GUVERNUL ROMÂNIEI

Evoluția reglementării Guvernului și a ministerelor până la 1938

În România, apariția miniștrilor, implicit a ministerelor, în accepțiunea modernă a
termenului, precedă apariția Guvernului.
Pentru prima dată, ministerele au fost create prin Regulamentele Organice.
Constituția din 1866, fără să cuprindă o reglementare amplă a Guvernului, are un capitol
special, dar această Constituție nu vorbește despre Consiliul de Miniștri, ci despre Guvern.
Constituția din 1923 vine cu precizări suplimentare la instituția Guvernului, arătând că
Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui.
Constituția folosește două noțiuni: pe aceea de Guvern și pe aceea de Consiliu de Miniștri,
iar din modul de folosire, cele două noțiuni nu par a fi sinonime.
Astfel, sfera Guvernului era mai mare decât aceea a Consiliului de Miniștri, căci, pe lângă
miniștri, în Guvern mai intrau si subsecretarii de stat.
Consiliul de Miniștri era mai degrabă o formă de lucru a miniștrilor decât un organ de stat.

Reglementarea Guvernului între 1938-1948

Deși prin Constituția din 1938 se instaura dictatura regală, sub aspectul tehnicii de redactare,
textele cu privire la reglementarea Consiliului de miniștri, respectiv a Guvernului, erau cele
mai reușite.
Practic, aceste autorități nu existau, regele fiind totul în stat.
Se arăta că Guvernul se compune din miniștri și subsecretari de stat, miniștrii exercită
puterea executivă în numele regelui și răspund politic numai în fața acestuia.
Miniștrii întruniți alcătuiesc Consiliul de Miniștri, care este prezidat de cel care a fost
însărcinat de rege cu formarea Guvernului. Acesta este președintele Consiliului de Miniștri.

Reflectarea constituțională a materiei Guvernului și a ministerelor – concepția Constituției

României din 1991, revizuită
Legiuitorul constituant român din 1991 a înțeles să se îndepărteze de formula clasică,
consacrată de Constituția din 1923, îmbrățișând formulele moderne atât sub aspect
terminologic, cât și sub aspectul modului de organizare și structurare a titlurilor Constituției.
Astfel, în titlul III consacrat Autorităților publice, capitolul al III-lea este dedicat Guvernului,
iar cel de al IV-lea reglementează Raporturile Parlamentului cu Guvernul.
Cele 9 articole din capitolul intitulat Guvernul tratează, cronologic următoarele probleme:
- rolul și structura Guvernului
- învestitura Guvernului
- jurământul de credință al membrilor Guvernului
- incompatibilități ale funcției de membru al Guvernului
- încetarea funcției de membru al Guvernului
- Primul-ministru
- actele Guvernului
- răspunderea Guvernului și a membrilor săi
- încetarea mandatului Guvernului.
Capitolul IV vizează:
- obligația de informare a Parlamentului de către Guvern și celelalte organe ale
administrației publice,
- exercitarea controlului parlamentar prin intermediul întrebărilor și interpelărilor,
- moțiunea de cenzură,
- angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei declarații de politică
generală sau a unui proiect de lege și, în final,
- delegarea legislativă.
În ceea ce privește administrația centrală de specialitate, din Constituție se desprind
următoarele principii:
1. administrația centrală de specialitate cuprinde 3 categorii de organe:
- ministere, care sunt organizate numai în subordinea Guvernului;
- autorități administrative autonome față de Guvern;
- alte organe centrale care pot fi organizate fie în subordinea Guvernului, fie în
subordinea unui minister.
2. ministerele se înființează, se organizează și funcționează potrivit legii.
3. autoritățile administrative autonome se pot înființa prin lege organică.
4. alte organe de specialitate se pot înființa de către Guvern sau ministere în subordinea lor,
numai dacă o atare competență le este recunoscută prin lege ordinară și numai după ce au
primit aviz de la Curtea de Conturi.
De asemenea, Codul administrativ reglementează administrația publică centrală de
specialitate in art. 51 – 68, texte ce reglementează si ministerele, respectiv ministrul ca
autorități publice.

Rolul și structura Guvernului

Aspecte de drept comparat
În terminologia consacrată de doctrina administrativă, Guvernul are sarcina fundamentală
de a realiza politica națiunii, el este inițiatorul, modelatorul și executantul măsurilor de
redresare economică, de scădere a inflației și stabilizare economică, el răspunde de ordinea
publică, de apărarea națională sau de raporturile statului respectiv cu alte state.
Dacă ar fi să se analizeze Constituțiile din punct de vedere al modului în care este
reglementat rolul Guvernului, se identifică două mari sisteme:
a) Constituții care fac o calificare expresă, uneori mergându-se până la rigoarea unei
definiții;
b) Constituții care nu fac o calificare expresă, uneori rolul Guvernului fiind determinat
în urma unei interpretări sistematice.
S-a convenit ca acele guverne care sunt formate din prim-ministru și membri, deci fără un
nivel ierarhic intermediar, să fie numite guverne cu structură simplă, iar cele care conțin o
atare ierarhizare, guverne cu structură ierarhică.
În ceea ce privește determinarea membrilor obișnuiți ai Guvernului, întâlnim Constituții care
restrâng sfera acestora exclusiv la sfera miniștrilor, în sens de titulari de departamente,
Constituții care admit și prezența miniștrilor fără portofoliu, precum și Constituții care extind
sfera membrilor Guvernului și la alte funcții de demnitari, cum ar fi secretarii de stat.
Mai trebuie menționat că unele Constituții stabilesc un număr fix de miniștri (ex. Constituția
Elveției care stabilește 7 miniștri), altele stabilesc o cifră minimă, altele arată autoritatea
care va stabili acest număr, iar cele mai multe lasă problema deschisă, fie pe seama legii, fie
a jocului politic cu prilejul formării Guvernului.

