ADMINISTRATIA PUBLICA CENTRALA DE SPECIALITATE

1. Considerații generale
În sistemul constituţional actual, administraţia publică centrală de
specialitate are două componente, şi anume:
- administraţia publică subordonată Guvernului, alcătuită din structuri administrative
subordonate direct acestuia sau aflate în subordinea ministerelor;
- autorităţile administrative autonome, constituite conform art. 116 alin. 2 din
Constituţie.
Dintre structurile administrative subordonate direct Guvernului, unele sunt denumite
ministere, iar altele poartă denumiri precum agenţii, departamente, oficii, comitete, consilii
etc., indiferent dacă cei care le conduc fac sau nu parte din Guvern (potrivit art. 102 alin. 3 din
Constituţie, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege
organică).
Ministerele şi alte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice
subordonate Guvernului, direct sau indirect, prin intermediul ministerelor, reprezintă
autorităţile guvernamentale, iar în afara acestora mai funcţionează autorităţile administrative
autonome centrale.
Oricât de multă autonomie ar avea autorităţile administrative autonome centrale, actele
lor fac obiectul acţiunii în justiţie, conform dispoziţiilor art. 52 din Constituţie şi ale Legii nr.
554/2004 privind contenciosul administrativ1.

Ministerele
Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care
realizează politica guvernamentală în diferite domenii şi ramuri de activitate. Acestea ocupă
locul principal în cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate, fiind
considerate pilonii acesteia.
Ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului, potrivit
prevederilor Constituţiei şi Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor.
Astfel, în art. 117 alin. 1 din Constituţie se precizează că ministerele se înfiinţează, se
organizează şi funcţionează, potrivit legii.
Prin adoptarea Legii nr. 90/2001, cadrul legislativ cu privire la înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea ministerelor a fost întregit.
Ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de
încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului.
Numărul ministerelor este determinat de dimensiunea sarcinilor administraţiei publice
într-un domeniu sau altul de activitate, dar şi de interesele politice ale partidului sau coaliţiei
de partide care a câştigat alegerile parlamentare.
O situaţie specială, o prezintă Ministerul Public, care, deşi este denumit minister chiar
de către legiuitorul constituant, a fost inclus în Constituţie la Capitolul VI, consacrat
autorităţilor judecătoreşti, cu rolul de a reprezenta în activitate judiciară interesele generale ale
societăţii, apărarea ordinii de drept si a libertăţilor cetăţeneşti.
Prin aceasta, ministerului respectiv i s-a creat un statut hibrid sui-generis, dat fiind că
strict formal acest minister nu a fost inclus în Constituţie în sistemul organelor administraţiei
publice şi nici procurorii nu au calitatea de funcţionari publici, dar acest lucru nu înlătură
concluzia că Ministerul Public reprezintă Guvernul pe lângă puterea judecătorească, iar

1
I. Popescu Slăniceanu ş.a., op. cit., p. 87
procurorii care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, membru al
Guvernului, sunt în ultimă instanţă agenţi ai executivului.
Primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului, anume
înfiinţarea, desfiinţarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere.

Funcţiile ministerelor
Ministerele îndeplinesc următoarele funcţii principale:
a) funcţia de strategie, prin care se asigură aplicarea politicilor şi strategiilor
Guvernului în domeniul de competenţă, precum şi a propriilor strategii şi politici, coordonate
cu politica Guvernului;
b) funcţia de reglementare a domeniului de competenţă, cu respectarea ierarhiei actelor
normative;
c) funcţia de control şi monitorizare a domeniului de competenţă, exercitată asupra
persoanelor fizice sau juridice sau autorităţilor publice care intră în sfera de reglementare a
domeniului de specializare, în limitele competenţei legale.
Ministerele pot exercita şi funcţii specifice domeniului lor de activitate stabilite prin
actele normative de organizare şi funcţionare ale acestora.
Ministerele sunt persoane juridice de drept public, au sediul în municipiul Bucureşti şi
sunt conduse de miniştri.
Ministrul exercită conducerea ministerului şi îl reprezintă în raporturile cu celelalte
autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate, precum şi în
justiţie.

Atribuţiile generale ale miniştrilor

Ministrul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
a) organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor, ordonanţelor şi hotărârilor
Guvernului, a ordinelor şi instrucţiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de
autoritate şi a principiului autonomiei locale;
b) elaborează şi avizează proiecte de lege, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, în
condiţiile stabilite prin metodologia aprobată prin hotărâre a Guvernului;
c) elaborează şi aplică strategia proprie a ministerului, integrată strategiei de
dezvoltare economico-socială a Guvernului, precum şi politicile şi strategiile în domeniile de
activitate ale ministerului;
d) îndeplineşte calitatea de ordonator principal de credite;
e) fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează
Guvernului;
f) execută bugetul ministerului;
g) urmăreşte proiectarea şi realizarea investiţiilor din sistemul ministerului, în baza
bugetului aprobat;
h) reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale, în
conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu alte înţelegeri
stabilite în acest scop, şi dezvoltă relaţii de colaborare cu organe şi organizaţii similare din
alte state şi cu organizaţii internaţionale ce interesează domeniul lor de activitate;
i) iniţiază şi negociază, din împuternicirea Preşedintelui României sau a Guvernului,
în condiţiile legii, încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale sau
propune întocmirea formelor de aderare la cele existente, în domeniul său de activitate;
j) urmăreşte şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care
România este parte şi ia măsuri pentru realizarea condiţiilor în vederea integrării în alte
organisme internaţionale;
 k) îndeplineşte atribuţii ce rezultă din convenţiile şi acordurile internaţionale la care
România este parte;
l) avizează, în condiţiile legii, înfiinţarea organismelor neguvernamentale în domeniul
de competenţă şi cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;
m) colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie şi cu alte instituţii de
specialitate pentru formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din
sistemul său;
n) aprobă, după caz, editarea publicaţiilor de specialitate şi informare;
o) îndeplineşte alte atribuţii specifice stabilite prin acte normative.
Ministrul conduce aparatul propriu al ministerului, stabilit prin hotărâre a Guvernului,
numeşte şi eliberează din funcţie personalul acestuia. Statele de funcţii ale ministerelor se
aprobă de miniştri doar în limita numărului de posturi aprobate prin hotărâre a Guvernului.
Guvernul poate dispune, în condiţiile legii, modificări în organizarea şi funcţionarea
ministerelor, precum şi transferul unor activităţi de la un minister la altul ori la organe de
specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor.
Ministrul îşi îndeplineşte atribuţiile ce îi revin folosind aparatul propriu al
ministerului, precum şi prin organe de specialitate, instituţii, operatori economici şi alte
structuri aflate în subordonarea, coordonarea sau sub autoritatea ministerului.
Viceprim-miniştrii coordonează, sub conducerea nemijlocită a prim-ministrului,
realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate, scop
în care conlucrează cu miniştrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul
ministerelor pe care le conduc.

Actele miniştrilor
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, ministrul emite ordine şi instrucţiuni cu caracter
normativ sau individual.
Prin ordine se pot aproba norme metodologice, regulamente sau alte categorii de
reglementări care sunt parte componentă a ordinului prin care se aprobă.
Actele administrative cu caracter normativ, neclasificate, potrivit legii, emise de
ministru se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Aprecierea necesităţii şi oportunitatea emiterii actelor administrative ale miniştrilor
aparţin exclusiv acestora.

Ȋnființarea și desființarea ministerelor

Ministerele se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra
Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului, în procedura de învestitură.
Ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului, potrivit
prevederilor Constituţiei.
Aspectele specifice organizării şi funcţionării ministerului cu atribuţii în domeniul
apărării naţionale şi ministerului cu atribuţii în domeniul ordinii publice sunt reglementate
prin legi speciale, iar în privinţa celorlalte ministere, prin hotărâre a Guvernului.
Prin actul de înfiinţare, respectiv de organizare şi funcţionare al ministerului se
stabilesc funcţiile şi atribuţiile specifice, organigrama şi numărul de posturi ale ministerelor în
raport cu importanţa, complexitatea şi specificul competenţei atribuite.
Prim-ministrul poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin
înfiinţarea, desfiinţarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere,iar acesta
acceptă modificarea structurii Guvernului în numai ȋn condiţiile art. 85 alin. (3) din
Constituţie.
 Prim-ministrul poate solicita Parlamentului ca unii dintre viceprim-miniştri să aibă şi
calitatea de coordonator al activităţii unor ministere. Ministerele care se află în coordonarea
fiecărui viceprim-ministru se stabilesc de prim-ministru.

2.1. Organizarea ministerelor

Potrivit dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 90/2001, rolul, funcţiile, atribuţiile, structura
organizatorică şi numărul de posturi ale ministerelor se stabilesc în raport cu importanţa,
volumul, complexitatea şi specificul activităţii desfăşurate şi se aprobă prin hotărâre a
Guvernului.
În fiecare minister se va organiza cabinetul ministrului, cu personal propriu, căruia nu
i se aplică prevederile Legii privind statutul funcţionarilor publici.
În funcţie de natura atribuţiilor unele ministere pot avea în domeniul lor de activitate
compartimente în străinătate, stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice şi oficiilor
consulare se aprobă de Preşedintele României, la propunerea Guvernului.
Ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curţii de
Conturi.
Ministerele sunt organizate pe compartimente, acestea constituind structura internă,
prin intermediul cărora se exercită atribuţiile generale si specifice ale administraţiei
ministeriale.
În structura fiecărui minister, personalul este grupat, în raport cu împărţirea
atribuţiilor, in birouri, servicii, direcţii, direcţii generale, departamente şi se compune din mai
multe categorii: personal de conducere, personal de execuţie de specialitate, personal de
execuţie administrativ si personal de deservire.
Structura organizatorică a ministerelor este stabilită prin lege sau prin hotărâre de
Guvern de organizare si funcţionare a ministerului respectiv, fiind materializată într-o anexa
sub forma unei scheme grafice, numită organigramă, precum si în alte anexe în care sunt
enumerate unităţile aflate în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea ministerului
respectiv.

3. Alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în

subordinea Guvernului
În subordinea Guvernului, în cadrul a ceea ce se numeşte administraţie ministerială,
funcţionează şi alte organe de specialitate care nu au statutul de ministere, asemănându-se cu
acestea din punct de vedere al competenţei teritoriale.
Alte organe de specialitate pot fi înfiinţate de Guvern în condiţiile art. 117 din
Constituţie, numai cu avizul Curţii de Conturi si numai dacă legea prevede această
competenţă.
Astfel de organe de specialitate sunt denumite agenţii cum ar fi Agenţia Naţională
pentru Resurse Minerale, altele se numesc autorităţi cum ar fi Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Consumatorilor, altele oficii cum ar fi Oficiul Naţional pentru Prevenirea si
Combaterea Spălării Banilor, altele sunt denumite comisii, cum ar fi Comisia Naţională
pentru Controlul Activităţilor Nucleare, iar alte instituţii se numesc administraţii secretariate,
instituţii, inspectorate (Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale,
Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, Institutul
Naţional de Statistică, Inspectoratul de Stat în Construcţii).
Ca regulă generală, atribuţiile, organizarea şi funcţionarea acestor organe de
specialitate ale administraţiei centrale aflate in subordinea Guvernului, respectiv a Primului-
ministru, sunt reglementate prin hotărâri ale Guvernului.
 Statutul juridic al conducătorilor organelor de specialitate este dat de rangul funcţiei
acestora, acela de secretar de stat, cât si de faptul ca toţi sunt numiţi şi, respectiv, eliberaţi,
revocaţi sau destituiţi din funcţii, după caz , prin decizie a Primului-ministru.
Dintre aceste organe ale administraţiei publice centrale de specialitate aflate în
subordinea Guvernului ne vom referi în cele ce urmează, cu titlu de exemplu, la Autoritatea
Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, precizăm că aceasta a
fost înfiinţată prin O.U.G. nr. 74/20052, ca instituţie publică, în subordinea Guvernului şi sub
coordonarea directă a Primului-ministru.
Autoritatea are ca rol fundamental formularea la nivel de concepţie, promovarea şi
implementarea politicii în domeniul achiziţiilor publice.
În realizarea funcţiilor sale Autoritatea are, în principal, următoarele atribuţii:
- asigurarea unui cadru legal coerent şi armonizat cu acquis-ul comunitar în domeniul
achiziţiilor publice;
- îndeplinirea obligaţiilor corelative derivate din aplicarea prevederilor directivelor
Uniunii Europene în materie de achiziţii publice;
- asigurarea unui cadru corespunzător de aplicare conformă a legislaţiei în domeniul
achiziţiilor publice.
Prin atribuţiile încredinţate şi prin structura sa Autoritatea îndeplineşte următoarele
funcţii:
- de elaborare a strategiei în domeniul achiziţiilor publice, în conformitate cu cerinţele
acquis-ului comunitar;
- de reglementare a procedurilor pentru atribuirea contractelor de achiziţie publică;
- de consiliere metodologică a autorităţilor contractante în procesul de atribuire a
contractelor de achiziţie publică, cu rol de suport în aplicarea corectă a legislaţiei în acest
domeniu.

4. Autorităţile administrative autonome

Autorităţile administrative autonome sunt autorităţi ale administraţiei publice centrale
a căror activitate este supusă controlului Parlamentului, în condiţiile prevăzute de legile lor de
înfiinţare, organizare şi funcţionare şi care nu se află în raporturi de subordonare faţă de
Guvern, de ministere sau faţă de organele de specialitate ale acestora.
Potrivit art. 117 alin. 3 din Constituţie, autorităţile administrative autonome faţă de
Guvern şi ministere, se pot înfiinţa numai prin lege organică.
Aceste autorităţi autonome ale administraţiei publice centrale, exercită, întocmai ca si
celelalte organe de specialitate ale administraţiei ministeriale, o activitate executivă ce are ca
obiect organizarea executării si executarea in concret a legii, precum si asigurarea funcţionării
unor servicii publice, si alte ori, exercitare unor competente administrativ-jurisdicţionale,
încadrându-se în categoria organelor executive ale statului.
Autorităţile administrative autonome se deosebesc de ministere si de celelalte organe
de specialitate subordonate Guvernului sau ministerelor prin faptul că îşi exercită atribuţiile
fie sub controlul camerelor parlamentului fie sub controlul unor comisii permanente ale
acestora, conducătorii lor nu fac parte din Guvern, iar actele lor sunt sustrase controlului
Guvernului si uneori oricărei forme de control cum sunt unele acte ale Consiliului Superior al
Magistraturii.
Ca regulă generală, autorităţile administrative autonome centrale au personalitate
juridică, şefii lor au au calitatea de ordonatori principali de credite şi reprezintă aceste
autorităţi în raporturile lor cu persoanele fizice sau juridice.

2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 4 iulie 2005
 Unele autorităţi administrative autonome au fost înfiinţate prin Constituţie precum
Avocatul Poporului3, Curtea de Conturi4, Consiliul Superior al Magistraturii5, iar altele au fost
înfiinţate prin legi organice, precum Consiliul Concurenţei6, Agenţia Naţională de Integritate7.
Dintre aceste autorităţi, ne vom referi, în cele ce urmează, cu titlu de exemplu, la
Avocatul Poporului, Curtea de Conturi și Consiliul Superior al Magistraturii.

4.1.Avocatul Poporului
Această instituţie este o autoritate publică autonomă şi independentă, faţă de orice alta
autoritate publică, având drept scop apărarea drepturilor si libertăţilor cetăţenilor, in
raporturile acestora cu autorităţile publice.
Aflându-se într-o stare de independenţă totală in relaţiile sale cu Guvernul, Avocatul
Poporului este un instrument prin care puterea legislativă îşi exercită controlul asupra
organelor administraţiei publice. El este dependent de Parlament căruia îi prezinte rapoarte
anual sau la cerere asupra activităţii sale.
In exercitarea atribuţiilor sale Avocatul Poporului emite recomandări, care nu sunt
supuse controlului parlamentar sau judecătoresc, prin aceasta sesizând organele administraţie
publice, asupra ilegalităţii actelor si faptelor administrative, fiind asimilate actelor
administrative, atât tăcerea organelor administraţiei publice cât şi emiterea tardiva a actelor.
În baza dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 35/1997, Avocatul Poporului are dreptul să
facă anchete proprii, să ceară autorităţilor administraţiei publice orice informaţii sau
documente necesare anchetei, să audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor
administraţiei publice şi de la orice funcţionar care poate da informaţiile necesare soluţionării
cererii.
Dispoziţiile amintite se aplică autorităţilor administraţiei publice, instituţiilor publice,
precum şi oricăror servicii publice aflate sub autoritatea organelor administraţiei publice.
Potrivit disp. art. 23 din lege, în cazul în care, în urma cererilor făcute, Avocatul
Poporului constată că plângerea persoanei lezate este întemeiată, el va cere în scris autorităţii
administraţiei publice care a încălcat drepturile acesteia să reformeze sau să revoce actul
administrativ şi să repare pagubele produse, precum şi să repună persoana lezată în situaţia
anterioară.
Autorităţile publice în cauză vor lua de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea
ilegalităţilor constatate, repararea pagubelor şi înlăturarea cauzelor care au generat sau au
favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate şi îl vor informa despre aceasta pe Avocatul
Poporului.

3
Art. 58 din Constituţie si Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 15 septembrie 2004
4
Art. 140 alin. 1 din Constituţie şi Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 29 aprilie 2009
5
Art. 133 şi urm. din Constituţie si Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012
6
Legea nr. 21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 742 din 16 august 2005
7
Legea nr. 144 din 21 mai 2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Integritate, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 3 august 2009
 În conformitate cu dispoziţiile art. 24 din lege, în cazul în care autoritatea
administraţiei publice sau funcţionarul public nu înlătură, în termen de 30 de zile de la data
sesizării, ilegalităţile comise, Avocatul Poporului se adresează autorităţilor administraţiei
publice ierarhic superioare, care sunt datoare să îi comunice, în termen de cel mult 45 de zile,
măsurile luate.
Dacă autoritatea publică sau funcţionarul public aparţine administraţiei publice locale,
Avocatul Poporului se adresează prefectului. De la data depunerii cererii la prefectul judeţului
curge un nou termen de 45 de zile.
Conform prevederilor art. 25 din lege, Avocatul Poporului este îndreptăţit să sesizeze
Guvernul cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal al administraţiei publice centrale
şi al prefecţilor.
Neadoptarea de către Guvern, în termen de cel mult 20 de zile, a măsurilor privitoare
la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate de Avocatul Poporului se
comunică Parlamentului.
Potrivit art. 26 din lege, Avocatul Poporului va aduce la cunoştinţă persoanei care i-a
adresat cererea modul de soluţionare. Acesta poate fi făcut public de către Avocatul Poporului
prin mijloace de informare în masă, cu consimţământul persoanei sau al persoanelor interesate
şi cu respectarea prevederilor art. 20 privind informaţiile şi documentele secrete.
Dacă Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în
legislaţie sau cazuri grave de corupţie ori de nerespectare a legilor ţării, va prezenta un raport,
conţinând cele constatate, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz,
primului-ministru.
De menţionat că, potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ8, în situaţia în care Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit
legii sale organice, apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorităţii administrative de a-
şi realiza atribuţiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa
competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiţionarul dobândeşte de
drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă petiţionarul nu îşi
însuşeşte acţiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanţa de
contencios administrativ anulează cererea.
În baza art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004 în cazul acţiunilor introduse Avocatul
Poporului nu este obligatorie plângerea prealabilă, iar potrivit art. 11 alin. 3 din aceeaşi lege,
termenul de 6 luni pentru introducerea acţiunilor curge de la data când s-a cunoscut existenţa
actului nelegal.
Pentru motive temeinice, acţiunea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, dar nu
mai târziu de un an de la data luării la cunoştinţă despre existenţa actului nelegal(art. 7 alin. 3
din lege).
Conform dipoziţiilor art. 13 alin. 2, în situaţia în care acţiunea este introdusă de
Avocatul Poporului, instanţa va cere autorităţii publice emitente să îi comunice de urgenţă
actul atacat împreună cu documentaţia care a stat la baza emiterii lui, precum şi orice alte
lucrări necesare pentru soluţionarea cauzei.
Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau
pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute
de Legea nr. 35/1997(art. 30).
Conform dipoziţiilor art. 32 din lege, în timpul exercitării funcţiei, Avocatul Poporului
şi adjuncţii acestuia nu pot fi membri ai unui partid politic şi nu pot îndeplini nici o altă

8
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004
funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţilor şi funcţiilor didactice din învăţământul
superior.
Incompatibilităţile menţionate se aplică şi personalului cu funcţii de conducere şi de
execuţie de specialitate.
Structura organizatorică, statul de funcţii şi numărul de personal necesar activităţii
instituţiei se aprobă de Avocatul Poporului, în limita bugetului anual(art. 33 din lege).
Funcţiile de conducere şi de execuţie de specialitate din aparatul instituţiei Avocatul
Poporului se ocupă prin concurs, în condiţiile legii(art. 34 din lege).
Încălcarea prevederilor Legii nr. 35/1997 sau ale Regulamentului de organizare şi
funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului de către personalul acesteia atrage răspunderea
penală, disciplinară sau administrativă, după caz. Răspunderea disciplinară se stabileşte
conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului(art. 35
din lege).

4.2.Curtea de Conturi
Această autoritate publică a statului exercită, printre altele, controlul asupra modului
de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public, auditul extern în sectorul public, şi alte acţiuni specifice de audit precum:
auditarea modului în care autorităţile cu atribuţii in domeniul privatizării respectă metodele si
procedurile de privatizare prevăzute de lege si modul in care acestea au asigurat respectarea
clauzelor contractuale stabilite prin contractul de privatizare.

4.3.Consiliul Superior al Magistraturii

Prin Decizia nr. 8180/11.11.2004 a Secţiei de Contencios Administrativ si Fiscal a
Înaltei Curţi de Justiţie si Casaţie9 s-a apreciat că respectivul Consiliu este o instituţie publică
centrală cu competenta naţională, care are importante atribuţii executiv-administrative, de
organizare a executării si de executarea in concret a legilor privind carierea profesionala a
magistraţilor, adoptând, in acest scop fie acte administrativ-jurisdicţionale, atunci când
funcţionează pe secţii ca instanţă disciplinară, fie simple acte administrative de autoritate.

9
Decizia a fost citată de Emanuel Albu, Cristina Banu, Traian Popescu şi Bogdan Georgescu în lucrarea Drept
administrativ, Partea I, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 151