Răspunderea penală a Preşedintelui României este statuată de dispoziţiile

art.96 din Constituţie.
 Potrivit prevederilor art.84 alin.(2), coroborate cu cele ale art.72 alin.(1) din
Constituţie, imunitatea acordată preşedintelui este doar pentru faptele care au
legătură cu exercitarea mandatului de Preşedinte al României şi că, pentru
celelalte fapte ar trebui să răspundă, din punct de vedere legal, ca orice cetăţean,
potrivit principiului înscris în art.16 alin.(1) din Constituţie, conform căruia cetăţenii
sunt egali în faţa legii.

Guvernul

Guvernul este definit ca instituţie politică a puterii executive, care funcţionează în

baza votului de încredere acordat de Parlament şi organul suprem al administraţiei publice
care, potrivit programului său de guvernare, asigură realizarea politicii interne şi externe a
ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.

Sarcinile Guvernului, din punct de vedere al conţinutului, sunt sarcini generale,

care privesc toate domeniile de activitate ale vieţii sociale, spre deosebire de ministere şi
celelalte organe de specialitate din subordinea sa, care îndeplinesc sarcini specifice pentru
realizarea interesului general special din domeniul de activitate în care funcţionează
fiecare.

Atribuţiile Guvernului

În funcţie de rolul politic şi de rolul administrativ, precum şi în raport cu sarcinile

sale, Guvernul îşi îndeplineşte atribuţiile legale în scopul realizării politicii interne şi
externe a ţării şi al conducerii generale a administraţiei publice, potrivit programului său
de guvernare.

Articolul 11 din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului

României şi a ministerelor, prezintă principalele sale atribuţii care pot fi grupate în raport
cu rolul şi sarcinile Guvernului.

Formarea Guvernului sau procedura de învestitură este reglementată de

art.103 şi de art.85 alin.(1) din Constituţia din 1991.

Componenţa Guvernului este precizată din punct de vedere constituţional de

art.102 alin.(3) din Constituţia din 1991, unde se arată că Guvernul este alcătuit din prim-
ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.

Statutul membrilor Guvernului este conferit de totalitatea dispoziţiilor

constituţionale şi a reglementărilor legale referitoare la condiţiile pentru funcţia de
membru al Guvernului, incompatibilităţile acestei funcţii, durata mandatului şi încetarea
funcţiei de membru al Guvernului.

Funcţionarea Guvernului este reglementată de Secţiunea a 6-a din Legea

nr.90/2001. Guvernul îşi realizează activitatea funcţionând în şedinţe, care sunt convocate
şi conduse de primul-ministru, săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.
 În situaţiile în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă,
apărarea ţării, asigurarea ordinii publice, Preşedintele României poate decide să participe
la şedinţele Guvernului, dar poate participa şi în alte situaţii, fiind invitat de către primul-
ministru. În toate situaţiile când participă, Preşedintele României va conduce şedinţele
Guvernului.

Actele juridice ale Guvernului

În activitatea sa, Guvernul se manifestă prin acte politice (programul de guvernare,

asumarea răspunderii, declaraţii politice, etc.) şi prin acte juridice.

Potrivit art.108 alin.(1) din Constituţie şi art. 27(1) din Legea nr. 90/2001,
Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile sunt adoptate de Guvern pentru
organizarea executării legilor, în cazul hotărârilor cu caracter normativ, ori pentru
executarea în concret a legilor, în cazul hotărârilor cu caracter individual. Ordonanţele
sunt adoptate de guvern în temeiul prevederilor art.115 din Constituţie, fie în baza unei
legi speciale de abilitare, fie în situaţii extraordinare a căror reglementare nu comportă
sub nici o formă amânarea.

Primul Ministru, potrivit Legii nr.90/2001 - Secţiunea a 4-a, conduce Guvernul şi

coordonează activitatea membrilor acestuia, cu respectarea atribuţiilor care le revin,
potrivit învestiturii acordate de Parlament.

Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria Primului-ministru,

Secretariatul General al Guvernului, departamente şi alte asemenea structuri
organizatorice cu atribuţii specifice.

Cancelaria Primului-Ministru este o structură cu personalitate juridică, condusă

de şeful Cancelariei, care are rang de ministru, fiind coordonată direct de către primul-
ministru. Atribuţiile Cancelariei Primului-ministru şi ale şefului acesteia, stabilite prin
decizie a primului-ministru, demonstrează că această structură organizatorică, care are
personalitate juridică şi buget propriu, are toate caracteristicile unui adevărat minister,
rolul şi atribuţiile sale nefiind specifice unei simple cancelarii.

Secretariatul General al Guvernului, ca element de legătură şi de stabilitate a

guvernării, are, ca sarcini principale, asigurarea derulării operaţiunilor tehnice aferente
actelor de guvernare şi rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice şi
tehnice ale activităţii Guvernului, pe de o parte, precum şi reprezentarea Guvernului în
faţa instanţelor judecătoreşti, pe de altă parte. Secretariatul General al Guvernului este
condus de un ministru, ajutat de unul sau mai mulţi secretari de stat şi subsecretari de stat,
numiţi prin decizie a primului-ministru, şi care are calitatea de ordonator principal de
credite pentru aparatul de lucru al Guvernului, cu excepţia Cancelariei Primului Ministru.