Rolul Guvernului potrivit Constituției din 1991

Legiuitorul constituant român a ales soluția reglementării exprese a rolului politic și
administrativ al Guvernului, arătând, în art. 102 alin. 1:
“Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea
politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”.
Constituantul român a achiesat astfel la teză doctrine occidentale contemporane, după care
Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție, reținând că programul
politic rămâne un document exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de forță sunt acceptate de
Parlament.
S-a preferat astfel folosirea verbului „a accepta” în locul verbului „a aproba”, deoarece
verbul „a aproba” ar fi avut semnificația unei implicări a Parlamentului și în procesul realizării
liniilor politice concretizate în programul de guvernare, ceea ce ar fi dus la o duplicitate
politică din partea Parlamentului în momentul declanșării și votării unei moțiuni de cenzură.
Pentru înțelegerea reală a rolului politic al Guvernului, trebuie coroborate prevederile art.
102 alin. (1) , art. 103 alin. (3) și art. 85 alin. (1).
De aici rezultă că votul de învestitură al Parlamentului are valoarea unui fapt juridic, el
marchează încheierea contractului de guvernare între Parlament și candidatul desemnat
pentru funcția de prim-ministru.
Prin urmare, liniile politicii guvernamentale sunt concepute și formulate de candidatul
desemnat în numele și cu sprijinul unui partid sau a unor partide politice, dar realizarea
acestora nu este posibilă fără votul Parlamentului.
Votul de învestitură dă legitimitate echipei guvernamentale, în sensul acceptării unui
program politic de partid ca program politic oficial de guvernare a națiunii.
Votul de învestitură marchează trecerea din sfera competiției pentru putere în sfera
exercitării puterii politice.
În situația în care în Parlament se creează alte raporturi de forțe, se stabilesc alte necesități
și priorități politice, urmare a modificărilor în opțiunile electoratului se ajunge la necesitatea
unui nou program politic de guvernare, iar soluția tehnică în acest caz este moțiunea de
cenzură sau determinarea Guvernului în funcțiune să-și angajeze răspunderea asupra unui
nou program.
Guvernul are, totodată, rolul de a realiza conducerea generală a administrației publice,
evocându-se poziția sa de organ central de competență materială generală.
Rațiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea realizării liniilor politice interne
și externe ale țării, încorporate în programul de guvernare acceptat de Parlament, ceea ce în
planul juridicului înseamnă inițierea de proiecte legislative, adoptarea de hotărâri pentru
aplicarea acestora, vegherea ca toate autoritățile administrației publice să acționeze cu
operativitate și profesionalism în respectarea Constituției și a legii.
Sintagma „exercită conducerea generală a administrației publice” evocă existența unor
raporturi de drept administrativ între Guvern și orice altă autoritate a administrației publice,
raporturi care diferă sub aspectul conținutului:

 raporturi de subordonare (față de ministere, prefecți);

 raporturi de colaborare (față de autoritățile centrale de specialitate
autonome);
 raporturi de tutelă administrativă (față de autoritățile locale alese de
cetățeni).
Trebuie, de asemenea, amintit că art. 102 alin. (2) evocă un principiu general al activității
Guvernului, și anume cooperarea cu organismele sociale interesate.
Este vorba despre un principiu care garantează transparența Guvernului, el nefiind un
organism plasat în afara societății civile.
De aceea, discuțiile cu patronatul, sindicatele, partidele politice, reprezentanții cultelor și a
diferitelor grupuri de presiune fac parte din programul de lucru al oricărui Guvern
democratic, iar Constituția României face din acest principiu unul cu valoare juridică.
Mai mult, Codul administrativ arată că pentru realizarea rolului său, Guvernul asigură
funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social.
Potrivit art. 15 din Codul administrativ, funcțiile Guvernului sunt următoarele (toate sunt
prevăzute ca o finalitate prin care se urmărește punerea în aplicare a programului de
guvernare):
a) funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare
a Programului de guvernare;
b) funcția de implementare, prin care se urmărește punerea în aplicare a Programului
de guvernare;
c) funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și
instituțional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
d) funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea
proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care
statul este responsabil;
e) funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, în
condițiile legii, reprezentarea pe plan intern și extern, în domeniul său de activitate;
f) funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și
respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și securității
naționale, precum și în domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și
organismelor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea
Guvernului.

Structura Guvernului României, potrivit Constituției din 1991

Potrivit art. 102 alin. (3), Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri
stabiliți prin lege organică. Rezultă deci că s-a urmărit consacrarea unei formule de Guvern
fără scară ierarhică interioară.
Atunci când vorbește despre „alți membri stabiliți prin lege organică” sunt avute în vedere
demnități echivalente acestei funcții sau mai mici, în nici un caz nu poate fi vorba despre o
funcție superioară.
Din interpretarea sistematică a Constituției, se poate trage concluzia că toți membrii
Guvernului, fie că au funcția de ministru sau altă funcție, sunt pe picior de egalitate, având
aceleași drepturi și obligații, aflându-se exclusiv în raporturi de colaborare.
Art. 18 din Codul administrativ prevede că Guvernul este alcătuit din prim – ministru și
miniștri.
Din Guvern pot face parte:
- viceprim-miniștri,
- miniștri de stat,
- miniștri delegați,
- miniștri cu însărcinări speciale pe lângă primul ministru.

Învestitura Guvernului
Prin „învestitură” se înțelege complexul de acte și fapte juridice, precum și procedurile
corespunzătoare, cerute de Constituție, pentru a fi în prezența unei echipe guvernamentale,
legale și legitime.
Regimul învestiturii Guvernului, potrivit Constituției României
Această procedură are, potrivit Constituției, 4 etape:
a) desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru;
b) solicitarea de către candidatul la funcția de prim-ministru a votului de încredere;
c) acordarea votului de încredere;
d) numirea Guvernului de către șeful statului.
a) Desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru
Art. 103 alin. 1 arată că „Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de
prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori,
dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.”
Acest text recunoaște partidelor politice parlamentare calitatea de subiecte în raporturile de
drept public, mai exact în raporturile de drept constituțional și, după caz, de drept
administrativ, în virtutea căreia ele au dreptul de a pretinde Președintelui să le consulte.
Prin urmare, Președintele poate desemna un candidat politic, un șef de partid sau un alt
fruntaș al unui partid politic, dar poate desemna și un candidat care nu aparține nici unui
partid politic.
El nu poate însă să desemneze un candidat care nu se bucură de susținere politică, deoarece
partidele, în urma negocierilor, își asumă responsabilitatea guvernării.
b) Solicitarea votului de învestitură
În cea de-a doua etapă, centrul de greutate cade pe candidatul la funcția de prim-ministru,
care are numai 10 zile la dispoziție pentru a întocmi programul politic al guvernării pe care
intenționează s-o realizeze, precum și lista Guvernului.
Programul guvernării se întocmește împreună cu partidul sau partidele care, urmare a
negocierilor politice purtate cu Președintele României, vor susține Guvernul.
În ipoteza asumării responsabilității guvernării de către un singur partid politic, programul
candidatului la funcția de prim-ministru va fi programul politic al acelui partid.
În cazul unei coaliții guvernamentale, programul va fi axat pe programul unui singur partid, la
care achiesează partenerul sau partenerii politici de guvernare.
Se deduce de aici că o majoritate parlamentară formată din coaliții de partide nu este
necesar și o coaliție guvernamentală.
Tocmai de aceea trebuie admis că orice schimbare în compoziția forțelor care și-au asumat
sarcina guvernării, cu implicații asupra conținutului programului de guvernare, presupune un
nou vot de învestitură.
Dacă însă la guvernare, în timpul mandatului unui Guvern, se asociază și un alt partid, dar
pentru realizarea aceluiași program, un nou vot nu mai apare necesar.
Candidatul la funcția de prim-ministru poate să-și depună mandatul Președintelui înainte de
împlinirea termenului de 10 zile, dacă apreciază că nu va obține sprijinul politic necesar ori
dacă nu a solicitat votul de încredere în acest interval.
Președintele îi va retrage mandatul și va începe noi consultări pentru desemnarea unui nou
candidat la funcția de prim-ministru.
Cu toate acestea, termenul de 10 zile nu este un termen de decădere, deoarece prelungirea
discuțiilor politice asupra programului și a listei guvernului peste cele 10 zile nu duce la
imposibilitatea solicitării votului de învestitură.
Termenul de 10 zile semnifică limita de la care Președintele României poate retrage
candidatului mandatul acordat spre a începe noi negocieri.

c) Acordarea votului de încredere

Votul de încredere se acordă de cele două Camere ale Parlamentului, în ședință comună,
Camerele fiind egale sub aspectul implicării lor politice.
Pentru simetrie juridică, prezentarea și dezbaterea moțiunii de cenzură se va face tot în
ședința comună a Camerelor.
Legiuitorul precizează că are loc o dezbatere, nu o simplă prezentare sau pură informare,
ceea ce înseamnă luări de cuvânt, formularea de observații, de propuneri, iar membrii
echipei guvernamentale pot fi chemați în fața comisiilor de specialitate ale Camerelor.
Este de la sine înțeles că în urma dezbaterilor, programul prezentat poate fi modificat,
uneori pentru a da satisfacție partidelor ce vor constitui viitoarea opoziție sau pentru a se
ajunge la înțelegere cu grupuri de presiune, cum ar fi sindicatele.
Votul de încredere are ca obiect programul, în forma sa finală și lista în ansamblul ei a
Guvernului, nu fiecare membru în parte.
Pe parcursul dezbaterilor parlamentare, candidatul la funcția de prim-ministru poate opera
modificări în lista Guvernului, precum și în programul politic propus, dacă acestea sunt
necesare pentru obținerea votului de învestitură.
Prin votul de învestitură nu se creează baza noii organizări ministeriale, ci se dă doar
legitimitate echipei.
Organizarea ministerială presupune depunerea tuturor diligențelor în vederea adoptării de
acte normative pentru a se crea cadrul constituțional și legal în vederea funcționării
ministerelor nou create.
Dacă pe lista Guvernului se propun și alte categorii de funcții decât cele din legea organică,
după obținerea votului de învestitură, această lege trebuie modificată corespunzător.
În cazul neacordării votului de încredere, procedura de învestitură se reia, Președintele
organizând noi consultări politice, pentru a desemna un nou candidat, care poate fi și
persoana desemnată anterior.

d) Numirea Guvernului și jurământul de credință

După obținerea votului de încredere, Președintele României, potrivit art. 85 alin. 1 din
Constituție, numește Guvernul; abia prin decretul prezidențial de numire candidatul la
funcția de prim-ministru devine prim-ministru.
Esențial însă în procedura de învestitură este votul Parlamentului, el are valoare de fapt
juridic, care marchează încheierea unui contract de guvernare între Parlament, prin voința
majorității și candidatul la funcția de prim-ministru.
Actul Președintelui de numire a Guvernului, rămâne fără consecințe juridice în ceea ce
privește raporturile dintre Președinte și Guvern.
Procedura de învestitură presupune așadar un complex de raporturi de drept public în care
ne apar ca subiecți Președintele României, candidatul la funcția de prim-ministru,
Parlamentul, Guvernul și Curtea Constituțională.
Potrivit art. 104 alin. 1, Primul-ministru și ceilalți membri ai Guvernului vor depune
individual, în fața Președintelui, jurământul de credință pe care art. 82 îl prevede pentru
Președinte.
Data depunerii jurământului reprezintă data de la care Guvernul, în întregul său și fiecare
membru în parte încep exercitarea mandatului.
Guvernul este deci autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în temeiul
votului de încredere acordat de Parlament în baza programului de guvernare.
Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală
a administrației publice.

Durata mandatului și statutul membrilor Guvernului

Durata mandatului Guvernului într-un regim parlamentar este dată de durata mandatului
Parlamentului (în realitate, de durata existenței majorității parlamentare), iar într-un regim
prezidențial de durata mandatului Președintelui.
Potrivit art. 110 alin.1, Guvernul își exercită mandatul până la validarea alegerilor
parlamentare generale.
Până la această dată, Guvernul este deci în plenitudinea prerogativelor, cu excepția cazului
în care este prelungit mandatul Parlamentului.
După data validării alegerilor, și până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern,
el devine Guvern demisionar și va îndeplini numai actele necesare pentru administrarea
treburilor publice.
Mandatul Guvernului poate înceta și înainte de data validării alegerilor parlamentare
generale, adică în urma demiterii Guvernului.
Potrivit art. 110 alin. 2 din Constituție, Guvernul este demis:
- în urma adoptării unei moțiuni de cenzură;
- în urma pierderii de către Primul-ministru a calității de membru al Guvernului.
Din coroborarea art. 110 alin. 2 cu art. 107 din Constituție, rezultă că Primul-ministru își
pierde calitatea de membru al Guvernului ca urmare a:
- demisiei;
- decesului;
- pierderii drepturilor electorale;
- intervenției unei stări de incompatibilitate;
- imposibilității de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile;
- suspendării;
- intervenției altor cauze prevăzute de lege
Condiții pentru funcția de membru al Guvernului
Pot fi membri ai Guvernului persoanele care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiții:
a) au cetățenia română și domiciliul în țară;
b) se bucură de exercițiul drepturilor electorale;
c) nu au suferit condamnări penale, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea
Esențial în definirea statutului juridic al membrilor Guvernului este compatibilitatea sau
incompatibilitatea acestei funcții cu alte funcții publice, precum și cu funcții private.
Deși nu în mod expres, Constituția României cere implicit existența drepturilor electorale,
precizând în art. 106 că pierderea acestora duce la încetarea funcției de membru al
Guvernului.
În ceea ce privește condiția vârstei, aceasta este vârsta de la care se pot exercita drepturile
electorale – 18 ani împliniți.
Nu pot intra în discuție debilii și alienații mintal, puși sub interdicție și nici persoanele
condamnate prin hotărâre judecătorească, definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
La toate acestea se mai adaugă și condiția cetățeniei române, precum și condiția domiciliului
în țară, potrivit art. 16 alin. 3.
Art. 17 din Codul administrativ mai adaugă o condiție și anume să nu fi suferit condamnări
penale, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea.

Incompatibilități ale funcției de membru al Guvernului

Funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu oricare funcție publică de autoritate,
cu excepția celei de deputat sau de senator.
Specific sistemului parlamentar este cumulul dintre calitatea de parlamentar și cea de
membru al Guvernului.
În practică au apărut discuții cu privire la semnificația expresiei „funcții publice de
autoritate”, interesând dacă intră aici funcțiile din consiliile de administrație ale societăților
comerciale cu capital de stat, funcțiile de consilieri locali, funcțiile didactice, funcțiile de
directori de edituri sau diverse publicații.
Astfel, funcția de profesor universitar nu este incompatibilă cu aceea de ministru, în schimb
funcția de director, prorector, decan, deci funcțiile de conducere din învățământ au
caracterul unor funcții publice de autoritate.
Activitățile în domeniul didactic pe care funcționarii publici le pot desfășura sunt activitățile
desfășurate de funcționarii publici care ocupă funcții didactice în instituțiile de învățământ
de stat sau private autorizate/acreditate în condițiile legii ori care au calitatea de formator,
mentor sau persoană-resursă în cadrul programelor de formare profesională a adulților
organizate în condițiile actelor normative din domeniul formării profesionale, ori care au
calitatea de specialist în comisiile de examinare sau de evaluator în comisiile de
evaluare/monitorizare în cadrul programelor de formare profesională a adulților, organizate
în condițiile actelor normative din domeniul formării profesionale a adulților.
Funcționarii publici care desfășoară aceste activități au obligația de a respecta programul de
lucru prevăzut de lege sau de reglementările proprii ale instituțiilor în cadrul cărora sunt
numiți.
Criteriul general care operează în aceste situații este următorul: orice funcție de conducere
din organele administrative ne apare ca o funcție publică de autoritate, incompatibilă cu
funcția de membru al Guvernului.
Sunt, de asemenea, funcții publice de autoritate cele de consilieri locali și județeni, precum și
orice funcție, aleasă sau numită, cu caracter public, prin care se execută legile, putându-se
utiliza mijloace de coercițiune și sancțiune statală.
Regimul incompatibilităților și al conflictului de interese aplicabile funcției de membru al
Guvernului sunt cele prevăzute de cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor
publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și
completările ulterioare.
Constatarea și sancționarea stării de incompatibilitate și a conflictului de interese pentru
persoanele care ocupă funcția de membru al Guvernului se face în condițiile Legii nr.
176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru
modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea
Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte
normative, cu modificările și completările ulterioare.
În termen de 15 zile de la data depunerii jurământului, membrul Guvernului este obligat să
renunțe la calitatea sau funcția cu care este incompatibilă funcția de membru al Guvernului,
sub sancțiunea încetării mandatului.

Încetarea funcției de membru al Guvernului

Funcția de membru al Guvernului încetează:
- în urma pierderii drepturilor electorale;
- în urma decesului;
- ca urmare a revocării;
- ca urmare a pierderii drepturilor electorale;
- ca urmare a incompatibilității;
- în cazul imposibilității exercitării funcției mai mult de 45 de zile;
- în cazul suspendării;
 - în alte cazuri prevăzute de lege.
Revocarea unui membru al Guvernului poate interveni numai într-o situație normală,
concretizându-se într-o remaniere guvernamentală, pe când suspendarea intervine într-o
situație anormală, când s-a cerut urmărirea penală a respectivului membru al Guvernului.
În ambele cazuri, competența revine Președintelui.
Revocarea nu are semnificația unei sancțiuni, ci a unei măsuri juridice, care reflectă un joc
politic al forțelor ce formează echipa guvernamentală, pe când suspendarea are caracterul
unei sancțiuni prin care se concretizează răspunderea administrativ-disciplinară.
Potrivit art. 107 alin. 3 si 4, Președintele poate desemna un alt membru al Guvernului, la
propunerea primului-ministru, pentru a exercita atribuțiile celui care și-a prezentat demisia,
a fost revocat, este în imposibilitate, dar numai pentru o perioada de cel mult 45 de zile.
Rezultă că un membru al Guvernului, care este în imposibilitatea de a-și exercita funcția, își
va pierde calitatea de membru al Guvernului numai după o perioadă de 45 de zile, indiferent
dacă în această perioadă a fost numit prin cumul un ministru interimar sau nu.
Măsura revocării poate să intervină și în perioada de 45 de zile.
Codul administrativ vine cu unele precizări, mai ales de ordin procedural administrativ,
arătând că demisia din funcția de membru al Guvernului se anunță public, se prezintă în scris
primului-ministru și devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de depunerea ei,
dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.
Cu privire la revocarea din funcție, aceasta se face de Președintele României, prin decret, la
propunerea primului-ministru, această măsură intervenind în caz de remaniere
guvernamentală.
Dacă încetarea calității de membru al Guvernului intervine ca urmare a demisiei, a pierderii
drepturilor electorale, a incompatibilității, a decesului și în alte situații prevăzute de lege,
Președintele României, la propunerea primului-ministru, declară vacantă funcția de membru
al Guvernului.
În ipoteza în care un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o hotărâre
judecătorească definitivă sau în cazul în care s-a declarat, prin hotărâre judecătorească
irevocabilă, că averea sa a fost dobândită ilicit, Președintele României emite, la propunerea
primului-ministru, un decret de demitere din funcție.

Organizarea internă, atribuțiile și funcționarea Guvernului

Statutul Primului-ministru
În Constituție se arată că Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea
membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin.
Prim-ministrul reprezintă Guvernul în relațiile acestuia cu Parlamentul, Președintele
României, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi,
Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorități și instituții publice, partidele și
alianțele politice, sindicatele, cu alte organizații neguvernamentale, precum și în relațiile
internaționale ce intră în aria de responsabilitate a Guvernului.
În îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prim-ministrul emite decizii, care sunt acte
administrative.
Deciziile prim-ministrului se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepțiile
prevăzute de lege. Nepublicarea atrage inexistența deciziei.
Deciziile prim-ministrului se contrasemnează de secretarul general al Guvernului.
Prim-ministrul numește și eliberează din funcție:
a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepția
situației în care aceștia au calitatea de membru al Guvernului;
b) secretarul general al Guvernului și secretarii generali adjuncți ai Guvernului;
c) secretarii de stat și consilierii de stat din cadrul aparatului de lucru al Guvernului;
d) secretarii de stat și subsecretarii de stat;
e) alte persoane pentru care are competența de numire, în cazurile prevăzute de lege
Prim-ministrul prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la
politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate și răspunde la întrebările ori interpelările
care îi sunt adresate de către deputați sau senatori, conform regulamentelor celor două
Camere ale Parlamentului.
Prim-ministrul poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la întrebările și
interpelările adresate Guvernului de către deputați sau senatori, în funcție de domeniul de
activitate ce formează obiectul acestora.
Prim-ministrul contrasemnează decretele emise de Președintele României, potrivit
prevederilor Constituției.
În scopul rezolvării unor probleme operative, prim-ministrul poate constitui, prin decizie,
consilii, comisii și comitete interministeriale.
Prim-ministrul îndeplinește orice alte atribuții prevăzute în Constituție și lege sau care
decurg din rolul și funcțiile Guvernului.
La aceste atribuții mai trebuie adăugate cele de reprezentare a Guvernului, precum și
atribuții speciale de numiri și eliberări din funcție (a conducătorilor organelor de specialitate
din subordinea Guvernului, a secretarului general și a secretarilor generali adjuncți ai
Guvernului, a personalului din aparatul Primului ministru).
Primul-ministru este vice-președintele C.S.A.T.
Atribuțiile Guvernului
- exercită conducerea generală a administrației publice;
- inițiază proiecte de lege și le supune spre aprobare Parlamentului;
- emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi
speciale de abilitare și ordonanțe de urgență;
- elaborează proiectele de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale și
le supune spre aprobare Parlamentului;
- negociază tratate, acorduri, convenții internaționale care angajează statul român;
negociază și încheie convenții și alte înțelegeri internaționale la nivel guvernamental;
- asigură administrarea proprietății publice și private a statului;
- înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa

Funcționarea Guvernului
Ședințele Guvernului sunt convocate și conduse de către prim-ministru.
Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului, în care se dezbat probleme
de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la
cererea prim-ministrului, în alte situații.
Președintele României prezidează ședințele Guvernului la care participă.
Guvernul se întrunește săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.
În cadrul ședințelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne și externe a țării,
precum și aspecte privind conducerea generală a administrației publice, adoptându-se
măsurile corespunzătoare.
La ședințele Guvernului pot participa, în calitate de invitați, conducători ai unor organe de
specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ai unor autorități administrative
autonome, reprezentanții structurilor asociative ale autorităților administrației publice
locale, precum și orice alte persoane a căror prezență se apreciază a fi utilă, la solicitarea
prim-ministrului.
Dezbaterile din ședințele Guvernului și modul de adoptare a actelor acestuia, precum și a
oricăror alte măsuri stabilite se înregistrează și se consemnează în scris în stenograma
ședinței, certificată de secretarul general al Guvernului și păstrată, conform legii, la
Secretariatul General al Guvernului.

Actele Guvernului
Actele Guvernului se împart în două categorii:
- acte exclusiv politice (moțiuni, declarații);
- acte juridice
Regimul constituțional al hotărârilor de Guvern
Din interpretarea art. 108 din Constituție, rezultă că hotărârile sunt actele Guvernului care
dezvoltă o reglementare stabilită prin lege, asigurând punerea în executare a legii, pe când
ordonanțele înlocuiesc legile. Hotărârea este deci actul administrativ al Guvernului, pe când
ordonanța este actul de guvernământ.
În alți termeni, prin hotărâre se realizează competența originară a Guvernului, tipică pentru
rolul său de autoritate executivă, adică de autoritate chemată să execute legile adoptate de
Parlament, putând fi atacată în fața instanței de contencios administrativ, potrivit art. 21 și
52 din Constituție.
Atât hotărârile, cât și ordonanțele se semnează de primul-ministru și se contrasemnează de
miniștri care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al
României.
Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței.
Doar hotărârile care au caracter militar nu se publică, ele urmând să fie comunicate numai
instituțiilor interesate.
Semnăturile Primului-ministru și a miniștrilor care au obligația punerii lor în executare,
precum și publicarea sunt condiții de validitate, însă lipsa unei semnături atrage doar
nulitatea, putând fi acoperită, în funcție de împrejurări.
În ceea ce privește sintagma „miniștri care au obligația punerii în executare”, Constituția a
avut în vedere exclusiv pe membrii Guvernului și nu pe alți demnitari.
Astfel, semnăturile unor secretari de stat sau ale altor conducători de organe administrative
de specialitate pot doar să însoțească semnăturile miniștrilor, dar acești demnitari nu pot
semna ei în locul ministrului respectiv.

Regimul constituțional al ordonanțelor

Ordonanța, ca act juridic al Guvernului, este expresia unei competențe legislative delegate,
ea depășește sfera strictă a conducerii generale a administrației publice, apărând ca o
modalitate de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative.
Cum, însă, Parlamentul este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a
țării ( art. 61 alin. 1), se înțelege că participarea Guvernului la activitatea de legiferare
trebuie autorizată de Parlament, pe de o parte și nu poate fi decât o participare limitată, pe
de altă parte.
Deci regula în materia emiterii ordonanțelor de către Guvern o reprezintă abilitarea acestuia
de către Parlament, numai în cazuri excepționale Guvernul poate adopta ordonanțe de
urgență, deci fără o lege specială de abilitare.
Dar și ordonanțele de urgență intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la
Parlament, care se convoacă în mod obligatoriu, dacă nu se află în sesiune.
Prin urmare, se poate vorbi despre regimul constituțional normal al ordonanțelor, care
evocă regula abilitării și despre un regim constituțional de excepție, regimul ordonanțelor
de urgență.
În ceea ce privește regimul ordonanțelor emise în baza legii de abilitare, legiuitorul
constituant a lăsat la latitudinea Parlamentului emiterea acestei legi.
În practică, se poate spune că s-a stabilit regula abilitării Guvernului numai pe perioada
vacanței parlamentare.
Nimic nu oprește însă Parlamentul să abiliteze Guvernul să emită ordonanțe și pe timpul
sesiunilor sale.
Delegarea legislativă pe cale de ordonanță simplă este admisa numai în materia legilor
ordinare, în timp ce ordonanțele de urgență pot fi adoptate și în materia legilor organice.
Legea de abilitare trebuie să stabilească, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se
pot emite ordonanțe, cu precizarea că acest domeniu nu poate fi de natura legii organice.
Regimul constituțional al acestor ordonanțe impune aprobarea lor de către Parlament, dar
textul constituțional vorbește despre ordonanțe care se supun aprobării ulterioare a
Parlamentului și ordonanțe care nu se supun acestei aprobări.
Din text rezultă ideea unei încrederi a Parlamentului în Guvern, mai ales că ordonanțele pot
fi atacate pe calea excepției de neconstituționalitate la Curtea Constituțională. Regula de
drept comun este aceea că ordonanțele nu se supun aprobării Parlamentului, aprobarea
fiind necesară numai dacă legea de abilitare o cere în mod expres.
Indiferent de situație, ordonanțele nu pot depăși sfera legii de abilitare, iar modificarea legii
de abilitare nu are ca efect modificarea sau abrogarea ordonanței.
Deși este un act normativ al Guvernului cu caracter legislativ, ordonanța nu își pierde
caracterul de act administrativ, ca orice act juridic al Guvernului.
Însă, odată cu aprobarea Parlamentului, ordonanța trece din sfera actelor Guvernului în
sfera actelor legislativului.
Ordonanța se transformă în lege, operație care nu exclude adoptarea de către Parlament a
unor modificări, după cum Parlamentul o poate aproba sau respinge în întregime.
Dacă legea de aprobare a ordonanței este declarată neconstituțională, decizia Curții
Constituționale are ca efect scoaterea ordonanței din circuitul juridic.
În privința ordonanțelor de urgență, problema esențială este respectarea exigenței impuse
de art. 115 alin. 4 din Constituție, ca ordonanța de urgență să fie emisă în mod real „în
situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată”.
Se observă totodată, că în alin. 5 (art. 115) din noua redactare vine cu proceduri
parlamentare care impun dezbaterea accelerată a ordonanței de urgență, în corelare cu
procedura de legiferare: în ambele camere se aplică de drept procedura de urgență, iar în
Camera de reflecție termenul, la îndeplinirea căruia ordonanța se prezumă absolut ca
aprobată, este unic, de 30 de zile.
De asemenea, prin alin. 6 a aceluiași articol enunțat mai sus, se urmărește reglementarea
expresă a limitelor in care pot fi adoptate ordonanțe de urgență.
Astfel, acestea nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul
instituțiilor fundamentale a țării, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de
Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietatea publică.
Art. 115 alin. (8) rezolvă problema efectelor produse de ordonanțe, legea de aprobare sau,
după caz de respingere a ordonanței urmând să reglementeze, și măsurile necesare cu
privire la efectele juridice produse pe perioada cât s-a aplicat ordonanța.

Controlul parlamentar și răspunderea Guvernului

Obligația de a informa Parlamentul
Precizări în legătură cu această instituție:
a. controlul sub forma obligației de a prezenta informații privește atât Guvernul, cât
și orice organ al administrației publice, atât la nivel central, cât și la nivel local
(inclusiv, deci, autoritățile alese, în virtutea principiului autonomiei locale);
b. este vorba de un control politic, nefiind de pildă de conceput anularea unui act
administrativ de o Cameră sau o comisie parlamentară;
c. solicitările făcute de către Camere sau comisii nu pot depăși sfera activității
guvernamentale și a administrației publice;
d. obligația de a prezenta informații și documente există numai dacă cererea vine din
partea președinților Camerelor sau comisiilor, nu și din partea unui parlamentar;
e. solicitarea informațiilor și documentelor trebuie să vizeze situații ce țin obiectiv de
natura controlului parlamentar și nu interese personale ale parlamentarilor;
f. obiectul controlului îl reprezintă doar informațiile și documentele care pot fi
publicate

Controlul parlamentar prin întrebări, interpelări și moțiuni simple

Potrivit art. 112 din Constituție, Guvernul și fiecare membru al său sunt obligați să răspundă
la întrebările sau la interpelările formulate de deputați sau de senatori, iar Camerele pot
adopta o moțiune simplă prin care să-și exprime poziția cu privire la problema de politică
internă sau externă ori, după caz cu privire la o problemă ce a făcut obiectul interpelării.
Rezultă deci că există o diferență între întrebare și interpelare, înțelegându-se că
interpelarea se referă la strategii politice, ducând la dezbateri parlamentare, care nu sunt
necesare în cazul întrebării.
Prin întrebare se înțelege o simplă cerere de răspuns dacă un fapt este adevărat, dacă o
informație este exactă, dacă Guvernul și celelalte organe ale administrației publice înțeleg să
comunice Camerei actele și informațiile solicitate sau dacă au intenția să adopte o hotărâre
într-o anumită problemă.
Prin interpelare se înțelege o cerere adresată Guvernului, prin care se solicită explicații
asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activității sale interne și externe.
Întrebările pot fi scrise și orale, iar cele scrise se împart în două categorii:
- întrebări la care răspunsul urmează a fi dat în scris;
- întrebări la care răspunsul se dă oral de la tribuna Camerei
În ceea ce privește procedura interpelării, în regulamentele Camerelor se regăsesc
următoarele dispoziții:
- se face în scris și se citește în ședință publică;
- se înscrie într-un registru special, se afișează la sediul Camerei și se comunică celui
interpelat;
- dezvoltarea interpelării are loc într-o altă ședință publică, când se va da și răspunsul
la interpelare, urmat de eventuale replici și intervenții ale parlamentarilor;
- Camera poate să adopte o moțiune prin care să-și exprime poziția cu privire la
problema ce a făcut obiectul interpelării.

Noțiunea de răspundere politică a Guvernului și a miniștrilor

Potrivit art. 109 alin. 1 din Constituție, Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului
pentru întreaga sa activitate, fiecare membru răspunde solidar cu ceilalți membri pentru
activitatea și actele Guvernului.
Răspunderea intervine pe terenul răului înfăptuit, ea presupune declanșarea unei proceduri,
concretizându-se în final într-o sancțiune.
Sancțiunea cea mai severă care intervine în cazul răspunderii politice a Guvernului este
demiterea prin retragerea încrederii de către Parlament, iar procedura care trebuie
respectată pentru aplicarea acestei sancțiuni formează instituția moțiunii de cenzură.
Răspunderea politică și moțiunea de cenzură
Potrivit art. 113 din Constituție, moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime
din numărul total al deputaților și al senatorilor, comunicându-se Guvernului pe data
depunerii.
Ea se dezbate în ședința comună a celor două Camere, după 3 zile de la data când a fost
prezentată în ședință comună și se adoptă cu votul majorității deputaților și senatorilor.
Cei care au inițiat-o nu mai pot depune o nouă moțiune în aceeași sesiune, excepție făcând
ipoteza răspunderii Guvernului.

Angajarea răspunderii Guvernului de către Primul-ministru

Teoria contractului de guvernare admite inițiative în ceea ce privește denunțarea acestuia nu
numai din partea Parlamentului, ci și din partea Primului-ministru.
Este posibil ca la un moment dat între Guvern și majoritatea parlamentară să nu mai existe o
consonanță politică perfectă.
Un Guvern responsabil nu poate accepta această stare de incertitudine.
Operația politică prin care are loc această clarificare de poziții se cheamă angajarea
răspunderii Guvernului de către Primul-ministru în fața Parlamentului.
Potrivit Constituției, Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a
Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală
sau a unui proiect de lege.
După prezentarea unuia dintre aceste documente, în termen de 3 zile, se poate depune o
moțiune de cenzură, cu respectarea regulilor art. 113.
Votarea moțiunii de cenzură are ce efect demiterea Guvernului, iar dacă aceasta este
respinsă, se admite că Guvernul a câștigat, mai exact proiectul de lege se consideră adoptat,
iar programul sau declarația de politică generală devin obligatorii pentru Guvern.
În această situație, Guvernul obține o lege fără ca Parlamentul, stric teoretic, să fi deliberat.
În ipoteza în care o moțiune de cenzură nu se depune, se pot organiza dezbateri, dar ele nu
sunt decât de clarificare.
Președintele României nu este ținut de această procedură, el tratează legea respectivă ca pe
orice altă lege, putând cere Parlamentului reexaminarea acesteia.
În cazul în care Președintele cere reexaminarea acesteia, dezbaterea legii se va face în
ședința comună a celor două Camere, aplicându-se regulile de cvorum după cum este vorba
despre o lege organică sau una ordinară.
Răspunderea penală a membrilor Guvernului, potrivit Constituției României
Răspunderea penală a membrilor Guvernului este reglementată în Constituție în art. 109
alin. (2) si (3), iar din coroborarea textului constituțional, a Legii nr. 115/1999 privind
responsabilitatea ministerială și a dispozițiilor procedurale penale, rezultă următoarele
concluzii:
- se știe că procesul penal are mai multe faze, prima fiind urmărirea penală realizată de
organele de cercetare penală prevăzute de Codul de procedură penală și alte legi
speciale;
- potrivit art. 23 alin.11 din Constituție, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată, această
dispoziție aplicându-se deci și miniștrilor;
- tradiționala punere sub acuzare dobândește în cazul miniștrilor, sub aspect strict
procesual penal, semnificația unei plângeri prealabile pentru începerea urmăririi
penale.
- trimiterea în judecată se face prin aprecierea și decizia procurorului, autoritate
neutră;
- numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul
funcției lor.
- votul unei Camere sau solicitarea Președintelui pe ideea începerii urmăririi penale a
membrilor Guvernului nu leagă cu nimic pe procurorul competent, este doar o
condiție ca acesta să poată acționa, deci să-și înceapă ancheta;
- de vreme ce competența de judecată aparține ICCJ, se subînțelege că începerea
urmăririi penale, apoi trimiterea în judecată sunt de competența Parchetului General
de pe lângă ICCJ;
- Legea nr. 115/1999 introduce necesitatea unei comisii pentru faza politică, deoarece
dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaților sau în
Senat se face pe baza raportului întocmit de această comisie.
- șeful statului are posibilitatea să dispună suspendarea ministrului pentru care el sau
una din Camere au cerut începerea urmăririi penale, fiind o măsură de protecție a
interesului public. Pe perioada suspendării, exercitarea atribuțiilor nu este posibilă.
- în ipoteza în care Parchetul General a dispus scoaterea de sub urmărire penală,
Președintele își va retracta decretul de suspendare, precum și pe cel de numire, prin
cumul, a unui ministru interimar.
- dacă a avut loc trimiterea în judecată, suspendarea membrului Guvernului, care
acum are calitatea de inculpat, operează de drept, în virtutea textului constituțional;
- textele privind răspunderea penală a membrilor Guvernului se aplică, deopotrivă,
atât membrilor Guvernului în funcțiune, cât și celor care au exercitat această funcție;
- în concluzie, față de dispozițiile legale în vigoare, se poate susține că un membru al
Guvernului răspunde penal pentru infracțiuni prevăzute în Legea răspunderii
ministeriale, precum și pentru alte infracțiuni prevăzute de Codul penal sau în legi
penale speciale;
 - de asemenea, membrii Guvernului răspund penal, în condițiile dreptului comun,
pentru infracțiuni săvârșite în afara exercițiului funcției lor.

Citiți următorul enunț și argumentați în 5 rânduri dacă este adevărat sau fals:
1. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și
senatorilor prezenți.
2. Guvernul demisionar va putea emite ordonanțe de urgență, acte cu forță juridică
echivalentă legii.
3. Ordonanțele Guvernului nu pot intra în vigoare înainte de publicarea lor în Monitorul
Oficial al României, cu excepția celor cu caracter militar care se comunică numai
instituțiilor interesate.
4. Delegarea legislativă înseamnă situația juridică prin care se conferă Guvernului
competența de legiferare care aparține Parlamentului, în anumite condiții prevăzute
expres de Constituție.
5. În procedura de învestitură a Guvernului, Președintele României desemnează Primul
ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament
ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.