Departamentele din cadrul aparatului de lucru al Guvernului. Departamentul

este o structură organizatorică fără personalitate juridică şi fără unităţi în subordine,
subordonat primului-ministru, având rolul de coordonare şi sinteză, în domenii de interes
general, în conformitate cu atribuţiile Guvernului. Înfiinţarea, modul de organizare şi
funcţionare, precum şi atribuţiile departamentului se aprobă prin hotărâre a Guvernului,
departamentul fiind condus de un demnitar care, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin,
emite ordine cu caracter individual.

Organele de specialitate din subordinea Guvernului sunt organe de specialitate

ca şi ministerele, asemănându-se cu acestea şi din punct de vedere al competenţei
teritoriale, exercitându-şi atribuţiile pe întreg teritoriul naţional, fiind, ca şi ministerele,
organe naţionale sau organe centrale, după terminologia legislaţiei în vigoare.

Aceste organe de specialitate pot fi înfiinţate de Guvern în condiţiile art.117 alin.(2)

din Constituţie numai cu avizul Curţii de Conturi şi numai dacă legea prevede această
competenţă.

Numărul şi statutul acestor organe de specialitate în subordinea Guvernului au variat

de la un guvern la altul, după criterii şi reguli greu de identificat.

Structurile consultative şi interministeriale ale Guvernului sunt consiliile,

comisiile şi comitetele interministeriale.

Ministerele

Ministerele sunt organe centrale care conduc şi coordonează administraţia publică

în diferitele domenii şi ramuri de activitate.

Atribuţiile generale ale ministerelor formează, în ansamblul lor, competenţa

acelui minister şi au ca scop realizarea sarcinilor din domeniul de activitate pentru care
ministerul respectiv este specializat.

Structura organizatorică internă a ministerelor este formată din

compartimentele interne ale ministerelor, care pot fi împărţite în compartimente de
specialitate, compartimente funcţionale sau generale şi compartimente auxiliare.
Compartimentele interne sau administraţia centrală propriu-zisă a ministerelor sunt:
birourile, serviciile, direcţiile, direcţiile generale şi departamentele.

Structurile exterioare ale ministerelor se prezintă fie sub forma unor servicii
publice deconcentrate, fie sub forma unor organe de specialitate, alte instituţii publice,
sau unităţi economice, medicale, tehnice, etc., aflate în subordinea, în coordonarea sau
sub autoritatea ministerelor.

Serviciile publice deconcentrate sunt structurile teritoriale prin care, ca regulă

generală, ministerele şi celelalte organe centrale îşi realizează competenţa la nivel
naţional, pe întreg teritoriu al ţării, îşi îndeplinesc în mod concret atribuţiile conferite de
lege.

Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea

ministerelor sunt înfiinţate şi funcţionează pentru realizarea unor sarcini concrete din
domeniul/domeniile de activitate ale ministerelor, care le-au fost repartizate prin actul
normativ de înfiinţare, organizare şi funcţionare.

Conducerea ministerelor se realizează, potrivit art. 46 alin.(1) din Legea

nr.90/2001, în mod exclusiv de miniştri. Ministrul este cel care reprezintă ministerul în
raporturile cu celelalte organe, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi străinătate,
precum şi in justiţie. În activitatea sa ministrul poate fi ajutat de un ministru delegat, dar
este ajutat întotdeauna de unul sau mai mulţi secretari de stat, numiţi prin decizie a
primului-ministru.

Ministerele au câte un secretar general şi unul sau doi secretari generali adjuncţi,
care au rolul de a asigura stabilitatea funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi
realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului, constituind zona de
legătură a acţiunii administrative cu voinţa politică.

Răspunderea ministerială cuprinde o responsabilitate politică şi o

responsabilitate juridică a membrilor Guvernului, distincţie care se regăseşte atât în
prevederile constituţionale, cât şi în prevederile Legii nr.115/1999 privind
responsabilitatea ministerială.

Răspunderea politică a miniştrilor. Potrivit art.109 alin.(1) fraza a II-a din

Constituţie, fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri
pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.

Răspunderea juridică a miniştrilor, în raport cu faptele comise în exerciţiul

funcţiei lor, poate îmbrăca formele răspunderii penale, răspunderii civile, răspunderii
contravenţionale şi răspunderii disciplinare.

Instituţiile administrative autonome

Autorităţile administrative autonome sunt independente faţă de Guvern,

nefiind în raporturi de subordonare, de coordonare sau sub autoritatea acestuia,
aflându-se astfel în afara sistemului administraţiei ministeriale.
Potrivit art.117 alin.(3) din Constituţie, republicată, autorităţile administrative
autonome se pot înfiinţa numai prin lege organică.
Sunt autorităţi administrative autonome înfiinţate prin Constituţie:
Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, Curtea de Conturi, Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării, Serviciul Român de Informaţii, Consiliul Superior al Magistraturii.
Sunt autorităţi administrative autonome înfiinţate prin legi organice: Consiliul
Concurenţei, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor, Banca Naţională a României, Consiliul Economic şi Social, Consiliul
Naţional de Formare Profesională a Adulţilor, Consiliul Naţional al Audiovizualului,
Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune,
Autoritatea Electorală Permanentă, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de
Telecomunicaţii Speciale, Serviciul de Pază şi Protecţie, Consiliul Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii.